Mircea Săucan, geometrii poetice

Marian Sorin Rădulescu
Mircea Săucan, geometrii poetice
Editura Noi Media Print, 2019

Citiţi prefaţa (A încerca să rămâi om) şi postfaţa (O restituire aşteptată) acestei cărţi.

*****
Fragmente
În căutarea unui alt vérité

La început de mileniu trei, cinema-ul românesc avea să desăvârşească - prin filmele lui Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Radu Jude, Radu Muntean, Adrian Sitaru, Gabriel Achim, Constantin Popescu ş.a. - căutările începute în 1968 de Lucian Pintilie (cu Reconstituirea) şi continuate, în anii '70-'80, de filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase, Stere Gulea. Prin cele mai izbutite din filmele lor, aceşti cineaşti - sfidând oprelişti de ordin ideologic (înainte de 1990) sau economic (după 1990) - au adus un suflu nou într-o cinematografie anchilozată în clişee propagandistice atunci când - adesea teatral, livresc, necinematografic - încerca să capteze "actualitatea" şi "imediata apropiere" pe celuloid. Izbânzile lor - de la Reconstituirea la Sieranevada, trecând prin Proba de microfon şi După dealuri - sunt vrednice de toată atenţia şi, ceea ce e mai important, reprezintă mărturii sau puncte de vedere "observaţionale" pe deplin asumate. Sunt filme care invită spectatorul să-şi exerseze (şi formeze) spiritul critic, să descopere o povestire "în timp real", fără sincope şi proiecţii în trecut sau viitor. Rezultatul nu este "viaţa" şi nici o "viaţă" recreată "fără poezie", ci mai degrabă un alt tip de poezie, de conotaţie, de metaforă. Pe de altă parte, pentru adepţii filmului-poem ce presupune translaţii temporale, prezenţa unei ambianţe atent pregătite de regizor şi cât mai puţină explicitare, demersul "observaţional" de tip ciné-vérité nu e decât o "iluzie a lipsei de iluzii", pentru că, oricât ne-am iluziona că "purificăm" realitatea de intervenţia ("artificializarea") creatorului, ea conţine şi o (deloc neglijabilă) dimensiune fantastică şi o polifonie de sensuri. În acest caz şi în aceste situaţii, fantasticul este - pe deplin justificat dramaturgic - reversul realului, nicidecum o formă de evadare din real. Povestea nu mai e o fereastră, ci o oglindă. O formă de înnoire a lumii, o prezenţă necesară, asemenea umorului de-a râsu'-plânsu' din filmele grave - umor care, spre deosebire de comediile populare cu priză la public, nu conţine nimic facil sau cabotin.

Dacă în literatura sau teatrul românesc din anii '50-'60-'70 au fost - cu greu - acceptate anumite formule moderne de exprimare, în film ele au fost strict monitorizate şi supravegheate. Ce se taie - nu-i aşa? - nu se fluieră. Mai mult decât literatura sau teatrul, cinema-ul din lumea socialistă era destinat cu precădere "maselor". Iar acestea nu puteau fi "educate" cu experimente "oniriste" sau poveşti despre tineri inadaptaţi la societatea socialistă. Introspecţia întreprinsă de Iulian Mihu şi Manole Marcus în Viaţa nu iartă, lungmetrajul lor de debut inspirat din schiţele activistului socialist Alexandru Sahia, au produs - pe la mijlocul anilor '50 - un imens scandal. Era evident: cinematografia românească nu era pregătită pentru lentoarea tehnicii tributare fluxului conştiinţei (the stream of consciousness), pentru cronologii narative în zig-zag şi alte mărci audio sau video ale insolitului. Nu avea să fie nicicând pregătită pentru provocările de formă şi conţinut aduse de Mircea Săucan, începând chiar cu filmul său de debut (Cînd primăvara e fierbinte) şi dezvoltate în următoarele (şi ultimele) patru (Ţărmul n-are sfîrşit, Meandre, Alerta, Suta de lei). Cât de pregătiţi suntem şi noi - spectatori ai începutului de mileniu trei în plin ev media, dependenţi de telecomanda televizorului sau captivi în nesfârşitul internet - să ne conectăm la geometriile şi polifoniile sale poetice? Demersul nu e defel facil - vrem, nu vrem, din "vechiul cinema românesc" a pătruns în conştiinţa criticii şi a publicului atent (şi informat) doar poetica realistă, de tip ciné-vérité, începută de Pintilie cu Reconstituirea. Cealaltă poetică, în care a excelat Mircea Săucan, a filmului ce sfidează tiparele realismului şi naturalismului, a filmului definit de o pregnantă atmosferă (în care timpul este mai ales subiectiv, iar scenografia şi costumele şi muzica originală sunt personaje dramatice, în care dialogul este elaborat, iar mişcările actorilor expresiv coregrafiate), deşi nu e defel mai puţin vérité (mai puţin căutătoare de adevăr), avea să marcheze - cel puţin deocamdată - un dead end.

Când polarizarea e fierbinte

Filmele româneşti ale anilor '60-'70-'80 sunt asociate, mai cu seamă, cu numele unor vedete locale (şi - într-o anumită măsură - din fosta URSS, China şi Coreea de Nord), între care - pentru că, mai ales, e şi interpret principal, nu doar omul din spatele aparatului de filmat - se distinge figura lui Sergiu Nicolaescu. Pentru mulţi el era (şi, într-un fel, încă este) însuşi filmul românesc, o metonimie, parte pentru întreg. N-aveai ce să vezi altceva pe vremea aia! - spun unii. N-aveai cum să vezi filmele lui Mircea Săucan pe vremea aia, pot adăuga cei care au prins măcar vreo două decenii din ea. Nicolaescu - Săucan. Este, poate, cea mai sugestivă polarizare din "vechiul cinema românesc". Unul (Nicolaescu), chiar şi în sporadicele sale evadări "estetizante" în zona filmului "de artă" (Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, Osînda, Ultima noapte de dragoste, Ciuleandra), avea să practice exclusiv un tip de cinema (ultra-)popular, eficient prin secvenţele "de acţiune", "de masă", cu pirotehnie. Dificultatea de a abandona contractul cu o anume vasalitate comercială avea să-i asigure impactul neîntârziat la masele de spectatori - de atunci şi de acum - în căutare de divertisment sau/şi de mitologie naţională transpusă pe celuloid. Şi, într-adevăr, pe atunci divertismentul de top - în România - era Comisarul interpretat de Sergiu Nicolaescu (şi, oarecum la egalitate de puncte, Şaptecai şi Mărgelatu, jucat de Florin Piersic). Celălalt (Săucan), avea să fie preocupat exclusiv de cinema-ulexperimental, de nişă, foarte personal, "non-comercial", "abstract" şi în ton cu poetica Noului Val francez, cu şcoala de film cehă. Unul (Nicolaescu) avea să bifeze succese după succese la box office, celălalt (Săucan) avea să rămână constant în topul regizorilor români cu cele mai puţin vizionate filme de autor. De vină e, desigur, "ermetismul" său, discursul bazat pe arta sugestiei, rezemat doar pe esenţial, dar mai cu seamă opoziţia factorilor de decizie, care - iritaţi de refuzul regizorului de a face filme "necesare" şi "instructive" pentru "societatea socialistă" - fie l-au interzis cu desăvârşire, fie au limitat sever accesul (publicului, dar şi criticii) la cele câteva filme care au avut, totuşi, premiera. Unul (Nicolaescu) a ajuns superstar, celălalt (Săucan) superoropsit. Acesta din urmă e personajul volumului de faţă. Meandrele lui Mircea Săucan aveau să fie şi meandrele spectatorilor săi ori ale posibililor (şi viitorilor) săi spectatori, ale căror drumuri spre cinema-ul (de tip) săucanian erau şi sunt încă pavate cu nu puţine oprelişti. Artistul, se spune, stă faţă-n faţă cu uriaşa enigmă a lumii vizibile şi, când se dedică unei opere de artă, porneşte o luptă cu natura însăşi. Nu atât pentru existenţa lui fizică, ci pentru cea mintală. După scandalul provocat de Suta de lei (1973), ultimul său lungmetraj, Săucan - pentru a-şi salva sănătatea mintală - a fost nevoit să se refugieze, ocazional, în zona scurtmetrajuluidocumentar şi, în ultimii ani petrecuţi în România, în literatură.

Arhipelagul Săucan

Există, în cinematografia românească, doi regizori dintr-o bucată, chiar dacă nu din aceeaşi bucată. Unul e Lucian Pintilie, altul e Mircea Săucan. Unul - în ciuda unei paranteze de douăzeci de ani în care, cu o singură excepţie (De ce trag clopotele, Mitică?), nu a avut voie să mai filmeze în România - e de cursă lungă (peste 40 de ani de activitate cinematografică şi teatrală), altul e strivit sub vremi (a fost activ doar un deceniu şi jumătate). Prin al doilea film al său (Reconstituirea), Pintilie avea să fie - în România - un începător al unui tip de cinema ce polemizează cu tot ceea ce era "prost, formal, caduc, epigonic" în opera sa de debut (Duminică la ora 6). După ce abandonează faza iniţială a experimentării decalajelor sonore, a neconcordanţei imaginii cu sunetul, a momentelor eminamente cinematografice de retrospecţie, cel dintâi "furios" al cinemaului românesc aşază piatra de temelie a cinema-ului frust, "extrovertit şi vocal" (Iulia Blaga), realist şi asumat-grosier. Va rămâne credincios acestei poetici chiar şi după schimbarea de paradigmă din 1989, când - la capătul unui "exil royal" de aproape 17 ani, în care a regizat un singur film de televiziune (în Iugoslavia), adaptarea după Caragiale interzisă până în 1990, teatru şi operă în Europa şi Statele Unite - se va întoarce în România pentru a-şi lua revanşa cu brio faţă de cinema - ca regizor, scenarist şi producător. În absenţa sa, câteva filme de Mircea Daneliuc, Alexandru Tatos, Iosif Demian, Dinu Tănase şi Ada Pistiner îi continuă demersul realist. Prin cele doar patru lungmetraje şi alte câteva mediumetraje, Mircea Săucan rămâne cineastul-poet preocupat constant de dragostea din inimă curată, din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică. Spre deosebire de Pintilie, Săucan are un predecesor, în cinema-ul românesc: Viaţa nu iartă (de Iulian Mihu, Manole Marcus). La fel ca Pintilie, Săucan, după filmul de debut (Cînd primăvara e fierbinte), abandonează şi el un anume conformism tematic, slujind cinema-ul cu cele mai insolite mijloace de expresie, printr-o neobosită căutare a unui ţărm nesfârşit de fantasme şi adevăruri. Din ţărmul viselor sale ne-a rămas, după schimbări de paradigmă şi ideologie, o estetică a ambiguităţii, un arhipelag pe care - dacă dorim, dacă suntem pregătiţi - putem afla calea spre frumuseţea uitată a vieţii.

Pe Mircea Săucan l-am descoperit în 1990, la TVR, pe atunci "Televiziunea Română Liberă", într-odimineaţă când aşteptam difuzarea altui film programat iniţial. Şi, deodată, pe ecranul televizorului alb-negru (cum era şi filmul), am văzut scris, cu litere mari, MEANDRE. Am stat nemişcat un ceas şi jumătate, până la terminarea genericului final. Am fost, pe rând, intrigat, uluit, fericit să descopăr, să adâncesc sensuri nebănuite ale faptelor aparent banale. Primisem, la ceasul dintâi al întâlnirii mele cu Săucan, o neaşteptată infuzie de prospeţime, de libertate. Libertatea TVR era agăţată, ostentativ, doar în siglă. Libertatea Meandrelor venea, parcă, dintr-o altă lume. A unui cinema înrudit organic cu muzica, poezia şi epifania, cum întâlnisem doar la Tarkovski şi, ocazional, la Veroiu şi Piţa. Până la jumătatea filmului n-am înţeles mai nimic. Abia când - tot fără dialog, doar cu un amalgam de sunete stranii ce evocau viaţa interioară zbuciumată a personajelor - am văzut a doua oară scena despărţirii din gară, mi-am zis că va urma şi o altă reluare. Aşa a şi fost. Spre final, scena se reia abia a treia oară cu - în fine - dialog. Tot astfel se dezvoltă, în ultima secvenţă, scena de pe plajă (reluată şi ea în post-generic), încheiată cu o exuberanţă din care aveam să mă hrănesc aproape treizeci de ani: "Şi fericirea şi adevărul şi iubirea există, nu sunt minciuni!" - îi spune bărbatul matur (Mihai Pălădescu) adolescentului (Dan Nuţu) care, până atunci, s-a îndoit de existenţa lor. (Replica aminteşte de ultimele trei cuvinte din Jurnalul unui preot de ţară, de Robert Bresson: "Totul e har!") Din iubire şi de fericire, adolescentul se oferă să-i dea la schimb celui care tocmai l-a eliberat (de spleen, de urât, de prematura lipsă de sens) marea, plaja, soarele. "Sunt ale tale?" - îl întreabă atunci bărbatul matur? "Daaa!" - îi răspunde adolescentul aflat la vârsta primei iubiri, când simţi că toată lumea este a ta. Sfârşit. Sau, poate, începutul unei mari iubiri. Pentru Meandre şi pentru puritatea solitară a poemelor de dragoste deghizate de Săucan în patru-cinci filme. Totul, în Meandre, pare dintr-o altă lume. De pe o altă planetă cinema. Alice Mănoiu (Almanah Cinema 1979): "Meandrele lui Săucan rămân şi astăzi o operă-unicat. Fără ele evoluţia cinematografului românesc, ca artă, nu şi-ar fi verificat posibilităţile." Peste mulţi ani aveam să descopăr câteva antecedente din cinema-ul românesc - Anotimpurile lui Stiopul, Gioconda fără surîs de Malvina Urşianu - însă, cum tonul face muzica (sau cinema-ul), trece ecranul doar cel care găseşte tonul potrivit. Săucan îl găsise.

A doua întâlnire cu Săucan, tot la TVR, s-a numit Suta de lei, un film despre s-a vorbit extrem de puţin, până în 1990. Despre scandalul care a avut loc după terminarea montajului şi despre contra-premiera cu o variantă radical diferită de viziunea regizorului, nu s-a pomenit nimic în presa vremii. Meandrele fuseseră citate pentru modernitatea limbajului, pentru insolitul expresiei audio-vizuale. De Suta de lei aproape că nu auzisem. Am fost din nou intrigat, iar câteva scene reluate (tot de trei ori) mi-au dezvăluit noi sensuri. Aveam să le descopăr şi mai mult în anii care au urmat, revăzând de multe ori filmul (apucasem să-l înregistrez pe o casetă video). Am aflat apoi că e varianta de autor, interzisă şi arbitrar mutilată de cenzură, pentru a fi difuzată, doi ani mai târziu (atât a durat şi amânarea premierei Meandrelor) într-o versiune de nerecunoscut. Dar ceea ce văzusem eu în 1990 era chiar "nebunia" lui Săucan, pricina unui scandal de proporţii, în urma căruia negativul a fost ars, iar directorul filmului (care mereu îl sprijinise pe regizor) a făcut infarct şi a murit de inimă rea. Atunci am descoperit-o pe actriţa de film Ileana Popovici. O ştiam (inclusiv ca ilustrator muzical) doar din câteva filme "de acţiune" de Sergiu Nicolaescu şi abia peste câţiva ani aveam să o văd şi în Reconstituirea (interzis până în 1990) şi Filip cel bun. Rămâne şi partitura lui Ion Dichiseanu care, pentru prima oară e doar Ion Dichiseanu, iar nu un super-erou. În Suta de lei nu e nici măcar erou. E doar un actor de pe care măştile se dezlipesc, descoperind un chip fără chip. Rămâne, în fine, şi partitura muzicală scrisă pentru film de Anatol Vieru, o muzică extrem de pregnantă, copleşitoare, cu reverberaţii tragice, ca un alter ego al psihologiei personajului jucat de Dan Nuţu. Ea rămâne însă doar în copiile-pozitiv nedistruse ale filmului. În varianta cenzurată, trunchiată, masacrată nu a rămas. Nici nu avea cum. De aceea a fost - în totalitate - înlocuită de o abundentă ilustraţie muzicală soft jazz, inofensivă şi ineficientă. În Suta de lei, Dan Nuţu face rolul cel mai bun din întreaga sa carieră în cinema. Petru, personajul său e un fel de zurbagiu (inofensiv, în fond) fără domiciliu stabil, un parazit şi un hoinar ce trăieşte de azi pe mâine din ce i se dă, din ce pică. La fel ca Vuică din Reconstituirealui Lucian Pintilie, refuză categoric să fie înregimentat în sistem şi nu se bagă nici măcar păzitor la porci (precum Mitu, personajul principal din Terminus paradis al aceluiaşi Pintilie). Un "smintit" şi un "nebun pentru (întru) libertate" (cum, în Jurnalul fericirii, scria Nicolae Steinhardt despre cel ce adoptă a doua soluţie de ieşire dintr-un univers concentraţionar), un imun. Acelaşi Steinhardt: "Legiuitorii nu au ce-i lua, după cum nu au ce-i oferi". Rosteşte adevăruri supărătoare pe care alţii nu-şi îngăduie nici măcar să le şoptească. "Ei cât fură?" - îşi întreabă fratele mai mare şi celebru, care-l dojenise pentru că a furat o conservă cu sardele dintr-o alimentara. Ei, adică "oamenii tăi cinstiţi". "Ucid sute de milioane şi nimeni nu le cere socoteală...". Petru e un fel de "jidov rătăcitor". Pentru că "habar nu are de zgardă şi e liber, liber, liber" (Steinhardt, Jurnalul fericirii), avea să i se pună cătuşe până când românii - în decembrie 1989 - îşi vor lua "raţia de libertate". A fost iertat doar celălalt Petru, un fel de Petrişor moralist ("Vreau să mă ridic prin puterile mele, să fiu curat! Curat şi demn!"), aşa cum - fără câteva secvenţe căzute la montaj (plimbarea pe câmpul cu oi, de exemplu) şi împreună cu câteva scene filmate suplimentar şi arbitrar, străine total de concepţia regizorală (scene ce acuză apăsat de moralizator alergarea după "faimă goală şi câştig", dar şi părinţii care nu-şi educă bine copiii) - avea să supravieţuiască în versiunea trunchiată şi "corectată politic", cu o coloană sonoră ce emascula filmul.

Atunci, în zorii "tranziţiei" începute în decembrie 1989, am văzut şi Cînd primăvara e fierbinte, debutul lui Săucan în lungmetraj. În aparenţă, un film despre "facerea lumii" după "noua învoială" a tiparelor comuniste. Care, în realitate, n-a fost deloc o "învoială", ci o siluire de proporţii, o colectivizare forţată. Starea de primăvară din filmul lui Săucan trimite însă spre iubirea cea mare, ce nu poate fi tăiată cu niciun cuţit. În miezul acestui film despre "împroprietărirea ţăranilor" (după care - dar asta nu se mai spune în filmele vremii - a urmat desproprietărirea lor şi transformarea satului într-o colectivă a planurilor impuse şi a falselor raportări) se află nucleul unui film de dragoste. În Ţărmul n-are sfîrşit (al doilea lungmetraj al regizorului, niciodată difuzat până în 1990, pe care aveam să-l văd abia în 2017, la Cinemateca Română din Bucureşti), Săucan a eliminat cu desăvârşire balastul ideologic. Scenariul preamărea izbânzile iluzorii ale reformei agrare din Dobrogea, ori ceea ce a rămas în film e doar o poveste de dragoste, o "mare iubire" filmată cu ochi de copil. Martorii acestei îndrăgostiri ca o nesfârşită plutire sunt chiar nişte copii. Un bebeluş ce abia învăţase să meargă deschide şi închide filmul. Tarkovski (cel din Katok i skripka / Compresorul şi vioara, din Ivanovo detstvo / Copilăria lui Ivan) e prezent în Cînd primăvara e fierbinte şi Ţărmul n-are sfîrşit. Aşa cum ecouri din vechea civilizaţie eclezială se întrezăresc deopotrivă în Andrei Rubliov şi Meandre. Crezul lui Tarkovski din Sculptând în timp este şi crezul lui Săucan: "Mi se pare că rostul artei este să pregătească sufletul omenesc pentru perceperea binelui. Sufletul se deschide sub influenţa unei imagini artistice. Nu-mi pot imagina o operă de artă care îşi propune să facă ceva rău. Ţelul meu este să fac filme care să-i ajute pe oameni să trăiască... Arta ajunge până în adâncurile sufletului omenesc şi îl lasă pe om fără apărare în faţa binelui."

Mai mult decât orice alt cineast din România, Mircea Săucan a fost şi rămâne un caz aparte. El este însăşi excepţia, excluderea, omisiunea, repudierea. Mai mult decât alte filme eminente din România, cele câteva scurt-, mediu- şi lungmetraje de autor pe care a apucat să le termine (dar nu să şi le vadă proiectate pe ecrane, în atenţia criticii şi a spectatorilor atenţi, aşa cum - datorită tematicii şi radicalismului mijloacelor sale de expresie - meritau cu prisosinţă) se aseamănă acelui discurs poetic - obscur, impenetrabil, de nepătruns - despre care, în Mauvaises pensées et autres, Paul Valéry spunea că radiază o lumină solară. Geometriile sale poetice caută nu să "îndestuleze" (ori să "desfete") vederea, ci - prin confruntarea cu nevăzutul - să o "elibereze", arătându-i privitorului că limitele posibilului sunt mult mai largi decât par. Imaginile gândite şi construite de Săucan sunt iconice în sensul atribuit icoanelor bizantine. Ele nu atât "reprezintă" (ca tablourile religioase), ci caută "prezenţa" printr-o deşteptare autentică a simţurilor, prin conectarea la o anumită logică lăuntrică a celor văzute şi auzite, a neobişnuitelor combinaţii audio-vizuale ce duc spre mări de sub (aparente) pustiuri (de sens). Polifoniile vizuale rămase de la Mircea Săucan au şi ele rol de "mijlocitor în urcuşul către lumina cunoaşterii", invită la contemplaţie, la exersarea unei considerabile strădanii de a înţelege. Presupun, mai ales, o continuă lepădare de sine (dublată de o predare de sine) şi o depăşire a limitelor privitorului (care, dintr-un simplu beneficiar devine un prolific producător de sensuri) pentru a intra în taina paradoxului săucanian.

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim

Mihail Păunescu
Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim
Editura Cartea Românească, 2018

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Câştigătorul Concursului de debut al Editurii Cartea Românească pe anul 2017, tânărul Mihail Păunescu, este un prozator care, deşi încă aflat în formare, stăpâneşte deja instrumentele prin intermediul cărora poate transforma povestea de viaţă în roman.

Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, romanul cu care acum pătrunde în literatură, este o construcţie meticuloasă, atentă la detalii şi care, fără să neglijeze personajele sociale marginale, caută să surprindă fărâma de diamant care zace, adesea neştiută, în fiecare dintre ele. Fără să fie un moralist, această privire în sus a lui Mihail Păunescu, umorul şi seninătatea cu care se desprinde de epifenomen, îl diferenţiază de mizerabilismul insuportabil al multora dintre colegii săi de generaţie. Proza sa are o miză, alta decât exhibiţia unui ego atrofiat, iar asta mă face să privesc cu speranţă viitorul său literar. (Răzvan Voncu)

Fragment

Dar, la început, aşa cum era şi firesc, cei doi prieteni îşi amintiră de tinereţe, vorbiră despre anumite cunoştinţe comune...
"Visarion ce mai face?" se interesa domnul Guber. "Tot la Ştiinţe?" "Da, cred că da. N-am mai trecut demult pe la bibliotecă, dar tot acolo. Ultima oară când am fost, era." "Ăsta-mi urmează cât de curând", spunea domnul Guber. "Bătrânul Visarion. Trebuie să iasă la pensie. Nu mai are mult. Dar Chifiroiu? De Chifiroiu ce mai ştii?" "Chifiroiu? Mai nimic. L-am mai văzut de vreo două ori pe stradă, dar cam atât. Abia dacă ne salutăm. N-am păstrat o relaţie prea cordială cu el..." "Nici eu, nici eu, ca să fiu sincer!" spunea domnul Guber. "Era o figură, o poamă Chifiroiu ăsta. Să vezi ce mi-a făcut o dată. Ce crezi? I-am împrumutat, o dată, nişte cărţi, cărţi importante, cărţi pe care nu le găseşti pe toate drumurile, şi nu mi le-a mai adus înapoi. Ani de zile m-am tot rugat de el. Spunea mereu că le uită acasă. Ştiam că minte, dar ce era să-i fac? Nu mi le-a înapoiat niciodată. Nici până în ziua de azi. De-acum... poate să le păstreze. Ce să mai fac cu ele?... Dar Bozo ce mai face?" "Bozo?! Care naiba Bozo?!" "Bozorceanu. Beţivanul. Ăla care bea numai vodcă, iar când bea bere, punea sare pe buza halbei. Teozoful. Îi tot dădea el cu Steiner..." "A! Bozo! Nu l-am mai văzut chiar de atunci. Ultima dată, cred, dacă nu mă înşel, am stat împreună la masă. Erai şi tu..." "Dar Cici? Cici ce mai face?"

Se discută apoi despre apicultură, despre noua piaţă Obor, despre plante medicinale, despre atâtea altele. De apicultură, mai ales, domnul Guber se arăta foarte interesat. Perora cu entuziasm.
"N-o să-ţi vină să crezi, Achim", spunea el, tăind un mititel cu cuţitul, căci pe masă apărură mititeii şi friptura cu cartofi natur şi garnitură de castraveciori acri, "n-o să-ţi vină să crezi, dar m-am apucat, ei bine, da, m-am apucat să studiez domeniul. Mi-am luat chiar şi o carte. Nici nu-ţi închipui cât poate fi de interesant, de incitant. Roitul şi toate celelalte. Ce mai? Mi-am comandat chiar şi stupi, cinci la număr, undeva, în apropiere, dar n-am curaj să mă apuc încă. O să văd la anul. Mai e timp. Trebuie să mai studiez. Şi să strâng nişte bani. Ştii, o familie de albine, cu matcă şi..."

Domnul Guber abia dacă termină doi mititei, şi, cu chiu, cu vai, o scânteie de friptură, pe care doamna Ioachim i-o alese din platoul de pe masă şi i-o puse în farfurie. Laudă, în schimb, cu entuziasm murăturile, mai ales castraveciorii, care, măcar în parte, apucaseră să se acrească, pomeni o reţetă proprie şi-şi aminti din nou, fireşte, de Mica, răposata lui soţie. Atunci ochii îi scânteiară iar, posomorâţi. "Ei, Achim, Achim..."

La sfârşitul mesei, mai exact chiar înainte de desert, doamna Ioachim îşi scoase o ţigară, pe care însă, înainte de-a o aprinde, întrebă prevenitoare:
"Vă deranjează fumul, domnule Guber?" "Nu, nu. Deloc, deloc! Fumaţi, vă rog! De altfel, am Gândacul la mine. Bondarul meu!" spuse el, râzând. Şi, din buzunar, scoase un mic ventilator rabatabil, pe care, după ce-l meşteri întrucâtva, îl puse, demonstrativ, în funcţiune, pe masă. "Vedeţi! Ăsta-i Gândacul meu! De când m-am lăsat de fumat, îl iau totdeauna cu mine. Nu-l uit niciodată. E util, să ştiţi, în unele situaţii. Şi vă spune asta un fumător înrăit. N-am fumat un an sau doi. Am fumat până am ieşit la pensie. Am fumat 43 de ani... Tu ştii, Achim, cum scoteam fum pe toate părţile, mai ceva că o locomotivă. Îţi aminteşti? A fost, doamnă - şi o spun cu regret - a fost groparul sănătăţii mele. Mica, biata de ea, nu ştia ce să mai facă ca să mă convingă să renunţ..." "Atunci, mai bine..." "Nu, nu, vă rog, vă rog! Rămâneţi. Fumaţi aici, ce Dumnezeu! Insist chiar. Nu asta am vrut să zic. O ţigară, acolo, nu are nicio importantă. Chiar şi două, şi trei... Cârciuma, doamnă, fumul de cârciumă, acela în care mi-am petrecut, cu atâta nesăbuinţă tinereţile, acela e periculos. Achim, aici de faţă, ştie despre ce vorbesc."

Cu toate acestea însă, cum tot trebuia pregătit desertul - o îngheţată de vanilie cu fructe, făcută în casă, la care ne aduseserăm aportul amândouă -, doamna Ioachim alese să fumeze în bucătărie. Am urmat-o. Se prea poate ca totul să fi început de la o remarcă a domnului Guber referitoare la "barba pustnicească" a domnului Ioachim, sau aşa ceva, pe care doamnei Ioachim i s-a părut să o fi auzit, atunci când s-a întors, după brichetă, în sufragerie. Când am revenit, i-am găsit pe cei doi angrenaţi într-o polemică înverşunată...
"Dar te înşeli, te înşeli, Achim dragă!", perora, cu înflăcărare, domnul Guber. "Nu există o asemenea salvare. E numai o iluzie, o fantasmagorie! Iartă-mă că-ţi spun, dar te afli într-o mare eroare. Eşti într-o capcană. În veşnica capcană a intelectualilor..." "Ce vrei să spui?" se interesa domnul Ioachim. "Exact asta vreau să spun: că nu există salvarea la care te gândeşti tu. Că e numai o iluzie. O păcăleală, o cacealma. Dacă ni s-a dat o salvare - şi, într-adevăr, ni s-a dat una, aici sunt perfect de acord cu tine -, aceasta e numai una singură. Şi nu trebuie să-ţi mai spun care. Ştii foarte bine despre ce vorbesc. "Şi, poate ca să fie mai persuasiv, domnul Guber punctă, demonstrativ, cu degetul arătător în sus: Credinţa, Achim! Ei da, credinţa!" "Credinţa! Numai credinţa! Nicio alta. E singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui. E speranţa noastră, a tuturor... Şi asta nu de azi, de ieri, ci dintotdeauna, de la începutul vremurilor şi a timpurilor... Dar te văd contrariat. Sau mi se pare numai? Uite, Achim, dacă vrei, urmă domnul Guber, dacă ţii neapărat, ţi-o pot demonstra foarte uşor. Şi o pot face în multe feluri. Într-o mie de feluri. Numai să ai puţină bunăvoinţă şi să mă asculţi. Să-mi acorzi puţină atenţie. Fiindcă, vezi tu, Achim, oricum ai lua-o..."

Aici, mi se pare, doamna Ioachim interveni în discuţie, nu ca să adauge ceva, ci ca să atragă atenţia celor doi convivi că se topeşte îngheţata. Când ne întorseserăm din bucătărie, adusesem - una îngheţată, cealaltă tăviţa cu cafea - iar noi, pofticioase, aproape că ne goliserăm bolurile. "E păcat de ea", îşi susţinu cauza doamna Ioachim. "Îngheţată de vanilie cu sirop de căpşuni. Tanti Petra a fost neîntrecută. Şi-a arătat adevărată măsură."

Domnul Guber, însă, refuză desertul. "Nu, mulţumesc, spuse el." "Poate o cafea." "O cafea, da." Şi spunând asta, apucă ceaşca de cafea fără zahăr şi decofeinizată, făcută special pentru el, din mâna doamnei Ioachim, şi, mulţumind încă o dată, sorbi din ea cu un fel de exaltare." "Fiţi cu băgare de seama, e fierbinte!" îl atenţionă ea. "Dar e foarte bună. Minunată. Vă mulţumesc." "Tu, Achim?"

Dar nici domnul Ioachim nu voia desert. Cel puţin asta am înţeles cu toţii, căci, cu ochii ţintă la domnul Guber, urmărindu-i, parcă, fiecare mişcare, la întrebarea ei nici măcar nu răspunse. Atunci, ca să nu se topească pe masă, am băgat bolurile cu îngheţată în frigider. Apoi ne-am luat ceştile cu cafea, şi, amândouă, ca să ne facem comode, ne-am refugiat pe canapea.
"E singura, Achim, singura!", reluă polemica domnul Guber, privindu-şi, la rândul său, prietenul cu toată atenţia. "Nu există alta. Uite, dacă..." "Bine, bine, dar nu înţeleg!", îl întrerupse, la fel de exaltat, domnul Ioachim. "Altădată, pe vremuri, spuneai altceva. Erai, dacă nu mă înşel, de altă părere..." "Pe vremuri, Achim! Ei, da, ai spus bine: pe vremuri! Ei bine, dă-mi voie să-ţi spun că m-am schimbat. Că nu mai sunt deloc acelaşi. Cel de odinioară. Absolut deloc. Şi m-am schimbat demult. Şi radical. Viaţa mi-a demonstrat..." Şi, străfulgerat parcă de un gând nerostit, domnul Guber se opri, şi, pentru o clipă, lăsă capul în jos. "Ei, Achim, Achim... Dacă..." "Atunci dă-mi voie să-ţi spun, izbucni pe neaşteptate domnul Ioachim, ei bine, dă-mi voie să-ţi spun, Guber, că nici eu, la rândul meu, nu sunt de acord cu salvarea dumitale! Că nu cred în ea! Absolut deloc! Da, da, în aşa-zisa dumitale salvare! În credinţa dumitale! Nu pot fii de acord cu aşa ceva! N-am putut crede niciodată în astfel de lucruri, în asemenea naive iluzii, în asemenea visări cu ochii deschişi! Iartă-mă că ţi-o spun aşa, foarte deschis, dar nu pot altfel! Fiindcă, Guber, asta sunt, da, da, exact asta sunt, şi nimic altceva: simple iluzii, simple visări de noapte! Mă mir numai că, dar nu, sunt mai mult decât mirat, sunt stupefiat, sunt de-a dreptul consternat de ceea ce..." "Dar, fireşte, Achim, fireşte, eşti liber să crezi în ceea ce vrei, spunea domnul Guber. Ai toată libertatea din lume. Nimeni şi nimic nu ţi-o îngrădeşte. Fiecare cu părerile lui. E firesc. Eşti încă tânăr. Ai tot timpul înainte. În ce mă priveşte, însă, aşa cum ţi-am spus, m-am schimbat. Sunt altul. Nu mai sunt deloc cel pe care îl ştii tu. Ai în faţă ta un alt om... Uite, dacă vrei", schimbă deodată tonul domnul Guber - un ton neaşteptat de blând, însă în continuare viu, polemic -, "dacă vrei îţi pot demonstra foarte uşor în ce constă superioritatea salvării despre care vorbesc eu. A salvării prin credinţă, ei bine, da, prin credinţă, nu mă sfiesc să o spun, aşa cum bine ai spus tu însuţi înainte..." "O iluzie, dă-mi voie să-ţi spun!", exclamă, cu nedisimulată ironie, domnul Ioachim. "O iluzie, poate, dar singura. Unica. Cum vrei tu să-i spui, dar alta nu există. Singura dată omului. Nădejdea noastră, a tuturor. Şi, Achim dragă - sper că nu te superi -, dacă-mi permiţi, aş vrea să fac numai o remarcă: nu mai puţin iluzie decât a ta. Nu mai puţin iluzorie decât salvarea la care te gândeşti tu, Achim. Salvare care, dă-mi voie să-ţi spun, nu stă deloc în picioare, căci nu se sprijină pe nimic, şi pe care, ei bine, pe care ţi-o pot demonta în câteva secunde. Şi în două cuvinte. Dar nu. Am greşit. Salvarea la care te gândeşti tu, Achim, e de o mie, de un milion de ori mai iluzorie decât a mea. O să-ţi explic îndată de ce. Imediat. Am argumente cu adevărat imbatabile. Fireşte, dacă eşti dispus să mă asculţi. Încă o dată: îţi atrag atenţia, Achim, că eşti într-o mare eroare..." "Nu mai puţin decât dumneata, Guber! izbucni, foarte iritat de data aceasta, domnul Ioachim. Nu mai puţin decât dumneata! Cel puţin adevărul meu e mai palpabil decât al dumitale! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Cel care trăieşte într-o iluzie, dă-mi voie să-ţi spun, într-o fantasmagorie, adevăratul visător eşti dumneata, nicidecum eu! Eu, cel puţin..." "Atunci, dă-mi voie, colega dragă, nu se lasă nici domnul Guber, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare. Una singură. Sper că nu te superi. Numai una. Şi vei înţelege îndată în ce eroare te afli. De ce salvarea ta nu există. De ce adevărul tău nu e decât o simplă fantomă, o determinare oarecare. Fiindcă, ei bine, el, adevărul la care te gândeşti tu şi în care crezi cu atâta tărie, ţine întotdeauna de tot felul de condiţionări şi circumstanţe, de o mie de conjuncturi favorabile, şi e, în fine, mai mult sau mai puţin, un accident, şi, în consecinţă, ca să trag o dată linie, n-are în niciun fel de-a face cu adevărul ultim şi imuabil. Pentru că, nu, un adevăr trebuie să fie imuabil, trebuie să fie indeterminat. Altfel nu mai e adevăr. E numai un simulacru de adevăr. Sper că eşti de acord cu mine..." "Nu!", strigă, de data aceasta, domnul Ioachim. "Nu sunt, şi nici n-am de gând să fiu! N-am de gând să întru în polemici cu dumneata! Îţi cunosc demult abilităţile teoretice! Şi n-am susţinut niciodată aşa ceva: că salvarea mea ar fi imuabilă! Nici nu m-am gândit vreodată la aşa ceva! Asta e numai invenţia ta, Guber, e numai în capul dumitale!... Exagerezi, aşa cum ai exagerat mereu, în tot şi în toate! Niciodată n-ai ştiut, niciodată n-ai fost capabil să ţii calea de mijloc! Dumneata, Guber, eşti un anarhist, eşti un extremist" "Tot ce se poate", zâmbi, fără să se tulbure prea mult, domnul Guber. "Că nu sunt perfect, e limpede. Nimeni nu e. Deşi mă îndoiesc că aş fii astfel: extremist. Sunt doar un om căruia i s-au deschis ochii. Atâta tot... Uite, Achim, nu se lăsă el, să presupunem că Dumnezeu ar fi făcut ca tu să te naşti orb. Că ai fi orb din naştere. Sau paralitic. Sunt atâţia nefericiţi. Că ar fi trebuit să trăieşti toată viaţă într-un scaun cu rotile. Ai mai fi crezut oare, atunci, în salvarea dumitale?" "În primul rând", se repezi domnul Ioachim, gesticulând din mâini, "în primul rând dumneata porneşti de la o premisă falsă! Închipuită! De la o visare! De la perspectiva religioasă. Ştii foarte bine că nu cred în aşa ceva, în astfel de..." "Bine, bine", pară atunci domnul Guber, "atunci îţi atrag atenţia, Achim dragă, îţi atrag atenţia că şi din perspectiva laică, adică atee, ca să-i spunem pe nume, e unul şi acelaşi lucru. Nu e nicio diferenţă. Absolut niciuna. Gândeşte-te numai că s-ar fi întâmplat, ei da, prin hazard, aşa cum numiţi voi providenţa, din întâmplare, ca tu să te naşti orb. Ce s-ar fi ales, atunci, de salvarea ta? Crezi că ţi-ar mai fi stat gândul la aşa ceva? La asemenea deşertăciuni?" "De unde ştii că nu?!", aproape că urlă domnul Ioachim. "De ce nu? Poate că da! Sunt atâtea exemple care te contrazic. Au fost atâţia bolnavi care..." "Nu! Te asigur că nu! fii sigur că nu! punctă însă, foarte convins, domnul Guber. Gândul tău, toată speranţa ta, tot cugetul tău ar fi fost concentrate într-o singură şi arzătoare dorinţă: aceea de a-ţi recăpăta vederea." "Bine, dar... Dă-mi voie să nu fiu de acord cu speculaţiile, cu teoriile dumitale!" "Nu, Achim, ascultă-mă! Ascultă-mă, te rog. Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii. Nu repeta gre..."

Aici discuţia se rupse iar. Domnul Guber, surescitat, dădu din mână nervos, sau poate fusese numai un gest de renunţare, de lehamite, şi, cu capul în jos, oftă iar, aşa cum n-am mai auzit niciodată, şi pe nimeni, oftând. Din adâncul sufletului. Apoi îşi scoase batista, şi, cu gesturi tremurătoare, repezite, îşi şterse fruntea năduşită de transpiraţie. Acela fu momentul în care doamna Ioachim interveni iar: "Ce-ar fi să renunţaţi la această discuţie", propuse ea, "şi să serviţi, totuşi, îngheţata. E păcat de ea. Tanti Petra s-a întrecut pe ea însăşi. Şi e zi aniversară. Se cuvine, nu-i aşa, să ne destindem. Sau măcar, pentru cine nu se împacă cu îngheţata, câte o felie de cozonac... Ia să vedem. Cine sparge gheaţa. Domnul Guber?"

Dar cei doi bărbaţi erau, după câte se vedea, mult prea înfierbântaţi ca s-o mai audă. De data aceasta nu-i răspunse niciunul.
"Nu repeta greşeala mea", reîncepu, cu glas egal, domol, domnul Guber. "Trebuie, se cuvine să învăţăm unii de la alţii, ca doi oameni maturi şi ca doi intelectuali ce ne aflăm. Eu... Ei, Achim, Achim... Uite, ştiu că eşti un om luminat. Sigur trebuie să fi citit din Hegel. Poate cunoşti, din întâmplare, «Prelegerile de estetică»..." "Dar fireşte că le cunosc! Ei, şi?! Ce-i cu asta?" "Ei bine, vei găsi acolo destule desluşiri la problema ta, la ceea ce te frământă. Destule lucruri folositoare. Vei vedea că scăparea, salvarea la care te gândeşti tu, Achim, poate fii, asta în cel mai bun caz, doar un paliativ, o căutare, cu mijloace omeneşti, a absolutului. Dar atâta tot. Nimic altceva. Iar..." "Dar pe mine nu mă frământă nimic, Guber!", urlă atunci de-a binelea domnul Ioachim, şi, în acelaşi timp, se albi la faţă ca hârtia. "Absolut nimic! Pe dumneata te frământă, Guber! Da, da, pe dumneata! Numai pe dumneata! Ce-i tot dai cu absolutul, Hegel şi toate celelalte baliverne? Ce legătură are? Am spus eu aşa ceva? Am vorbit eu de absolut? Nici nu ştiu dacă Hegel spune aşa ceva acolo! Dumneata vorbeşti, Guber, numai dumneata! Dumneata trăncăneşti! Şi încă ce trăncăneşti! Îţi turuie gura ca o moară stricată! Şi află, ei da, află de la mine, Guber dragă, şi te-aş ruga să nu-mi mai spui aşa, află de la mine că, în ce mă priveşte, n-am crezut niciodată în idealişti! În niciunul. Nici măcar în Hegel al dumitale! Şi, fie vorba între noi, dacă te-ai grăbit să-l aduci pe tapet, ca nume de autoritate, e o cacealma ieftină din partea dumitale, aproape ridiculă, un subterfugiu de cabotin! Toţi idealiştii, dar absolut toţi, fără excepţie, pornesc, exact cum faci dumneata acum, de la premise false! De la închipuiri, de la visări de noapte! Voi toţi, ei da, voi toţi sunteţi nişte visători! Nişte copii mari care se joacă cu iluziile, aşa cum copiii mici se joacă cu păpuşile. Cu cioburi de sticlă colorată! Da, da, Guber, nu te uita aşa! Toţi sunteţi la fel, semănaţi ca două picături de apă! Nişte naivi incurabili şi vrednici de plâns! Nişte somnambuli! Nişte copii îmbătrâniţi şi gheboşi care se joacă cu cioburi de sticlă! Fiindcă asta eşti, colega dragă, dă-mi voie să-ţi spun că exact asta eşti: un copil bătrân! Nimic altceva. Tu, şi toţi cei care, asemenea ţie, dorm de-a-n picioarelea, cu ochii deschişi şi gura căscată, aşteptând să le pice din cer para mălăiaţă! Da, da, Guber, da, da! Cei care trăiesc într-o iluzie, într-o fantasmagorie, sunteţi voi! Voi, şi numai, voi! A dovedit-o Kant, încă de acum 300 de ani, cu prisosinţă şi o dată pentru totdeauna! Voi, voi, toţi religioşii, toţi idealiştii, toţi visătorii!... Şi, cu asta, Guber, cu asta cred că ar trebui să încheiem discuţia! Să-i punem punct! Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere. Totul e foarte clar, foarte limpede. Nu mai e nimic de spus..." "Dar, Achim..." "Nu, Guber..." "O singură întrebare mai am să-ţi pun..." "Nu, Guber, eu am să-ţi pun dumitale o întrebare! Dar n-ai vrea, mai bine, n-ai vrea s-o lăsăm baltă şi să încheiem odată discuţia? Să ne întoarcem la lucruri mai pământeşti? La apicultură? La plante medicinale? Nu de alta, dar s-a transformat într-o ridiculă mascaradă. Într-o solilocvie. Fiecare vorbeşte pentru sine. Nu ne înţelegem câtuşi de puţin. Şi nu mai e nimic de spus. Ţi-am înţeles perfect punctul de vedere..." "Te-ai gândit vreodată, Achim, spuse precipitat domnul Guber, fără să-l asculte, te-ai gândit ce se va alege de salvarea ta când se va produce Explozia Finală? Sfârşitul universului? Marea explozie, Big-Bang-ul final, Marea Disipare, Marea Zdrobire a sfârşitului? Sau, dacă nu a universului, cel puţin a galaxiei noastre, a Căii Lactee? Căci voi, ei da, chiar voi, raţionaliştii, spiritele libere, preconizaţi asta. Aşa cum a fost un început, nu, va urma şi un sfârşit. Asta spuneţi, nu? Ei bine, ce se va întâmpla atunci, ce se va alege atunci de salvarea la care te gândeşti tu? Şi te înşeli. Nimeni nu aşteaptă pere mălăieţe de nicăieri. Dimpotrivă. Tocmai de aceea..." "Ce se va alege?! Ce se va întâmpla?! Se va alege exact ce se va alege de iluzia dumitale, Guber! Da, da, degeaba te uiţi aşa! Nimic altceva! Şi rămâne de văzut. Salvarea mea va pluti, probabil, în univers asemenea unui microb. Va fi o particulă din Marele Tot. O simplă particulă. Un mesaj, într-o sticlă, plutind în Marele Ocean. Dar, cel puţin, Guber, ei bine, cel puţin are o şansă în plus faţă de a dumitale! O şansă infinitezimală, dar şansă. Tot e ceva decât nimic. Decât iluzia, decât visarea dumitale... Şi, cu asta, ajunge! N-ai vrea să punem capăt discuţiei? După cum vezi, nu ajungem la nimic. Vorbe, şi iar, vorbe. Palavre. Fiecare, Guber, cu părerile sale. Fiecare e liber să creadă în ceea ce vrea, aşa cum bine ai spus înainte. Aici suntem, iată, în sfârşit, de acord..." "Cât te înşeli, Achim, cât te înşeli! Eşti încă tânăr. Ei, Achim, Achim..." "Tot ce se poate, Guber. Dar n-ai vrea, totuşi, să sfârşim odată? Cornelia are dreptate. Ce-ar fi să ne destindem puţin? Să vorbim despre altceva? Ce-ar fi să ne întoarcem la plante medicinale, la apicultură? Chiar aşa, mai povesteşte-ne despre stupii dumitale. Câţi ziceai că ai? patru, sau cinci?" întreba el cu nedisimulată ironie. Dar tot el, după câteva clipe, izbucni atât de virulent încât, pe canapeaua noastră, am tresărit amândouă. "Bine, bine, Guber, dar unde e înflăcărarea dumitale de odinioară? Toate lucrurile despre care am vorbit împreună? Ochii dumitale sclipitori? Gândirea dumitale persuasivă? Teoriile dumitale imbatabile, pe care înţelegeai să ţi le susţii până în pânzele albe şi încă ceva pe deasupra, cu frenezia unui nebun şi gata să te iei la bătaie cu oricine te-ar fi contrazis? Pentru că erai, o, da, da, Guber, erai un dialectician neîntrecut! Erai persuasiv ca nimeni altul! Da, da, nu te uita aşa! Nu te preface că ai uitat! Că nu ştii despre ce vorbesc. Citatul acela din Senancour, pe care-l tot repetai, cu exaltarea unui smintit? Cărţile noastre? Toate celelalte? Ce s-a întâmplat, ce s-a putut petrece cu dumneata ca să te transforme, să te prefacă până într-atât?!" "Sunt altul, Achim", spuse blând, domnul Guber, după o clipă de tăcere. "Sunt cu totul altul. Dar ai dreptate. Ai perfectă dreptate. Aşa am fost. Mă recunosc întocmai în cuvintele tale. Când te văd, mă văd pe mine însumi, ca într-o oglindă. Şi n-am uitat absolut nimic. Îmi amintesc perfect totul. Dar mă dezic de tot ce am spus atunci. Abjur tot. Dacă Senancour a spus cuvintele acelea, şi el le-a spus, mă dezic şi de el. Sunt cuvinte de ateu. Şi de necredincios. Cuvinte de disperat. Deşi l-am admirat cândva. Creatorul, providenţa n-are cum să facă nedreptăţi... Sunt altul, Achim. Ai în faţa ta un alt om. Eşti încă tânăr ca să înţelegi, dar, cândva, poate..." "Bine, bine, urlă atunci domnul Ioachim, dar n-ai răspuns la întrebare! Ce s-a întâmplat cu dumneata?! Ce s-a putut petrece, ce s-a putut întâmpla, ca să devii astfel, să te transformi într-un om de nerecunoscut?! Fiindcă eşti de nerecunoscut, Guber, dă-mi voie să-ţi spun că eşti de nerecunoscut! Te-ai schimbat până şi fizic! Când te-am văzut în pragul uşii, nu te-am mai recunoscut defel! Am crezut că eşti un impostor. Ca, în bunătatea şi naivitatea ei, Cornelia te-a confundat. Că mi-a băgat în casă un escroc! Un pungaş care, abil ca nimeni altul, se infiltrează în casele oamenilor să le facă rău. Să-i tâlhărească! Să-i ucidă! Numai vocea mi-a amintit de dumneata. Dacă nu era nici ea, vocea lui Guber de odinioară, glasul atât de binecunoscut mie, te-aş fi luat binişor de guler şi te-aş fi zvârlit, pe uşă, afară! Da, da, exact asta aş fi făcut!"

Însă răspunsul nu veni imediat. Domnul Guber, schimbat deodată la faţă, lăsase privirea în jos, şi, cu mâinile în poală, mototolind între degete o batistă închisă la culoare, aproape neagră în lumina aceea difuză, căci, între timp, toamna îşi reintrase în drepturi, soarele declinase, iar în încăpere se făcuse destul de frig, încât doamna Ioachim, fără să mai întrebe pe nimeni, închisese fereastră, tăcu multă vreme. De aici încolo, însă, vocile celor doi conlocutori se auziră cu atât mai pregnant. Domnul Guber, care, dintr-o dată păru foarte bătrân, mult mai bătrân decât era, şovăi îndelung. Apoi, făcându-şi parcă curaj, ridică ochii şi spuse:
"Suferinţa, Achim. Ei da, suferinţa. Ea, şi numai ea! Ea m-a transformat în ceea ce sunt acum. Suferinţa. Ea m-a eliberat. Ea, îndrăznesc să spun, m-a înţelepţit." Şi, privindu-ne pe fiecare în parte cu ochii lui posomorâţi şi oftând iar în felul lui sfâşietor, urmă: suferinţa, Achim. Ea, ea, suferinţa. Numai ea. Moartea Micăi. Ea a fost piatra de încercare, temelia a ceea ce sunt acum. Ea mi-a arătat drumul, calea de urmat, şi-i mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta." Şi stingherit, poate, de ceea ce tocmai spusese, de tonul mărturisirii sale, deodată se opri. Apoi, învăluindu-ne pe toţi cu privirea, şi oprindu-şi-o asupra prietenului său, adaugă: "nu ştiu dacă ţi-am spus, Achim, nu ştiu dacă v-am spus vreodată cum a murit Mica..." "De o boală gravă!" "Ei, şi?! Se mai întâmplă!", exclamă domnul Ioachim, însă cuvintele lui, şi mai ales tonul, fură atât de nepotrivite momentului, aproape blasfemiatoare, aproape profanatoare, încât doamna Ioachim interveni pe loc:
"Achim!"
"De o boală gravă, aşa este", reluă, netulburat, domnul Guber. "De cea mai necruţătoare dintre boli. Dar nu v-am spus cum. Pe asta n-am spus-o nimănui." Şi, în colţul ochilor săi bătrâni, dar cu atât mai impresionanţi, căci de abia la bătrâneţe ochii noştri devin cu adevărat umani, ochi omeneşti, se iviră deodată două mărgeluţe vii, translucide, scânteietoare. "Vă rog să mă iertaţi! spuse." Şi întoarse capul. Când reveni, pe chipul său, parcă străluminat deodată, ochii-i râdeau, senini şi cuminţi, ca nişte ochi de copil. "Mica! Biata Mica..."

Şi, în clipele următoare, ne-a fost dat să fim martorii unei poveşti cu adevărat cutremurătoare.
"Aşa este, Achim", urmă domnul Guber. "Aşa este. Exact aşa. Mica a suferit de o boală gravă. De cea mai necruţătoare dintre boli. Cât s-a mai chinuit, sărmana, până s-a sfârşit! Şi eu pe lângă ea. Eu, poate, mai mult decât ea, deşi numai moral, sufleteşte. Dar, fireşte, exagerez. Nu se poate compara. După cum bine vedeţi. Ea este acolo unde este, iar eu, un simplu bătrânel, un om perfect inutil, sunt încă în viaţă. Nu vă mai spun ce mi-a fost dat să văd prin spitale! Orice om puternic şi pe deplin conştient de forţele sale, care simte lăuntric că, cu puterea voinţei sale, ar putea dărâma până şi munţii, care nu se îndoieşte de sine câtuşi de puţin, ar trebui să viziteze, măcar din când în când, câte un pavilion de canceroşi. Şi se va îndoi. O, cu siguranţă se va îndoi, dacă e, cât de cât, normal constituit! Boala asta, chiar atunci când nu duce direct la groapă, mutilează. Întotdeauna mutilează. Iar aşa-zisă vindecare nu există. E numai o iluzie. Cancerul nu se vindecă. Adoarme numai. Hibernează. E o boală pe viaţă, cu care trebuie să înveţi să trăieşti. Care te ţine veşnic cu spaima în suflet. Şi să speri. Ei, da, să speri... Mica, biata de ea, a suferit mai multe intervenţii chirurgicale, şi a sperat mereu, a sperat până la sfârşit. Şi eu odată cu ea. De altfel toate inutile, toate zadarnice... Sunt destui care scapă, din ce în ce mai mulţi astăzi, dar iată că ea, Mica, n-a avut acest noroc... O, dar vorbesc ca un ateu!" păru el să-şi ia seama deodată, şi, cu un fel de tresărire, se opri. "După cum vezi, Achim, nu sunt departe de tine..." Îşi duse apoi mâna tremurătoare la frunte, parcă străfulgerat de o amintire, de un gând, păru că încearcă să spună ceva, dar se răzgândi. Şi ne privi iar, pe fiecare în parte, de parcă atunci ne-ar fi văzut pentru prima dată şi s-ar fi mirat că suntem, iată, acolo, în faţa lui, şi aşteptăm. Apoi reluă: "Ceea ce nu ştie nimeni, cu excepţia familiei, fireşte, fiindcă, la dorinţa ei expresă, am avut grijă să păstrez o discreţie absolută, şi apropo, de aceea, Achim, tocmai de aceea n-am dat, de atâta timp, niciun semn, e că Mica, biata Mica, a fost, timp de patru ani, imobilizată la pat. Ultimii ei ani de viaţă. Boala îi luase picioarele. Eu am fost cel care a îngrijit-o. I-aş fi putut pune o infirmieră, fireşte, dar, în afara mea, nu accepta pe nimeni lângă ea. Din demnitate. Nu accepta ca un ochi de străin să vadă ce făcuse boala din ea. N-ar fi consimţit niciodată la aşa ceva... Iar la ţară, la Câmpina, ei bine, la ţară nu aveam nicidecum facilităţile domestice de aici. Pentru mine, care am învăţat să mă mulţumesc cu foarte puţin, sunt mai mult decât suficiente. Şi, slavă Domnului, sunt sănătos. Pe atunci, însă, veceul era în curte, şi, fireşte, Mica nu putea să ajungă până acolo. Atunci am încropit unul. Am desfundat un scaun, sub care ţineam o găleată cu apă, pe care aveam grijă să o primenesc mereu..."
"Vai! Vai de mine!", exclamă atunci doamna Ioachim. "Dar cum se poate aşa ceva? Cum se poate una ca asta? E de neînchipuit! De ce n-aţi adus-o în Bucureşti?!" "A fost numai dorinţa ei. Refuza cu obstinaţie să stea în Bucureşti. Îi era frică că moartea o va prinde aici. În Bucureşti am stat mereu numai câteva zile, după fiecare operaţie, atât cât să se întremeze, să se pună puţin pe picioare. Şi nu voia să fie o povară pentru nimeni, nici măcar pentru fiica noastră. Îşi dorea să moară la Câmpina. De acolo era. De acolo suntem amândoi. I-am respectat dorinţa. Ştia că nu mai are mult. În acelaşi timp, fireşte, îşi dorea cu înfrigurare să trăiască. Mica n-a renunţat nicio clipă. A luptat şi a sperat mereu, până la sfârşit... O, nici nu va închipuiţi ce forţă colosală e dragostea de viaţă! E sădită, ca un foc nestins, în fiecare dintre noi. Nu există putere mai mare, năzuinţă mai acerbă, instinct mai covârşitor! Nouă, celor sănătoşi, ni se pare că ştim, că înţelegem. De fapt nu ştim nimic. Ni se pare doar. Intuim numai, asta în cel mai bun caz. Ca să înţelegi cu adevărat, trebuie să trăieşti. Experienţa nemijlocită. Nici eu n-am ştiut până la ea, până la Mica. Mi se părea, doar, că ştiu. O, nu vreau să spun, prin asta, că a fost o povară pentru mine. Nici pe departe!" Şi domnul Guber întoarse iar capul, şi, preţ de câteva clipe, se lasă tăcere. Apoi urmă: "Uneori Mica avea insomnii. La început cauzate, fireşte, de inactivitate, de faptul că era ţintuită la pat, apoi, spre sfârşit, din cauza durerii. Cum, de multe ori, nu putea dormi noaptea, se întâmpla să doarmă toată ziua. Zăcea în pat, aşa, într-un fel de somnolenţă letargică. Obişnuiam să mă apropii încetişor de patul ei ca să văd dacă mai trăieşte, dacă respiră... Ei, da, ajunsesem să fac asta. Câteodată se trezea brusc şi mă striga. Când se simţea mai bine, îmi cerea vreo carte şi citea. Pentru că, trebuie să vă spun, de la un timp morfina nu mai făcea faţă. Spre sfârşit, în ultimele luni, am trecut pe fentonil, un calmant mai puternic. Îl mai folosisem şi înainte, dar în doze minime şi numai dacă era nevoie. De mine depindea. Închipuiţi-vă! Eu trebuia să apreciez durerea ei. Astăzi lucrul acesta mi se pare hilar, dacă nu grotesc, aproape morbid. Cum să apreciezi, şi încă la adevărata ei intensitate, durerea altuia, cea pe care tu nu o simţi? Dar important e altceva. Important e că, în momentele ei grele, în clipele ei de cumpănă, Mica mă implora să mă rog pentru ea. Îngenuncheam la marginea patului ei şi mă rugam. Am făcut asta de zeci, de sute de ori. Ne rugam împreună. Iar ea, Mica, ştia pe dinafară rugăciunile pe care eu de-abia atunci le descifram, şi în eficacitatea cărora, de altminteri, nu prea credeam. O făceam pentru ea. Şi, într-adevăr, în scurt timp, ca prin minune, chipul i se însenina deodată, ochii i se luminau, de parcă viaţa din ea, care hălăduise o vreme prin tenebre, revenea brusc la lumină. Şi, de fiecare dată, Mica îmi strângea mâna cu degetele ei subţiri şi fierbinţi şi-mi mulţumea. Şi spera mereu, o, spera în continuare... Ca nu cumva să mă vadă, mă duceam şi plângeam în camera mea. Ştiam că totul e pierdut. Cu toate acestea, Achim, ei bine, cu toate acestea, îmi vedeam, mai departe, de scrisul meu. Scriam, zilnic, în camera mea, cel puţin două ore. Ea ştia că lucrez şi nu mă împiedica, ba chiar se bucura. Era, cred, pentru ea, semnul normalităţii, dovada că lucrurile, dacă nu mergeau prea bine, nu mergeau nici spre rău. De multe ori îmi cerea să-i citesc ceea ce tocmai scrisesem, şi, aproape mereu îmi făcea câte-o observaţie. Mica nu se pricepea (o, nici pe departe!), dar, fireşte, le acceptam, pe toate, fără să cârtesc. Dar, de obicei, avea dreptate. Căci... cum să spun? Fără să fie o pricepută, într-un fel uimitor, boala părea că o înţelepţise. Mica era capabilă de profunzimi, de intuiţii şi viziuni, de o anumită pătrundere a lucrurilor pe care numai suferinţa şi apropierea morţii le pot aduce. Nu scriam lucruri rele, nelalocul lor, dar, şi asta am realizat-o mai târziu, erau simple futilităţi, frivolităţi, adică, în ultimă instanţă, lucruri inutile sau cvasi-inutile. Şi, de multe ori, ei bine, de multe ori am simţit că evita să-mi ceară ajutorul, ca să nu mă deranjeze din lucrul meu. Deşi, poate, biata de ea, ar fi avut nevoie. Aşa era Mica. Un suflet altruist, generos, cea mai mărinimoasă fiinţă pe care am cunoscut-o..."
"Bine, bine, dar nu înţeleg unde vrei să ajungi!", exclamă atunci domnul Ioachim. "La ce bun această confesiune, toată această spovadă, toată această patetică mărturisire, care, în fond şi în definitiv, ţine strict de intimitatea dumitale? Ce intenţionezi? Nu înţeleg ce urmăreşti! Dacă..." "Îndată, Achim, îndată! Încă puţin şi vei înţelege. Nu intenţionez nimic." Şi, stânjenit poate de intervenţia acestuia, domnul Guber se reculese iar, o vreme, cu ochii în pământ. Apoi urmă: "Spre sfârşit, mai exact în ultimul an al vieţii ei, Mica a început să devină foarte insistentă cu un lucru. Mă mai rugase asta şi înainte, fireşte, dar parcă niciodată atât de stăruitor. Acela de a mă duce la biserica din sat şi de a mă ruga pentru ea acolo. Duminicile, mai ales, rugăminţile ei febrile se înteţeau, dar şi în alte zile.
- Du-te! Du-te! mă implora ea, duminică dimineaţa, după ce o primeneam şi-i aduceam mâncarea la pat. Nu, nu mai am nevoie de nimic. Dacă vrei să mă ajuţi, ăsta e cel mai mare ajutor pe care mi-l poţi da. Şi-mi punea în mână acatistul şi pomelnicul, pe care, grijulie, le pregătea totdeauna dinainte, de cu seară.

Închipuiţi-vă! S-o refuz, ar fi fost cu neputinţă. Dacă încercam asta (şi am făcut-o), Mica se punea pe plâns. Şi plângea aşa cum numai ea ştia să plângă: în hohote dezlănţuite, deznădăjduite. Era de neoprit. Cu nimic nu puteam s-o potolesc.

Dar nu mă duceam. În bisericuţa din sat, de altminteri, nu călcasem decât o singură dată, cu vreo doisprezece ani în urmă, la început, atunci când de-abia ne mutaserăm la ţară, şi asta mai mult din curiozitate, pentru pictura interioară. De altfel, pictura era cât se poate de naivă. Îmi luam o pătură ori vreo cuvertură cu mine, vreo carte, şi mă prefăceam că ies pe poartă. O trânteam totdeauna tare, ca ea să mă audă din patul în care agoniza. Şi îndesam, foarte iritat, pomelnicele ei prin buzunare. Apoi, pe ocolite, ajungeam în mica livadă din spatele casei noastre, acolo unde, ascuns după o tufă de măceş, în aşa fel încât ea n-ar fi putut să mă vadă chiar dacă s-ar fi ridicat în picioare (ceea ce, în starea ei, era aproape imposibil), îmi întindeam cuvertura jos, pe iarbă, şi citeam. Reveneam acasă în acelaşi fel. Tot pe ocolite, tot trântind poarta, şi prefăcându-mă totdeauna cât se poate de binedispus, atunci când ştiam că slujba trebuia să se fi sfârşit. Dacă se nimerea vreme urâtă, mă adăposteam sub un şopron, ori cutreieram prin împrejurimi, pe toate dealurile, pe toate coclaurile...

Dar m-a prins! Dumnezeu ştie cum, dar m-a prins! Dar nu. De fapt ştiu exact cum s-a întâmplat. Se nimerise, o dată, o zi de sărbătoare, nu mai ştiu care, iar eu n-am ştiut nimic. Când m-am întors, m-a întrebat despre ce a fost predica. Despre ce a vorbit preotul. Fiindcă făcea asta. Ca toţi imobilizaţii, ca toţi ţintuiţii la pat, îmi cerea mereu tot felul de amănunte despre lumea de afară. Am început să-i turui verzi şi uscate...
- Minţi! am auzit-o deodată. N-ai fost! Şi, în acelaşi timp, a izbucnit în hohotele ei deznădăjduite. Era arma ei. Cel puţin la sfârşit. De ea se folosea că să-şi impună voinţa. Arma tuturor bolnavilor. Boala o schimbase îngrozitor...

Am început să urlu:
- Am fost! Îţi jur că am fost! Pe Dumnezeul meu că am fost!...
- Nu mai juraaa! Nu te mai juraaa! Măcar nu mai jura pe cele sfinte! Şi de-abia atunci se dezlănţuia cu adevărat, încât nu mai ştiam cum s-o potolesc.
- Dar am fost, Mica! Îţi jur că am fost! Uite, dacă vrei, poţi să întrebi şi pe...
- Nu mai minţiii! Nu mai minţi că un bădăran! Ca un sperjur! Măcar acum, în ultimul ceas, nu mai minţi! Toată viaţa ai minţit! Pentru că, trebuie să vă spun, tu nu ştii, Achim, timp de douăzeci şi patru de ani, cât am locuit în Bucureşti, adică mai toată tinereţea mea, a noastră, toţi anii frumoşi, am avut o amantă. Am fost chiar la un pas să divorţez. Până la urmă nu s-a întâmplat, dar ea, Mica, tot a aflat. Nu poţi minţi, nu te poţi preface, nu te poţi ascunde mereu, la nesfârşit...

De atunci a trebuit să fiu foarte precaut. Ajunsesem chiar să-mi notez pericopa evanghelică din calendar şi să iau Sfânta Scriptură cu mine, pe coclauri, ca să ştiu ce să turui acasă. Cum prin buzunare se strânseseră prea multe acatiste şi pomelnice, un teanc întreg de foi ferfeniţite, ca nu cumva, din prostie sau din neglijenţă, să mă divulg, le-am dat foc în spatele casei. Ei, da, am făcut asta. Pe toate, pe fiecare în parte, era trecut, cu litere tremurătoare: «Mica... Mica... Mica...». Ca să fiu persuasiv, cât mai convingător, inventam mereu tot felul de povestioare, tot felul de amănunte, mai mult sau mai puţin picante, petrecute în biserică, acolo unde eu nu călcasem de ani întregi. Ba că o babă a făcut nu ştiu ce, ba că cineva a întrebat de ea, ba că, după predică, părintele a anunţat nu ştiu ce minunăţie, toate nişte gogomănii, nişte minciuni sfruntate, de care abia mai târziu, după moartea ei, m-am căit cu adevărat. Şi mă căiesc încă. Viaţa, Achim, o ştiu acum, e minune şi taină dumnezeiască, un miracol prea mare ca ea în ea să încapă, dacă avem puţină înţelepciune, măcar un strop de minte, fie şi un firicel de minciună...

Dar Micăi îi râdeau ochii. Când îi turnam gogoşile acelea, braşoavele acelea neruşinate, chipul i se lumina deodată, transfigurat de un fel de curent, de o putere ca un zvâcnet, un zvâcnet nou şi mereu reînnoit, venit nu din interior, căci trupul ei ruinat nu mai era capabil de aşa ceva, ci de undeva de dincolo de lume, de adevăr şi de înţelegere. Şi nu o dată, ei bine, nu o dată, Mica mi-a mulţumit cu ochii în lacrimi, şi chiar, de multe, de prea multe ori a dat să-mi sărute mâna. Mi-o trăgeam mereu, înspăimântat...

Cum a murit? Dacă vreţi, voi spune şi asta. Dar nu. Mai bine, nu. Voi păstra moartea ei numai pentru mine. Imaginea ei. Ultima privire, cea din urmă suflare. Le voi păstra de-a pururea pentru mine, în semn de perpetuă căinţă, de veşnică mustrare. Două conştiinţe, a mea şi a ei, sunt deja prea mult. O vom rememora, poate, le vom rememora pe amândouă, sfârşitul ei şi sfârşitul meu, trecerea mea şi trecerea ei, căci morţii, se spune, ştiu tot ce se întâmplă cu noi aici, în Valea Plângerii noastre, le vom rememora pe amândouă împreună, în lumea cealaltă, acolo unde toate lacătele, unde toate zăgazurile cad... Nu peste mult! O, nu peste mult! Acolo unde totul e la vedere, unde totul e lumină... Ar fi fost şi dorinţa ei. Mica era o pudică. Era cea mai pudică şi cea mai rezervată persoană pe care am cunoscut-o... Apoi, la două luni după sfârşitul ei, am început să frecventez, curent, biserica. Singur. Da, nu vă miraţi! A fost o chemare, un impuls tainic, interior, lăuntric. Şi nu doar atât. O, nu doar atât! L-am rugat stăruitor pe preotul din sat, un om cât se poate de modest, să-mi lase în îngrijire cimitirul. Oricum îmi petreceam mai toată ziua acolo, la mormântul Micăi. A acceptat. Ceva mai în urmă, am luat în îngrijire şi biserica. Bisericuţa aceea simplă, de ţară, pictată parcă de o mână de copil. N-am acceptat niciun fel de plată. Pentru Mica. Numai pentru Mica. Pentru noi amândoi... Apoi, după alte două luni, am distrus tot ce aveam la sertar. Tot! Toate manuscrisele mele. Tu ştii, Achim. N-am păstrat absolut nimic! Tot ce scrisesem timp de treizeci de ani, şi mai bine. Le-am aruncat, pagină cu pagină, în sobă, şi m-am eliberat. Căci asta am simţit: eliberare. A fost decizia mea. Numai a mea. Mica nu mi-a cerut niciodată aşa ceva. Şi nimeni altcineva. Am simţit că aşa se cuvine, că asta trebuie să fac. Că numai aşa mă pot elibera. Le-am dăruit flăcărilor, aşa cum, cu luni în urmă, dădusem foc, din lene, din silă, din dispreţ, disperatelor ei pomelnice, pateticilor ei acatiste: «Eu sunt Mica. Dacă vrei, Doamne. Sunt Mica. Mica... Mica... Mica. Voia Ta, Doamne. Eu sunt Mica. Roaba. Mica... Mica... Mica. Mica... Mica... Mica...». Apoi, la scurt timp, mi-am donat cărţile bibliotecii comunale. Pe toate. Am păstrat pentru mine numai câteva cărţi religioase...

Pe străzi. Harap-Alb (2)

Dan Ivan
Pe străzi. Harap-Alb
Editura Letras, 2017

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
 Citiţi un alt fragment din această carte aici.

*****
Fragmente

Dezertor

sălbatici viermi îmi colcăie nervii
să dau drumul, să dau
acestor herghelii. cerbii,
minunaţi cerbi în nesăţioase haite iau
arterele-n copite.
căprioarele-gleznele
de dorul luptei tropăiesc mistuite
căprioarele, gleznele
să fug mai departe, să fug
soarele, beznele
au intrat la jug
să tragă! SĂ TRAAGĂ! ochii mă dor.
să fug acum, să fug,
prelins, ce uşor
de pe zidul acesta unde m-au ţintuit
douăsprezece gloanţe frăţeşti!
de dorul luptei să fug, de dor.

Balada spînzuratului

ştiaţi
că şarpele se-apropie
acum când ochii dau în pârg
bulbucaţi?
că soarele a asfinţit
de pe cer,
cercuri se scurg
către gâtul stingher
şi iată negândit
mă topesc
întru lumina
gălbenuşului ceresc?
cortina!!

Aşteptare

plutire, a repluti, plutire iar
cum totuşi umbli
aşa tactiloasă, nu, nu am scris greşit,
tactiloasă şi oftalmă şi gustoasă,
culmea, cineva care pluteşte poate fi şi gustos,
cum umbli
prin mintea şi pe buzele mele, cum
m-ai alintat
cu plasa ta şi m-ai prins
pot să mă mişc şi nu-mi vine să cred, chiar mai uşor,
azi e bine
chiar si când te aştept
te sărut
cu o gură imensă care
se întinde până la oraşul tău, casa ta
şi se repliază pe măsură ce te apropii,
stăpână.

Vânt

de când zaci
aici pe furiş
şi tragi de stelele bătute-n cuie pe acoperiş?

Setea

pupături
cu chiuvete.
robinete:
săruturi
cu mii de fete.

puneţi-vă toţi gura
la robinet:
încet.

căldura va veni
pe reţea
până la inima mea.

Tu

te simt străbătându-mă continuu
ca o briză înceată o pânză de sac

Toamna

istoviţi
zmei de-argint
se odihneau pe deasupra pădurii,
fără teamă,
hălci de vânt
picurând
zdrăngăneau scuturile de-aramă
ale pădurii. şi cum gâfâia aurul
copacilor înghesuit în umbre
de taurul
nopţii!

Manifest. 1989

seară furişată printre case
ca un abate sfios,
ne lipeşte la ferestre
liniştea
să ne strângă în moalele
cleştele ei.
bivolul nopţii, tăcut şi
ameninţător, împunge şi el în ferestre -
- timpane citadine, orăşeneşti; oraşul
în care totu-i în ordine,
în care nimic nu se-ntâmplă.
ascuţiţi cornul!

Tu

focul, apoi jarul lăuntric,
pe care, iată îl reard cu boarea ta continuă,
de care nu mai pot, nu mai vreau să m-ascund,
ce foale uriaşe au aruncat-o înspre mintea şi foaia şi
inima mea,
mă tai, mă sfâşii,
cum să ajung la tine dacă sufli aşa. de fapt,
eşti aici, treci prin mine, şi-ncerc să te prind să te sărut
tare.

Dragoste de câine

Stăpână, nu te uita!
nu-ntoarce capul.
ţi-adulmec urma;
când eşti desculţă
o ling însetat
din praful drumului.
şi dacă azi mă reped
să muşc
din pulpa-ţi caldă
e pentru că te-am văzut
tristă şi singură,
Stăpâna mea.

Canalul Mânecii

iată câmpiile gâlgâind de verdeaţă
zise călăuza dând din mâini
în câteva ore flamânda ceaţă
îşi va abate turme blânde de câini
umezi şi răcoroşi.
e realmente o plăcere, credeţi-mă, proaspeţi scoşi
să-i simţi din părul Londrei.

În faţa statuii
PSALM

ne e ochiul Tău poarta
spre înăuntru - lumea goală.
urechea - toarta
de la oală.

nu crezi nimic - nu poţi,
n-auzi, n-a vezi, n-a greu` pământului,
uşurelu` vântului,
TOŢI

ne-ndoim că Exişti
deşi noi te-am creat,
dă-ne un sfat!
ce rişti,
să aflăm că Exişti
cu adevărat?

Lună plină

până în zări albastre
se întindea mareea cărnurilor noastre.
pleoapele erau trase
sus de lunele pline şi grase
agăţate-n ferestre
şi nopţi de nesomn.

spre miezul nopţii, iată
şi-n cer răsăreau pline
capre cu burta umflată
să-mpungă întunericul
cu ugerele fine.

Save Our Souls

alb alb alb. alb gâtul tău mă cheamă, adică cum?
mă cheamă, deci mă numesc "alb-gâtul-tău"?
da, îmi convine, dar haita de câini din mine,
boncăluieşte,
se poate şi la câini?,
da, boncăluieşte întru
rut, rut,
eei, ce zici, un bou, hm, conţine o haită de câini,
care mai şi boncăluiesc,
deşi nu sunt cerbi,
poate cel mult acerbi,
apropos- Cerber, păzitorul Hadesului, crezi că boncăluia
şi el?,
deci,...să revenim,
conţinătorul
are tupeul să râvnească,
daa, să râvnească la o minunată, o adorată
corabie..
adică cum? (cacofonie intenţionată),
deci, să revenim...
dacă mai putem,
o adorată corabie şi-arată gâtul ei superb,
ca o sticlă cu
mesaj de naufragiaţi,
naufragiu? nu. nu vreau să eşuez
acostăm - acostez
pe ţărmul pieptului tău,
de unde-arunc
câte un câine în apă,
să apuce sticla de gât:
- APORT!

Eroul

şi mi-a zis îngerul:
du-te pe roţile de cristal
ale ploii
aşteaptă o ploaie mocănească,
o să-i bage pe toţi în case.
du-te, mi-a zis,
ia-o peste livezile
umflate sub dealuri.
scutură-ţi frica grea din aripi,
lin, umple-te de NOI, pluteşte.
înfige-te învârtoşat în trecut,
în timpul trecut,
caută deşertul care eram.
vei observa uşor suliţele
aşteptându-te.
tu umple-te de carne deasupra lor
şi pogoară peste ele din înalt,
zdrobeşte-le cu pieptul.
şi spune-i Tatălui nostru
Zalmoxe
că-i cerem cu supunere
o ploaie mocănească să ne
umfle livezile.

*

de mult nu am mai dat în capul clapelor, şi mai ales în
cinstea ta. prinţesa tremură,
de ce tremuri prinţesă,
prinţesa freamătă
fiindcă un căpcăun o pândeşte în fiecare zi, (promisiune),
chiar şi de departe,
freamătă prinţesa căci vântul o adie când căpcăunul
trimite, un buzdugan, un cal, un mesager, un e-mail,
inspirat, nu prea, stufos, dar care mişcă vântul, care o
adie,
dar muşcă vântul care o adie,
dar vântul o adie, o pipăie, o miroase,
dar vântul vreau să fiu.

*

mă copleşeşti cu răcoarea
picioarelor tale, vreau
să beau,
vreau să o beau,
sunt ameţit de pe acuma,
o să fie greu să mă satur, suma,
nu, nici nu mai ştiu dacă vreau,
m-ai
subjugat,
m-ai
înjugat
(dar nu sunt bou)
la răcoarea ta moale
pe care vreau să o trag după mine într-un trap
(vezi că nu sunt bou)
ameţitor
cine a ameţit primul?

*

zăgazul care mă ţine să nu mă prăvălesc peste tine e ros
de lumina ta şi de ceva de-al meu, nu ştiu ce, dar nu
lumina.

Nori. ploaie

dinspre asfinţit
imi cădeau tălpile
albe şi crude,
revărsate,
negurile,
cocoşate neguri, strâmbe şi ude
umpleau văioagele, gurile,
câmpiile însetate.
vopsitele - măgurile,
cu limbi de catran
înmiresmate,
dinspre asfinţit,
poate,
îmi cădeau tălpile
peste dealuri fierbinţi,
peste plai,
cocoşate neguri
cocoşatule, stai!
asa vedeam eu
mustind greu
mucegai,
cocoşate lumini,
muşte grase şi fluturi cretini
se cojeau de pe norii opaci,
năpârlea un soare topit,
umpleau ţigăncile saci,
sute - cu lumină de asfinţit.

Arles

dacă ajungi la Arles
întinde-te un minut
în lanul de floarea-soarelui.
aşa.
priveşte cerul albastru.
albastru. galben. albastru. galben. albastru.
nu-i aşa că te doare puţin
urechea dreaptă?

Dor

îşi mai priponeşte adânc Dumnezeu
câte-un gândac
prin stuful sufletului meu.

Contur

crezi că e uşor
să ştii că o minunată fată
cu un picior
superb, de fapt cu două,
deci o fată
cu două
picioare
şi o plutire de vis
te aşteaptă câteodată
te atrage pe moale aripa ei
o să zici de ce câteodată,
ca să rimeze cu fată?
nu, ci pentru că alteori sunt eu
cel ce ţâşneşte, hm, nu, mai bine explodează
cum ziceam, numai către tine,
sac trece prin vânt
sac explodând trece prin vânt,
vântul pluteşte,
cine trece prin cine,
eu o conţin, îmi zic, ea mă conţine,
asta înseamnă margine, deci sfârşit?
nu, ci un contur nesfârşit, implicit,
pe care, mă străfulgeră un gând,
când
o să pot oare a-l termina
de mângâiat.

Celebrităţi cu origini în România (2)

Mihai Rogai
Celebrităţi cu origini în România
Editura Vremea, 2015

Citiţi cuvântul înainte şi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi un prim fragment din această carte.

*****
Intro

Cartea de faţă nu este una a unui "specialist". A unui scriitor care trăieşte de pe urma condeiului. Cu toate acestea este remarcabilă. Cu râvnă şi acribie, Mihai Rogai a răscolit bibliotecile europene, iar acum ne supune atenţiei zeci de celebrităţi mondiale care au ascendenţă românească.

Fragmente
 

George Pomutz, general şi diplomat româno-american

Originar din oraşul Gyula, Ungaria, s-a născut într-o familie de români la 31 mai 1818. Studiază la Academiile Militare din Viena şi Saint Etienne.
Participă la Revoluţia maghiară din 1848, condusă de Lajos Kossuth. Ca să scape de condamnarea ce i se pregătea după înfrângerea revoluţionarilor, emigrează în America, unde ajunge în februarie 1850.
După ce a făcut avere în vestul (încă) sălbatic, devenind proprietar de terenuri, se înrolează ca voluntar cu gradul de locotenent în armata nordistă care lupta pentru abolirea sclaviei.
Are o carieră excepţională, remarcându-se în luptele de la Shiloh, Corinth, Vicksburg, Atlanta şi Savannah, ceea ce ii aduce în 1864 gradul de locotenent-colonel.
În 1865 devine general de brigadă şi o legendă vie.
În 1866 este numit Consul american în Rusia, la Sankt Petersburg. În această postură îşi aduce aportul, ca diplomat, la rezolvarea diferendului dintre SUA şi Rusia (1867) cu privire la soarta peninsulei Alaska, pe care ruşii, în final, au vândut-o americanilor pe nimic (7,2 milioane dolari, adică 0,0004 cenţi pe mp, cel mai "ieftin" pământ de vânzare din toate timpurile!). Ruşii au regretat amarnic acest pas, puţin mai târziu.
Acesta să fie "motivul" pentru care Pomutz, la expirarea mandatului de Consul General, în 1878, nu a mai revenit niciodată în SUA, unde era apreciat şi bogat, murind într-o sărăcie lucie în octombrie 1882 la Sankt Petersburg?! Despre ultimii săi 4 ani de viaţă nu există informaţii.

JOSEf POSIPAL, cetăţean român, campion mondial la fotbal

Deşi România a clacat în faţa rezervelor Olandei la ultimul Campionat european de fotbal la care a participat, cel din 2008 din Austria şi Elveţia, puţini ştiu că avem un şvab din România, cetăţean român şi german, campion mondial cu echipa Germaniei în 1954, tot în Elveţia!
Josef "Jupp" Posipal s-a născut la Lugoj la 20 iunie 1927, tata: Peter Posipal, mama: Anna Maria Hillier.
După ce a terminat liceul la Lugoj, vine în Germania la vârsta de numai 16 ani ca să înveţe meseria de lăcătuş la o oţelărie din Hanovra. Cariera de fotbalist a început-o la clubul TSV Badenstedt în 1943.
Curând după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial îi parvine o scrisoare de la mama rămasă în Lugoj în care aceasta, cu durere în suflet, îl roagă să rămână în Germania şi să nu se mai întoarcă acasă în România deoarece foarte mulţi saşi şi şvabi sunt deportaţi la muncă silnică în lagăre din Rusia. Din păcate nu şi-a mai văzut mama niciodată.
A făcut parte din echipa de aur a Germaniei (fundaş dreapta) care a cucerit titlul mondial în faţa Ungariei la Berna în 1954. Culmea este că adversarul său din finala contra Ungariei a fost alt lugojean, colegul său de şcoală, atacantul maghiar Zoltan Czibor!
Echipa care a evoluat în finala campionatului mondial din 1954, Berna, era:
Germania: Turek - Posipal, Kohlmeyer - Eckel, Liebrich, Mai - Rahn, Morlock, Ottmar Walter, Fritz Walter, Schafer
Germania - Ungaria 3:2 (2:2) / Spectatori: 64.000 / Goluri: Rahn 2, Morlock - Puskas, Czibor
Meci pentru locul 3: Austria - Uruguay 3:1 (1:1)
A adunat 32 de selecţii în primul 11 al Germaniei.
În final, caracterizarea făcută lui Posipal de un alt mare fotbalist al Germaniei, Uwe Seeler: "Jupp Posipal a fost un exemplu de fair-play şi de calitate omenească, mult în afara sportului".

Peter Maffay, în România cvasi-necunoscut, în Germania superstar de muzică rock!

Dacă în ţara natală nu-l cunoaşte nimeni, în Germania nu cred că este cineva să nu-l cunoască.
S-a născut la 30 august 1949 la Braşov. În anul 1963, părinţii săi emigrează în Germania de Vest.
Cântecul Du este începutul unei cariere fără egal în muzica rock germană (1970) şi s-a vândut în milioane de exemplare.
Este şi actor, a jucat rolul principal în filmul Joker alături de Armin Muller-Stahl, Michael York şi Elliot Gould (1986) şi în filmul Prizonieri în Yemen (1999).
A fost invitat de trupa Rolling Stones (1982), să cânte în deschiderea concertelor lor şi a făcut-o în 6 concerte în faţa a peste 500.000 de spectatori.
Cu albumul Steppenwolf şi single-ul So bist Du (multe săptămâni nr. 1 în topurile germane), a scris istorie în muzica rock germană (1979).
Astăzi locuieşte împreună cu familia pe insula spaniolă Mallorca. La ferma sa din Mallorca a construit o tabără de vacanţă pentru copii sărmani şi traumatizaţi din toată lumea, unde aceştia îşi pot petrece vacanţe de 2 săptămâni gratis.
Este activ în plan social în Mişcarea pentru pace, iar în anul 1996 a primit cea mai înaltă distincţie germană, Crucea pentru merite deosebite (Bundesverdienstkreuz).

Winona Ryder are origine română!

Winona Ryder, pe numele adevărat: Winona Laura Horowitz, este născută la 29 octombrie 1971 în localitatea Winona (după care părinţii i-au dat şi numele), statul Minesota.
Mama, Cindy Horowitz, de origine română (născută Istas - din părinţi emigranţi români), tata, Michael Horowitz, din părinţi evrei din Rusia. Numele de familie original al lui Michael Horowitz a fost Tomschin, dar la serviciul de imigrare din Ellis Island părinţii lui au fost înregistraţi greşit ca fiind Horowitz.
Dacă ne gândim că "organul" de imigraţie american a reuşit să facă din Tomschin - Horowitz, atunci putem face supoziţia că de fapt pe bunicii Winonei ar fi putut să-i cheme nu Istas, ci Ispas, un nume frecvent în România. Se pare că pe vremea aceea nici în America "organele" nu au făcut exces de şcolarizare.
Cariera ei a început în 1985 când s-a prezentat la o preselecţie pentru filmul Desert Bloom al regizorului şi scenaristului David Seltzer. Deşi nu a fost aleasă pentru rol, David Seltzer a remarcat-o totuşi şi a distribuit-o în următorul lui film, Lucas (1986). Dar marea carieră în cinematografie i-a apărut la orizont începând cu următorul film: Square Dance (1987), despre rolul ei ziarul Los Angeles Times scriind că a avut "un debut remarcabil".
A jucat în filme conduse de regizori de renume, precum Martin Scorsese (The Age of Innocence, 1993) sau Francis Ford Coppola (Bram Stoker's Dracula, 1992).
A fost logodită 3 ani cu actorul Johnny Depp (intre 1990 şi 1993).
Winona este o actriţă foarte apreciată la Hollywood. Cel mai recent film al ei se cheamă Homefront, în regia lui Gary Fleder şi a rulat pe marile ecrane în anul 2013.

Alexandra-Maria Lara, o actriţă foarte apreciată în Germania

Este născută în familia actorului Valentin Plătăreanu, la 12 noiembrie 1978 în Bucureşti. Pe când fetiţa avea numai 4 ani şi jumătate, familia Plătăreanu se stabileşte în Germania, tatăl deschizând o şcoală de teatru în cartierul berlinez Charlottenburg, unde ea a şi studiat intre 1997 şi 2000. Roluri primise încă de pe băncile şcolii de teatru în show-uri sau în filmul Povestea lui Bubi Scholz (Bubi Scholz Story). Dar piatra de hotar a carierei a fost rolul din filmul Der Untergang, despre ultimele clipe ale dictatorului Adolf Hitler, rol pentru care a primit o nominalizare la Oscar.
Alt rol memorabil este cel al Mariei Walewska din filmul european în 4 părţi Napoleon, unde a jucat alături de Christian Clavier, Gerard Depardieu, şi Isabella Rosselini.
Momentan este una din cele mai apreciate tinere actriţe din Germania.

Franz Kneisel, la numai 20 de ani prim-violonist al Orchestrei Simfonice din Boston!

Născut la 26 ianuarie 1865 la Bucureşti, ca fiu al unui dirijor de origine germană, încă de mic învaţă să cânte la flaut, clarinet, trompetă şi vioară. În anul 1879 este deja absolvent al Conservatorului din Bucureşti, după care aprofundează studiile la Viena sub îndrumarea profesorilor Jakob Grun şi Joseph Hellmesberger, până în 1882. În 1884 îl găsim prim-violonist al unei orchestre berlineze, iar din 1885, la numai 20 de ani, este angajat ca prim-violonist al Orchestrei Simfonice din Boston, unde va lucra 20 de ani.
La puţin timp după venirea la Boston, pune bazele unui celebru quartet pentru muzică de cameră: The Kneisel Quartet.
Din 1905 se mută la New York, unde a fost Directorul Secţiei de vioară a Institutului de Artă Muzicală până la moartea sa, survenită la 26 martie 1926.
A fost, la timpul său, considerat unul dintre cei mai mari ai lumii, mulţi compozitori compunând piese special pentru el sau pentru Quartetul său.
În memoria lui se ţine anual un Festival de muzică de cameră în oraşul Blue Hill din statul Maine, iar clădirea în care are loc Festivalul se cheamă, cum altfel?, Kneisel Hall.
Ca fapt divers, Kneisel a avut o fată, Marianne, şi ea violonistă, care a fost căsătorită cu Felix P. Kahn, Director la Studiourile de film Paramount din Hollywood (info: Wikipedia).

Adolf Albin a scris în 1872 prima carte în limba română despre jocul de şah: "Amicul Jocului de Şah"

Numele lui nu lipseşte din nici un tratat de şah serios.
S-a născut în Bucureşti la 14 septembrie 1848, într-o familie înstărită, originară din Frankfurt. Şi-a făcut studiile la Viena, după care se întoarce la Bucureşti, unde conduce o tipografie. Este autorul primei cărţi despre şah în limba română. Pasiunea pentru şah şi-a descoperit-o târziu, la 23 de ani.
Până la 40 de ani nu a participat la turnee. După 40 de ani joacă în turnee puternice; cel mai bun loc ocupat la un turneu a fost locul II în 1894 la New York, după Campionul mondial Wilhelm Steinitz, pe care însă l-a învins în confruntarea directă. Spre bătrâneţe se mută cu familia (nevasta şi cei trei copii) la Viena, oraşul studiilor sale, unde moare în vârstă de 72 de ani la 1 februarie 1920.
Este autorul unei celebre mutări în şah care-i poartă numele: contra-gambitul Albin.

John Houseman, câştigător al premiului Oscar, născut la Bucureşti

Pentru rolul secundar din filmul The Paper Chase primeşte în anul 1974 premiul Oscar. A fost producător, regizor, mentor, actor, scriitor şi redactor de emisiuni de radio.
Drumul până aici a fost însă lung: a început pe 22 septembrie 1902 la Bucureşti, când se naşte Jacques Haussmann, din mamă englezoaică şi tată alsacian.
Emigrează în 1924 în America. A încercat la început să facă afaceri cu cereale după modelul tatălui său, apoi a făcut traduceri de piese de teatru din franceză şi germană în engleză.
După 1930 începe să scrie el însuşi piese de teatru şi se mută la New York, unde îşi schimbă şi numele, devenind John Houseman. Aici are ocazia să întâlnească şi să se împrietenească
cu tânărul de 20 ani, genialul actor Orson Welles.
Împreună cu acesta lucrează la câteva proiecte de teatru, culminând cu adaptarea radiofonică a romanului lui H.G. Wells Războiul lumilor, care povestea despre invazia marţienilor pe Pământ. Această punere în scenă a fost atât de veridică, încât a înspăimântat milioane de americani de pe coasta de Est până pe coasta de Vest, care au crezut că Pământul e într-adevăr invadat! De a doua zi au devenit amândoi staruri la Hollywood!

Sergiu Comissiona, un dirijor itinerant

La data de 7 martie 2005, la două zile după moartea lui neaşteptată (atac de cord), ziarul The New York Times scria:
Sergiu Comissiona, a well-traveled conductor best known in the United States for his work with the Baltimore and Houston Symphony Orchestras and in New York for brief stints as music director of the New York City Opera and the American Symphony Orchestra, died early Saturday
in Oklahoma City, where he was to conduct a concert that night. He was 76.
Id est: "Sergiu Comissiona, un dirijor itinerant foarte cunoscut în Statele Unite pentru colaborarea sa cu Orchestrele simfonice din Baltimore şi Houston şi ca Director Muzical al Operei din New York şi al Orchestrei Simfonice Americane, a murit sâmbătă dimineaţa în Oklahoma City, unde trebuia să dirijeze un concert în seara aceleiaşi zile. Avea 76 de ani."
Comissiona s-a născut la 16 iunie 1928 în Bucureşti şi a studiat vioara şi apoi dirijoratul la Conservatorul din Bucureşti. Numele ii vine de la un bunic care era comis-voiajor, Lupu, pe care lumea îl poreclise Comisionarul.
A fost violonist în orchestra Filarmonicii de Stat şi dirijor principal al Operei de Stat din Bucureşti. În 1959 emigrează în Israel unde a fost dirijorul Orchestrei Simfonice din Haifa.
Intre 1966 şi 1977 este director muzical al Orchestrei Simfonice din Goteborg.
În 1977 este numit director muzical al Orchestrei Simfonice Americane din New York.
A fost şi membru fondator al Societăţii George Enescu din SUA, alături de Sir Yehudi Menuhin, elevul maestrului George Enescu.

Jean Negulesco a excelat în toate domeniile abordate

Un craiovean care are steaua lui pe bulevardul celebrităţilor din Hollywood, Walk of Fame, alături de ceilalţi monştri sacri ai filmului.
Regizor, scenarist, pictor, asistent de regie, asistent de producţie, actor, gigolo, decorator, desenator, caricaturist şi spălător de vase sunt numai câteva dintre meseriile exercitate în cei 93 de ani de viaţă.
S-a născut la 26 februarie 1900 la Craiova şi a avut o fire aventuroasă şi galantă (galanterie întipărită în firea lui de cele 4 surori cu care a crescut, el fiind singurul băiat). La 12 ani a plecat să-şi caute norocul în lume. A încercat la Viena, dar i-a plăcut mai mult Parisul, unde, având talent la desen, a intrat în contact cu marii pictori ai epocii, H. Matisse, A. Modigliani ş.a.
În 1919 îl găsim ca pictor stabilit la Bucureşti.
În 1927 are prima expoziţie de pictură în America (New York), un succes, iar din anul 1932 lucrează ca decorator şi desenator la studiourile Paramount din Hollywood. De acum înainte, cariera lui Negulesco este fulminantă, ajungând în final un regizor sacru la Hollywood. A regizat filme cu: Peter Lorre (The Mask of Dimitrios, 1944), Joan Crawford, John Garfield (Humoresque, 1946), Clifton Web, Barbara Stanwyck (Titanic, 1953), Marilyn Monroe, Lauren Bacall (How to marry a millionaire, 1953), Maurice Chevalier, Angie Dickinson (Jessica, 1962) şi mulţi alţii.
Pentru filmul Johnny Belinda deţine un număr record de nominalizări Oscar (12!), la vremea aceea, pentru un film. Din păcate, l-a primit numai Jane Wyman pentru "cea mai bună actriţă".
Moare la 18 iulie 1993 la Marbella, Spania, unde se stabilise după ce şi-a încheiat cariera.

Duiliu Sfinţescu, inginerul însărcinat cu o parte a calculului de rezistenţă al Turnului Montparnasse din Paris

Dacă vorbeşti cu părintele Iulian Nistea, de la biserica română Sfinţii Arhangheli Mihail, Gavriil şi Rafail, 9bis, rue Jean de Beauvais din Paris, despre români celebri din capitala Franţei, dânsul nu ezită să povestească şi despre Duiliu Sfinţescu, "românul care a construit La Tour Montparnasse", până în anul 2011 cea mai înaltă clădire din Paris (210 metri). Un fel de a spune, pentru că domnul inginer Sfinţescu a fost însărcinat "numai" cu calculul structurii de rezistenţă a turnului. Această impozantă clădire a fost construită între 1969 şi 1972 şi a fost inaugurată în 1973. Calculele de rezistenţă au fost deosebit de sofisticate pentru că această clădire se află deasupra unei staţii de metrou, care a trebuit să fie protejată de o carcasă de beton armat. Solul dificil, fără rezistenţă, format din argilă şi calcar, a făcut misiunea şi mai grea. Au fost necesari 56 de piloni de beton armat, cu diametre de până la 3,5 metri, care ajungeau la o adâncime de 70 de metri sub pământ. Şi o parte a acestor calcule le-a efectuat, controlat şi aprobat compatriotul nostru Duiliu Sfinţescu, un specialist în Rezistenţa materialelor, renumit în toată lumea.
A fost şi un stâlp al emigraţiei româneşti de la Paris, care n-a uitat nici o clipă că este român.
Duiliu Sfinţescu are trei copii, o fiică şi doi băieţi, care, deşi născuţi în exil, vorbesc limba română la perfecţie, ca şi o parte a nepoţilor. La toate conferinţele de specialitate la care a participat (cîteva sute) şi a luat cuvântul, în peste 150 de oraşe de pe tot globul, inginerul Duiliu Sfinţescu nu a uitat niciodată să spună că este român. Mai mult, când a fost posibil, a invitat la conferinţele la care participa ca organizator, şi specialişti în domeniu din România.
Duiliu Sfinţescu este Doctor Honoris Causa al Universităţii din Aachen (1973) şi al Institutului de Construcţii din Bucureşti (1992). La Aachen, în cuvântarea sa de primire a titlului, spune: "... România, ţara mea natală, de care nu m-am lepădat niciodată..." ("...Rumanien, mein Heimatland, dass ich niemals verleugnet habe..."). A fost membru fondator şi primul Preşedinte al Council on Tall Buildings and Urban Habitat (UNESCO) şi a avut un rol important în armonizarea internaţională a normelor tehnice de construcţie. De asemenea, a fost Director la CTICM (Centre Technique et Industriel de la Construction Metallique en France) şi unul dintre cei mai mari specialişti în rezistenţa materialelor la catastrofe. A deschis la Mulhouse o Centrală de calculul rezistenţei oţelului la foc, iar la împlinirea vârstei de 70 de ani, o pleiadă de specialişti în materie i-au dedicat volumul: 70, Duiliu Sfintesco. L'ingenieur et l'homme.
Duiliu Sfinţescu s-a născut la 9 iulie 1909 la Bucureşti, în familia inginerului şef al Căilor Ferate Române din acea vreme. Urmează liceul la Bucureşti (şef de promoţie), după care pleacă la studii la Paris şi Berlin, între 1928-1934, specializările Căi Ferate şi Construcţii, absolvite cu "foarte bine". Reîntors în ţară, lucrează o perioadă scurtă la Reşiţa, la uzinele lui Max Auschnitt, despre care n-a păstrat o amintire prea frumoasă, ca tânăr inginer. Aici lucrează la proiectarea podului Tighina-Tiraspol de peste Nistru şi la calculul scheletului metalic al Palatului CFR. Peste un timp se angajează prin concurs la CFR, unde lucrează până la părăsirea ţării, în 1941. La sugestia profesorului Wilhelm Muller, de la Universitatea Charlottenburg din Berlin, îşi alege ca subiect de teză de doctorat: Rezolvarea problemelor de circulaţie ale Căilor Ferate Române, lucrare care nu a mai putut fi pusă în aplicare din cauza izbucnirii războiului.
În iarna anului 1935-1936, face cunoştinţă, pe o pistă de schi din Predeal, cu Corneliu Zelea Codreanu, şeful Mişcării Legionare din România. Este foarte impresionat de personalitatea şi profilul moral al lui şi, la fel ca o pleiadă de tineri intelectuali români de excepţie din acea perioadă, din care enumerăm numai pe Emil Cioran, Mircea Eliade, George Manu, Constantin Noica, Petre Ţuţea, Ernest Maftei, Lucian Blaga, Radu Demetrescu-Gyr, etc., îl întreabă pe Codreanu cum l-ar putea ajuta. Acesta, dându-şi seama de capacităţile intelectuale ale lui Sfinţescu (vorbea cursiv 7 limbi!), îl numeşte secretarul său particular în ceea ce priveşte întâlnirile cu ziariştii străini. Doi ani a îndeplinit Sfinţescu această funcţie, după satisfacerea obligaţiilor de serviciu, până la arestarea lui Codreanu, în aprilie 1938. Experienţele acumulate în aceşti doi ani l-au marcat pentru toată viaţa, dl. Sfinţescu păstrând lui Codreanu o imagine de om corect, modest şi curajos, care dorea numai propăşirea României, fără urmă de avantaje personale. O prietenie de excepţie îl leagă, din acea perioadă, de filozoful Constantin Noica, cu care a corespondat asiduu, până la moartea acestuia.
În anul 1941 se "refugiază" în lagărul de concentrare de la Buchenwald, iar după eliberarea de către trupele americane, lucrează la o unitate radar americană. În 1947 ajunge la Paris, în Franţa. Aici a trăit foarte greu, la început, ca de altfel toţi emigranţii români din acel timp. Îşi câştigă existenţa folosindu-şi talentul de poliglot, făcând traduceri.
În cele din urmă, încet-încet, cu perseverenţă, capătă o misiune demnă de capacitatea şi pregătirea sa, aceea de a redacta un manual de rezistenţă a construcţiilor metalice, pentru Sindicatul francez al întreprinderilor de profil. Dovedind o bună capacitate profesională şi organizatorică, ajunge Secretar General al Convenţiei Europene pentru Construcţii Metalice, la care au aderat, la început, 8 ţări. De aici încolo, cariera lui Sfinţescu este fulminantă, inginerul ţinând conferinţe pe tot globul despre problemele de stabilitate şi rezistenţa la dezastre ale clădirilor.
În continuare cităm din discursul ţinut de Rectorul Institutului de Construcţii Bucureşti, domnul Dr. Ing. Mircea V. Soare, cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa domnului Duiliu Sfinţescu, la 7 noiembrie 1992:
"... În cadrul european a iniţiat şi realizat documentele de bază ale eurocodurilor pentru construcţii metalice, pentru construcţiile mixte, acţiunea vântului şi comportarea la foc.
În Consiliul Internaţional pentru Clădirile Înalte a avut un rol primordial în realizarea unor documentaţii exhaustive în permanenţă completate.... Prima semnificaţie consider că este aceea că ţara sa de origine, România, prin votul unanim al Senatului Institutului de Construcţii Bucureşti, recunoaşte meritele ştiinţifice de necontestată valoare ale unui fiu al său; a doua semnificaţie este aceea că domnul Duiliu Sfinţescu, deşi departe de Patrie timp de 51 de ani, a ilustrat în modul cel mai strălucit calităţile intelectuale şi ştiinţifice ale poporului român şi nu a uitat nici o clipă că aparţine spaţiului românesc...."
Duiliu Sfinţescu moare la 4 noiembrie 2002, slujba de înmormântare fiind ţinută la Biserica Română ortodoxă de la Paris, Sfinţii Arhangeli Mihail, Gavriil şi Rafail, 9bis, rue Jean de Beauvais. Este îngropat în cimitirul Batignolles, cartierul Epinettes, Paris.

Notă: Trimiţând d-nei Sanda Sfinţesco, fiica d-lui Duiliu Sfinţescu, textul despre tatăl dânsei, spre cunoştinţă şi corectură, mi-a dat 2 avertismente: a) nu vom găsi numele d-lui Sfinţesco în "istoria" oficială a Turnului Montparnasse, deoarece dânsul a lucrat ca subcontractor pentru o mare firmă franceză,
b) ca urmare a trecutului legionar al tatălui dânsei, s-ar putea să am neplăceri, aşa cum a avut dl. Papuc din Paris, care a scris un mic articol elogios la moartea d-lui Sfinţesco. Eu răspund că numele d-lui Sfinţesco trebuie să fie amintit când e vorba de calculul de rezistenţă al Turnului Montparnasse, pentru că dacă nu o facem noi, străinii nu o să o facă. La cel de-al doilea avertisment, răspund că i-am menţionat în carte pe toţi cei care am crezut că merită să nu fie uitaţi, indiferent de simpatiile politice: comunişti, liberali, ţărănişti sau legionari, revoluţionari sau moşieri, pentru că Ţara e una singură şi, când a fost posibil, am folosit propriile lor cuvinte pentru a se descrie pe sine şi situaţiile prin care au trecut.

Cédric Pioline, un mare campion

Campion de tenis franco-român, născut la Neuilly-sur-Seine, în regiunea pariziană, la 15 iunie 1969, finalist la US Open în 1993 şi Wimbledon 1997, locul 9 în clasamentul mondial ATP în 1994. La 37 de ani, în 2007, este numit Coordonator şi Antrenor Şef al FFT (Federaţia Franceză de Tenis).
Cu aşa gene, dintr-un tată atlet francez şi o mamă româncă (Adriana), componentă a lotului naţional de volei, ce putea să iasă altceva decât un mare campion!