Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism. Fluctuantul dezgheţ 1956-1964

Miruna Runcan
Teatru în diorame. Discursul criticii teatrale în comunism.
Fluctuantul dezgheţ 1956-1964
Editura Tracus Arte, 2019

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Miruna Runcan este scriitor şi critic de teatru, profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune a Universităţii Babeş-Bolyai. Este membru al Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru şi al Federaţiei Internaţionale a Cercetătorilor Teatrali.

De aceeaşi autoare: Odaia de asediu (Dacia, 1983), Hermandria (Cartea Românească, 1986 şi LiterNet, 2010 - descarcă aici), Introducere în Etica şi legislaţia presei (ALL, 1997), A patra putere. Legislaţie şi etică pentru jurnalişti (Dacia, 2001), Modelul Teatral Românesc (Unitext, 2001), Teatralizarea şi Reteatralizarea în Romania. 1920-1960 (Eikon, 2003 şi LiterNet, 2014 - descarcă aici), Pentru o semiotică a spectacolului teatral (Dacia, 2005), Fotoliul scepticului spectator (Unitext, 2007), Habarnam în oraşul teatrului. Universul spectacolelor lui Alexandru Dabija (Limes, 2010), Bunjee-Jumping (LiterNet şi Limes, 2010), Actori care ard fără rest (Cheiron / Fundaţia Camil Petrescu, 2011), Signore misterioso. O anatomie a spectatorului (Unitext, 2011 şi LiterNet, 2017 - descarcă aici), Critica de teatru: Încotro? (Presa Universitară Clujeană, 2015), Odeon 70 (OscarPrint, 2016), Club 70. Retro (Cartea Românească, 2017).

La LiterNet a apărut în 2007 volumul de interviuri cu regizorii Mihai Măniuţiu, Victor Ioan Frunză, Dragoş Galgoţiu, Alexandru Dabija şi Tompa Gábor., semnat împreună cu C.C. Buricea-Mlinarcic (ediţie pe hîrtie: UNITEXT, 1993). Volumul Cinci divane ad hoc se poate descărca gratuit aici.

Alte texte ale Mirunei Runcan pe LiterNet se pot citi aici.

Fragment

Context politic, ideologie, estetică: critica normativă vs. critica axiologică

Efortul de a aşeza critica de teatru în contextul istoric al momentului în care ea a fost elaborată este unul extrem de necesar, obligatoriu aş zice, indiferent de epoca în care se plasează un discurs critic anume. Discursurile criticii nu sunt dependente doar de esteticile (hegemonice sau emergente) şi de modurile de producţie teatrală ale spaţiului şi vremii în care-au fost scrise, ci şi, mai-nainte de toate, de peisajul ideilor politice dominante, de relaţiile de putere în raport cu care sunt emise judecăţile de valoare. Din acest punct de vedere, discursul critic, chiar şi atunci când nu e (sau nu doreşte să fie) în sine unul normativ, îşi deconspiră, voluntar sau nu, rădăcinile axiologice, ideologice, în paralel cu referinţele estetice care stau la vedere, în scheletul şi carnea argumentaţiei critice.

Două ar fi motivaţiile majore pentru o recitire istorică, contextualizată, a criticii teatrale din a doua jumătate a secolului XX. Cea dintâi este nevoia de a analiza felul specific (şi strategiile subîntinse) prin care critica de teatru şi-a luat în serios, în anumite perioade, dimensiunea / funcţia normativă. Mai ales în spaţiile ex-comuniste, cum e cel românesc, discursurile media şi, în cazul nostru, cele ale criticii teatrale, sunt dirijate în anii de impunere şi consolidare a stalinismului dintr-un centru de comandă unic; ele mimează limba de lemn a propagandei emanate de la Moscova, împrumutând concepte ideologizante, cuvinte cheie, strategii şi tactici de atac împotriva "artei burgheze", ori "decadente" deja exersate de decenii în spaţiul sovietic. Procesul de retragere treptată a dimensiunii normative, după 1956, e unul, în cazul României, lent şi pulsionar, în directă relaţie cu evoluţiile politice interne - incluzând aici atât schimbările făţişe de legislaţie, cât şi directivele "prelucrate" în infinitele plenare, consfătuiri, conferinţe şi simpozioane cu oamenii de teatru, extrem de relevante în primii cincisprezece ani după al doilea război, dar şi, pe alt nivel, după 1971.

Ca să dau un singur exemplu, m-aş referi la dezbaterea legată de "dogmatism" - o temă "la modă", lansată de la Moscova în întregul spaţiu al ţărilor satelite, în coada de cometă a cuvântării lui Hrusciov din februarie 1956. La noi, dezbaterea se deschide, fireşte, în Contemporanul, precedând dar şi urmând consfătuirii istorice a oamenilor de teatru din ianuarie 1957^[i]. Ecouri ale ei apar şi-n revista Teatrul (martie, aprilie, mai, iunie 1957). Paradoxal, spre deosebire de precisa separare a apelor din dezbaterea anterioară, dedicată regiei, din martie-septembrie 1956, de această dată nu intră-n polemică, în mod limpede, generaţii sau categorii compacte de critici ori activişti culturali cu pretenţii de critici: în pofida faptului că ar fi fost binevenite nişte definiţii şi nişte poziţionări clare, într-un cadru profesional cum e revista lunară a oamenilor de teatru, ele lipsesc. Sunt însă încrucişate floretele între critici de vârste şi cu experienţe profesionale diferite, plecând de la unele articole de opinie ori chiar de la simple cronici teatrale: S. Damian, care se arătase reţinut cu privire la calitatea unora dintre piesele lui Sebastian^[ii], e înfierat de Vicu Mândra^[iii], apoi de B. Elvin (autorul celui dintâi studiu dedicat lui Sebastian^[iv]) şi acuzat de "dogmatism". Cu aplomb "dogmatic", Radu Popescu sare în apărarea lui S. Damian şi desfiinţează, în România liberă, Jocul de-a vacanţa^[v]. Şi aşa mai departe...

Pentru că lui I.D. Sîrbu^[vi] i se păruse subţire textul Ziariştilor de Al. Mirodan, recent montat la Naţional, Andrei Băleanu^[vii] contraatacă acuzându-l de dogmatism pe cronicarul de la Teatrul; de o formaţiune clasicistă, H. Zalis intervine cu ample citate din Emile Faguet, ca să demonstreze antidogmatismul lui Elvin^[viii], dar şi erorile de evaluare ale lui I.D. Sîrbu; în vreme ce Horia Bratu^[ix] scutură de praf mai vechiul cuvânt cheie de tristă memorie (stalinistă) "formalism", cu care-i gratulează pe ambii duelişti - I.D. Sîrbu şi Andrei Băleanu. Intervine prompt Eugen Luca, critic-activist renumit cu abia câţiva ani în urmă pentru consecvenţa dogmatică a cronicilor sale, cu un titlu care e menit să dinamiteze sarcastic întreaga dezbatere: "Dogmatofobie sau snobism intelectual?"^[x] Discuţia despre dogmatism se dizolvă într-o ceaţă conceptuală absolută, în care cei mai vocali par să fie chiar dogmaticii profesionişti de mai ieri, iar singurele victime sunt criticii care au rezerve argumentate, S. Damian şi I.D. Sîrbu; un simptom deloc discret că, momentan, opinia critică personalizată n-a căpătat suficient drept de cetate, chiar dacă aparent s-a ieşit (temporar) din zona criticii normative pure şi dure^[xi].

În schimb, la o citire mai atentă, dezbaterea evoluează aproape involuntar spre calităţile estetice ale structurii piesei de teatru, spre spectaculozitatea şi efectul de adâncime al replicilor, spre verosimilitatea personajelor şi situaţiilor etc., în ciuda faptului că intervenienţii îşi plătesc, adesea, poliţe personale.

Cred că ar merita investigate atât cauzele şi amploarea relativă a acestei retrageri treptate a dimensiunii normative, cât şi variaţiunile tactice prin care politicile editoriale ale următoarelor decenii favorizează această scădere de potenţial a normativităţii, în beneficiul analizei hermeneutice: nu e vorba, aici, numai despre felul în care evoluează stilistica eseului, a cronicii de întâmpinare, ori a anchetelor tematice etc.; ci şi de strategiile de echilibrare între textele asumat normative şi auto-normative (aşa zisele texte "pe linie", de cele mai multe ori editoriale, răspunsuri comandate la anchete, ori transcrieri de discursuri de la conferinţe profesionale gestionate de partid etc.), şi textele dedicate fenomenelor şi evenimentelor teatrale în desfăşurarea lor vie (cronici, analize, eseuri de sinteză etc.) Din experienţa de cititor, îmi amintesc precis faptul că, decenii la rând, săream primele pagini ale revistelor culturale, programatic dedicate propagandei şi normativelor de circumstanţă, începând să citesc revista din momentul în care porneau cronicile, anchetele, reportajele ori eseurile focalizate pe producţia de actualitate - literară, artistică, teatrală ori de film.

Pe un alt palier, o atenţie aparte ar merita acordată felului în care, încă din primul deceniu (1945-1955), dominat de jdanovism, apar semnalele profesionalizării (sau reîntoarcerii la profesiunea de bază a) unor jurnalişti teatrali, activişti culturali, sau oameni de teatru care au făcut şi critică. Fiindcă, între pretenţiile de hegemonie ale criticii normative (semnate de oficiali, de activiştii culturali ori de artiştii "de stat", unii conducători de instituţii teatrale) şi praxisul critic dez-îndoctrinat, în multitudinea sa de aspecte, profesionalizarea e, cred, nodul central: în fond, cu toate revenirile brutale la dogmă apărute în politica culturală din România, critica normativă-dogmatică a devenit, treptat dar ireversibil, o cauză pierdută, chiar dacă ea n-a încetat niciodată să existe, între 1956 şi 1989. Procesul de profesionalizare poate fi urmărit prin raportarea la sursele citate, la centrele de interes ale criticilor în raport cu istoria şi estetica teatrală, şi aici petrecându-se, uneori, pe parcursul deceniilor de după 1956, un proces de "schimbare la faţă" similar cu cel din critica literară (când o parte dintre corifeii, mai mult sau mai puţini tineri, ai jdanovismului agresiv şi-au eşafodat ulterior opere critice absolut stimabile)^[xii].

Un alt motiv pentru revizitarea istorică, aparent şi mai interesant, e legat de eficacitatea dublu orientată a criticii de teatru: în raport cu creatorii şi în raport cu publicurile. Un asemenea palier de cercetare e, desigur, mult mai anevoios, câtă vreme nimeni nu s-a încumetat până acum să se aplece asupra arhivelor teatrale de raportare economică, care s-ar dovedi revelatorii cu privire la frecvenţa şi fluctuaţiile cu care spectatorii ultimei jumătăţi de secol mergeau la teatru. Cu excepţia rarelor cazuri în care un spectacol sau altul au stârnit polemici (şi acelea controlate strict, cum ar fi, de exemplu, cazul Regelui Lear de la Naţionalul bucureştean, din 1970, în regia lui Radu Penciulescu) e aproape imposibil să găseşti probe elocvente despre felul în care critica româneasca a trimis spectatorii la spectacol, ori a influenţat negativ participarea publicului.

În schimb, o cercetare asupra felului în care regizorii, scenografii ori actorii, fie ei de teatru sau film, mai ales după 1956, se raportează la opiniile critice privitoare la creaţiile lor e oricând posibilă: mulţimi de interviuri, eseuri tematice, mese rotunde sau anchete ale revistelor culturale ne stau la dispoziţie pentru asta, în special după 1960.

Ca să dau doar un singur exemplu din multele posibile, m-aş referi la seria de articole-dezbatere lansată de revista Teatrul în ultima parte a lui 1959 şi finalizată în 1960, sub titlul umbrelă Pentru prestigiul criticii dramatice. Pornită în urma unui articol de fond, nesemnat, din Scînteia^[xiii], "Împotriva tonului apologetic în critica literară şi artistică", pe care revista Teatrul îl reproduce integral^[xiv], ancheta invită, de fapt, artiştii (paradoxal, doar un regizor, Val Mugur^[xv] şi un dramaturg, Victor Tulbure^[xvi], restul actori) să-şi exprime părerile, într-un fel de operaţie experimentală de "critică a criticii". Tonul majorităţii celor implicaţi e unul elegant, exprimând un respect comun (poate real, poate simulat) faţă de rolul criticii. Nu trebuie să pierdem din vedere că maşinăria politică a "criticii şi autocriticii" era încă una funcţională, în epocă, ceea ce e posibil să fi contaminat şi sfera de semnificaţie şi statutul criticii teatrale (vezi infra).

În copleşitoarea lor majoritate, actorii (A. Pop Marţian^[xvii], Irina Răchiţeanu^[xviii], Kovàcs Gyorgy^[xix], Toma Caragiu^[xx] şi alţii) se plâng de structura cronicii, care e în mai mare măsură una literară decât una spectacologică. Spectacolului, spun ei, i se rezervă o secţiune mult prea mică în corpusul textului, adesea e descris superficial, iar participaţia creatoare a actorului se îneacă în fraze stereotipe, găunoase. Cu toţii vor cu obstinaţie "să fie ajutaţi" de critici, însă pentru asta mai toţi (inclusiv Val Mugur, altminteri un eseist cu valenţe teoretice) reclamă prezenţa criticului în procesul de creaţie, la repetiţii, dar şi vederea unuia şi aceluiaşi spectacol măcar de două ori, nu doar la premieră. Se fac şi propuneri hazlii, ca de exemplu scrierea unor cronici "în colectiv", de către mai mulţi critici, ca să crească gradul de obiectivitate^[xxi]. Dar se spun şi lucruri extrem de pertinente. Oricum, cuvintele de ordine, la modă încă din 1956 şi repetate de foarte mulţi dintre semnatari, sunt critică / analiză ştiinţifică, ba chiar obiectivitate ştiinţifică, semn că iluziile doctrinare ale învăţământului politic stalinist lăsaseră urme de neşters în adâncurile conştiinţei artiştilor.

În mod paradoxal, punctul de vedere cel mai... liberal (cu ironia de rigoare), dar şi cel mai bine articulat argumentativ îi aparţine Margaretei Bărbuţă^[xxii] - critic de teatru şi traducător, în acelaşi timp consilier la Comitetul de cultură şi artă, deci un oficial al sistemului. Ea va sintetiza dezbaterea şi îi va trage concluziile, separând exagerările de observaţiile pertinente şi invitând la o comunicare mai strânsă între critici şi artişti. E de precizat că, începând de la această primă dezbatere, mesele rotunde şi simpozioanele de "critică a criticii" vor reveni ciclic în paginile revistei, căpătând din ce în ce mai multă consistenţă, mai ales în deceniul imediat următor. Devenirea şi punctele nodale ale acestor dezbateri ar merita o atentă cercetare.

Evoluţia estetică şi stilistică a criticii de teatru în raport cu direcţiile teatrale internaţionale

Una dintre zonele de mare interes în cercetarea istorică a criticii de teatru priveşte, din punctul nostru de vedere, felul în care gândirea teatrală se străduieşte, după 1956, să se re-sincronizeze - în măsura în care i se permite asta - cu teoria teatrală şi praxisul artistic occidentale. Începând din 1956 şi până în 1989, din pricină că circulaţia spre şi dinspre vestul european este strict controlată, o parte esenţială din informaţia referitoare la noile direcţii estetice din Europa şi Statele Unite e oferită de revistele culturale şi, după 1960, de câteva, puţine, volume de studii, cărţi de călătorii ale oamenilor de teatru, ori prefeţe la traduceri. Fără să negăm importanţa turneelor, mai ales a celor venite în România, numărul lor atât de redus şi audienţa, prin forţa lucrurilor, scăzută ne determină să credem că efectul lor în procesul de emancipare estetică a regiei româneşti a fost unul mai degrabă minor (puţinele excepţii, cum ar fi turneul legendar, din 1972, al Royal Shakespeare Company cu Visul unei nopţi de vară în regia lui Peter Brook par mai degrabă să confirme regula). În schimb, informaţia teoretică şi practică, cu rol de sincronizare, venită pe cale livrescă, capătă, prin comparaţie, o importanţă majoră, iar felul în care critica de teatru a răspuns acestor nevoi merită investigat cu atenţie şi dedicaţie. Ar intra aici în discuţie studierea reportajelor de călătorie de studii, la instituţii teatrale sau la festivaluri, eseurile ori chiar studiile dedicate unor autori dramatici, regizori şi scenografi europeni de vârf, unor mişcări artistice de avangardă, interviurile cu artişti străini obţinute în călătoriile în străinătate, sau în timpul vizitelor / turneelor făcute de asemenea artişti în România.

De exemplu, încă de la primul său număr, din aprilie 1956, revista Teatrul îşi propune să ofere constant informaţii despre viaţa teatrală de dincolo de graniţe. Ele provin ori din călătorii, ori din interviuri, ori din traducerea şi recenzarea unor reviste sau doar articole străine, preferenţial din spaţiul aflat sub influenţa sovietică, dar nu numai. Tânărul Valentin Silvestru propune, ca soldat disciplinat al partidului, un reportaj de la Moscova^[xxiii] însoţit de mini-recenzii la spectacole; iar o relatare despre un interviu dat de Jean-Paul Sartre unei reviste sovietice, cu ocazia vizitei sale la Moscova, ne ajută să aflăm că filozoful-scriitor descrie teatrul francez ca fiind încă în criză, în căutarea spectatorului, ca să iasă din formulele burghez / comerciale. Teatrul Poporului al lui Jean Vilar e, fireşte, lăudat, la fel şi regizorii şi echipele care-l promovează pe Brecht. De asemenea, Sartre apreciază şi politica publică de înfiinţare a Centrelor regionale dramatice, care au rolul de a democratiza atât producţia teatrală cât şi accesul la ea a publicului de categorii cât mai diverse^[xxiv].

Desigur, prezenţa teatrului sovietic e încă una hegemonică, exprimată nu doar prin turnee, schimburi de experienţă şi vizite reciproce, ci şi prin obsesiva revenire, mai mult sau mai puţin teoretizată, la normativul stanislavskian. Scriu despre Stanislavski academicianul Eftimiu^[xxv], tânărul regizor Miron Niculescu care intră în polemica cu Ion Finteşteanu despre metoda Stanislavski şi metoda Knebel, preluate la noi cam după ureche (ne aflăm în plină dezbatere despre arta regiei şi reteatralizare)^[xxvi], Ion Marin Sadoveanu^[xxvii] şi alţii (ca să nu mai vorbim despre puzderia de traduceri de eseuri sau opinii cu privire la Stanislavski provenind de la regizorii şi actorii ruşi ai vremii). Însă, exact în acest moment de "dezgheţ" relativ, ajung pentru prima dată la noi, cu destulă grăbire, şi primele informaţii cât de cât substanţiale referitoare la Brecht; să ne amintim că stalinismul pur şi dur îl considerase decadent, exact în perioada în care occidentalii de stânga, şi nu numai, îl plasau în centrul de interes al noilor direcţii teatrale europene. Cel dintâi articol cât de cât consistent, semnat de Alfred Margul Sperbel, apare în octombrie 1956 şi e, cu siguranţă, prilejuit de dispariţia în august a marelui poet şi dramaturg^[xxviii]. În 1957, apare un eseu mai consistent al lui Paul Langfelder la Viaţa lui Galileo Galilei^[xxix] şi o corespondenţă de la Berliner Ensemble de Martin Linzer.

Ar trebui să avem în vedere relaţia directă dintre directivele dezgheţului strict supravegheat de partid (de tipul "avem voie", ori "s-a dat drumul") şi poziţia de interfaţă a presei - în cazul nostru, a criticii de teatru - în raport cu ansamblul mediului teatral. Fiindcă, în anii care vin, vor apărea şi primele montări brechtiene, unele mai slabe, altele de mare succes: Mutter Courage la Naţionalul din Iaşi, Viaţa şi mizeriile celui de-al treilea Reich la Naţionalul din Bucureşti, ambele în 1958, dar mai ales Domnul Puntilla şi sluga sa Matti, montată de Lucian Giurchescu la Teatrul Giuleşti în 1959, un adevărat triumf - care va deschide de fapt drumul, în deceniul următor, unei ample serii de spectacole dedicate de regizor autorului german (vezi infra).

Retorica şi stilisticile (mai mult sau mai puţin individualizate) ale criticii de teatru merită, la rândul lor, o atenţie specială, fiindcă structura cronicilor de întâmpinare e, ea însăşi, o mărturie contextuală asupra felului în care se raportează criticii de teatru, într-o epocă sau alta, la un anume sistem de valori, estetice sau ideologice, la tipul de politică editorială specifică şi, desigur, la publicul lor ţintă. Ar merita analizat, din acest punct de vedere, care sunt sursele interne ale schimbărilor stilistice intervenite în scriitura însăşi, şi cum se raportează judecăţile de valoare cuprinse în cronicile de întâmpinare la atmosfera specifică şi la direcţiile dominante din mediul teatral, într-un moment sau altul. S-ar putea, astfel, construi studii de caz, bazate pe analiza retorică şi stilistică, menite să urmărească şi, eventual, să contextualizeze evoluţia unor voci critice care au marcat mediul teatral măcar un deceniu, când nu chiar mai multe - I.D. Sîrbu, Ştefan Aug. Doinaş ori Ecaterina Oproiu în vremea scurtului dezgheţ 1956-1957, ulterior Mira Iosif, Valeria Ducea, Florian Potra, Ana Maria Narti sau, neîndoielnic, patriarhul neîncoronat Valentin Silvestru şi aşa mai departe. Nu cred, în aceeaşi ordine de idei, că e lipsită de importanţă nici pendularea între critica de teatru şi critica de cinema a unora dintre "vocile de autoritate" ale deceniilor şase şi şapte. Drept consecinţă, ar merita cercetate cauzele acestor migraţii, care pot fi instituţionale, economice ori legate specific de organizarea lăuntrică a celor două medii artistice...

Plecând de aici, de la stilistici şi retorici, probabil cel mai dificil, dar şi mai provocator studiu care ar merita încercat ar fi, spre a închide cercul deschis în subcapitolul anterior, acela dedicat tocmai conceptului fragil / ambiguu de autoritate critică: care era, în scurgerea vremii, orizontul de aşteptări şi cel de acţiune a "autorităţii" criticului de teatru, care erau mecanismele operaţionale ale acestei aşa-zise autorităţi, cum se manifestau, concret, relaţiile dintre vocile criticii şi cenzură? Şi, mai ales, în ce măsură construcţia imaginară, colectivă, a autorităţii criticului interfera sau nu (propagandistic sau, dimpotrivă, rezistând) cu exerciţiul puterii politice, pure şi dure.

***
Lansarea acestei cărţi va avea loc la Cluj, pe 19 aprilie 2019, la Bookcorner Librarium. Invitaţi sunt Liviu Maliţa şi Alex Goldiş. Pe 30 mai 2019 volumul se va lansa şi la Salonul Internaţional de Carte Bookfest, în Bucureşti.

---

[i] Cu privire la Consfătuirea din 1957, vezi Miruna Runcan, Teatralizarea şi reteatralizarea în România. 1920-1960, Cluj, Editura Eikon, 2003, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Liternet 2014.

[ii] S. Damian "Prea multe aplauze", în Încercări de analiză literară, ESPLA, 1954

[iii] Vicu Mîndra, "O monografie excelentă", Gazeta Literară, 15 decembrie 1956

[iv] B.Elvin, Teatrul lui Mihail Sebastian, ESPLA, 1956

[v] Radu Popescu, "Jocul de-a vacanţa", România liberă nr. 3826, 18 februarie 1957

[vi] I.D. Sîrbu, "Grandoare şi servituţile debutului", Teatrul, decembrie 1956, pp 20-26

[vii] Andrei Băleanu,"Despre Teoria echilibruui şi alte ciudăţenii", Teatrul, februarie 1957, pp 55-57

[viii] H. Zalis, "Judecata de valoare, factor esenţial" Teatrul, aprilie 1975, pp 44-47

[ix] Horia Bratu "O simplă părere", Teatrul, martie 1957, pp 54-58

[x] Eugen Luca "Dogmatofobie sau snobism intelectual?", Teatrul, mai 1957, pp 33-35

[xi] E, de altfel, şi ceeea ce remarcă autorul anonim (posibil Horia Deleanu, cu toate că stilistica şi argumentaţia amintesc mai degrabă de Radu Stanca - însă poetul regizor era doar colaborator) în articolul "În loc de încheiere", Teatrul, iunie 1957, pp 35-38, ce pune capăt acestei dezbateri eşuate.

[xii] Vezi, în acest sens, Alex Goldiş, Critica în tranşee, Polirom, 2011

[xiii] nr 4635, 23 septembrie 1959

[xiv] Teatrul, octombrie 1959, p 1

[xv] Val Mugur "Rolul creator al criticii teatrale", Teatrul, decembrie 1959, pp 56-57

[xvi] Nicolae Tăutu "Criticul să cunoască opera pe care o judecă", Teatrul, noiembrie 1959, pp 63-65

[xvii] A. Pop Marţian "Şi criticul poate greşi", Teatrul, octombrie 1959, pp 5 - 6

[xviii] Irina Răchiţeanu "Criticul, îndrumător judicios al creaţiei", Teatrul, octombrie 1959, pp. 7-10

[xix] Kovacs Gyorgy "Cu mai mult simţ al răspunderii", Teatrul, noiembrie 1959, p 62-63

[xx] Toma Caragiu "Critica să urmărească spectacolul şi după premieră", Teatrul, decembrie 1959, pp 57-59

[xxi] A. Pop Marţian, art. cit.

[xxii] Margareta Bărbuţă "Datoria criticului şi eficienţa scrisului său", Teatrul, ianuarie 1960, pp 78-81

[xxiii] Valentin Silvestru "Pagini de block-notes dintr-o călătorie în URSS", Teatrul, aprilie 1956, pp 67-74

[xxiv] "Jean Paul Sartre despre situaţia teatrului şi dramaturgiei franceze", Teatrul, aprilie 1956, pp 104-105

[xxv] Victor Eftimiu "Stanislavski şi alţii", Teatrul, mai 1956, pp 32-37

[xxvi] Miron Niculescu "Stanislavski, Knebel ... şi noi", Teatrul, august 1956, pp 52-54

[xxvii] Ion Marin Sadoveanu "Izbânzi de neegalat", Teatrul, septembrie 1956, pp 13-18

[xxviii] Alfred Margul Sperber, "Bertold Brecht şi teatrul", Teatrul, octombrie 1956, pp 13-18

[xxix] Paul Langfelder "Ce e neobişnuit în dramaturgia lui Bertold Brecht", Teatrul, octombrie 1957, pp 7-14

Mircea Săucan, geometrii poetice

Marian Sorin Rădulescu
Mircea Săucan, geometrii poetice
Editura Noi Media Print, 2019

Citiţi prefaţa (A încerca să rămâi om) şi postfaţa (O restituire aşteptată) acestei cărţi.

*****
Fragmente
În căutarea unui alt vérité

La început de mileniu trei, cinema-ul românesc avea să desăvârşească - prin filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Radu Muntean, Adrian Sitaru, Gabriel Achim, Constantin Popescu ş.a. - căutările începute în 1968 de Lucian Pintilie (cu Reconstituirea) şi continuate, în anii '70-'80, de filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea. Prin cele mai izbutite din filmele lor, aceşti cineaşti - sfidând oprelişti de ordin ideologic (înainte de 1990) sau economic (după 1990) - au adus un suflu nou într-o cinematografie anchilozată în clişee propagandistice atunci când - adesea teatral, livresc, necinematografic - încerca să capteze "actualitatea" şi "imediata apropiere" pe celuloid. Izbânzile lor - de la Reconstituirea la Sieranevada, trecând prin Proba de microfon şi După dealuri - sunt vrednice de toată atenţia şi, ceea ce e mai important, reprezintă mărturii sau puncte de vedere "observaţionale" pe deplin asumate. Sunt filme care invită spectatorul să-şi exerseze (şi formeze) spiritul critic, să descopere o povestire "în timp real", fără sincope şi proiecţii în trecut sau viitor. Rezultatul nu este "viaţa" şi nici o "viaţă" recreată "fără poezie", ci mai degrabă un alt tip de poezie, de conotaţie, de metaforă. Pe de altă parte, pentru adepţii filmului-poem ce presupune translaţii temporale, prezenţa unei ambianţe atent pregătite de regizor şi cât mai puţină explicitare, demersul "observaţional" de tip ciné-vérité nu e decât o "iluzie a lipsei de iluzii", pentru că, oricât ne-am iluziona că "purificăm" realitatea de intervenţia ("artificializarea") creatorului, ea conţine şi o (deloc neglijabilă) dimensiune fantastică şi o polifonie de sensuri. În acest caz şi în aceste situaţii, fantasticul este - pe deplin justificat dramaturgic - reversul realului, nicidecum o formă de evadare din real. Povestea nu mai e o fereastră, ci o oglindă. O formă de înnoire a lumii, o prezenţă necesară, asemenea umorului de-a râsu'-plânsu' din filmele grave - umor care, spre deosebire de comediile populare cu priză la public, nu conţine nimic facil sau cabotin.

Dacă în literatura sau teatrul românesc din anii '50-'60-'70 au fost - cu greu - acceptate anumite formule moderne de exprimare, în film ele au fost strict monitorizate şi supravegheate. Ce se taie - nu-i aşa? - nu se fluieră. Mai mult decât literatura sau teatrul, cinema-ul din lumea socialistă era destinat cu precădere "maselor". Iar acestea nu puteau fi "educate" cu experimente "oniriste" sau poveşti despre tineri inadaptaţi la societatea socialistă. Introspecţia întreprinsă de Iulian Mihu şi Manole Marcus în Viaţa nu iartă, lungmetrajul lor de debut inspirat din schiţele activistului socialist Alexandru Sahia, au produs - pe la mijlocul anilor '50 - un imens scandal. Era evident: cinematografia românească nu era pregătită pentru lentoarea tehnicii tributare fluxului conştiinţei (the stream of consciousness), pentru cronologii narative în zig-zag şi alte mărci audio sau video ale insolitului. Nu avea să fie nicicând pregătită pentru provocările de formă şi conţinut aduse de Mircea Săucan, începând chiar cu filmul său de debut (Cînd primăvara e fierbinte) şi dezvoltate în următoarele (şi ultimele) patru (Ţărmul n-are sfîrşit, Meandre, Alerta, Suta de lei). Cât de pregătiţi suntem şi noi - spectatori ai începutului de mileniu trei în plin ev media, dependenţi de telecomanda televizorului sau captivi în nesfârşitul internet - să ne conectăm la geometriile şi polifoniile sale poetice? Demersul nu e defel facil - vrem, nu vrem, din "vechiul cinema românesc" a pătruns în conştiinţa criticii şi a publicului atent (şi informat) doar poetica realistă, de tip ciné-vérité, începută de Pintilie cu Reconstituirea. Cealaltă poetică, în care a excelat Mircea Săucan, a filmului ce sfidează tiparele realismului şi naturalismului, a filmului definit de o pregnantă atmosferă (în care timpul este mai ales subiectiv, iar scenografia şi costumele şi muzica originală sunt personaje dramatice, în care dialogul este elaborat, iar mişcările actorilor expresiv coregrafiate), deşi nu e defel mai puţin vérité (mai puţin căutătoare de adevăr), avea să marcheze - cel puţin deocamdată - un dead end.

Când polarizarea e fierbinte

Filmele româneşti ale anilor '60-'70-'80 sunt asociate, mai cu seamă, cu numele unor vedete locale (şi - într-o anumită măsură - din fosta URSS, China şi Coreea de Nord), între care - pentru că, mai ales, e şi interpret principal, nu doar omul din spatele aparatului de filmat - se distinge figura lui Sergiu Nicolaescu. Pentru mulţi el era (şi, într-un fel, încă este) însuşi filmul românesc, o metonimie, parte pentru întreg. N-aveai ce să vezi altceva pe vremea aia! - spun unii. N-aveai cum să vezi filmele lui Mircea Săucan pe vremea aia, pot adăuga cei care au prins măcar vreo două decenii din ea. Nicolaescu - Săucan. Este, poate, cea mai sugestivă polarizare din "vechiul cinema românesc". Unul (Nicolaescu), chiar şi în sporadicele sale evadări "estetizante" în zona filmului "de artă" (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Osînda, Ultima noapte de dragoste, Ciuleandra), avea să practice exclusiv un tip de cinema (ultra-)popular, eficient prin secvenţele "de acţiune", "de masă", cu pirotehnie. Dificultatea de a abandona contractul cu o anume vasalitate comercială avea să-i asigure impactul neîntârziat la masele de spectatori - de atunci şi de acum - în căutare de divertisment sau/şi de mitologie naţională transpusă pe celuloid. Şi, într-adevăr, pe atunci divertismentul de top - în România - era Comisarul interpretat de Sergiu Nicolaescu (şi, oarecum la egalitate de puncte, Şaptecai şi Mărgelatu, jucat de Florin Piersic). Celălalt (Săucan), avea să fie preocupat exclusiv de cinema-ulexperimental, de nişă, foarte personal, "non-comercial", "abstract" şi în ton cu poetica Noului Val francez, cu şcoala de film cehă. Unul (Nicolaescu) avea să bifeze succese după succese la box office, celălalt (Săucan) avea să rămână constant în topul regizorilor români cu cele mai puţin vizionate filme de autor. De vină e, desigur, "ermetismul" său, discursul bazat pe arta sugestiei, rezemat doar pe esenţial, dar mai cu seamă opoziţia factorilor de decizie, care - iritaţi de refuzul regizorului de a face filme "necesare" şi "instructive" pentru "societatea socialistă" - fie l-au interzis cu desăvârşire, fie au limitat sever accesul (publicului, dar şi criticii) la cele câteva filme care au avut, totuşi, premiera. Unul (Nicolaescu) a ajuns superstar, celălalt (Săucan) superoropsit. Acesta din urmă e personajul volumului de faţă. Meandrele lui Mircea Săucan aveau să fie şi meandrele spectatorilor săi ori ale posibililor (şi viitorilor) săi spectatori, ale căror drumuri spre cinema-ul (de tip) săucanian erau şi sunt încă pavate cu nu puţine oprelişti. Artistul, se spune, stă faţă-n faţă cu uriaşa enigmă a lumii vizibile şi, când se dedică unei opere de artă, porneşte o luptă cu natura însăşi. Nu atât pentru existenţa lui fizică, ci pentru cea mintală. După scandalul provocat de Suta de lei (1973), ultimul său lungmetraj, Săucan - pentru a-şi salva sănătatea mintală - a fost nevoit să se refugieze, ocazional, în zona scurtmetrajuluidocumentar şi, în ultimii ani petrecuţi în România, în literatură.

Arhipelagul Săucan

Există, în cinematografia românească, doi regizori dintr-o bucată, chiar dacă nu din aceeaşi bucată. Unul e Lucian Pintilie, altul e Mircea Săucan. Unul - în ciuda unei paranteze de douăzeci de ani în care, cu o singură excepţie (De ce trag clopotele, Mitică?), nu a avut voie să mai filmeze în România - e de cursă lungă (peste 40 de ani de activitate cinematografică şi teatrală), altul e strivit sub vremi (a fost activ doar un deceniu şi jumătate). Prin al doilea film al său (Reconstituirea), Pintilie avea să fie - în România - un începător al unui tip de cinema ce polemizează cu tot ceea ce era "prost, formal, caduc, epigonic" în opera sa de debut (Duminică la ora 6). După ce abandonează faza iniţială a experimentării decalajelor sonore, a neconcordanţei imaginii cu sunetul, a momentelor eminamente cinematografice de retrospecţie, cel dintâi "furios" al cinemaului românesc aşază piatra de temelie a cinema-ului frust, "extrovertit şi vocal" (Iulia Blaga), realist şi asumat-grosier. Va rămâne credincios acestei poetici chiar şi după schimbarea de paradigmă din 1989, când - la capătul unui "exil royal" de aproape 17 ani, în care a regizat un singur film de televiziune (în Iugoslavia), adaptarea după Caragiale interzisă până în 1990, teatru şi operă în Europa şi Statele Unite - se va întoarce în România pentru a-şi lua revanşa cu brio faţă de cinema - ca regizor, scenarist şi producător. În absenţa sa, câteva filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase şi Ada Pistiner îi continuă demersul realist. Prin cele doar patru lungmetraje şi alte câteva mediumetraje, Mircea Săucan rămâne cineastul-poet preocupat constant de dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică. Spre deosebire de Pintilie, Săucan are un predecesor, în cinema-ul românesc: Viaţa nu iartă (de Iulian Mihu, Manole Marcus). La fel ca Pintilie, Săucan, după filmul de debut (Cînd primăvara e fierbinte), abandonează şi el un anume conformism tematic, slujind cinema-ul cu cele mai insolite mijloace de expresie, printr-o neobosită căutare a unui ţărm nesfârşit de fantasme şi adevăruri. Din ţărmul viselor sale ne-a rămas, după schimbări de paradigmă şi ideologie, o estetică a ambiguităţii, un arhipelag pe care - dacă dorim, dacă suntem pregătiţi - putem afla calea spre frumuseţea uitată a vieţii.

Pe Mircea Săucan l-am descoperit în 1990, la TVR, pe atunci "Televiziunea Română Liberă", într-odimineaţă când aşteptam difuzarea altui film programat iniţial. Şi, deodată, pe ecranul televizorului alb-negru (cum era şi filmul), am văzut scris, cu litere mari, MEANDRE. Am stat nemişcat un ceas şi jumătate, până la terminarea genericului final. Am fost, pe rând, intrigat, uluit, fericit să descopăr, să adâncesc sensuri nebănuite ale faptelor aparent banale. Primisem, la ceasul dintâi al întâlnirii mele cu Săucan, o neaşteptată infuzie de prospeţime, de libertate. Libertatea TVR era agăţată, ostentativ, doar în siglă. Libertatea Meandrelor venea, parcă, dintr-o altă lume. A unui cinema înrudit organic cu muzica, poezia şi epifania, cum întâlnisem doar la Tarkovski şi, ocazional, la Veroiu şi Piţa. Până la jumătatea filmului n-am înţeles mai nimic. Abia când - tot fără dialog, doar cu un amalgam de sunete stranii ce evocau viaţa interioară zbuciumată a personajelor - am văzut a doua oară scena despărţirii din gară, mi-am zis că va urma şi o altă reluare. Aşa a şi fost. Spre final, scena se reia abia a treia oară cu - în fine - dialog. Tot astfel se dezvoltă, în ultima secvenţă, scena de pe plajă (reluată şi ea în post-generic), încheiată cu o exuberanţă din care aveam să mă hrănesc aproape treizeci de ani: "Şi fericirea şi adevărul şi iubirea există, nu sunt minciuni!" - îi spune bărbatul matur (Mihai Pălădescu) adolescentului (Dan Nuţu) care, până atunci, s-a îndoit de existenţa lor. (Replica aminteşte de ultimele trei cuvinte din Jurnalul unui preot de ţară, de Robert Bresson: "Totul e har!") Din iubire şi de fericire, adolescentul se oferă să-i dea la schimb celui care tocmai l-a eliberat (de spleen, de urât, de prematura lipsă de sens) marea, plaja, soarele. "Sunt ale tale?" - îl întreabă atunci bărbatul matur? "Daaa!" - îi răspunde adolescentul aflat la vârsta primei iubiri, când simţi că toată lumea este a ta. Sfârşit. Sau, poate, începutul unei mari iubiri. Pentru Meandre şi pentru puritatea solitară a poemelor de dragoste deghizate de Săucan în patru-cinci filme. Totul, în Meandre, pare dintr-o altă lume. De pe o altă planetă cinema. Alice Mănoiu (Almanah Cinema 1979): "Meandrele lui Săucan rămân şi astăzi o operă-unicat. Fără ele evoluţia cinematografului românesc, ca artă, nu şi-ar fi verificat posibilităţile." Peste mulţi ani aveam să descopăr câteva antecedente din cinema-ul românesc - Anotimpurile lui Stiopul, Gioconda fără surîs de Malvina Urşianu - însă, cum tonul face muzica (sau cinema-ul), trece ecranul doar cel care găseşte tonul potrivit. Săucan îl găsise.

A doua întâlnire cu Săucan, tot la TVR, s-a numit Suta de lei, un film despre s-a vorbit extrem de puţin, până în 1990. Despre scandalul care a avut loc după terminarea montajului şi despre contra-premiera cu o variantă radical diferită de viziunea regizorului, nu s-a pomenit nimic în presa vremii. Meandrele fuseseră citate pentru modernitatea limbajului, pentru insolitul expresiei audio-vizuale. De Suta de lei aproape că nu auzisem. Am fost din nou intrigat, iar câteva scene reluate (tot de trei ori) mi-au dezvăluit noi sensuri. Aveam să le descopăr şi mai mult în anii care au urmat, revăzând de multe ori filmul (apucasem să-l înregistrez pe o casetă video). Am aflat apoi că e varianta de autor, interzisă şi arbitrar mutilată de cenzură, pentru a fi difuzată, doi ani mai târziu (atât a durat şi amânarea premierei Meandrelor) într-o versiune de nerecunoscut. Dar ceea ce văzusem eu în 1990 era chiar "nebunia" lui Săucan, pricina unui scandal de proporţii, în urma căruia negativul a fost ars, iar directorul filmului (care mereu îl sprijinise pe regizor) a făcut infarct şi a murit de inimă rea. Atunci am descoperit-o pe actriţa de film Ileana Popovici. O ştiam (inclusiv ca ilustrator muzical) doar din câteva filme "de acţiune" de Sergiu Nicolaescu şi abia peste câţiva ani aveam să o văd şi în Reconstituirea (interzis până în 1990) şi Filip cel bun. Rămâne şi partitura lui Ion Dichiseanu care, pentru prima oară e doar Ion Dichiseanu, iar nu un super-erou. În Suta de lei nu e nici măcar erou. E doar un actor de pe care măştile se dezlipesc, descoperind un chip fără chip. Rămâne, în fine, şi partitura muzicală scrisă pentru film de Anatol Vieru, o muzică extrem de pregnantă, copleşitoare, cu reverberaţii tragice, ca un alter ego al psihologiei personajului jucat de Dan Nuţu. Ea rămâne însă doar în copiile-pozitiv nedistruse ale filmului. În varianta cenzurată, trunchiată, masacrată nu a rămas. Nici nu avea cum. De aceea a fost - în totalitate - înlocuită de o abundentă ilustraţie muzicală soft jazz, inofensivă şi ineficientă. În Suta de lei, Dan Nuţu face rolul cel mai bun din întreaga sa carieră în cinema. Petru, personajul său e un fel de zurbagiu (inofensiv, în fond) fără domiciliu stabil, un parazit şi un hoinar ce trăieşte de azi pe mâine din ce i se dă, din ce pică. La fel ca Vuică din Reconstituirealui Lucian Pintilie, refuză categoric să fie înregimentat în sistem şi nu se bagă nici măcar păzitor la porci (precum Mitu, personajul principal din Terminus paradis al aceluiaşi Pintilie). Un "smintit" şi un "nebun pentru (întru) libertate" (cum, în Jurnalul fericirii, scria Nicolae Steinhardt despre cel ce adoptă a doua soluţie de ieşire dintr-un univers concentraţionar), un imun. Acelaşi Steinhardt: "Legiuitorii nu au ce-i lua, după cum nu au ce-i oferi". Rosteşte adevăruri supărătoare pe care alţii nu-şi îngăduie nici măcar să le şoptească. "Ei cât fură?" - îşi întreabă fratele mai mare şi celebru, care-l dojenise pentru că a furat o conservă cu sardele dintr-o alimentara. Ei, adică "oamenii tăi cinstiţi". "Ucid sute de milioane şi nimeni nu le cere socoteală...". Petru e un fel de "jidov rătăcitor". Pentru că "habar nu are de zgardă şi e liber, liber, liber" (Steinhardt, Jurnalul fericirii), avea să i se pună cătuşe până când românii - în decembrie 1989 - îşi vor lua "raţia de libertate". A fost iertat doar celălalt Petru, un fel de Petrişor moralist ("Vreau să mă ridic prin puterile mele, să fiu curat! Curat şi demn!"), aşa cum - fără câteva secvenţe căzute la montaj (plimbarea pe câmpul cu oi, de exemplu) şi împreună cu câteva scene filmate suplimentar şi arbitrar, străine total de concepţia regizorală (scene ce acuză apăsat de moralizator alergarea după "faimă goală şi câştig", dar şi părinţii care nu-şi educă bine copiii) - avea să supravieţuiască în versiunea trunchiată şi "corectată politic", cu o coloană sonoră ce emascula filmul.

Atunci, în zorii "tranziţiei" începute în decembrie 1989, am văzut şi Cînd primăvara e fierbinte, debutul lui Săucan în lungmetraj. În aparenţă, un film despre "facerea lumii" după "noua învoială" a tiparelor comuniste. Care, în realitate, n-a fost deloc o "învoială", ci o siluire de proporţii, o colectivizare forţată. Starea de primăvară din filmul lui Săucan trimite însă spre iubirea cea mare, ce nu poate fi tăiată cu niciun cuţit. În miezul acestui film despre "împroprietărirea ţăranilor" (după care - dar asta nu se mai spune în filmele vremii - a urmat desproprietărirea lor şi transformarea satului într-o colectivă a planurilor impuse şi a falselor raportări) se află nucleul unui film de dragoste. În Ţărmul n-are sfîrşit (al doilea lungmetraj al regizorului, niciodată difuzat până în 1990, pe care aveam să-l văd abia în 2017, la Cinemateca Română din Bucureşti), Săucan a eliminat cu desăvârşire balastul ideologic. Scenariul preamărea izbânzile iluzorii ale reformei agrare din Dobrogea, ori ceea ce a rămas în film e doar o poveste de dragoste, o "mare iubire" filmată cu ochi de copil. Martorii acestei îndrăgostiri ca o nesfârşită plutire sunt chiar nişte copii. Un bebeluş ce abia învăţase să meargă deschide şi închide filmul. Tarkovski (cel din Katok i skripka / Compresorul şi vioara, din Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan) e prezent în Cînd primăvara e fierbinte şi Ţărmul n-are sfîrşit. Aşa cum ecouri din vechea civilizaţie eclezială se întrezăresc deopotrivă în Andrei Rubliov şi Meandre. Crezul lui Tarkovski din Sculptând în timp este şi crezul lui Săucan: "Mi se pare că rostul artei este să pregătească sufletul omenesc pentru perceperea binelui. Sufletul se deschide sub influenţa unei imagini artistice. Nu-mi pot imagina o operă de artă care îşi propune să facă ceva rău. Ţelul meu este să fac filme care să-i ajute pe oameni să trăiască... Arta ajunge până în adâncurile sufletului omenesc şi îl lasă pe om fără apărare în faţa binelui."

Mai mult decât orice alt cineast din România, Mircea Săucan a fost şi rămâne un caz aparte. El este însăşi excepţia, excluderea, omisiunea, repudierea. Mai mult decât alte filme eminente din România, cele câteva scurt-, mediu- şi lungmetraje de autor pe care a apucat să le termine (dar nu să şi le vadă proiectate pe ecrane, în atenţia criticii şi a spectatorilor atenţi, aşa cum - datorită tematicii şi radicalismului mijloacelor sale de expresie - meritau cu prisosinţă) se aseamănă acelui discurs poetic - obscur, impenetrabil, de nepătruns - despre care, în Mauvaises pensées et autres, Paul Valéry spunea că radiază o lumină solară. Geometriile sale poetice caută nu să "îndestuleze" (ori să "desfete") vederea, ci - prin confruntarea cu nevăzutul - să o "elibereze", arătându-i privitorului că limitele posibilului sunt mult mai largi decât par. Imaginile gândite şi construite de Săucan sunt iconice în sensul atribuit icoanelor bizantine. Ele nu atât "reprezintă" (ca tablourile religioase), ci caută "prezenţa" printr-o deşteptare autentică a simţurilor, prin conectarea la o anumită logică lăuntrică a celor văzute şi auzite, a neobişnuitelor combinaţii audio-vizuale ce duc spre mări de sub (aparente) pustiuri (de sens). Polifoniile vizuale rămase de la Mircea Săucan au şi ele rol de "mijlocitor în urcuşul către lumina cunoaşterii", invită la contemplaţie, la exersarea unei considerabile strădanii de a înţelege. Presupun, mai ales, o continuă lepădare de sine (dublată de o predare de sine) şi o depăşire a limitelor privitorului (care, dintr-un simplu beneficiar devine un prolific producător de sensuri) pentru a intra în taina paradoxului săucanian.

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim

Mihail Păunescu
Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim
Editura Cartea Românească, 2018

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Câştigătorul Concursului de debut al Editurii Cartea Românească pe anul 2017, tânărul Mihail Păunescu, este un prozator care, deşi încă aflat în formare, stăpâneşte deja instrumentele prin intermediul cărora poate transforma povestea de viaţă în roman.

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, romanul cu care acum pătrunde în literatură, este o construcţie meticuloasă, atentă la detalii şi care, fără să neglijeze personajele sociale marginale, caută să surprindă fărâma de diamant care zace, adesea neştiută, în fiecare dintre ele. Fără să fie un moralist, această privire în sus a lui Mihail Păunescu, umorul şi seninătatea cu care se desprinde de epifenomen, îl diferenţiază de mizerabilismul insuportabil al multora dintre colegii săi de generaţie. Proza sa are o miză, alta decât exhibiţia unui ego atrofiat, iar asta mă face să privesc cu speranţă viitorul său literar. (Răzvan Voncu)

Fragment

Dar, la început, aşa cum era şi firesc, cei doi prieteni îşi amintiră de tinereţe, vorbiră despre anumite cunoştinţe comune...
"Visarion ce mai face?" se interesa domnul Guber. "Tot la Ştiinţe?" "Da, cred că da. N-am mai trecut demult pe la bibliotecă, dar tot acolo. Ultima oară când am fost, era." "Ăsta-mi urmează cât de curând", spunea domnul Guber. "Bătrânul Visarion. Trebuie să iasă la pensie. Nu mai are mult. Dar Chifiroiu? De Chifiroiu ce mai ştii?" "Chifiroiu? Mai nimic. L-am mai văzut de vreo două ori pe stradă, dar cam atât. Abia dacă ne salutăm. N-am păstrat o relaţie prea cordială cu el..." "Nici eu, nici eu, ca să fiu sincer!" spunea domnul Guber. "Era o figură, o poamă Chifiroiu ăsta. Să vezi ce mi-a făcut o dată. Ce crezi? I-am împrumutat, o dată, nişte cărţi, cărţi importante, cărţi pe care nu le găseşti pe toate drumurile, şi nu mi le-a mai adus înapoi. Ani de zile m-am tot rugat de el. Spunea mereu că le uită acasă. Ştiam că minte, dar ce era să-i fac? Nu mi le-a înapoiat niciodată. Nici până în ziua de azi. De-acum... poate să le păstreze. Ce să mai fac cu ele?... Dar Bozo ce mai face?" "Bozo?! Care naiba Bozo?!" "Bozorceanu. Beţivanul. Ăla care bea numai vodcă, iar când bea bere, punea sare pe buza halbei. Teozoful. Îi tot dădea el cu Steiner..." "A! Bozo! Nu l-am mai văzut chiar de atunci. Ultima dată, cred, dacă nu mă înşel, am stat împreună la masă. Erai şi tu..." "Dar Cici? Cici ce mai face?"

Se discută apoi despre apicultură, despre noua piaţă Obor, despre plante medicinale, despre atâtea altele. De apicultură, mai ales, domnul Guber se arăta foarte interesat. Perora cu entuziasm.
"N-o să-ţi vină să crezi, Achim", spunea el, tăind un mititel cu cuţitul, căci pe masă apărură mititeii şi friptura cu cartofi natur şi garnitură de castraveciori acri, "n-o să-ţi vină să crezi, dar m-am apucat, ei bine, da, m-am apucat să studiez domeniul. Mi-am luat chiar şi o carte. Nici nu-ţi închipui cât poate fi de interesant, de incitant. Roitul şi toate celelalte. Ce mai? Mi-am comandat chiar şi stupi, cinci la număr, undeva, în apropiere, dar n-am curaj să mă apuc încă. O să văd la anul. Mai e timp. Trebuie să mai studiez. Şi să strâng nişte bani. Ştii, o familie de albine, cu matcă şi..."

Domnul Guber abia dacă termină doi mititei, şi, cu chiu, cu vai, o scânteie de friptură, pe care doamna Ioachim i-o alese din platoul de pe masă şi i-o puse în farfurie. Laudă, în schimb, cu entuziasm murăturile, mai ales castraveciorii, care, măcar în parte, apucaseră să se acrească, pomeni o reţetă proprie şi-şi aminti din nou, fireşte, de Mica, răposata lui soţie. Atunci ochii îi scânteiară iar, posomorâţi. "Ei, Achim, Achim..."

La sfârşitul mesei, mai exact chiar înainte de desert, doamna Ioachim îşi scoase o ţigară, pe care însă, înainte de-a o aprinde, întrebă prevenitoare:
"Vă deranjează fumul, domnule Guber?" "Nu, nu. Deloc, deloc! Fumaţi, vă rog! De altfel, am Gândacul la mine. Bondarul meu!" spuse el, râzând. Şi, din buzunar, scoase un mic ventilator rabatabil, pe care, după ce-l meşteri întrucâtva, îl puse, demonstrativ, în funcţiune, pe masă. "Vedeţi! Ăsta-i Gândacul meu! De când m-am lăsat de fumat, îl iau totdeauna cu mine. Nu-l uit niciodată. E util, să ştiţi, în unele situaţii. Şi vă spune asta un fumător înrăit. N-am fumat un an sau doi. Am fumat până am ieşit la pensie. Am fumat 43 de ani... Tu ştii, Achim, cum scoteam fum pe toate părţile, mai ceva că o locomotivă. Îţi aminteşti? A fost, doamnă - şi o spun cu regret - a fost groparul sănătăţii mele. Mica, biata de ea, nu ştia ce să mai facă ca să mă convingă să renunţ..." "Atunci, mai bine..." "Nu, nu, vă rog, vă rog! Rămâneţi. Fumaţi aici, ce Dumnezeu! Insist chiar. Nu asta am vrut să zic. O ţigară, acolo, nu are nicio importantă. Chiar şi două, şi trei... Cârciuma, doamnă, fumul de cârciumă, acela în care mi-am petrecut, cu atâta nesăbuinţă tinereţile, acela e periculos. Achim, aici de faţă, ştie despre ce vorbesc."

Cu toate acestea însă, cum tot trebuia pregătit desertul - o îngheţată de vanilie cu fructe, făcută în casă, la care ne aduseserăm aportul amândouă -, doamna Ioachim alese să fumeze în bucătărie. Am urmat-o. Se prea poate ca totul să fi început de la o remarcă a domnului Guber referitoare la "barba pustnicească" a domnului Ioachim, sau aşa ceva, pe care doamnei Ioachim i s-a părut să o fi auzit, atunci când s-a întors, după brichetă, în sufragerie. Când am revenit, i-am găsit pe cei doi angrenaţi într-o polemică înverşunată...
"Dar te înşeli, te înşeli, Achim dragă!", perora, cu înflăcărare, domnul Guber. "Nu există o asemenea salvare. E numai o iluzie, o fantasmagorie! Iartă-mă că-ţi spun, dar te afli într-o mare eroare. Eşti într-o capcană. În veşnica capcană a intelectualilor..." "Ce vrei să spui?" se interesa domnul Ioachim. "Exact asta vreau să spun: că nu există salvarea la care te gândeşti tu. Că e numai o iluzie. O păcăleală, o cacealma. Dacă ni s-a dat o salvare - şi, într-adevăr, ni s-a dat una, aici sunt perfect de acord cu tine -, aceasta e numai una singură. Şi nu trebuie să-ţi mai spun care. Ştii foarte bine despre ce vorbesc. "Şi, poate ca să fie mai persuasiv, domnul Guber punctă, demonstrativ, cu degetul arătător în sus: Credinţa, Achim! Ei da, credinţa!" "Credinţa! Numai credinţa! Nicio alta. E singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui. E speranţa noastră, a tuturor... Şi asta nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna, de la începutul vremurilor şi a timpurilor... Dar te văd contrariat. Sau mi se pare numai? Uite, Achim, dacă vrei, urmă domnul Guber, dacă ţii neapărat, ţi-o pot demonstra foarte uşor. Şi o pot face în multe feluri. Într-o mie de feluri. Numai să ai puţină bunăvoinţă şi să mă asculţi. Să-mi acorzi puţină atenţie. Fiindcă, vezi tu, Achim, oricum ai lua-o..."

Aici, mi se pare, doamna Ioachim interveni în discuţie, nu ca să adauge ceva, ci ca să atragă atenţia celor doi convivi că se topeşte îngheţata. Când ne întorseserăm din bucătărie, adusesem - una îngheţată, cealaltă tăviţa cu cafea - iar noi, pofticioase, aproape că ne goliserăm bolurile. "E păcat de ea", îşi susţinu cauza doamna Ioachim. "Îngheţată de vanilie cu sirop de căpşuni. Tanti Petra a fost neîntrecută. Şi-a arătat adevărată măsură."

Domnul Guber, însă, refuză desertul. "Nu, mulţumesc, spuse el." "Poate o cafea." "O cafea, da." Şi spunând asta, apucă ceaşca de cafea fără zahăr şi decofeinizată, făcută special pentru el, din mâna doamnei Ioachim, şi, mulţumind încă o dată, sorbi din ea cu un fel de exaltare." "Fiţi cu băgare de seama, e fierbinte!" îl atenţionă ea. "Dar e foarte bună. Minunată. Vă mulţumesc." "Tu, Achim?"

Dar nici domnul Ioachim nu voia desert. Cel puţin asta am înţeles cu toţii, căci, cu ochii ţintă la domnul Guber, urmărindu-i, parcă, fiecare mişcare, la întrebarea ei nici măcar nu răspunse. Atunci, ca să nu se topească pe masă, am băgat bolurile cu îngheţată în frigider. Apoi ne-am luat ceştile cu cafea, şi, amândouă, ca să ne facem comode, ne-am refugiat pe canapea.
"E singura, Achim, singura!", reluă polemica domnul Guber, privindu-şi, la rândul său, prietenul cu toată atenţia. "Nu există alta. Uite, dacă..." "Bine, bine, dar nu înţeleg!", îl întrerupse, la fel de exaltat, domnul Ioachim. "Altădată, pe vremuri, spuneai altceva. Erai, dacă nu mă înşel, de altă părere..." "Pe vremuri, Achim! Ei, da, ai spus bine: pe vremuri! Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că m-am schimbat. Că nu mai sunt deloc acelaşi. Cel de odinioară. Absolut deloc. Şi m-am schimbat demult. Şi radical. Viaţa mi-a demonstrat..." Şi, străfulgerat parcă de un gând nerostit, domnul Guber se opri, şi, pentru o clipă, lăsă capul în jos. "Ei, Achim, Achim... Dacă..." "Atunci dă-mi voie să-ţi spun, izbucni pe neaşteptate domnul Ioachim, ei bine, dă-mi voie să-ţi spun, Guber, că nici eu, la rândul meu, nu sunt de acord cu salvarea dumitale! Că nu cred în ea! Absolut deloc! Da, da, în aşa-zisa dumitale salvare! În credinţa dumitale! Nu pot fii de acord cu aşa ceva! N-am putut crede niciodată în astfel de lucruri, în asemenea naive iluzii, în asemenea visări cu ochii deschişi! Iartă-mă că ţi-o spun aşa, foarte deschis, dar nu pot altfel! Fiindcă, Guber, asta sunt, da, da, exact asta sunt, şi nimic altceva: simple iluzii, simple visări de noapte! Mă mir numai că, dar nu, sunt mai mult decât mirat, sunt stupefiat, sunt de-a dreptul consternat de ceea ce..." "Dar, fireşte, Achim, fireşte, eşti liber să crezi în ceea ce vrei, spunea domnul Guber. Ai toată libertatea din lume. Nimeni şi nimic nu ţi-o îngrădeşte. Fiecare cu părerile lui. E firesc. Eşti încă tânăr. Ai tot timpul înainte. În ce mă priveşte, însă, aşa cum ţi-am spus, m-am schimbat. Sunt altul. Nu mai sunt deloc cel pe care îl ştii tu. Ai în faţă ta un alt om... Uite, dacă vrei", schimbă deodată tonul domnul Guber - un ton neaşteptat de blând, însă în continuare viu, polemic -, "dacă vrei îţi pot demonstra foarte uşor în ce constă superioritatea salvării despre care vorbesc eu. A salvării prin credinţă, ei bine, da, prin credinţă, nu mă sfiesc să o spun, aşa cum bine ai spus tu însuţi înainte..." "O iluzie, dă-mi voie să-ţi spun!", exclamă, cu nedisimulată ironie, domnul Ioachim. "O iluzie, poate, dar singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui, dar alta nu există. Singura dată omului. Nădejdea noastră, a tuturor. Şi, Achim dragă - sper că nu te superi -, dacă-mi permiţi, aş vrea să fac numai o remarcă: nu mai puţin iluzie decât a ta. Nu mai puţin iluzorie decât salvarea la care te gândeşti tu, Achim. Salvare care, dă-mi voie să-ţi spun, nu stă deloc în picioare, căci nu se sprijină pe nimic, şi pe care, ei bine, pe care ţi-o pot demonta în câteva secunde. Şi în două cuvinte. Dar nu. Am greşit. Salvarea la care te gândeşti tu, Achim, e de o mie, de un milion de ori mai iluzorie decât a mea. O să-ţi explic îndată de ce. Imediat. Am argumente cu adevărat imbatabile. Fireşte, dacă eşti dispus să mă asculţi. Încă o dată: îţi atrag atenţia, Achim, că eşti într-o mare eroare..." "Nu mai puţin decât dumneata, Guber! izbucni, foarte iritat de data aceasta, domnul Ioachim. Nu mai puţin decât dumneata! Cel puţin adevărul meu e mai palpabil decât al dumitale! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Cel care trăieşte într-o iluzie, dă-mi voie să-ţi spun, într-o fantasmagorie, adevăratul visător eşti dumneata, nicidecum eu! Eu, cel puţin..." "Atunci, dă-mi voie, colega dragă, nu se lasă nici domnul Guber, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Una singură. Sper că nu te superi. Numai una. Şi vei înţelege îndată în ce eroare te afli. De ce salvarea ta nu există. De ce adevărul tău nu e decât o simplă fantomă, o determinare oarecare. Fiindcă, ei bine, el, adevărul la care te gândeşti tu şi în care crezi cu atâta tărie, ţine întotdeauna de tot felul de condiţionări şi circumstanţe, de o mie de conjuncturi favorabile, şi e, în fine, mai mult sau mai puţin, un accident, şi, în consecinţă, ca să trag o dată linie, n-are în niciun fel de-a face cu adevărul ultim şi imuabil. Pentru că, nu, un adevăr trebuie să fie imuabil, trebuie să fie indeterminat. Altfel nu mai e adevăr. E numai un simulacru de adevăr. Sper că eşti de acord cu mine..." "Nu!", strigă, de data aceasta, domnul Ioachim. "Nu sunt, şi nici n-am de gând să fiu! N-am de gând să întru în polemici cu dumneata! Îţi cunosc demult abilităţile teoretice! Şi n-am susţinut niciodată aşa ceva: că salvarea mea ar fi imuabilă! Nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva! Asta e numai invenţia ta, Guber, e numai în capul dumitale!... Exagerezi, aşa cum ai exagerat mereu, în tot şi în toate! Niciodată n-ai ştiut, niciodată n-ai fost capabil să ţii calea de mijloc! Dumneata, Guber, eşti un anarhist, eşti un extremist" "Tot ce se poate", zâmbi, fără să se tulbure prea mult, domnul Guber. "Că nu sunt perfect, e limpede. Nimeni nu e. Deşi mă îndoiesc că aş fii astfel: extremist. Sunt doar un om căruia i s-au deschis ochii. Atâta tot... Uite, Achim, nu se lăsă el, să presupunem că Dumnezeu ar fi făcut ca tu să te naşti orb. Că ai fi orb din naştere. Sau paralitic. Sunt atâţia nefericiţi. Că ar fi trebuit să trăieşti toată viaţă într-un scaun cu rotile. Ai mai fi crezut oare, atunci, în salvarea dumitale?" "În primul rând", se repezi domnul Ioachim, gesticulând din mâini, "în primul rând dumneata porneşti de la o premisă falsă! Închipuită! De la o visare! De la perspectiva religioasă. Ştii foarte bine că nu cred în aşa ceva, în astfel de..." "Bine, bine", pară atunci domnul Guber, "atunci îţi atrag atenţia, Achim dragă, îţi atrag atenţia că şi din perspectiva laică, adică atee, ca să-i spunem pe nume, e unul şi acelaşi lucru. Nu e nicio diferenţă. Absolut niciuna. Gândeşte-te numai că s-ar fi întâmplat, ei da, prin hazard, aşa cum numiţi voi providenţa, din întâmplare, ca tu să te naşti orb. Ce s-ar fi ales, atunci, de salvarea ta? Crezi că ţi-ar mai fi stat gândul la aşa ceva? La asemenea deşertăciuni?" "De unde ştii că nu?!", aproape că urlă domnul Ioachim. "De ce nu? Poate că da! Sunt atâtea exemple care te contrazic. Au fost atâţia bolnavi care..." "Nu! Te asigur că nu! fii sigur că nu! punctă însă, foarte convins, domnul Guber. Gândul tău, toată speranţa ta, tot cugetul tău ar fi fost concentrate într-o singură şi arzătoare dorinţă: aceea de a-ţi recăpăta vederea." "Bine, dar... Dă-mi voie să nu fiu de acord cu speculaţiile, cu teoriile dumitale!" "Nu, Achim, ascultă-mă! Ascultă-mă, te rog. Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii. Nu repeta gre..."

Aici discuţia se rupse iar. Domnul Guber, surescitat, dădu din mână nervos, sau poate fusese numai un gest de renunţare, de lehamite, şi, cu capul în jos, oftă iar, aşa cum n-am mai auzit niciodată, şi pe nimeni, oftând. Din adâncul sufletului. Apoi îşi scoase batista, şi, cu gesturi tremurătoare, repezite, îşi şterse fruntea năduşită de transpiraţie. Acela fu momentul în care doamna Ioachim interveni iar: "Ce-ar fi să renunţaţi la această discuţie", propuse ea, "şi să serviţi, totuşi, îngheţata. E păcat de ea. Tanti Petra s-a întrecut pe ea însăşi. Şi e zi aniversară. Se cuvine, nu-i aşa, să ne destindem. Sau măcar, pentru cine nu se împacă cu îngheţata, câte o felie de cozonac... Ia să vedem. Cine sparge gheaţa. Domnul Guber?"

Dar cei doi bărbaţi erau, după câte se vedea, mult prea înfierbântaţi ca s-o mai audă. De data aceasta nu-i răspunse niciunul.
"Nu repeta greşeala mea", reîncepu, cu glas egal, domol, domnul Guber. "Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii, ca doi oameni maturi şi ca doi intelectuali ce ne aflăm. Eu... Ei, Achim, Achim... Uite, ştiu că eşti un om luminat. Sigur trebuie să fi citit din Hegel. Poate cunoşti, din întâmplare, «Prelegerile de estetică»..." "Dar fireşte că le cunosc! Ei, şi?! Ce-i cu asta?" "Ei bine, vei găsi acolo destule desluşiri la problema ta, la ceea ce te frământă. Destule lucruri folositoare. Vei vedea că scăparea, salvarea la care te gândeşti tu, Achim, poate fii, asta în cel mai bun caz, doar un paliativ, o căutare, cu mijloace omeneşti, a absolutului. Dar atâta tot. Nimic altceva. Iar..." "Dar pe mine nu mă frământă nimic, Guber!", urlă atunci de-a binelea domnul Ioachim, şi, în acelaşi timp, se albi la faţă ca hârtia. "Absolut nimic! Pe dumneata te frământă, Guber! Da, da, pe dumneata! Numai pe dumneata! Ce-i tot dai cu absolutul, Hegel şi toate celelalte baliverne? Ce legătură are? Am spus eu aşa ceva? Am vorbit eu de absolut? Nici nu ştiu dacă Hegel spune aşa ceva acolo! Dumneata vorbeşti, Guber, numai dumneata! Dumneata trăncăneşti! Şi încă ce trăncăneşti! Îţi turuie gura ca o moară stricată! Şi află, ei da, află de la mine, Guber dragă, şi te-aş ruga să nu-mi mai spui aşa, află de la mine că, în ce mă priveşte, n-am crezut niciodată în idealişti! În niciunul. Nici măcar în Hegel al dumitale! Şi, fie vorba între noi, dacă te-ai grăbit să-l aduci pe tapet, ca nume de autoritate, e o cacealma ieftină din partea dumitale, aproape ridiculă, un subterfugiu de cabotin! Toţi idealiştii, dar absolut toţi, fără excepţie, pornesc, exact cum faci dumneata acum, de la premise false! De la închipuiri, de la visări de noapte! Voi toţi, ei da, voi toţi sunteţi nişte visători! Nişte copii mari care se joacă cu iluziile, aşa cum copiii mici se joacă cu păpuşile. Cu cioburi de sticlă colorată! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Toţi sunteţi la fel, semănaţi ca două picături de apă! Nişte naivi incurabili şi vrednici de plâns! Nişte somnambuli! Nişte copii îmbătrâniţi şi gheboşi care se joacă cu cioburi de sticlă! Fiindcă asta eşti, colega dragă, dă-mi voie să-ţi spun că exact asta eşti: un copil bătrân! Nimic altceva. Tu, şi toţi cei care, asemenea ţie, dorm de-a-n picioarelea, cu ochii deschişi şi gura căscată, aşteptând să le pice din cer para mălăiaţă! Da, da, Guber, da, da! Cei care trăiesc într-o iluzie, într-o fantasmagorie, sunteţi voi! Voi, şi numai, voi! A dovedit-o Kant, încă de acum 300 de ani, cu prisosinţă şi o dată pentru totdeauna! Voi, voi, toţi religioşii, toţi idealiştii, toţi visătorii!... Şi, cu asta, Guber, cu asta cred că ar trebui să încheiem discuţia! Să-i punem punct! Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere. Totul e foarte clar, foarte limpede. Nu mai e nimic de spus..." "Dar, Achim..." "Nu, Guber..." "O singură întrebare mai am să-ţi pun..." "Nu, Guber, eu am să-ţi pun dumitale o întrebare! Dar n-ai vrea, mai bine, n-ai vrea s-o lăsăm baltă şi să încheiem odată discuţia? Să ne întoarcem la lucruri mai pământeşti? La apicultură? La plante medicinale? Nu de alta, dar s-a transformat într-o ridiculă mascaradă. Într-o solilocvie. Fiecare vorbeşte pentru sine. Nu ne înţelegem câtuşi de puţin. Şi nu mai e nimic de spus. Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere..." "Te-ai gândit vreodată, Achim, spuse precipitat domnul Guber, fără să-l asculte, te-ai gândit ce se va alege de salvarea ta când se va produce Explozia Finală? Sfârşitul universului? Marea explozie, Big-Bang-ul final, Marea Disipare, Marea Zdrobire a sfârşitului? Sau, dacă nu a universului, cel puţin a galaxiei noastre, a Căii Lactee? Căci voi, ei da, chiar voi, raţionaliştii, spiritele libere, preconizaţi asta. Aşa cum a fost un început, nu, va urma şi un sfârşit. Asta spuneţi, nu? Ei bine, ce se va întâmpla atunci, ce se va alege atunci de salvarea la care te gândeşti tu? Şi te înşeli. Nimeni nu aşteaptă pere mălăieţe de nicăieri. Dimpotrivă. Tocmai de aceea..." "Ce se va alege?! Ce se va întâmpla?! Se va alege exact ce se va alege de iluzia dumitale, Guber! Da, da, degeaba te uiţi aşa! Nimic altceva! Şi rămâne de văzut. Salvarea mea va pluti, probabil, în univers asemenea unui microb. Va fi o particulă din Marele Tot. O simplă particulă. Un mesaj, într-o sticlă, plutind în Marele Ocean. Dar, cel puţin, Guber, ei bine, cel puţin are o şansă în plus faţă de a dumitale! O şansă infinitezimală, dar şansă. Tot e ceva decât nimic. Decât iluzia, decât visarea dumitale... Şi, cu asta, ajunge! N-ai vrea să punem capăt discuţiei? După cum vezi, nu ajungem la nimic. Vorbe, şi iar, vorbe. Palavre. Fiecare, Guber, cu părerile sale. Fiecare e liber să creadă în ceea ce vrea, aşa cum bine ai spus înainte. Aici suntem, iată, în sfârşit, de acord..." "Cât te înşeli, Achim, cât te înşeli! Eşti încă tânăr. Ei, Achim, Achim..." "Tot ce se poate, Guber. Dar n-ai vrea, totuşi, să sfârşim odată? Cornelia are dreptate. Ce-ar fi să ne destindem puţin? Să vorbim despre altceva? Ce-ar fi să ne întoarcem la plante medicinale, la apicultură? Chiar aşa, mai povesteşte-ne despre stupii dumitale. Câţi ziceai că ai? patru, sau cinci?" întreba el cu nedisimulată ironie. Dar tot el, după câteva clipe, izbucni atât de virulent încât, pe canapeaua noastră, am tresărit amândouă. "Bine, bine, Guber, dar unde e înflăcărarea dumitale de odinioară? Toate lucrurile despre care am vorbit împreună? Ochii dumitale sclipitori? Gândirea dumitale persuasivă? Teoriile dumitale imbatabile, pe care înţelegeai să ţi le susţii până în pânzele albe şi încă ceva pe deasupra, cu frenezia unui nebun şi gata să te iei la bătaie cu oricine te-ar fi contrazis? Pentru că erai, o, da, da, Guber, erai un dialectician neîntrecut! Erai persuasiv ca nimeni altul! Da, da, nu te uita aşa! Nu te preface că ai uitat! Că nu ştii despre ce vorbesc. Citatul acela din Senancour, pe care-l tot repetai, cu exaltarea unui smintit? Cărţile noastre? Toate celelalte? Ce s-a întâmplat, ce s-a putut petrece cu dumneata ca să te transforme, să te prefacă până într-atât?!" "Sunt altul, Achim", spuse blând, domnul Guber, după o clipă de tăcere. "Sunt cu totul altul. Dar ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Aşa am fost. Mă recunosc întocmai în cuvintele tale. Când te văd, mă văd pe mine însumi, ca într-o oglindă. Şi n-am uitat absolut nimic. Îmi amintesc perfect totul. Dar mă dezic de tot ce am spus atunci. Abjur tot. Dacă Senancour a spus cuvintele acelea, şi el le-a spus, mă dezic şi de el. Sunt cuvinte de ateu. Şi de necredincios. Cuvinte de disperat. Deşi l-am admirat cândva. Creatorul, providenţa n-are cum să facă nedreptăţi... Sunt altul, Achim. Ai în faţa ta un alt om. Eşti încă tânăr ca să înţelegi, dar, cândva, poate..." "Bine, bine, urlă atunci domnul Ioachim, dar n-ai răspuns la întrebare! Ce s-a întâmplat cu dumneata?! Ce s-a putut petrece, ce s-a putut întâmpla, ca să devii astfel, să te transformi într-un om de nerecunoscut?! Fiindcă eşti de nerecunoscut, Guber, dă-mi voie să-ţi spun că eşti de nerecunoscut! Te-ai schimbat până şi fizic! Când te-am văzut în pragul uşii, nu te-am mai recunoscut defel! Am crezut că eşti un impostor. Ca, în bunătatea şi naivitatea ei, Cornelia te-a confundat. Că mi-a băgat în casă un escroc! Un pungaş care, abil ca nimeni altul, se infiltrează în casele oamenilor să le facă rău. Să-i tâlhărească! Să-i ucidă! Numai vocea mi-a amintit de dumneata. Dacă nu era nici ea, vocea lui Guber de odinioară, glasul atât de binecunoscut mie, te-aş fi luat binişor de guler şi te-aş fi zvârlit, pe uşă, afară! Da, da, exact asta aş fi făcut!"

Însă răspunsul nu veni imediat. Domnul Guber, schimbat deodată la faţă, lăsase privirea în jos, şi, cu mâinile în poală, mototolind între degete o batistă închisă la culoare, aproape neagră în lumina aceea difuză, căci, între timp, toamna îşi reintrase în drepturi, soarele declinase, iar în încăpere se făcuse destul de frig, încât doamna Ioachim, fără să mai întrebe pe nimeni, închisese fereastră, tăcu multă vreme. De aici încolo, însă, vocile celor doi conlocutori se auziră cu atât mai pregnant. Domnul Guber, care, dintr-o dată păru foarte bătrân, mult mai bătrân decât era, şovăi îndelung. Apoi, făcându-şi parcă curaj, ridică ochii şi spuse:
"Suferinţa, Achim. Ei da, suferinţa. Ea, şi numai ea! Ea m-a transformat în ceea ce sunt acum. Suferinţa. Ea m-a eliberat. Ea, îndrăznesc să spun, m-a înţelepţit." Şi, privindu-ne pe fiecare în parte cu ochii lui posomorâţi şi oftând iar în felul lui sfâşietor, urmă: suferinţa, Achim. Ea, ea, suferinţa. Numai ea. Moartea Micăi. Ea a fost piatra de încercare, temelia a ceea ce sunt acum. Ea mi-a arătat drumul, calea de urmat, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta." Şi stingherit, poate, de ceea ce tocmai spusese, de tonul mărturisirii sale, deodată se opri. Apoi, învăluindu-ne pe toţi cu privirea, şi oprindu-şi-o asupra prietenului său, adaugă: "nu ştiu dacă ţi-am spus, Achim, nu ştiu dacă v-am spus vreodată cum a murit Mica..." "De o boală gravă!" "Ei, şi?! Se mai întâmplă!", exclamă domnul Ioachim, însă cuvintele lui, şi mai ales tonul, fură atât de nepotrivite momentului, aproape blasfemiatoare, aproape profanatoare, încât doamna Ioachim interveni pe loc:
"Achim!"
"De o boală gravă, aşa este", reluă, netulburat, domnul Guber. "De cea mai necruţătoare dintre boli. Dar nu v-am spus cum. Pe asta n-am spus-o nimănui." Şi, în colţul ochilor săi bătrâni, dar cu atât mai impresionanţi, căci de abia la bătrâneţe ochii noştri devin cu adevărat umani, ochi omeneşti, se iviră deodată două mărgeluţe vii, translucide, scânteietoare. "Vă rog să mă iertaţi! spuse." Şi întoarse capul. Când reveni, pe chipul său, parcă străluminat deodată, ochii-i râdeau, senini şi cuminţi, ca nişte ochi de copil. "Mica! Biata Mica..."

Şi, în clipele următoare, ne-a fost dat să fim martorii unei poveşti cu adevărat cutremurătoare.
"Aşa este, Achim", urmă domnul Guber. "Aşa este. Exact aşa. Mica a suferit de o boală gravă. De cea mai necruţătoare dintre boli. Cât s-a mai chinuit, sărmana, până s-a sfârşit! Şi eu pe lângă ea. Eu, poate, mai mult decât ea, deşi numai moral, sufleteşte. Dar, fireşte, exagerez. Nu se poate compara. După cum bine vedeţi. Ea este acolo unde este, iar eu, un simplu bătrânel, un om perfect inutil, sunt încă în viaţă. Nu vă mai spun ce mi-a fost dat să văd prin spitale! Orice om puternic şi pe deplin conştient de forţele sale, care simte lăuntric că, cu puterea voinţei sale, ar putea dărâma până şi munţii, care nu se îndoieşte de sine câtuşi de puţin, ar trebui să viziteze, măcar din când în când, câte un pavilion de canceroşi. Şi se va îndoi. O, cu siguranţă se va îndoi, dacă e, cât de cât, normal constituit! Boala asta, chiar atunci când nu duce direct la groapă, mutilează. Întotdeauna mutilează. Iar aşa-zisă vindecare nu există. E numai o iluzie. Cancerul nu se vindecă. Adoarme numai. Hibernează. E o boală pe viaţă, cu care trebuie să înveţi să trăieşti. Care te ţine veşnic cu spaima în suflet. Şi să speri. Ei, da, să speri... Mica, biata de ea, a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, şi a sperat mereu, a sperat până la sfârşit. Şi eu odată cu ea. De altfel toate inutile, toate zadarnice... Sunt destui care scapă, din ce în ce mai mulţi astăzi, dar iată că ea, Mica, n-a avut acest noroc... O, dar vorbesc ca un ateu!" păru el să-şi ia seama deodată, şi, cu un fel de tresărire, se opri. "După cum vezi, Achim, nu sunt departe de tine..." Îşi duse apoi mâna tremurătoare la frunte, parcă străfulgerat de o amintire, de un gând, păru că încearcă să spună ceva, dar se răzgândi. Şi ne privi iar, pe fiecare în parte, de parcă atunci ne-ar fi văzut pentru prima dată şi s-ar fi mirat că suntem, iată, acolo, în faţa lui, şi aşteptăm. Apoi reluă: "Ceea ce nu ştie nimeni, cu excepţia familiei, fireşte, fiindcă, la dorinţa ei expresă, am avut grijă să păstrez o discreţie absolută, şi apropo, de aceea, Achim, tocmai de aceea n-am dat, de atâta timp, niciun semn, e că Mica, biata Mica, a fost, timp de patru ani, imobilizată la pat. Ultimii ei ani de viaţă. Boala îi luase picioarele. Eu am fost cel care a îngrijit-o. I-aş fi putut pune o infirmieră, fireşte, dar, în afara mea, nu accepta pe nimeni lângă ea. Din demnitate. Nu accepta ca un ochi de străin să vadă ce făcuse boala din ea. N-ar fi consimţit niciodată la aşa ceva... Iar la ţară, la Câmpina, ei bine, la ţară nu aveam nicidecum facilităţile domestice de aici. Pentru mine, care am învăţat să mă mulţumesc cu foarte puţin, sunt mai mult decât suficiente. Şi, slavă Domnului, sunt sănătos. Pe atunci, însă, veceul era în curte, şi, fireşte, Mica nu putea să ajungă până acolo. Atunci am încropit unul. Am desfundat un scaun, sub care ţineam o găleată cu apă, pe care aveam grijă să o primenesc mereu..."
"Vai! Vai de mine!", exclamă atunci doamna Ioachim. "Dar cum se poate aşa ceva? Cum se poate una ca asta? E de neînchipuit! De ce n-aţi adus-o în Bucureşti?!" "A fost numai dorinţa ei. Refuza cu obstinaţie să stea în Bucureşti. Îi era frică că moartea o va prinde aici. În Bucureşti am stat mereu numai câteva zile, după fiecare operaţie, atât cât să se întremeze, să se pună puţin pe picioare. Şi nu voia să fie o povară pentru nimeni, nici măcar pentru fiica noastră. Îşi dorea să moară la Câmpina. De acolo era. De acolo suntem amândoi. I-am respectat dorinţa. Ştia că nu mai are mult. În acelaşi timp, fireşte, îşi dorea cu înfrigurare să trăiască. Mica n-a renunţat nicio clipă. A luptat şi a sperat mereu, până la sfârşit... O, nici nu va închipuiţi ce forţă colosală e dragostea de viaţă! E sădită, ca un foc nestins, în fiecare dintre noi. Nu există putere mai mare, năzuinţă mai acerbă, instinct mai covârşitor! Nouă, celor sănătoşi, ni se pare că ştim, că înţelegem. De fapt nu ştim nimic. Ni se pare doar. Intuim numai, asta în cel mai bun caz. Ca să înţelegi cu adevărat, trebuie să trăieşti. Experienţa nemijlocită. Nici eu n-am ştiut până la ea, până la Mica. Mi se părea, doar, că ştiu. O, nu vreau să spun, prin asta, că a fost o povară pentru mine. Nici pe departe!" Şi domnul Guber întoarse iar capul, şi, preţ de câteva clipe, se lasă tăcere. Apoi urmă: "Uneori Mica avea insomnii. La început cauzate, fireşte, de inactivitate, de faptul că era ţintuită la pat, apoi, spre sfârşit, din cauza durerii. Cum, de multe ori, nu putea dormi noaptea, se întâmpla să doarmă toată ziua. Zăcea în pat, aşa, într-un fel de somnolenţă letargică. Obişnuiam să mă apropii încetişor de patul ei ca să văd dacă mai trăieşte, dacă respiră... Ei, da, ajunsesem să fac asta. Câteodată se trezea brusc şi mă striga. Când se simţea mai bine, îmi cerea vreo carte şi citea. Pentru că, trebuie să vă spun, de la un timp morfina nu mai făcea faţă. Spre sfârşit, în ultimele luni, am trecut pe fentonil, un calmant mai puternic. Îl mai folosisem şi înainte, dar în doze minime şi numai dacă era nevoie. De mine depindea. Închipuiţi-vă! Eu trebuia să apreciez durerea ei. Astăzi lucrul acesta mi se pare hilar, dacă nu grotesc, aproape morbid. Cum să apreciezi, şi încă la adevărata ei intensitate, durerea altuia, cea pe care tu nu o simţi? Dar important e altceva. Important e că, în momentele ei grele, în clipele ei de cumpănă, Mica mă implora să mă rog pentru ea. Îngenuncheam la marginea patului ei şi mă rugam. Am făcut asta de zeci, de sute de ori. Ne rugam împreună. Iar ea, Mica, ştia pe dinafară rugăciunile pe care eu de-abia atunci le descifram, şi în eficacitatea cărora, de altminteri, nu prea credeam. O făceam pentru ea. Şi, într-adevăr, în scurt timp, ca prin minune, chipul i se însenina deodată, ochii i se luminau, de parcă viaţa din ea, care hălăduise o vreme prin tenebre, revenea brusc la lumină. Şi, de fiecare dată, Mica îmi strângea mâna cu degetele ei subţiri şi fierbinţi şi-mi mulţumea. Şi spera mereu, o, spera în continuare... Ca nu cumva să mă vadă, mă duceam şi plângeam în camera mea. Ştiam că totul e pierdut. Cu toate acestea, Achim, ei bine, cu toate acestea, îmi vedeam, mai departe, de scrisul meu. Scriam, zilnic, în camera mea, cel puţin două ore. Ea ştia că lucrez şi nu mă împiedica, ba chiar se bucura. Era, cred, pentru ea, semnul normalităţii, dovada că lucrurile, dacă nu mergeau prea bine, nu mergeau nici spre rău. De multe ori îmi cerea să-i citesc ceea ce tocmai scrisesem, şi, aproape mereu îmi făcea câte-o observaţie. Mica nu se pricepea (o, nici pe departe!), dar, fireşte, le acceptam, pe toate, fără să cârtesc. Dar, de obicei, avea dreptate. Căci... cum să spun? Fără să fie o pricepută, într-un fel uimitor, boala părea că o înţelepţise. Mica era capabilă de profunzimi, de intuiţii şi viziuni, de o anumită pătrundere a lucrurilor pe care numai suferinţa şi apropierea morţii le pot aduce. Nu scriam lucruri rele, nelalocul lor, dar, şi asta am realizat-o mai târziu, erau simple futilităţi, frivolităţi, adică, în ultimă instanţă, lucruri inutile sau cvasi-inutile. Şi, de multe ori, ei bine, de multe ori am simţit că evita să-mi ceară ajutorul, ca să nu mă deranjeze din lucrul meu. Deşi, poate, biata de ea, ar fi avut nevoie. Aşa era Mica. Un suflet altruist, generos, cea mai mărinimoasă fiinţă pe care am cunoscut-o..."
"Bine, bine, dar nu înţeleg unde vrei să ajungi!", exclamă atunci domnul Ioachim. "La ce bun această confesiune, toată această spovadă, toată această patetică mărturisire, care, în fond şi în definitiv, ţine strict de intimitatea dumitale? Ce intenţionezi? Nu înţeleg ce urmăreşti! Dacă..." "Îndată, Achim, îndată! Încă puţin şi vei înţelege. Nu intenţionez nimic." Şi, stânjenit poate de intervenţia acestuia, domnul Guber se reculese iar, o vreme, cu ochii în pământ. Apoi urmă: "Spre sfârşit, mai exact în ultimul an al vieţii ei, Mica a început să devină foarte insistentă cu un lucru. Mă mai rugase asta şi înainte, fireşte, dar parcă niciodată atât de stăruitor. Acela de a mă duce la biserica din sat şi de a mă ruga pentru ea acolo. Duminicile, mai ales, rugăminţile ei febrile se înteţeau, dar şi în alte zile.
- Du-te! Du-te! mă implora ea, duminică dimineaţa, după ce o primeneam şi-i aduceam mâncarea la pat. Nu, nu mai am nevoie de nimic. Dacă vrei să mă ajuţi, ăsta e cel mai mare ajutor pe care mi-l poţi da. Şi-mi punea în mână acatistul şi pomelnicul, pe care, grijulie, le pregătea totdeauna dinainte, de cu seară.

Închipuiţi-vă! S-o refuz, ar fi fost cu neputinţă. Dacă încercam asta (şi am făcut-o), Mica se punea pe plâns. Şi plângea aşa cum numai ea ştia să plângă: în hohote dezlănţuite, deznădăjduite. Era de neoprit. Cu nimic nu puteam s-o potolesc.

Dar nu mă duceam. În bisericuţa din sat, de altminteri, nu călcasem decât o singură dată, cu vreo doisprezece ani în urmă, la început, atunci când de-abia ne mutaserăm la ţară, şi asta mai mult din curiozitate, pentru pictura interioară. De altfel, pictura era cât se poate de naivă. Îmi luam o pătură ori vreo cuvertură cu mine, vreo carte, şi mă prefăceam că ies pe poartă. O trânteam totdeauna tare, ca ea să mă audă din patul în care agoniza. Şi îndesam, foarte iritat, pomelnicele ei prin buzunare. Apoi, pe ocolite, ajungeam în mica livadă din spatele casei noastre, acolo unde, ascuns după o tufă de măceş, în aşa fel încât ea n-ar fi putut să mă vadă chiar dacă s-ar fi ridicat în picioare (ceea ce, în starea ei, era aproape imposibil), îmi întindeam cuvertura jos, pe iarbă, şi citeam. Reveneam acasă în acelaşi fel. Tot pe ocolite, tot trântind poarta, şi prefăcându-mă totdeauna cât se poate de binedispus, atunci când ştiam că slujba trebuia să se fi sfârşit. Dacă se nimerea vreme urâtă, mă adăposteam sub un şopron, ori cutreieram prin împrejurimi, pe toate dealurile, pe toate coclaurile...

Dar m-a prins! Dumnezeu ştie cum, dar m-a prins! Dar nu. De fapt ştiu exact cum s-a întâmplat. Se nimerise, o dată, o zi de sărbătoare, nu mai ştiu care, iar eu n-am ştiut nimic. Când m-am întors, m-a întrebat despre ce a fost predica. Despre ce a vorbit preotul. Fiindcă făcea asta. Ca toţi imobilizaţii, ca toţi ţintuiţii la pat, îmi cerea mereu tot felul de amănunte despre lumea de afară. Am început să-i turui verzi şi uscate...
- Minţi! am auzit-o deodată. N-ai fost! Şi, în acelaşi timp, a izbucnit în hohotele ei deznădăjduite. Era arma ei. Cel puţin la sfârşit. De ea se folosea că să-şi impună voinţa. Arma tuturor bolnavilor. Boala o schimbase îngrozitor...

Am început să urlu:
- Am fost! Îţi jur că am fost! Pe Dumnezeul meu că am fost!...
- Nu mai juraaa! Nu te mai juraaa! Măcar nu mai jura pe cele sfinte! Şi de-abia atunci se dezlănţuia cu adevărat, încât nu mai ştiam cum s-o potolesc.
- Dar am fost, Mica! Îţi jur că am fost! Uite, dacă vrei, poţi să întrebi şi pe...
- Nu mai minţiii! Nu mai minţi că un bădăran! Ca un sperjur! Măcar acum, în ultimul ceas, nu mai minţi! Toată viaţa ai minţit! Pentru că, trebuie să vă spun, tu nu ştii, Achim, timp de douăzeci şi patru de ani, cât am locuit în Bucureşti, adică mai toată tinereţea mea, a noastră, toţi anii frumoşi, am avut o amantă. Am fost chiar la un pas să divorţez. Până la urmă nu s-a întâmplat, dar ea, Mica, tot a aflat. Nu poţi minţi, nu te poţi preface, nu te poţi ascunde mereu, la nesfârşit...

De atunci a trebuit să fiu foarte precaut. Ajunsesem chiar să-mi notez pericopa evanghelică din calendar şi să iau Sfânta Scriptură cu mine, pe coclauri, ca să ştiu ce să turui acasă. Cum prin buzunare se strânseseră prea multe acatiste şi pomelnice, un teanc întreg de foi ferfeniţite, ca nu cumva, din prostie sau din neglijenţă, să mă divulg, le-am dat foc în spatele casei. Ei, da, am făcut asta. Pe toate, pe fiecare în parte, era trecut, cu litere tremurătoare: «Mica... Mica... Mica...». Ca să fiu persuasiv, cât mai convingător, inventam mereu tot felul de povestioare, tot felul de amănunte, mai mult sau mai puţin picante, petrecute în biserică, acolo unde eu nu călcasem de ani întregi. Ba că o babă a făcut nu ştiu ce, ba că cineva a întrebat de ea, ba că, după predică, părintele a anunţat nu ştiu ce minunăţie, toate nişte gogomănii, nişte minciuni sfruntate, de care abia mai târziu, după moartea ei, m-am căit cu adevărat. Şi mă căiesc încă. Viaţa, Achim, o ştiu acum, e minune şi taină dumnezeiască, un miracol prea mare ca ea în ea să încapă, dacă avem puţină înţelepciune, măcar un strop de minte, fie şi un firicel de minciună...

Dar Micăi îi râdeau ochii. Când îi turnam gogoşile acelea, braşoavele acelea neruşinate, chipul i se lumina deodată, transfigurat de un fel de curent, de o putere ca un zvâcnet, un zvâcnet nou şi mereu reînnoit, venit nu din interior, căci trupul ei ruinat nu mai era capabil de aşa ceva, ci de undeva de dincolo de lume, de adevăr şi de înţelegere. Şi nu o dată, ei bine, nu o dată, Mica mi-a mulţumit cu ochii în lacrimi, şi chiar, de multe, de prea multe ori a dat să-mi sărute mâna. Mi-o trăgeam mereu, înspăimântat...

Cum a murit? Dacă vreţi, voi spune şi asta. Dar nu. Mai bine, nu. Voi păstra moartea ei numai pentru mine. Imaginea ei. Ultima privire, cea din urmă suflare. Le voi păstra de-a pururea pentru mine, în semn de perpetuă căinţă, de veşnică mustrare. Două conştiinţe, a mea şi a ei, sunt deja prea mult. O vom rememora, poate, le vom rememora pe amândouă, sfârşitul ei şi sfârşitul meu, trecerea mea şi trecerea ei, căci morţii, se spune, ştiu tot ce se întâmplă cu noi aici, în Valea Plângerii noastre, le vom rememora pe amândouă împreună, în lumea cealaltă, acolo unde toate lacătele, unde toate zăgazurile cad... Nu peste mult! O, nu peste mult! Acolo unde totul e la vedere, unde totul e lumină... Ar fi fost şi dorinţa ei. Mica era o pudică. Era cea mai pudică şi cea mai rezervată persoană pe care am cunoscut-o... Apoi, la două luni după sfârşitul ei, am început să frecventez, curent, biserica. Singur. Da, nu vă miraţi! A fost o chemare, un impuls tainic, interior, lăuntric. Şi nu doar atât. O, nu doar atât! L-am rugat stăruitor pe preotul din sat, un om cât se poate de modest, să-mi lase în îngrijire cimitirul. Oricum îmi petreceam mai toată ziua acolo, la mormântul Micăi. A acceptat. Ceva mai în urmă, am luat în îngrijire şi biserica. Bisericuţa aceea simplă, de ţară, pictată parcă de o mână de copil. N-am acceptat niciun fel de plată. Pentru Mica. Numai pentru Mica. Pentru noi amândoi... Apoi, după alte două luni, am distrus tot ce aveam la sertar. Tot! Toate manuscrisele mele. Tu ştii, Achim. N-am păstrat absolut nimic! Tot ce scrisesem timp de treizeci de ani, şi mai bine. Le-am aruncat, pagină cu pagină, în sobă, şi m-am eliberat. Căci asta am simţit: eliberare. A fost decizia mea. Numai a mea. Mica nu mi-a cerut niciodată aşa ceva. Şi nimeni altcineva. Am simţit că aşa se cuvine, că asta trebuie să fac. Că numai aşa mă pot elibera. Le-am dăruit flăcărilor, aşa cum, cu luni în urmă, dădusem foc, din lene, din silă, din dispreţ, disperatelor ei pomelnice, pateticilor ei acatiste: «Eu sunt Mica. Dacă vrei, Doamne. Sunt Mica. Mica... Mica... Mica. Voia Ta, Doamne. Eu sunt Mica. Roaba. Mica... Mica... Mica. Mica... Mica... Mica...». Apoi, la scurt timp, mi-am donat cărţile bibliotecii comunale. Pe toate. Am păstrat pentru mine numai câteva cărţi religioase...

Pe străzi. Harap-Alb (2)

Dan Ivan
Pe străzi. Harap-Alb
Editura Letras, 2017

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
 Citiţi un alt fragment din această carte aici.

*****
Fragmente

Dezertor

sălbatici viermi îmi colcăie nervii
să dau drumul, să dau
acestor herghelii. cerbii,
minunaţi cerbi în nesăţioase haite iau
arterele-n copite.
căprioarele-gleznele
de dorul luptei tropăiesc mistuite
căprioarele, gleznele
să fug mai departe, să fug
soarele, beznele
au intrat la jug
să tragă! SĂ TRAAGĂ! ochii mă dor.
să fug acum, să fug,
prelins, ce uşor
de pe zidul acesta unde m-au ţintuit
douăsprezece gloanţe frăţeşti!
de dorul luptei să fug, de dor.

Balada spînzuratului

ştiaţi
că şarpele se-apropie
acum când ochii dau în pârg
bulbucaţi?
că soarele a asfinţit
de pe cer,
cercuri se scurg
către gâtul stingher
şi iată negândit
mă topesc
întru lumina
gălbenuşului ceresc?
cortina!!

Aşteptare

plutire, a repluti, plutire iar
cum totuşi umbli
aşa tactiloasă, nu, nu am scris greşit,
tactiloasă şi oftalmă şi gustoasă,
culmea, cineva care pluteşte poate fi şi gustos,
cum umbli
prin mintea şi pe buzele mele, cum
m-ai alintat
cu plasa ta şi m-ai prins
pot să mă mişc şi nu-mi vine să cred, chiar mai uşor,
azi e bine
chiar si când te aştept
te sărut
cu o gură imensă care
se întinde până la oraşul tău, casa ta
şi se repliază pe măsură ce te apropii,
stăpână.

Vânt

de când zaci
aici pe furiş
şi tragi de stelele bătute-n cuie pe acoperiş?

Setea

pupături
cu chiuvete.
robinete:
săruturi
cu mii de fete.

puneţi-vă toţi gura
la robinet:
încet.

căldura va veni
pe reţea
până la inima mea.

Tu

te simt străbătându-mă continuu
ca o briză înceată o pânză de sac

Toamna

istoviţi
zmei de-argint
se odihneau pe deasupra pădurii,
fără teamă,
hălci de vânt
picurând
zdrăngăneau scuturile de-aramă
ale pădurii. şi cum gâfâia aurul
copacilor înghesuit în umbre
de taurul
nopţii!

Manifest. 1989

seară furişată printre case
ca un abate sfios,
ne lipeşte la ferestre
liniştea
să ne strângă în moalele
cleştele ei.
bivolul nopţii, tăcut şi
ameninţător, împunge şi el în ferestre -
- timpane citadine, orăşeneşti; oraşul
în care totu-i în ordine,
în care nimic nu se-ntâmplă.
ascuţiţi cornul!

Tu

focul, apoi jarul lăuntric,
pe care, iată îl reard cu boarea ta continuă,
de care nu mai pot, nu mai vreau să m-ascund,
ce foale uriaşe au aruncat-o înspre mintea şi foaia şi
inima mea,
mă tai, mă sfâşii,
cum să ajung la tine dacă sufli aşa. de fapt,
eşti aici, treci prin mine, şi-ncerc să te prind să te sărut
tare.

Dragoste de câine

Stăpână, nu te uita!
nu-ntoarce capul.
ţi-adulmec urma;
când eşti desculţă
o ling însetat
din praful drumului.
şi dacă azi mă reped
să muşc
din pulpa-ţi caldă
e pentru că te-am văzut
tristă şi singură,
Stăpâna mea.

Canalul Mânecii

iată câmpiile gâlgâind de verdeaţă
zise călăuza dând din mâini
în câteva ore flamânda ceaţă
îşi va abate turme blânde de câini
umezi şi răcoroşi.
e realmente o plăcere, credeţi-mă, proaspeţi scoşi
să-i simţi din părul Londrei.

În faţa statuii
PSALM

ne e ochiul Tău poarta
spre înăuntru - lumea goală.
urechea - toarta
de la oală.

nu crezi nimic - nu poţi,
n-auzi, n-a vezi, n-a greu` pământului,
uşurelu` vântului,
TOŢI

ne-ndoim că Exişti
deşi noi te-am creat,
dă-ne un sfat!
ce rişti,
să aflăm că Exişti
cu adevărat?

Lună plină

până în zări albastre
se întindea mareea cărnurilor noastre.
pleoapele erau trase
sus de lunele pline şi grase
agăţate-n ferestre
şi nopţi de nesomn.

spre miezul nopţii, iată
şi-n cer răsăreau pline
capre cu burta umflată
să-mpungă întunericul
cu ugerele fine.

Save Our Souls

alb alb alb. alb gâtul tău mă cheamă, adică cum?
mă cheamă, deci mă numesc "alb-gâtul-tău"?
da, îmi convine, dar haita de câini din mine,
boncăluieşte,
se poate şi la câini?,
da, boncăluieşte întru
rut, rut,
eei, ce zici, un bou, hm, conţine o haită de câini,
care mai şi boncăluiesc,
deşi nu sunt cerbi,
poate cel mult acerbi,
apropos- Cerber, păzitorul Hadesului, crezi că boncăluia
şi el?,
deci,...să revenim,
conţinătorul
are tupeul să râvnească,
daa, să râvnească la o minunată, o adorată
corabie..
adică cum? (cacofonie intenţionată),
deci, să revenim...
dacă mai putem,
o adorată corabie şi-arată gâtul ei superb,
ca o sticlă cu
mesaj de naufragiaţi,
naufragiu? nu. nu vreau să eşuez
acostăm - acostez
pe ţărmul pieptului tău,
de unde-arunc
câte un câine în apă,
să apuce sticla de gât:
- APORT!

Eroul

şi mi-a zis îngerul:
du-te pe roţile de cristal
ale ploii
aşteaptă o ploaie mocănească,
o să-i bage pe toţi în case.
du-te, mi-a zis,
ia-o peste livezile
umflate sub dealuri.
scutură-ţi frica grea din aripi,
lin, umple-te de NOI, pluteşte.
înfige-te învârtoşat în trecut,
în timpul trecut,
caută deşertul care eram.
vei observa uşor suliţele
aşteptându-te.
tu umple-te de carne deasupra lor
şi pogoară peste ele din înalt,
zdrobeşte-le cu pieptul.
şi spune-i Tatălui nostru
Zalmoxe
că-i cerem cu supunere
o ploaie mocănească să ne
umfle livezile.

*

de mult nu am mai dat în capul clapelor, şi mai ales în
cinstea ta. prinţesa tremură,
de ce tremuri prinţesă,
prinţesa freamătă
fiindcă un căpcăun o pândeşte în fiecare zi, (promisiune),
chiar şi de departe,
freamătă prinţesa căci vântul o adie când căpcăunul
trimite, un buzdugan, un cal, un mesager, un e-mail,
inspirat, nu prea, stufos, dar care mişcă vântul, care o
adie,
dar muşcă vântul care o adie,
dar vântul o adie, o pipăie, o miroase,
dar vântul vreau să fiu.

*

mă copleşeşti cu răcoarea
picioarelor tale, vreau
să beau,
vreau să o beau,
sunt ameţit de pe acuma,
o să fie greu să mă satur, suma,
nu, nici nu mai ştiu dacă vreau,
m-ai
subjugat,
m-ai
înjugat
(dar nu sunt bou)
la răcoarea ta moale
pe care vreau să o trag după mine într-un trap
(vezi că nu sunt bou)
ameţitor
cine a ameţit primul?

*

zăgazul care mă ţine să nu mă prăvălesc peste tine e ros
de lumina ta şi de ceva de-al meu, nu ştiu ce, dar nu
lumina.

Nori. ploaie

dinspre asfinţit
imi cădeau tălpile
albe şi crude,
revărsate,
negurile,
cocoşate neguri, strâmbe şi ude
umpleau văioagele, gurile,
câmpiile însetate.
vopsitele - măgurile,
cu limbi de catran
înmiresmate,
dinspre asfinţit,
poate,
îmi cădeau tălpile
peste dealuri fierbinţi,
peste plai,
cocoşate neguri
cocoşatule, stai!
asa vedeam eu
mustind greu
mucegai,
cocoşate lumini,
muşte grase şi fluturi cretini
se cojeau de pe norii opaci,
năpârlea un soare topit,
umpleau ţigăncile saci,
sute - cu lumină de asfinţit.

Arles

dacă ajungi la Arles
întinde-te un minut
în lanul de floarea-soarelui.
aşa.
priveşte cerul albastru.
albastru. galben. albastru. galben. albastru.
nu-i aşa că te doare puţin
urechea dreaptă?

Dor

îşi mai priponeşte adânc Dumnezeu
câte-un gândac
prin stuful sufletului meu.

Contur

crezi că e uşor
să ştii că o minunată fată
cu un picior
superb, de fapt cu două,
deci o fată
cu două
picioare
şi o plutire de vis
te aşteaptă câteodată
te atrage pe moale aripa ei
o să zici de ce câteodată,
ca să rimeze cu fată?
nu, ci pentru că alteori sunt eu
cel ce ţâşneşte, hm, nu, mai bine explodează
cum ziceam, numai către tine,
sac trece prin vânt
sac explodând trece prin vânt,
vântul pluteşte,
cine trece prin cine,
eu o conţin, îmi zic, ea mă conţine,
asta înseamnă margine, deci sfârşit?
nu, ci un contur nesfârşit, implicit,
pe care, mă străfulgeră un gând,
când
o să pot oare a-l termina
de mângâiat.