Brâncuşi & Duchamp. Povestea unei prietenii

Doina Lemny // corespondenţă Constantin Brâncuşi şi Marcel Duchamp
Brâncuşi & Duchamp. Povestea unei prietenii
Editura Vremea, 2019
traducere din limba franceză de Doina Jela şi Silvia Colfescu

Citiţi preambulul acestei cărţi.

*****
Intro

Discreţia lui Brâncuşi, care nu se afişa la seratele mondene, preferând să-şi primească prietenii în atelier, precum şi aceea a lui Duchamp, care nu evoca niciodată în public legăturile sale cu el, a făcut ca prietenia care-i lega să fie uitată. Se ştia că Duchamp îi deschisese sculptorului român uşile pieţei de artă americane şi că el avea aici un interes financiar, dar nu se bănuia adânca înţelegere care putea să existe între cei doi artişti, ale căror demersuri erau atât de diferite.

Corespondenţa dintre cei doi este păstrată integral la Biblioteca Kandinsky de la Centrul Pompidou din Paris. Toate scrisorile (cablograme, telegrame, cărţi poştale etc.) expediate de Marcel Duchamp, ca şi ciornele pe care Constantin Brâncuşi avea obiceiul să le scrie, au fost păstrate de sculptor în atelierul lui. Cât despre Marcel Duchamp, acesta nu şi-a păstrat corespondenţa.

Fragment
 

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la Paris]
Mesaj pneumatic^[i], trimis de la Paris Les Halles,
3 [februarie, martie sau noiembrie] 1914

Marţi 3h 30

Dragul meu prieten
Ne-am înţeles şi mulţumesc.
Pe deseară la ora 7 la dumneavoastră.
Al dumneavoastră foarte cordial,
Duchamp

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la Paris]
Scrisoare manuscrisă [între începutul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie 1919]

Bulevardul Charles Floquet 32^[ii]

Dragă Brâncuşi
Tare aş dori să vă văd - Pot să vin miercuri [la] 5h 30 la atelierul dumneavoastră? Voi aduce cu mine o prietenă americancă Miss Dreier, care vă cunoaşte după faima dumneavoastră şi ar fi încântată să vadă lucrurile dumneavoastră noi - Nu răspundeţi - o să venim. Miercuri 5h 30.
Cu mare drag,
Marcel Duchamp

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la Paris]
Carte poştală neilustrată [între începutul lunii noiembrie şi începutul lunii decembrie 1919]

Am uitat doar dragul meu Brâncuşi să vă întreb dacă pot aduce la cina de luni o prietenă a lui Miss Dreier care ar fi foarte fericită să vă cunoască. Fără niciun răspuns din partea dumneavoastră, rămâne înţeles, cred.
Cu drag,
Duchamp

Duchamp [la Havre] către Brâncuşi [la Paris]
Scrisoare manuscrisă, 27 decembrie 1919

Grand Café Prader
Place Gambetta 15
Le Havre

Dragă Brâncuşi,
Vaporul meu pleacă în astă seară la 10 către New York.
Trecând pe la Rouen, familia mea mi-a înmânat o cablogramă de la Domnişoara Dreier, care-mi spune să cumpăr sculptura în lemn despre al cărei preţ v-am întrebat. Vă amintiţi care? Vă rog să luaţi toate dispoziţiile pentru a fi trimisă imediat la New York la adresa

Miss K.S. Dreier
Central Park West 135
New York USA

De îndată ce voi ajunge la New York, o să-i spun lui Miss Dreier că am cumpărat pentru ea această sculptură iar ea vă va trimite 6.000 de franci, preţul cerut de dumneavoastră.
Fiţi doar amabil să i-o trimiteţi imediat dacă puteţi.
La revedere, dragă Brâncuşi, şi toate regretele mele că nu v-am văzut înainte de a pleca din Paris.
Cu cordialitate,
Marcel Duchamp

Brâncuşi [la Paris] către Duchamp [la New York]
Ciornă de scrisoare sau cablogramă [sfârşitul lunii februarie 1920]

Dragul meu Duchamp,
Am primit scrisoarea dumitale din 27 decembrie 1919 şi am expediat lemnul^[iii] o săptămână după aceea (a trebuit să mai lucrez un pic la el).
Sunt informat că nu a plecat decât în 20 februarie 1920 cu turena^[iv].
Sper că a ajuns în stare bună şi că totul merge bine.

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la Paris]
Mesaj pneumatic, Paris, 10 august 1923

Vineri
Dragă bătrâne,

Deşi Francis^[v] a telefonat soţiei lui că e suferind, cred că va veni în seara aceasta la întâlnirea cu mine, [la] 7h 1/2. Deci vino la hotel Westminster pe rue de la Paix (între rue Daunou şi rue des Capucines), la ora 8. Voi fi acolo, iar Louise locuieşte acolo. Se numeşte doamna Hellstrom.
Pe deseară.
Duchamp.

La sfârşitul lunii ianuarie - începutul lunii februarie 1925, mor părinţii lui Marcel Duchamp.

Duchamp [la Monaco] către Brâncuşi [la Paris]
Scrisoare manuscrisă cu cerneală roşie [a doua jumătate a lunii decembrie 1925]

Monaco
Sâmbătă

Am cam întârziat să-ţi spun că e mult soare, dar că e frig^[vi].
Sunt încântat cu toate acestea: tocmai am scris sistemul meu de ruletă, adică totul este pus la punct - şi am intenţia să joc tare în iarna asta.
Mă întorc pe 28 dimineaţa la Paris. L-am văzut pe Francis care mi-a spus că ţi-a scris în legătură cu articolul.
E mult mai puţin militant decât înainte şi pare să se mulţumească cu soarele şi cu confortul. E cel mai bun mijloc de a-i trimite la naiba pe tâmpiţi.
Te voi vedea în curând - Continuu prin telegrame tranzacţiile mele la Bursă.
Cu drag,
Marcel Duchamp

Hotel de Marseille
Monaco

Caută un teren.
Istria după^[vii]

Duchamp [şi Picabia] [la Rotterdam] către Brâncuşi [la Paris]
Carte poştală neilustrată, 13 ianuarie 1926

Rotterdam miercuri ora 6
Totul decurs bine fără costuri.
Voi fi [la] Paris mâine seară - Nu-ţi promit că vin să te văd dacă trenul soseşte după miezul nopţii.
[Cu] Drag, Marcel

Picabia

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la New York]
Scrisoare manuscrisă cu cerneală roşie [sâmbătă] 13 februarie [1926]^[viii]

13 februarie
Primesc scrisoarea ta azi dimineaţă, răspund la prânz. O să-i telefonez lui Roché să-ţi trimită prin cablu adresa D-nei Foster. Încântat să am veşti de la tine.
Ştiam că ai avut o călătorie îngrozitoare - o să-mi povesteşti asta cu amănunte.
Nu-ţi face griji de nimic la Paris. O să-l văd pe Léger^[ix] pentru Independenţi^[x].
În corespondenţa ta, nimic important.
Ţi-am plătit contribuţiile. Stai acolo cât vrei şi vinde mult.
Îmi pare rău că nu sunt cu tine.
Salutări celor din New York şi pe curând.
Marcel

Wildenstein e o galerie foarte bună.

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la Paris]
mesaj pneumatic, 5 mai 1926

Miercuri
Dragă bătrâne,

Du-te la ţară mâine dacă poţi.
Iau prânzul la Doucet. Picabia nu ajunge în seara asta, ci mâine sau poimâine.
Vrei vineri la tine o să vin la 12 h 1/2 - Nu răspunde dacă poţi.
Drag, Marcel

La 11 iunie 1926, Duchamp şi Roché se întâlnesc cu Brâncuşi în fundătura Ronsin ca să discute despre cumpărarea în bloc a operelor lui Brâncuşi din colecţia Quinn pentru a evita dispersarea lor.

Duchamp [la Veneţia] către Brâncuşi [la Paris]
carte poştală din Veneţia^[xi], vedere aeriană, "Un saluto dal cielo di Venezia", 21 mai 1926

Voi fi probabil la Paris miercuri seara târziu.
Marcel

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la Paris]
mesaj pneumatic, 30 iunie 1926

Am uitat să-ţi spun că iau cina la nişte prieteni astă seară (dacă mă aştepţi cumva).
O să vin spre ora 11 la tine astă-seară pentru un păhărel.
Drag,
Marcel

Miercuri

Duchamp [la Monaco] către Brâncuşi [la Paris]
carte poştală în culori, Monte-Carlo, vedere generală, 12 iulie 1926

Dragă Brâncuşi,

Fata dumitale^[xii] e de o cuminţenie perfectă. Înoată nebuneşte şi se înroşeşte ca racul.
Sunt încântat de locuri şi de covorul de verdeaţă. Mă întorc la 15 septembrie la Paris.
Unde te duci? Ia un tren până aici.
Cu drag,
Marcel Duchamp

Hotel de Marseille, Monaco

La 5 august, Duchamp, Roché şi Brâncuşi reiau discuţia despre cumpărarea operelor din colecţia Quinn. Duchamp se nelinişteşte în legătură cu preţul.
La 8 august 1926, Roché, Duchamp şi Dna Rumsey hotărăsc să cumpere împreună operele lui Brâncuşi din colecţia Quinn, cu 8.500 dolari. Cumpărarea se face de la Joseph Brummer care reprezintă succesiunea Quinn.
La 18 august, Duchamp şi Roché îl aduc pe Paul Morand la atelierul lui Brâncuşi, ca să scrie un text pentru catalogul expoziţiei de la Galeria Brummer din New York.
La 31 august, Duchamp şi Roché îl însoţesc pe Brâncuşi la gara Saint Lazare, de unde Brâncuşi ia trenul spre Le Havre (apoi vaporul spre New York).

Duchamp [la Monaco] către Brâncuşi [la hotelul Brevoort, New York]
scrisoare manuscrisă pe hârtie albastră, 13 septembrie 1926

Monaco 13 sept. [1926],
Hotel de Nice până la 25 sept. 1926

Dragă Maurice,
Am primit bileţelul tău din Plymouth, care îmi vestea o călătorie plăcută, demult încheiată pentru tine. Aici totul merge bine.
Sunt la Monaco până la sfârşitul lunii.
Am primit prefaţa lui Morand^[xiii], care e foarte bună. O dau la tradus şi o să ţi-o trimit.
Înainte să plec, am dat toate desenele la înrămat la Foinet^[xiv]. Totul va fi gata, şi la fel ambalajul sculpturilor tale, când mă voi întoarce la Paris.
- Totul se anunţă foarte bine. Am primit o scrisoare de la prietenul meu Allen Norton la care trebuie să locuiesc la New York. O să-l întâlneşti la Walter Arensberg şi ne va ajuta cu publicitatea.
Dacă o vezi pe Dna Rumsey cere-i să depună 1.500 de dolari la banca mea pe Fifth Avenue 530 ca să pot termina plăţile la Brummer^[xv].
Pe curând,
Cu mare drag,
Maurice

Rue Camp Première 29^[xvi]

Duchamp [la Monaco] către Brâncuşi [la New York]
cablogramă, data poştei 14 septembrie 1926

Brâncuşi Hotel Brevoort NY.
Cablogramă post restant Monaco

Dacă Rumsey refuză depune o mie cinci sute.
Duchamp

Brâncuşi [la New York] către Duchamp [la Monaco]
cablogramă, adresată către Duchamp Post Restant Monaco, 14 septembrie 1926

O mie cinci sute au fost depuşi.
Brâncuşi (Hotel Brevoort)

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la New York]
scrisoare manuscrisă, 7 octombrie [1926]

Paris 7 oct.

Dragă Morice,
Nicio schimbare; plec pe 13 pe Paris^[xvii].
Sculpturile şi ramele tale pleacă pe "Paris", dar ca marfă, ceea ce înseamnă costuri mult mai mici şi trecerea vămii mai uşoară la New York (facturile consulare sunt făcute şi vama e trecută). Adaug aici prefaţa lui Morand. Am schimbat unele detalii în engleză. Iau cu mine un pachet de fotografii complet - O s-o văd pe Marthe^[xviii] înainte de a pleca şi am să o întreb ce ţi-a trimis.
Am luat astăzi de la Demaria^[xix] obiectivul 24 x 30.
Totul merge bine.
Dacă poţi, fă fotografiile înainte să vin eu, astfel încât catalogul să meargă repede.
Spune-i lui Norton să vină la vapor dacă poate - Dar că n-o să am nimic important de trecut prin vamă când cobor pentru că lăzile nu vor fi livrate decât a doua zi.
La revedere dragă Morice, mă grăbesc să plec.
Paris e idiot şi să nu faci imprudenţe cu temperatura.
Cu drag pentru Sheeleri şi pentru toţi,
Marcel
Morice

La 13 octombrie, Duchamp ia trenul de la Saint Lazare către Le Havre şi pleacă în 14 pe Paris cu operele lui Brâncuşi. Soseşte la New York pe 20 octombrie şi despachetează operele pe 21.
La 27 octombrie, Duchamp instalează Le Grand Verre^[xx] în Brooklyn, cu Katherine Dreier.
Va fi prima prezentare a lucrării Le Grand Verre şi singura înainte de spargerea operei.
Vineri, 19 noiembrie, inaugurarea în Brooklyn a expoziţiei Societăţii Anonime, unde sunt expuse Leda de Brâncuşi şi Le Grand Verre de Duchamp ("International Exhibition of Modern Art assembled by Société Anonyme, 19 noiembrie 1926-10 ianuarie 1927").

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă, pe hârtie cu antetul "Emerson Hill, Staten Island, New York", adresa familiei Locher, 12 decembrie [1926]

Duminică, 12 decembrie, la Locheri
Dragă bătrâne,
Expoziţia îşi continuă succesul. Mereu multă lume.
Catalogul se vinde. Am depăşit 150 de dolari.
Levy^[xxi] va decide miercuri dacă vrea să ia Pasărea albă^[xxii].
Mai mulţi clienţi nu s-au decis asupra micului tors şi asupra Nou-născutului.
Primit de la Chicago o scrisoare de la Miss Roullier care e foarte mulţumită şi pregăteşte deschiderea pentru 4 ianuarie. Tipăresc cataloage pentru Chicago.
Stieglitz^[xxiii] nu ia peştele^[xxiv] - nici măcar la 500 de dolari. Mi-a scris o scrisoare foarte gentilă explicându-mi că nu se simte destul de bogat... cu atât mai rău.
Văzut Dna Rumsey, care în sfârşit a decis ceva: vrea să-i faci o pasăre de bronz ca aceea a lui Steichen^[xxv] pentru 1.500 $. În plus ia torsul^[xxvi] pe care l-a ales, pentru 800 $.
Deci ca plată vei primi 800 $ de la ea şi 700 $ de la mine (astfel că îi rambursez cei 1.500 $ ai ei, o parte în bani şi o parte în operă).
Lucrează şi trimite-i-l.
Ca să evit plictiselile cu vama o să-i cer să i se trimită pasărea într-un alt port decât New York (Philadelphia probabil).
Închidem expoziţia miercuri şi lucrurile pleacă a treia zi la Chicago: Brummer deschide o expoziţie de pictură pe 16.
N-am primit răspuns de la Los Angeles, dar încă mai e timp.
Alăturat o scrisoare de la un "artist" care voia să-i vezi operele - fără importanţă.
Curând alte veşti. Scrie tot la aceeaşi adresă: 111 West 16th. Corespondenţa mea mă va urma la Chicago.
Cu drag,
Marcel

Moulton avocatul lui Meyer mi-a zis că treaba cu vama se va sfârşi cu bine. El se ocupă de ea şi mă ţine la curent.

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
mesaj manuscris [1926]

Luni 13 dec.
Primit astăzi o scrisoare de la Los Angeles şi o telegramă de la Denver: nu pot să accepte expoziţia, costurile sunt prea mari: Brummer îmi explică că vor totul fără să plătească nimic.
Aşa că voi fi la Paris cel mai târziu la sfârşitul lui februarie.
Salut lui Maurice^[xxvii].
Marcel

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
cablogramă, 19 decembrie 1926

Levy schimbă Pasărea. Rumsey comandă bronz 1.500. Ţi-am scris.
Duchamp

La 22 decembrie 1926, proiecţia filmului Anemic Cinema, de Marcel Duchamp, la Fifth Avenue Theater, New York.

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă pe 5 pagini, 31 decembrie 1926

Vineri 31 dec. 26
An nou fericit!
Plec mâine sâmbătă la Chicago şi expoziţia se deschide pe 4 - închide pe 18 -
Lăzile vor fi deschise în prezenţa mea duminică şi Pasărea lui Steichen^[xxviii] se află în ele - După ce am încercat de 5 sau de 6 ori să îl fac pe Brummer să-ţi avanseze banii pe vânzările tale, a trebuit să renunţ şi el îţi trimite prin acelaşi curier o scrisoare recomandată cu care tu vei putea negocia suma totală imediat, plătind 10 sau 11%. Am făcut asta pentru cazul în care ai avea nevoie imediat.
Dacă nu, poţi să aştepţi ca Mrs Hare^[xxix] şi Horter^[xxx] să plătească - Brummer ia 10% la sumele de peste 4.000 - ceea ce e foarte rezonabil şi chiar mi-a zis azi că probabil n-o să ia nimic.
Am văzut-o pe Doamna Rumsey de 2 sau de 3 ori. Comanda pentru Pasăre bronz 1.500 $ este fermă, la fel ca Steichen, tot fermă. Ea cumpără şi Torsul de onix pe care l-a ales cu 800 $.
Deci când Pasărea de bronz va sosi aici, îi voi scrie şi îi voi cere cei 800 $ pe deasupra celor 1.500 $ ai ei şi o să-ţi plătesc cei 700 $ diferenţă - Vrei să fii amabil şi să te informezi dacă se poate trimite această pasăre prin portul din Baltimore sau din Philadelphia: (Ce companie s-ar însărcina cu asta?)
Voi putea să-ţi trimit adresa unui prieten al Dnei Rumsey din Philadelphia, care ar primi Pasărea pentru ea şi ar evita necazurile cu vama din New York - Articolul din Dial^[xxxi] apare pe 15 ianuarie.
I-am comandat fotografii ale expoziţiei Brummer pictorului Kunioshi, care face fotografii bune la $ 20 - n-am vrut să-i cer lui Sheeler.
Voi pleca la Paris spre 15 februarie.
Scrie-mi despre Sheeler, am să mă duc să-i cer explicaţii înainte de a mă întoarce la Paris.
Am făcut 250 de cataloage pentru Chicago - o să aduc din ele la Paris.
Sunt invitat la Clubul Racquet Club la Chicago.
Iată adresa mea până la 20 ianuarie

Marcel Duchamp
Racquet Club
1361 North Dearborn Street
Chicago III

La revedere dragă bătrâne.
Pe curând alte veşti bune.

Iată ce o să încasezi în total
Cont la 1 ianuarie 1927
Vânzări la Brummer: Pasăre Mrs Hare 2.000 + Cocoş Horter 600 = 2.600 minus 10% comision Brummer 260 = 2.340 cu scrisoarea lui Brummer vei putea negocia această sumă la Paris
2.340 + Pasăre Rumsey 1.500 + Costuri în avans făcute de tine la New York 190,15 + Călătoria dus întors New York: suma convenită 500 = 4.530,15

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
cablogramă, 31 decembrie 1926

Brummer îţi trimite facilităţi pentru a încasa banii imediat.

Sâmbătă plec Chicago.
Duchamp

Duchamp [la Chicago] către Brâncuşi [la Paris]
Scrisoare manuscrisă, 4 ianuarie [1927]

Chicago, 4 ianuarie ora 11 seara

Dragă bătrâne,
Deschidere astăzi - mare succes. Sala foarte mare 13 m x 7 m tapetată special cu pânză cenuşie ca la Brummer. Totul sosit în bună stare. Am făcut tot ce-am putut pentru a prezenta lucrurile grupate. În centru Pasărea Steichen la cele două capete Pasărea de aur^[xxxii] şi Măiastra^[xxxiii] şi între Pasărea Steichen şi Pasărea de aur, Coloana^[xxxiv]. În jurul acestor 4 centre, am grupat restul. Efectul este cu adevărat mulţumitor. O să-ţi trimit fotografii. Poate vom vinde Pasărea de aur pe care am pus-o 1.200. Se vor cumpăra desene.
Cataloagele se vând.
Sunt aici până la sfârşitul expoziţiei (pe 18). Voi pleca spre New York pe 19.
Scrie la New York pe West 16th Street 111. Toate cheltuielile mele sunt plătite aici de Arts Club. Sunt într-un club foarte confortabil şi fac economii.

The Racquet Club
1361 North Dearborn Street
Chicago

Dacă trebuie să-mi telegrafiezi înainte de 20.
Cu drag şi pe curând alte veşti,
Marcel

Alăturat un articol apărut înainte de deschiderea expoziţiei.

Duchamp [la Chicago] către Brâncuşi [la Paris]
cablogramă, 11 ianuarie 1927^[xxxv]

Club cumpără pasăre de aur două desene vândute încă nu e tot.
Duchamp

Duchamp [la Chicago] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă pe hârtie cu antetul Racquet Club, Chicago, 23 ianuarie [1927]

Chicago duminică 23 ianuarie

Dragă bătrâne,
Chicago se termină ieri. Am prelungit cu 4 zile din cauza succesului moral în orice caz. Am vândut Pasărea de aur 1.200 la Arts Club şi două desene [la] 100 şi 150.
Unul Doamnei George Porter^[xxxvi]
Unul Dlui Arthur Heun
10% de dedus din aceste preţuri.
Voi depune la banca ta miercuri sau joi $ 225 pentru cele două desene. Mă întorc la New York mâine. Mă ocup cu supravegherea împachetării şi cred că totul se va petrece la fel de bine ca la dus.
Costuri plătite aici - casă şi masă - sunt mulţumit de rezultat pentru că mulţi dintre cei cărora le-au plăcut anumite lucruri vor cumpăra la Paris.
Dna Carpenter este în Egipt. O să mă duc să-l văd pe Brummer ca să hotărască dacă şi ce vrea să păstreze si să încerc să o fac pe Dna Rumsey să ia Coloana.
O să-ţi scriu.
Nu voi pleca din New York înainte de 26 februarie. Cu drag Morisilor^[xxxvii] şi ţie cu afecţiune,
Marcel

Adresa mea la New York: West 16th St. 111, N.Y. City

Brâncuşi [la Paris] către Duchamp [la New York]
ciornă de telegramă, 25 ianuarie 1927

Paris, 25 ianuarie 1927
Duchamp c/o Norton 111 West 16th Street New York

ar fi preferabil luat lăzi cu tine stop orice caz ia cele mai delicate Pogany, peşte şi nu uita clişee şi cataloage lasă atelier Ramsey Sculpturi Arensberg ce gândeşte Schiller plată Tors

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă pe hârtie cu antetul "111 West 16th Street, New York", 27 ianuarie [1927]

New York, 27 ianuarie

De-abia întors la New York aflu că guvernul american insistă pentru cei 200 $ vamă pentru pasărea lui Steichen. L-am văzut pe Steichen şi ne-am înţeles să protestăm. Îl luăm pe Speiser care a venit să mă vadă ieri şi se va ocupa să urmărească problema legal. De ce în albastru?
Pentru acest protest care este normal, nu vor fi cheltuieli, în afară de serviciile lui Speiser (care cred că va fi încântat să facă totul fără bani). În orice caz, pentru trimiterea păsării Dnei Rumsey, te sfătuiesc să aştepţi să se ia hotărârea în legătură cu pasărea Steichen.
Toate lăzile de la Chicago - 12 lăzi - au sosit în bună stare la New York la Dna Rumsey.
Am depus ieri la banca ta 225 dolari pentru cele 2 desene vândute la Chicago. Brummer ar vrea să păstreze micul Tors de fată pe care vrea să-l vândă, iar eu voi încerca să-l conving să păstreze Măiastra.^[xxxviii] O să mă informez pentru transportul în Europa al acestor 12 lăzi la viteză mică, ceea ce va fi o mare economie.
Între timp, o să încerc să las Coloana Dnei Rumsey şi unul sau două lucruri la Miss Dreier.
Cu drag,
Marcel

Brâncuşi [la Paris] către Duchamp [la New York]
ciornă de cablogramă [după 27 ianuarie 1927]

Duchamp, la Norton, West 16th Street 111, New York

Protestez energic Vamă mare nedreptate - preferabil ia lăzile cu tine - lasă socluri mari şi sculpturi Arensberg.
Atelier Ramsey nu uita catalog adu clişee.
Brâncuşi

Brâncuşi [la Paris] către Duchamp [la New York]
scrisoare manuscrisă 7 februarie 1927

Paris, 7 februarie 1927

Dragul meu Duchamp,
Am primit scrisoarea ta din 23 ianuarie în acelaşi timp cu avizul de la Downing & Co. Ţi-am trimis o cablogramă să protestezi energic pentru că e o mare nedreptate. Greşeala Vămii este că se crede că toate păsările pe care le expun eu la New York sunt la fel şi numai titlul diferă, pentru a se distruge această idee ar trebui să se expună public totul împreună, numai atunci se va vedea greşeala -, se va vedea atunci că e o dezvoltare a unei munci oneste pentru a atinge un alt scop decât serii manufacturate pentru a face bani.
Sculpturile pe care le aduci înapoi în Europa cred că va fi mult mai bine să le aduci cu tine pentru că în cargo se vor deteriora din cauza umidităţii şi a tuturor trepidaţiilor pe care le vor suporta - se pot pierde şi apoi nu vor sosi aici decât luni de zile după tine. La nevoie, vei putea lăsa oricum la atelierul Ramsey bazele mari şi Coloana fără sfârşit - în orice caz, ia-le cu tine pe cele mai delicate: peştii, capetele de copii - Dra Pogany şi Mayastra nu rămân la Brummer, vei putea lăsa la atelier piatra mare şi de asemenea oglinzile şi soclurile de lemn pe care au fost expuşi peştii. Lasă-i lui Steichen unul dintre socluri pentru pasărea lui şi piatra sau orice altceva dacă preferă. Dacă Arensberg nu s-a întors încă, lasă-i sculpturile lui la atelierul Ramsey cu o etichetă pe ele. Întreabă-l pe Schiler ce părere are despre plata pentru Tors.
Am primit scrisoarea lui Brummer pentru scont. O să-i scriu să-i mulţumesc - transmite-i toată prietenia mea.
Léger ţi-a scris despre atelierul tău - se pare că ascensorul nu va merge niciodată şi că fără asta nu vei putea sta acolo - aşteaptă un răspuns de la tine ca să facă ce reparaţii vrei.

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă, 12 februarie [1927]

New York, 27 februarie^[xxxix]

Dragă bătrâne,

Am primit cablograma ta - şi afacerea este în mâinile lui Speiser pe care l-am văzut şi care se însărcinează să facă protestele necesare. Între Steichen şi el, cred că avem toate şansele ca totul să se aranjeze bine. Protestul pe care-l facem e o formulă legală care are loc în fiecare zi şi adeseori cel care protestează câştigă.
Toate lăzile s-au întors la Chicago şi pun deoparte la depozit Măiastra şi Pinguinii^[xl]. Brummer nu vrea să ia decât micul tors de fată pe care-l va vinde^[xli]. Pe de altă parte, Stieglitz m-a pus în legătură cu o Doamnă Wertheim care are intenţia să cumpere ceva. Trebuie să o văd poimâine.
Dl Hekking, de la muzeul din Buffalo, mi-a cerut să-i trimit Dra Pogany^[xlii] la expoziţia care se deschide pe 25. Speră să facă să fie cumpărată de muzeul din Buffalo.
În sfârşit, Dna Rumsey nu vrea coloana. Am pisat-o cu asta şi m-a refuzat categoric. Tot ce pot face e să las coloana şi piatra ei la atelierul Rumsey - De asemenea i-am lăsat lui Steichen soclul mare de lemn şi piatra alba pentru pasărea lui. Celălalt soclu mare este la Levy. În acest fel n-o să am decât 7 sau 8 lăzi care vor pleca în acelaşi timp cu mine pe "Paris" în 26 februarie.
N-o să-ţi mai scriu deci de-acum până la venirea mea decât dacă va fi ceva important.
Nu trimite pasărea Rumsey înainte să ajung, e mai înţelept aşa iar ea nu se grăbeşte.
Cu drag Morisilor.
Şi ţie pe curând,
Marcel

Am clişeele.

Duchamp [la New York] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă însoţită de invitaţie la nuntă [7 iunie 1927]

Rue Larey 11^[xliii], Paris 5e, ora 5¼
Marţi după-amiază

Dragă bătrâne,

Îmi pare rău că nu te-am găsit.
Dacă n-ai chef să vii la ceremonie^[xliv], mâine la prânz pe avenue de la Grande Armée, templul Étoile.
Vrei să ne întâlnim la tine la ora 7 mâine.
Picabia şi Germaine, Lydie, Marthe, tu şi cu mine.
Nu răspunde dacă eşti de acord.
Marthe poate veni la ceremonie dacă o amuză.
Cu drag,
Marcel

Duchamp [la Cannes] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă pe hârtie cu antetul Grand Caffé des Allées, Cannes, 25 august [1927]

Joi 25 august

Dragă Morice,
N-am mai văzut apă de când te-am văzut pe tine. Stăm aici până luni şi eu mă duc la Chamonix ca să joc la Campionatul de şah până la 14 septembrie.
Voi fi la Paris pe 18 sau 19 septembrie.
Scrie la Post Restant Chamonix Franţa.
Cum o duci tu şi Morice? Cealaltă Morice^[xlv] îţi trimite mii de gânduri dragi şi eu la fel.
Ce-ai făcut cu domeniul Sauvageot^[xlvi]?
Morice

Duchamp [la Chamonix] către Brâncuşi [la Paris]
carte poştală neilustrată, 10 septembrie 1927

Chamonix

Dragă Morice,
Nu voi fi campion al Franţei anul acesta^[xlvii].
Pe 18 la Paris.
Duchamp

Duchamp [la Paris] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă [spre 20 septembrie 1927]

Rue Larrey 11

Dragă bătrâne,
Ne-am înţeles sâmbătă la ora 8 cină. Încântat, mi-a fost aşa de frig la picioare de opt zile încoace că nu mă hotărăsc să vin să te văd.
Adios
M. Duchamp

Duchamp către Brâncuşi
invitaţie pe carton [decembrie 1927]

Cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Doamna Martinez de Picabia va primi de la 4 la 7, miercuri 21 decembrie 1927, rue des Réservoirs 23, la Versailles.

Duchamp [la Hyères] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă pe hârtie cu antetul Hotelului de Paris, Hyères les Palmiers, Var [între 23 ianuarie şi 3 februarie 1928]

Duminică

Dragă bătrâne,
Plouă ca în Normandia, la Hyères. Dar e mai puţin frig.
Vii aici? Eu plec din nou joia viitoare spre Nisa. Scrie-mi ce faci. Turneul de şah merge bine, poate o să ies al doilea^[xlviii].
Salutări Marthei şi cu drag,
Marcel Duchamp

Hotel Marigny
Place Gambetta
Nisa

Duchamp [la Nisa] către Brâncuşi [la Paris]
scrisoare manuscrisă, 9 martie [1928]

Nisa, 9 martie

Dragă Morice,
Cred că în curând o să ai veşti definitive despre proces.
Ceea ce mi-ai trimis este anunţul şedinţei. Elisabeth Cary este critical New York Times, foarte influentă dar, cred, cu o poziţie favorabilă.
Barnard este un tâmpit bătrân, dar a trăit mult în Franţa şi s-ar putea să nu fie prea ostil.
Începe să se facă foarte frumos aici. Mă gândesc să mă întorc la Paris spre 15 aprilie.
Am câştigat împotriva jucătorilor din Hyères. Jeanne Léger e aici!
Cu drag Moricettei şi ţie,
Morice

---

[i] Poştă pneumatică - un sistem de livrare a corespondenţei care funcţiona între oficiile poştale din Paris, sau între Paris şi suburbiile sale. Mesajele erau livrate prin nişte tuburi, fiind propulsate cu ajutorul aerului. (n.red.)

[ii] Buffet-Picabia (1881-1985), care l-a invitat pe Duchamp să locuiască la ea, Picabia trăind din august 1918 cu Germaine Everling, pe rue Émile Augier.

[iii] Primul pas cumpărat de Katherine Dreier.

[iv] La Tourraine, vas de linie francez, în serviciu între anii 1891-1920. Ortografia lui Brâncuşi este aproximativă (n. trad.).

[v] Francis Picabia.

[vi] Înainte de a pleca la Monaco, unde vrea să se întoarcă la hotelul Marseille, Duchamp ia masa cu Roché şi Brâncuşi la Paris, după ce a terminat, la 4 decembrie, turneul de şah.

[vii] Duchamp locuia atunci la Paris la hotelul Istria, pe rue Première, unde locuiesc de asemenea numeroşi scriitori şi artişti.

[viii] Brâncuşi a plecat la New York la 20 ianuarie, pe vasul France, pentru expoziţia lui personal de la Wildenstein Galleries (18 februarie-3 martie), unde prezintă 8 sculpturi şi 3 desene. În timpul sejurului său, Katherine Dreier îl invită la o serată la ea. Acolo, Brâncuşi îl întâlneşte pe Alfred Stieglitz şi face cunoştinţă cu Beatrice Wood. În acest timp, de treburile lui la Paris se ocupă Duchamp.

[ix] Fernand Léger, Duchamp şi Brâncuşi se cunosc cel puţin din toamna anului 1912.

[x] Al 37-lea Salon al Independenţilor, Palais de Bois, Paris, 20 martie-2 mai 1926. Tériade, în cronica sa din Cahiers d\'Art, semnalează că a văzut, printre operele interesante, "Oul lui Brâncuşi", cu siguranţă Sculptură pentru orbi, onix, 1926.

[xi] Duchamp soseşte miercuri 19 mai la Veneţia, venind de la Paris via Milano. Locuieşte cu Katherine Dreier la hotelul Bauer-Grünewald, pe Canal Grande. Ei pregătesc expoziţia internaţională a Societăţii Anonime.

[xii] Este vorba de Mary Reynolds.

[xiii] Prefaţa lui Paul Morand pentru catalogul expoziţiei "Brâncuşi" care a avut loc la Galeria Brummer din New York, de la 7 noiembrie la 15 decembrie 1926.

[xiv] Lefevre Foinet, firmă de articole pentru artişti situată în Montparnasse.

[xv] Este vorba de participarea lui Duchamp la cumpărarea în grup a operelor lui Brâncuşi provenite din colecţia Quinn.

[xvi] Adresa hotelului Istria.

[xvii] Pachebotul Paris, aparţinând firmei franceze Compagnie générale transatlantique (n. trad.).

[xviii] Marthe îi scrie lui Brâncuşi la 12 octombrie 1926: "Marcel pleacă mâine 13 octombrie. A venit la tine să-mi spună la revedere şi să ia fotografiile pe care i-ai spus tu să le mai ia". Corespondenţa lui Brâncuşi cu Marthe Lebhertz păstrată la Biblioteca Kandinsky, Centrul Georges Pompidou şi publicată integral la editura Fage, Lyon, 2017.

[xix] Demaria Lapierre, fabricant de material fotografic; marca dispare în 1964.

[xx] Marele Geam, operă de Marcel Duchamp realizată din plăci de sticlă, foaie de aluminiu, foaie de plumb, fir de plumb, praf, ulei, lemn, oţel (n. trad.).

[xxi] Edgar A. Levy (1879-1959), tatăl lui Julien Levy, care va ţine mai târziu o galerie la New York.

[xxii] Probabil Pasărea în spaţiu de marmură albă, păstrată la Metropolitan Museum of Art, New York.

[xxiii] Stieglitz găzduise o expoziţie a lui Brâncuşi (12 martie-1 aprilie 1914) în galeria sa "291" din New York.

[xxiv] Probabil Peştele din marmură cu vinişoare, din 1922, care-i aparţinuse lui Quinn şi care va fi răscumpărat de Duchamp şi Roché.

[xxv] Pasărea în spaţiu de bronz lustruit (1926) pe care Edward Steichen a cumpărat-o de la Brâncuşi. Această operă a constituit punctul de plecare al procesului împotriva vămii americane (1926-1928).

[xxvi] Tors de tânăr din lemn de arţar (1917-1922) provenind din succesiunea Quinn, răscumpărat de Duchamp şi Roché. Opera se află acum la Philadelphia Museum of Art.

[xxvii] Marthe Lebherz.

[xxviii] Pasăre în spaţiu, 1926, bronz lustruit, colecţia Hester Diamond, New York; opera, care i-a aparţinut lui Edward Steichen, a făcut obiectul procesului pe care Brâncuşi l-a intentat vămii americane.

[xxix] Mrs Elizabeth Hare cumpără Pasărea în spaţiu din marmură galbenă (1923-1924). Opera este păstrată la Philadelphia Museum of Art.

[xxx] Mrs Horter cumpără Cocoşul (1924) din lemn de nuc, care va fi achiziţionat de Museum of Modern Art, New York.

[xxxi] Articolul lui Dorothy Dudley apărut în numărul din ianuarie 1927 al revistei newyorkeze The Dial. Vezi traducerea articolului în L\'Atelier Brancusi. La Collection, Paris, Éditions du Centre Pompidou, 1997, pag. 214-215.

[xxxii] Pasărea de aur, 1919-1920, bronz lustruit, cumpărat de Arts Club din Chicago, apoi oferit Art Institute of Chicago.

[xxxiii] Măiastra, 1910-1912, marmură albă, New York Museum of Modern Art.

[xxxiv] Coloana fără sfârşit, 1918, lemn de stejar. New York, Museum of Modern Art.

[xxxv] Chiar în această zi apare în Chicago Evening Post un articol de C.J. Bulliet în care acesta îl intervievează pe Duchamp despre Brâncuşi.

[xxxvi] George Porter: s-ar putea să fie unul dintre membrii familiei de bijutieri Porter George Blanchard (1886-1973), membru al Mişcării Arts and Crafts.

[xxxvii] Duchamp face aluzie la prietenii comuni rămaşi la Paris, între care Marthe, secretara lui Brâncuşi.

[xxxviii] Măiastra, 1912, marmură albă, New York, Museum of Modern Art.

[xxxix] De la 9 la 11 februarie la New York, Duchamp a asistat la a doua vânzare a succesiunii John Quinn. El cumpără două desene de Picasso, unul de Derain şi modelul de ghips al sculpturii Pisica a fratelui său, sculptorul Raymond Duchamp Villon.

[xl] Trei Pinguini, 1911-1912, marmură albă, azi în colecţiile Philadelphia Museum of Art.

[xli] Dintre cele două Torsuri de fată prezentate în expoziţie, Brummer ar fi putut alege Torsul în onix, din 1921, nr. 21 în catalog, păstrat azi la Fogg Art Museum al Harvard University Art Museums, Cambridge, Massachusetts.

[xlii] Allbright-Knox Art Gallery din Buffalo, New York, a cumpărat într-adevăr în martie 1927 Dra Pogany II, bronz lustruit (1920).

[xliii] Noua adresă a lui Duchamp la Paris, din luna martie 1927.

[xliv] Căsătoria lui Duchamp cu Lydie Sarrazin-Levassor.

[xlv] Soţia lui Duchamp, Lydie.

[xlvi] În iulie 1927, Brâncuşi cumpără un teren pe rue Sauvageot 18, Paris 15e, pe care îl va plăti în mai multe rate între 1927 şi 1931, ca să construiască o casă pentru el şi partenera sa Marthe Lebherz. Imaginându-şi planurile casei, el le încredinţează apoi arhitectului Jean-Charles Moreaux. Proiectul nu se va realiza, probabil din cauza lipsei de încredere a sculptorului în planuri şi a dorinţei lui de a controla totul.

[xlvii] Duchamp, din "Cercul din Rouen", termină al şaptelea din nouă participanţi.

[xlviii] Duchamp va fi învingător ex-aequo la Cupa Phillidor a concursului de şah Hyères care s-a disputat de la 23 ianuarie la 3 februarie 1928, la Hôtel des Palmiers din Hyères.

Cine se teme de moarte

Nnedi Okorafor
Cine se teme de moarte
Editura Polirom, 2019
Traducere din limba engleză de Ona Frantz

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Cunoscută pentru romanele ei cu tentă science-fiction şi fantasy, populate de personaje rupte din realismul magic, scriitoarea Nnedi Okorafor este născută în Statele Unite, într-o familie de imigranţi. Şi-a cîştigat notorietatea datorită felului în care împleteşte în proză elemente de cultură africană. Dintre romanele sale, amintim: Lagoon (finalist la categoria Cel mai bun roman la British Science Fiction Association Award), Who Fears Death (Cine se teme de moarte; cîştigător al World Fantasy Award la categoria Cel mai bun roman), The Book of Phoenix (finalist la Arthur C. Clarke Award), Chicken in the Kitchen (un roman pentru copii premiat cu Africana Book Award) şi The Shadow Speaker (CBS Parallax Award).
*
Într-un Sudan al viitorului, împletind tehnologia cu vrăjitoria pe un fundal al confruntărilor multiple între etnii, între sexe, între opresori de tot felul, cei oprimaţi sînt tot mai puţin conştienţi de statutul de victimă. Niciodată Africa, în toată stranietatea ei magică şi violentă, nu a fost mai fascinantă decît în povestea acestei adolescente cu părul şi pielea de culoarea nisipului, pe nume Onyesonwu (Cine-se-teme-de-moarte). Cine se teme de moarte este romanul unui copil al deşertului, al brutalităţii, al vrăjitoriei, povestea celei în stare să rescrie în Marea Carte destinul a două popoare. Şi poate destinele viitorilor cititori ai acestei mari cărţi.

Roman în curs de ecranizare, cîştigător a numeroase premii internaţionale, printre care World Fantasy Award la categoria Cel mai bun roman (2011), RT Reviewer's Choice Best Book Award (2010), şi finalist al Locus Award pentru Cel mai bun roman fantasy (2010) şi Black Excellence Award (2010). Cine se teme de moarte a fost aleasă şi cea mai bună carte a anului 2010 de Publishers Weekly, Library School Journal şi Amazon.com.

"O fantezie remarcabilă, în acelaşi timp un realism formidabil." (The Washington Post)
"Cine se teme de moarte e una dintre cele mai şocante, cu adevărat fascinante poveşti, cum n-am mai avut de mult ocazia să citesc." (Peter S. Beagle)
"Nnedi Okorafor arată cum trecutul este, de fapt, întotdeauna prezent. Cine se teme de moarte e o parabolă postapocaliptică menită să ne arate cum nepăsarea, apatia şi prejudecata pot omorî, dar şi că adevărul şi cunoaşterea sînt calea către viaţă." (New York Journal of Books)
"O poveste marcată de un realism care-ţi dă fiori - inegalitate rasială şi de gen, tradiţii care distrug orice urmă de umanitate din semeni - alăturată unui melanj de magie şi fantastic de vocea unui povestitor remarcabil." (Publishers Weekly)

Fragment

Fiecare părticică din mine care eram eu. Trupul meu înalt de ewu. Firea aprigă. Mintea impulsivă. Amintirile mele. Trecutul. Viitorul. Moartea mea. Viaţa mea. Spiritul meu. Soarta mea. Eşecul meu. Tot ce eram eu se distrugea. Eram moartă, frântă, risipită şi absorbită. Era de o mie de ori mai rău decât atunci când mă preschimbasem prima dată în pasăre. Nu‑mi amintesc nimic pentru că nu eram nimic.

Apoi am fost ceva.
Simţeam. Eram reconstruită bucată cu bucată. Ce anume făcea asta? Nu era Ani, nu. Nu era o zeiţă. Era nepăsător, dacă era posibil să fie nepăsător. Şi rigid, dacă era posibil să fie rigid. Logic. Controlat. Să îndrăznesc să spun că era Creatorul? Ceea Ce Nu Poate Fi Atins? Cine nu‑şi doreşte să fie atins? Cel de‑al patrulea punct, la care nici un vrăjitor nu se poate gândi vreodată? Nu, nu pot să spun asta, fiindcă e cea mai profundă blasfemie. Sau cel puţin aşa ar spune Aro.

Dar spiritul şi trupul meu erau complet desfiinţate... nu asta spunea Aro că se întâmplă cu orice făptură care se întâlneşte cu Creatorul? Pe măsură ce mă reasambla, mă şi aranja intr‑o nouă ordine. O ordine care avea mai mult sens. Îmi amintesc de momentul în care mi s‑a întors ultima bucată din mine.
- Ahhhhhhhhhhhhhhhhh, am murmurat trăgând aer în piept.

Uşurare, prima mea emoţie. Din nou, îmi amintesc de momentul acela când eram în copacul iroko. Atunci când capul meu era precum o casă. Pe vremea aceea era ca şi cum uşile acelei case se întredeschideau - uşi din oţel, din lemn, din piatră. De data aceasta, toate acele uşi şi ferestrele erau trântite de pereţi.

Mă prăvăleam iar. M‑am izbit greoi de sol. Vânt pe pielea mea. Îngheţam de frig. Eram udă. Cine sunt? m‑am întrebat. N‑am deschis ochii. Nu‑mi aminteam cum se face. M‑a lovit ceva în cap. Şi încă ceva. Instinctiv, am deschis ochii. Eram într‑un cort.
- Cum să fie moartă? răcnea Diti. Ce s-a-ntâmplat?

Apoi totul s‑a izbit de mine. Cine eram, de ce eram, cum eram, când eram. Am închis ochii.
- N‑o atinge, a spus Ssaiku. Mwita, vorbeşte‑i. Se întoarce. Ajut‑o să‑şi termine călătoria. O pauză.
- Onyesonwu.

Vocea lui suna ciudat.
- Vino înapoi. Eşti plecată de şapte zile. Pe urmă ai căzut din cer, ca unul dintre copiii pierduţi ai lui Ani din Marea Carte. Dacă eşti vie din nou, deschide ochii, femeie.

Am deschis ochii. Stăteam întinsă pe spate. Mă durea trupul. El mi‑a luat mâna. I‑am strâns-o şi eu pe a lui. În acel moment au mai venit şi altele. Alte lucruri despre cine eram acum. Am zâmbit, după care am râs.

Era un moment de nebunie şi de trufie pentru care nu pot spune că era numai vina mea. Forţa şi capacităţile despre care îmi dădeam seama că făceau parte acum din mine erau copleşitoare. Eram mai puternică şi deţineam controlul într‑o măsură mai mare decât mi‑am imaginat vreodată că ar fi posibil. Şi astfel, de cum m‑am întors, am plecat din nou. Nu mai mâncasem de şapte zile. Mintea îmi era limpede. Eram foarte, foarte puternică. Am chibzuit unde îmi doream să merg. Acolo m‑am dus.

Acum eram pe salteaua din cort, imediat după aceea zburam, fiind eu însămi, fiind spiritul meu albastru.

Mă duceam după tata.

Am zburat de‑a dreptul prin furtuna de nisip. I‑am simţit atingerea înţepătoare. M‑am avântat prin zidul ei şi am ţâşnit în lumina fierbinte a soarelui. Dimineaţă. Am zburat peste kilometri întregi de nisip, sate, dune, peste un oraş, peste copaci uscaţi şi iarăşi dune. Am zburat peste un mic câmp verde, dar eram prea concentrată ca să‑mi pese. În Durfa. Direct la o casă mare, cu uşă albastră. Prin uşă, într‑o cameră care mirosea a flori, a esenţe parfumate şi a cărţi prăfuite.

El era aşezat la un birou, cu spatele la mine. M‑am aruncat şi mai adânc în sălbăticie. La fel îi făcusem lui Aro când mă refuzase de mai multe ori decât puteam îndura. Şi vraciului din Papa Shee. De data asta eram încă şi mai puternică. Ştiam unde să sfâşii, să muşc şi să distrug, unde să atac. Ii vedeam spiritul, ca un strat întins peste spinarea întoarsă către mine. Era de un albastru intens, ca al meu. Asta m‑a surprins pe moment, dar nu m‑a oprit.

M‑am năpustit ca odinioară tigrii flămânzi când îşi găseau prada. Eram prea nerăbdătoare ca să‑mi dau seama că, deşi el era întors cu spatele, spiritul lui nu era. Mă aşteptase. Aro nu mi‑a povestit niciodată cum s‑a simţit când l‑am atacat. Vraciul din Papa Shee a murit şi gata, fără semne fizice pe trup când a căzut la pământ. Acum, în momentul acesta cu tata, am aflat cum e.

E genul de durere pe care moartea nu poate s‑o oprească. Tata a împins-o în mine cu toată forţa. Cânta în timp ce sfâşia, se înfrupta, înjunghia şi răsucea părţi din mine despre care nici nu ştiam că există. Şedea la biroul lui, cu spatele la mine. Cânta în nuru, dar nu auzeam cuvintele. Semăn cu mama, dar nu pe de‑a‑ntregul. Nu pot să aud şi să‑mi amintesc când sufăr.

Ceva s‑a declanşat în mine. Un instinct de supravieţuire, o responsabilitate şi o amintire. Nu aşa îmi e sfârşitul, mi‑am spus. Imediat am tras deoparte ce mai rămăsese din mine. Pe când mă retrăgeam, tata s‑a ridicat în picioare şi s‑a întors. S‑a uitat în ceea ce erau ochii mei şi m‑a apucat de ceea ce era braţul meu. Am încercat să mi‑l smucesc. Tata era prea puternic. Mi‑a întors palma dreaptă în sus şi şi‑a înfipt unghia în ea, gravând acolo un fel de simbol. Mi‑a dat drumul şi a spus:
- Întoarce-te şi mori în nisipurile din care te‑ai ridicat.

Am făcut cale‑ntoarsă părându-mi-se că durează o eternitate, plângând în hohote, suferind de dureri, stingându-mă încet. Pe când mă apropiam de zidul de praf, lumea începea să strălucească de spirite şi în deşert înmugureau acei copaci ai sălbăticiei în culori neobişnuite. M‑am stins complet şi nu‑mi mai amintesc nimic.

*
Mwita mi‑a spus mai târziu că am murit a doua oară. Că am devenit transparentă şi apoi am dispărut cu totul. Când am reapărut, în acelaşi loc, eram iarăşi din carne, trupul îmi sângera de peste tot, hainele îmi erau îmbibate de sânge. N‑a reuşit să mă trezească. Timp de trei minute n‑am avut puls. Mi‑a suflat aer în piept şi a folosit un juju blând. Cum nimic din toate astea n‑a dat rezultate, s‑a aşezat lângă mine, aşteptând.

În timpul celui de‑al treilea minut, am început să respir. Mwita a alungat pe toată lumea din cort şi a rugat două fete care treceau pe acolo să‑i aducă o găleată cu apă caldă. M‑a îmbăiat din cap până-n picioare, clătindu‑mă de sânge, bandajându-mi rănile, masându-mi carnea ca să‑mi revigoreze circulaţia şi trimiţându-mi gânduri bune.
- Trebuie să stăm de vorbă, îmi repeta întruna. Trezeşte‑te.

M‑am trezit două zile mai târziu şi l‑am văzut pe Mwita stând lingă mine şi fredonând în surdină în timp ce împletea un coş. M‑am săltat încet în capul oaselor. M‑am uitat la Mwita şi nu mi‑am putut aminti cine e. Îmi place de el, mi‑am spus. Ce e? Mă durea trupul. Am gemut. Mi‑au chiorăit maţele.
- N‑ai vrut să mănânci, a spus Mwita, lăsând coşul jos. Dar ai băut apă. Altfel, ai fi fost moartă... din nou.

Îl cunosc, mi‑am spus. Apoi, de parcă mi l‑ar fi şoptit vânturile de afară, am auzit cuvântul pe care il rostise pentru mine, Ifunanya.
- Mwita? am spus.
- În persoană, a răspuns el, apropiindu‑se.

Cu toate durerile din trup şi cu restricţia impusă de bandajele de pe picioare şi de pe tors, mi‑am azvârlit braţele în jurul lui.
- Binta, am rostit cu faţa cuibărită în umărul lui Mwita. Ah! Daib!

M‑am agăţat de el şi mai puternic, închizând ochii strâns.
- Omul ăsta nu e om! E...

Amintirile au început să‑mi potopească simţurile. Călătoria mea către vest, vederea chipului său, a spiritului său. Durerea! Înfrângerea. Mi s‑a strâns inima. Dădusem greş.
- Şşş, a făcut el.
- Ar fi trebuit să mă omoare, am şoptit.

Chiar şi după ce fusesem recreată de Ani, tot nu reuşisem să‑l dobor.
- Nu, a spus Mwita luându-mi faţa în mâini.

Am încercat să‑mi ascund chipul plin de ruşine, dar el mi l‑a ţintuit locului. Apoi m‑a sărutat lung şi adânc. Vocea din mintea mea care clama eşecul şi înfrângerea s‑a domolit, deşi nu şi‑a încetat mantra. Mwita s‑a desprins de mine şi ne‑am privit amândoi în ochi.
- Mâna mea, am şoptit.

Am ridicat‑o în aer. Simbolul reprezenta un vierme încolăcit. Era negru şi scorţos şi mă durea când încercam să strâng pumnul. Eşec, a şoptit vocea din mintea mea. Înfrângere. Moarte.
- Pe acesta nu l‑am observat, a spus Mwita, ridicându-şi-l mai aproape de faţă şi uitându-se pe sub sprâncene.

L‑a atins cu degetul arătător şi apoi şi‑a tras mina înapoi, scăpând un şuierat.
- Ce‑i? l‑am întrebat cu un fir de voce.
- Ca şi cum ar fi străbătut de curent electric. Parcă mi‑aş fi băgat degetul într‑o priză, a spus el, frecându-se. Mi‑a amorţit mina.
- El l‑a făcut acolo.
- Daib?

Am dat din cap afirmativ. Mwita s‑a întunecat la faţă.
- Altfel, te simţi bine?
- Uită‑te la mine, i‑am spus, nedorindu‑mi nicidecum ca el să se uite la mine. Cum aş putea să mă simt...
- De ce‑ai făcut asta? m‑a întrebat deodată, incapabil să se mai stăpânească.
- Fiindcă...
- Nici măcar nu te‑ai bucurat că trăieşti. Nici măcar n‑ai fost uşurată că ne vezi din nou! Ah, chiar că ţi se potriveşte numele, o!

Ce puteam să‑i mai răspund? Nu mă gândisem la asta. O făcusem din instinct. Şi totuşi, ai dat greş, a şoptit vocea din mintea mea.

În cort a intrat Ssaiku. Era îmbrăcat ca de călătorie, cu un caftan lung şi pantaloni, drapat tot într‑o mantie lungă, verde, dintr‑un material gros. De cum a văzut că sunt trează, figura lui gravă s‑a îmblânzit. A întins mâinile într‑un gest grandios.
- Heeeeei, se trezeşte să ne incinte cu splendoarea ei. Bine‑ai venit înapoi. Ţi‑am dus dorul.

Am încercat să zâmbesc. Mwita a pufnit batjocoritor.
- Mwita, cum arată? a întrebat Ssaiku. Prezintă‑ne situaţia.
- A fost... bătută zdravăn. Şi‑a vindecat cele mai multe dintre rănile deschise, dar nu poate să vindece totul cu deprinderile ei de eshu. Cred că depinde şi de felul în care sunt provocate. O mulţime de contuzii adânci. Arată de parcă i s‑a greblat pieptul. Are arsuri pe spate... cel puţin aşa se prezintă, ca nişte arsuri. Are glezna şi mâna luxate. Oase rupte n‑are. Din ce mi‑a spus că s-a-ntâmplat, bănuiesc c‑o doare când respiră. Şi, când o să‑i vină ciclul, iar o s‑o doară.

Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton

Doina Lemny // corespondenţă Constantin Brâncuşi şi Marthe Lebherz
Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton
Editura Vremea, 2019
traducere din limba franceză de Doina Jela şi Silvia Colfescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

În anul 1925, Constantin Brâncuşi o întâlneşte pe Marthe Lebherz şi se îndrăgosteşte de ea pe loc. O angajează secretară, ca paravan pentru povestea lor de iubire, dar şi ca ajutor de nădejde, el plecând la New York pentru pregătirea unei expoziţii. Cât au fost despărţiţi de această plecare, Brâncuşi şi Marthe îşi trimit zilnic scrisori pline de pasiune. Cartea de faţă le cuprinde pe toate.

Fragment

Marţi, 7 septembrie [1926]

Scrisoare de la Marthe către Brâncuşi,
datare incompletă, scrisă cu cerneală neagră pe patru pagini de hârtie albastră

Tantan, unde eşti, ce faci!
Eşti de o săptămână pe drum şi până acum ar fi trebuit să fi ajuns.
Dragă Tantan, cum îţi merge? Stor a suportat bine călătoria? Fă-i o poză^[i]. Cred că m-aş fi ataşat tare mult de el dacă ar fi rămas la Paris.
Am visat noaptea asta că înotam în ocean şi apa era foarte sărată. Cred că încerc să bat recordurile traversând Atlanticul înot.
Ai trecut cu bine de vamă?
Marcel mi-a scris din Monaco^[ii] şi e mulţumit şi spune că totul e gata pentru când are să se întoarcă pe 1 octombrie.
Îmi aduc aminte că doamna Picabia^[iii] a zis că are să aranjeze cu nişte oameni influenţi ca să poţi rămâne în continuare în atelier, dar aşa o fi? Mă nelinişteşte gândul că treburile tale au să te reţină multă vreme în America şi pe 1 ianuarie au să vină să te deranjeze. I-am văzut pe proprietarii tăi, arătau posomorâţi şi sigur pun ceva la cale^[iv].
Mi s-a întâmplat ceva foarte amuzant: vineri, sâmbătă şi duminică, Juliette a fost la mine şi de-abia duminică după-amiază am fost pe bulevardul Murat unde stă ea şi am aflat că tata venise încă de sâmbătă şi era îngrijorat că nu ne găsise.
Venise să-şi vadă un prieten aici în Paris, s-au plimbat toată ziua şi nu am apucat să-l vedem pe tata decât cu o oră înainte să plece spre Basel. Mi-era puţin teamă pentru că tatei nu-i scapă nimic, dar pentru că nu se vede nimic schimbat la mine, nu bănuieşte nimic, la fel ca şi Juliette. De asta sunt sigură.
Înşel pe toată lumea, dar nu fac decât să ne protejez fericirea. Nimeni nu va şti nimic.
Când mă gândesc la tine, te văd în smoching, important ca un ministru, cu două sau trei carafe de apă la gheaţă, şi nici nu pot să pun gheaţă într-un pahar fără să te văd în faţa ochilor. Trebuie să le răspund persoanelor care vor să-ţi ceară lucrări? Paris-Midi^[v] mai ales tot întreabă de tine.
Rămas bun şi pe curând. Nu te pierde prin New York, vreau din tot sufletul să te revăd. Îţi vei duce munca până la capăt şi după aceea o să vin să te caut.

[1926]

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
nedatată, probabil din ziua sosirii la New York, în jur de 7 septembrie. Scrisă pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort, New York

Am ajuns cu bine, Marthe dragă. Şi Stor, care are un succes nebun. Călătoria n-a fost prea rea. N-am deschis încă lăzile şi sunt un pic îngrijorat. Vremea aici nu e nici bună, nici rea şi aproape toată lumea pe care o cunosc lipseşte din oraş.
Uite două fotografii cu mine şi cu Stor^[vi] pe puntea vaporului.
Îţi scriu scrisoarea asta pe genunchi, chiar în clipa asta sunt într-un atelier, aştept lăzile să le deschid. Cum îţi merge, Marthe dragă? Scrie-mi cât de des şi povesteşte-mi ce se întâmplă. Fă-mi un pachet cu toată seria de fotografii - cel pe care l-am pregătit nu e complet. Uită-te în cameră, sunt trei pachete 18×24 - 24×30 şi 30×40 din cele vechi. Alege câte una din fiecare şi trimite-mi un pachet mare cât de repede chiar dacă s-au trimis celelalte.
Mă grăbesc să termin scrisoarea ca să ţi-o trimit cu vaporul care se întoarce la Paris.

Mă gândesc mult la tine şi te sărut cu drag şi la revedere, Tonton.
Brâncuşi

Brâncuşi cu câinele lui Steichen, Astor, în timpul traversării oceanului spre New York, septembrie 1926
Fotografie de Constantin Brâncuşi
Legs Brancusi, 1957, Centrul Pompidou, Paris

11 septembrie 1926

Scrisoare de la Marthe către Brâncuşi,
datată, scrisă cu cerneală neagră pe două pagini

Dragă Tantan,
Trebuie să aştept până pe 15 sau pe 16 cel mai devreme ca să primesc ceva de la tine. Sper că îţi merge bine acolo. Aici e o căldură toridă care te copleşeşte. Eu şi Juliette ne mutăm pe 15. Am găsit o cameră pe lângă Leul din Belfort^[vii], doar provizoriu, până ce găsesc ceva mai bun. Dar până atunci am să fiu liberă şi independentă într-o casă nouă.

[pe aceeaşi pagină]

14 septembrie

Nu prea vine corespondenţă zilele astea. Doar nişte ziare şi scrisori în care ţi se cere ajutorul cu diverse  lucrări. Nici nu ţi le trimit de vreme ce ar trebui să fii aici ca să poţi face ceva în privinţa asta.
Am reînceput să lucrez şi doamna Nijinska^[viii] se întoarce la începutul lui decembrie, ceea ce mă mulţumeşte peste măsură. Revine din America, iar eu mai cunosc pe cineva care trebuie să vină din America în curând, curând, cu cât mai repede cu atât mai bine.
Aştept cu nerăbdare întoarcerea ministrului.
Iată c-au trecut două săptămâni şi tot au mai rămas!! [mic desen: bule] aici îşi iau zborul suspine
L.A.E.U.^[ix] etc.
Tonton

15 septembrie 1926
Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe, datată, pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort, New York
Personală

Tonton, Tonton, Tonton, Tonton
De ce eşti îngrijorată? Nu cumva scrisorile pe care le primeşti pentru mine te-au coborât din cer? Căci asta ar fi urât. Muzele au să se supere şi au să distrugă dragostea asta minunată pe care ne-au încredinţat-o - repede, suie-te iar în ceruri şi cântă-mi cântece frumoase.

Marthe Lebherz dansând, 1926-1928 / Arhiva Marthe şi Juliette Lebherz, "Montreurs d'images", Geneva

Am nevoie să te aud. Am viaţă grea aici. N-am nicio clipă de tihnă. Repede, suie-te iar la ceruri, cântă şi dansează. Eu am să mă întorc repede şi are să fie atât de frumos! Lasă-te-n voia dragostei pure. Muzele au să te apere. Învaţă bine engleza. Data viitoare te iau cu mine, oricum o să facem curând o expoziţie la Londra. Ia lecţii de conducere, Tonton, şi cântă şi dansează şi scrie-mi că eşti fericită şi asta are să-mi dea aripi cu care să trec toate piedicile. Du-te s-o vezi pe Juela, dar nu uita de muncă. Timpul trece repede. Foloseşte-te după plac de cele două ateliere după cum ţi-am zis. Dar în afară de Morice^[x] şi de portar (pe care să-l rogi să te ajute, dacă ai nevoie de ceva), să nu laşi pe nimeni să intre (dacă cineva insistă, n-ai decât să spui că n-ai chei).
Am primit cele două scrisori ale tale când m-am întors de la Montquisko^[xi] unde am fost să montez pasărea^[xii] şi negresa^[xiii], care au ajuns amândouă cu bine. Doamne, ce griji mi-am făcut pentru pasăre! Mă gândesc tot timpul la tine şi neliniştile tale îmi fac rău - le-am simţit înainte să-mi spui tu. Fii fericită, Tonton. Munceşte şi cântă şi scrie-mi mult. Mi-am cumpărat ochelari americani (extra).
Îţi mulţumesc pentru cele două cosiţe de aur care-mi sunt scumpe^[xiv]. Le sărut cu dragoste ca şi cum te-aş săruta pe tine.
Tantan
[pe verticală]
Descifrează-mi cum poţi scrisul, nu mai am timp să corectez

15 septembrie 1926

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
datată, scrisă cu cerneală neagră pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort din New York

Treburi

Dragă Marthe,
Întorcându-mă de la Montquisko unde am fost ca să montez pasărea şi negresa, am găsit cele două scrisori ale tale şi corespondenţa. Îţi trimit cecul ca să-l încasezi imediat şi să păstrezi banii ca să plăteşti chiria pe octombrie - chitanţa de pe 8 e de 945,25. Restul până la 1.000 îl laşi portarului. Cea de pe 11 e pe numele lui Duchamp. Nu-mi aduc exact aminte cât e, în jur de 300 de franci. Să-i laşi 50 de franci şi portarului. Pe asta să o ceri pe 8 octombrie (chiria mică). Restul păstrezi ca avans la salariul tău. Printre pozele pe care ţi-am scris să mi le trimiţi, adaug-o şi pe cea a lui Laocoon (un cap cu păr bogat, care plânge)^[xv]; pasărea e într-adevăr fără soclu. Lipsesc cele două bucăţele de alamă de care îţi spusesem să-mi aduci aminte să le pun în valiză. Dacă le găseşti, trimite-le cât de repede ca obiect fără valoare declarată.
Am uitat să iau arhiva colecţiei Quinn - îţi aduci aminte că era o foaie bătută la maşină cu preţurile în dolari după care ai făcut o copie pentru Marcel pentru poze şi mai era una cu o însemnare de-a mea cu preţul în franci şi datele de achiziţie. Poţi să le cauţi şi să mi le trimiţi urgent recomandate? Ar trebui să fie într-o cutie de carton în atelier sau printre poze. (Dacă nu găseşti fotografia cu Laocoon în altă parte, vezi că e una în seria lipită pe carton.) Aşadar, draga mea secretară, descurcă-te repede şi bine. Caută prin scrisori adresa jurnalistei care mi-a scris la Hôtel de l'avenue de l'Opéra şi trimiteţi-mi-o degrabă. Caută şi o factură de 6 dolari pentru fotografiile cu New York. Trimite-mi-o şi pe aceasta.
Uite câte ai de făcut, dragă secretară şi prietenă. Cu curaj şi bunăvoinţă ai să le dai de capăt. Iar eu am să te sărut mult, mult şi cu foc, cu foc.
C. Brâncuşi

Când te duci să încasezi cecul, să-ţi iei actele de identitate şi te sfătuiesc să te duci cât mai repede pentru că nu e o clientă prea serioasă. Mi-e să nu golească casa până ajungi tu. Îmi datorează banii ăştia de ani buni.

[pe antet]

trimite-mi numele tău de familie printr-o scrisoare de procură. N-am putut să scriu un cec pentru Tonton... Ce istorie! Nu ştiu cum te cheamă (sau, mai degrabă, nu-ţi ştiu numărul).

Trimite-mi o telegramă dacă nu poţi încasa cecul. Îmbrăţişeaz-o pe Juela şi salută pe toată lumea.

18 septembrie 1926

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
datată, scrisă cu cerneală neagră pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort din New York

Mă gândesc la tine, Tonton, scumpă Tonton, şi toate merg bine. Sper că ai primit scrisorile de la mine. În ultima aproape că te cert, dar e din cauză că te iubesc mult şi sunt nefericit când nu eşti tu fericită. Pasărea o duc la Montquisko în stare bună. Mă întorc la New York ca să caut alte pietre pentru socluri. Mâine, luni dimineaţă, mă duc iar la Montquisko ca să o montez definitiv. În trei zile am să fiu înapoi la New York.
Încă nu mi-am pus smochingul, dar am înghiţit o grămadă de carafe de apă la gheaţă şi vin - chiar mult.
Pe Stor nu l-am văzut de când am sosit, dar Steichen mi-a spus că imediat s-a deprins cu toate şi că are un succes nebun: se opresc oamenii pe stradă ca să se uite la el - numai că au refuzat să-l primească în clubul câinilor Samoyed pentru că nu a fost înscris în Franţa (există un club al câinilor Samoyed, scumpa mea). Ce-i povestea asta cu operele unde mi se solicită colaborarea? Te rog explică-mi despre ce-i vorba, dragă Tonton, şi trimite-mi de îndată gramatica sau cursul de limbă engleză, cărticica cu coperţi roşii (m-am hotărât să învăţ câte ceva pentru că mi-e prea greu când sunt singur); de asemenea, un volum din This Quarter^[xvi]: sunt trei volume, unul de lux şi două obişnuite. Trimite-mi unul dintre cele obişnuite. Ai să-l găseşti uşor. E revista în care am scris "Histoire des Brigands".
Pentru mutare^[xvii] - _______şi eu sunt îngrijorat şi trebuie să iau măsuri: cere-i lui Moris^[xviii] adresa doamnei Gabrielle Picabia ca să pot să-i scriu în caz de urgenţă. Îmi face mare plăcere ideea ta de a veni aici după mine şi, dacă lucrurile merg bine, vom putea s-o realizăm.
Dragă Tonton, ce frumos ar fi să mă întorc cu tine. Până atunci, lucrează bine şi nu te îngrijora de nimic. Cât timp mă iubeşti tu, nu am cum să mă pierd. Fericirea noastră e în mâinile tale, poţi s-o distrugi sau s-o păstrezi la infinit.
La revedere, Tonton
Te sărut cu foc şi te alint cu toate mâinile mele
Tantan

P.S. Am început scrisoarea asta ieri seară, dar atâta m-a deranjat telefonul că n-am putut-o termina decât dimineaţă. Ce poveste şi cu tatăl tău! Bine că aţi reuşit să vă întâlniţi. Ce şi-ar fi închipuit?^[xix]
Tantan

Montquisko, 22 septembrie 1926
Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
datată, scrisă cu creionul pe două pagini şi plic cu antetul Hotelului Brevoort din New York

Îţi scriu două vorbe, dragă Tonton, din tărâmul basmelor. E atât de frumos şi de neaşteptat că nu ai cum să-ţi imaginezi dacă nu îl vezi. Am inima grea de fericire şi sufletul mi se topeşte cu lucrurile şi totuşi sunt ca un rege în exil. Ieri şi alaltăieri am lucrat din greu cu nişte unelte improvizate şi mi-am făcut socoteala ca în seara asta să mă întorc la New York unde am multe de făcut.

23 [septembrie]

În dimineaţa asta am sosit la New York, niţel bolnav, niţel obosit şi m-am întins pe pat ca să mă odihnesc, dar e atâta zgomot afară că zici că eşti în iad. Ceea ce nu mă împiedică să lenevesc. Mă gândesc din ce în ce mai mult la tine, dragă Tonton, şi dragostea tot creşte în mine.
Am primit ultima ta scrisoare - nu socoti timpul, lucrează şi cântă, are să treacă repede. Nu fi amărâtă că lipsesc: sunt mereu lângă tine. Învaţă un pic să iubeşti în libertate. E cea mai mare fericire de care ne putem bucura pe pământ.
Sunt mulţumit că ţi-ai găsit o cameră până dai de ceva mai bun. Ai grijă de scrisorile astea, să nu le găsească Juliette, asta ne-ar strica fericirea.
Când are să dea frigul, să nu rămâi în atelier, e un frig de moarte acolo dacă nu se încălzeşte încontinuu. Vorbeşte cu portăreasa de la 11 să-l pună pe băiatul ei să instaleze godinul în atelierul mic şi aranjează-te cu ea. Să-ţi aprindă focul dinainte când vrei să te duci acolo ca să te odihneşti sau să lucrezi. Pune bine aparatul de fotografiat şi obiectivele ca să nu se piardă. Acoperă-ţi cele două bănci cu perne din celălalt atelier şi fă-ţi un colţişor plăcut: mută tot ce te deranjează în cabana cea mică din spate; scoate afară scândurile care sunt acolo sau pune-le pe foc şi aranjează atelierul cum ţi-o plăcea. Dar îţi recomand să nu stai acolo fără foc când are să înceapă frigul. E foarte periculos. Lasă cheile la portăreasă ca să aprindă focul înainte. Da, Tonton?
Şi gata, asta e.
Te sărut şi te îmbrăţişez şi aşa şi pe dincolo.
Tantan

[între 22 şi 25 septembrie 1926]

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
nedatată, scrisă cu cerneală neagră pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort din New York; colaj realizat de artist, reprezentând un crocodil şi o şopârlă şi două frize cu motivul Sărutului, una pe orizontală şi alta arcuită. Mesajele sunt distribuite printre colaj şi frize

Prea scump Tonton
Drag Tonton, iubit Tonton

În faţa ferestrei mele s-au apucat să construiască o casă din adâncul pământului până în înaltul cerului şi cum au terminat de săpat groapa a venit apa şi-a umplut-o printre grinzile şi lemnăria prăbuşite înăuntru.
Dacă gonim pe pământ, nu urcăm la cer.
Crocodilul îmi spune să urc la cer.
Şopârla îmi spune să gonesc pe pământ.
Dacă urcăm la cer, nu cântăm pe pământ.
O întâmplare fără rost a dat naştere poveştii Şopârlei şi a Crocodilului^[xx].

Colaj realizat de Brâncuşi şi trimis Marthei în scrisoarea din 22-25 septembrie 1926. Dation Brancusi, 2003, Centrul Pompidou, Paris
 

[Înainte de 25 septembrie]
Scrisoare de la Marthe către Brâncuşi,
nedatată, scrisă cu cerneală neagră pe patru pagini, hârtie transparentă (trimisă ca răspuns la scrisoarea cu colajul cu crocodilul şi şopârla)

Trimit de aici cât de repede posibil cei doi stânjeni de fotografii vechi care erau în camera cea mică. Nu ştiu dacă Marcel a trimis deja celelalte două pachete? În orice caz, eu i le-am dus înainte să plece spre Monaco^[xxi]. Are să se ocupe de îndată ce revine la Paris pe 25 septembrie.
Am primit amândouă scrisorile tale odată în dimineaţa asta şi sunt foarte bucuroasă. Da, în fotografii chiar arătaţi ca nişte emigranţi şi încă destul de trişti^[xxii].
Am fost tare răcită în ultimul timp, deşi a fost un soare superb. Munca alungă toţi microbii şi m-am vindecat. Acum Mina Loy pleacă o săptămână la Toulon! şi o lasă pe Juliette să se ocupe de toate neajunsurile pricinuite de abajururile ei^[xxiii]. Juela ţine la Juliette şi se înţeleg bine. Cât lipseşte Mina, Juliette a primit chiar sarcina să locuiască la ea în apartament ca să nu rămână copiii singuri^[xxiv]. În ultima vreme am fost foarte îngrijorată, neştiind ce să fac. Mi s-a propus un contract de o lună la Berlin. Dar de atunci n-am mai auzit nimic şi nu cred să iasă ceva din treaba asta. Din fericire, pentru că ţie nici prin gând nu ţi-ar trece să fie aici o altă persoană care să-ţi primească scrisorile. Mă gândisem, dacă ar fi trebuit neapărat să plec, să aranjez să mi se trimită scrisorile tale acolo unde aş fi fost eu, dar tot e mai bine să nu plec niciunde.
După cum vezi, nu se întâmplă nimic extraordinar şi săptămânile astea se scurg foarte încet. Apropo, linişteşte-te cu Povestea crocodilului care se juca la teatrul Les Mathurins. N-are nicio legătură cu povestea adevărată. A ta şi crocodilul cel blând e încă în umbră. Nu poate înota în lume pentru că-i lipseşte un picior. Dacă l-ai vindeca, ţi-ar spune cu siguranţă şi alte poveşti. Trebuie că ştie atâtea şi atâtea, auzi tu, Tan Tan...
Te simt peste tot şi participi la toate gesturile şi faptele mele.
La revedere, Tantan şi primeşte toate gândurile mele cele mai bune.
Dragă, dragă Tantan, o mie de sărutări.
Tonton

---

[i] Brâncuşi se fotografiază cu Astor pe vapor.

[ii] Duchamp se afla în Monaco, împreună cu partenera sa, Mary Reynolds. Într-o scrisoare din 13 septembrie 1926, adresată lui Brâncuşi, el menţionează că trebuie să rămână acolo până la sfârşitul lunii, dar că se ocupă în continuare de organizarea expoziţiei la Galeria Brummer: lectura prefeţei scrise de Paul Morand pentru catalog şi trimiterea ei la tradus, contactul direct cu Lefevre Foinet (cel însărcinat cu împachetarea operelor brâncuşiene în vederea transportării la New York) etc. - vezi Doina Lemny, Correspondance Brancusi & Duchamp, Dilecta, 2017, p.35.

[iii] Gabrielle Buffet-Picabia, căsătorită cu Francis Picabia din 1908, amândoi prieteni apropiaţi ai lui Brâncuşi.

[iv] Instalat din 1916 în Fundătura Ronsin (un ansamblu de trei ateliere cu o cameră la mezanin), Brâncuşi este prima dată ameninţat cu evacuarea în 1926 (din cauza unei furtuni care a provocat inundaţii), astfel că începe să caute, cu ajutorul lui Marcel Duchamp şi Henri-Pierre Roché, un teren unde să-şi poată construi un atelier după placul său. O a doua ameninţare cu evacuarea, în 1927, îl determină să închirieze în luna iunie, pe numele lui Duchamp, o construcţie la numărul 11, pe aceeaşi stradă, şi să-şi cumpere, în luna iulie a aceluiaşi an, un teren pe strada Sauvageot, la numărul 18, unde intenţiona să-şi construiască o casă-atelier.

[v] Este vorba de ziarul Paris-Midi (1911-1944).

[vi] În scrisoarea de pe 2 octombrie îl numeşte Astor.

[vii] Statuie a sculptorului alsacian Auguste Bartholdi (1834-1904), situată în Piaţa Denfert-Rochereau, la Paris. (n. trad.).

[viii] Dansatoarea şi coregrafa Bronislava Nijinska (1891-1972), care îl înlocuieşte în 1921 pe Leonid Miasin la conducerea trupei Ballets Russes. Dansează în Le Renard (1922), pe muzica lui Igor Stravinsky, Les Noces (1923), inspirat de Stravinsky. Realizează coregrafia pentru Le train bleu şi Les Fâcheux, pe muzica lui Georges Auric, în 1924 şi Les Biches, pe muzica lui Francis Poulenc. Ca elevă, Marthe nu joacă un rol important.

[ix] Conform cu originalul.

[x] Marcel Duchamp

[xi] Mount Kisko, orăşel din Westchester, statul New York, unde se află reşedinţa familiei Meyer, pe care aceştia au pus-o la dispoziţia sculptorului, ca să-şi poată pregăti operele pentru expoziţia de la Galeria Brummer.

[xii] Brâncuşi a prezentat la Galeria Brummer cinci Păsări, dintre care una numită Yellow Bird (o sculptură în marmură galbenă din 1921), alta, Golden Bird (un bronz lustruit din 1919) şi trei purtând numele de Bird in Space (una din marmură, din 1923, a doua din marmură galbenă, din 1925 şi o a treia din bronz lustruit, din 1925, care a trezit şi suspiciuni la vamă). Dintre cele cinci Păsări, doar cele două bronzuri lustruite aveau nevoie să fie curăţate după îndelungata călătorie, operaţiune de care sculptorul s-a ocupat în casa familiei Meyer din Mount Kisko.

[xiii] Negresa blondă, 1926, bronz lustruit, 38,6 x 14 x 18 cm.

[xiv] Marthe îi trimite câteva şuviţe din părul ei.

[xv] Studiu al lui Laocoon, 1898, fotografie păstrată în Legs Brancusi, 1957, Centrul Pompidou, Paris.

[xvi] This Quarter, supliment artistic din 1925, în care au apărut aforismele lui Brâncuşi, o poveste - "Povestea hoţilor" -, 7 desene şi 44 de fotografii.

[xvii] Brâncuşi plănuia să construiască o casă în care să trăiască cu Marthe.

[xviii] Maurice, numele cifrat al lui Marcel Duchamp.

[xix] Vizita neaşteptată a tatălui Marthei, despre care vorbeşte în scrisoarea din 7 septembrie. Marthe ţine încă secretă iubirea dintre ea şi Brâncuşi.

[xx] Cu câteva zile înainte de a pleca la New York, Brâncuşi o duce pe Marthe la teatrul Les Mathurins, ca să vadă o comedie uşoară a scenaristului belgian Fernand Wicheler, L'Histoire du Crocodile. Intriga e construită în jurul unei poveşti de dragoste. Personajul principal este interpretat de soţia scenaristului, Gilberte Legrand. În celelalte roluri, Berthe Charmal, Jacqueline Chaumont, MM. Maury, Royet şi dl. Fernand Wicheler.

[xxi] Înainte de 5 septembrie, când Marcel pleacă spre Monaco.

[xxii] E vorba de fotografia lui Brâncuşi cu câinele Astor.

[xxiii] Mina Loy şi sora ei, Joella, ţineau un magazin de abajururi. Juliette, sora Marthei, lucra la realizarea acestor abajururi.

[xxiv] Abajururile se găseau în butic.

Melmoth

Sarah Perry
Melmoth
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A avut rezidenţe literare la Gladstone\'s Library şi UNESCO World City of Literature Writer în Praga. Prima ei carte, After Me Comes the Flood, a fost nominalizată la Guardian First Book Award şi Folio Prize şi a câştigat East Anglian Book of the Year în 2014. Romanul Şarpele din Essex a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi şi colaborează frecvent cu BBC, RTE1 sau scrie cronică literară pentru The Guardian sau Financial Times. Locuieşte la Norwich.

*

Străbătând apele întunecate ale istoriei, Melmoth bântuie lumea de secole, iar acum vine spre noi în romanul cu care se întoarce Sarah Perry după succesul cu Şarpele din Essex.

În biblioteca pragheză la care lucrează Helen Franklin, Karel, un prieten, găseşte o scrisoare misterioasă. Confesiune şi avertisment bizar, scrisoarea vorbeşte despre Melmoth, personaj din basmele de odinioară. Ea hoinăreşte prin istorie, spune legenda, condamnându-i la singurătate eternă pe cei care îi cad pradă. Pentru Helen, pare pură fantezie. Şi totuşi, iat-o urmărită de cineva pe străzile din Praga, iar Karel dispare...

O capodoperă a goticului postmodern! (The Guardian)

Fragment

De ce ţi-ar atrage atenţia o fiinţă atât de ternă, când deasupra, în ceruri, norii joşi se despică, iar luna argintie, ca un vas răsturnat, varsă lapte pe întinderea râului?

Nu ar avea de ce, chiar nu ar avea, cu excepţia unui motiv: orele acestea, aceste lungi momente ale zilei scurte, trebuie să fie ultimele în care Helen nu ştie nimic despre Melmoth - când tunetul este doar tunet, iar umbra este doar o pată de întuneric pe perete. Dacă ai putea-o avertiza acum (Fă un pas înainte! Înşfac-o de încheietură şi şopteşte-i!), poate că s-ar opri, ar păli şi, neştiind ce să creadă, te-ar ţintui cu privirea. Poate că ar privi cetatea luminată de felinare, de sus, de deasupra Vltavei, ar privi lebedele albe care dorm pe mal, apoi s-ar întoarce pe tocurile ei joase, de doi centimetri, şi ar porni înapoi prin mulţimea de oameni.

Dar vai!, n-ar avea niciun rost: ea doar ar zâmbi, impasibilă, pe jumătate amuzată (aşa-i este firea), apoi ar trece pe lângă tine şi şi-ar continua drumul spre casă.

Helen Franklin se opreşte în locul în care podul se intersectează cu cheiul. Tramvaiele huruie în drum spre Teatrul Naţional, unde, jos, în fosă, oboiştii suflă în tuburile lor, iar prim-violonista loveşte de trei ori cu arcuşul în stativul partiturii. Au trecut două săptămâni de la Crăciun, dar bradul mecanic din Piaţa Oraşului

Vechi încă se învârteşte şi se învârteşte şi cântă acordurile plăcute ale lui Strauss, iar turistele din Hove şi Hartlepool îşi încălzesc mâinile pe paharele cu vin fiert. Pe strada Karlovy pluteşte aroma de şuncă şi de fum, de aluat presărat cu zahăr şi copt deasupra cărbunilor. O bufniţă aşezată pe o încheietură înmănuşată acceptă ca trecătorii să i se adreseze, cu politeţea cuvenită penelor ei impresionante, iar apoi chiar să fie ţinută pe mână, cu timiditate, în schimbul câtorva monede. Toate astea nu sunt decât un decor de teatru, mânuit de sfori şi de scripeţi: e suficient de plăcut ca să te amăgeşti o seară, dar nu mai mult de-atât. Pe Helen nu o poate amăgi spectacolul, nu s-a lăsat niciodată păcălită de atmosfera aceasta - plăcerile Boemiei nu o atrag. Nu s-a oprit niciodată să privească ceasul astronomic, al cărui inventator fusese orbit cu ace de gămălie pentru a nu face de râs oraşul, construind în altă parte un instrument mai precis. Nu a dat niciodată bani pe un set de păpuşi matrioşka, în echipamentul vişiniu al unei echipe englezeşti de fotbal.

Nu s-a oprit niciodată pe pod pentru a privi cu melancolie Vltava la apus. Vinovată de un păcat pe care se teme că nu-l va putea ispăşi niciodată, se află în exil şi îşi suportă de bunăvoie sentinţa pe viaţă, după ce şi-a fost singură jurat şi judecător.

Lumina se schimbă, mulţimea trece în valuri, iar Helen este purtată de mareea de oameni gălăgioşi şi se opreşte, se sprijină de o balustradă de oţel, scoţându-şi mănuşile din buzunar. Atunci îşi aude - peste trăncăneala coreenilor înstăriţi care se pregătesc să se îmbarce pe vapoarele placate cu aramă, ancorate pe chei - numele purtat de vântul ce se ridică de pe râu.
- Helen... Helen Franklin! se aude strigătul disperat, ca şi cum i-ar fi găsit cineva poşeta pierdută.

Ridică privirea, ducând la gură mâna înmănuşată şi vede - nemişcat sub un felinar, fără palton şi tremurând de frig - un bărbat înalt, cu o cămaşă albastră, strângând tare la piept un obiect mare, închis la culoare. Privirile li se întâlnesc, bărbatul ridică un braţ.
- Da?

Imperios, nerăbdător.
- Da! Vino aici, te rog! Vino acum!

Bărbatul trage de materialul cămăşii, ca şi cum mătasea aceea pe jumătate transparentă îi irită pielea: sub veşmânt, tremură violent din tot corpul.
- Karel, rosteşte Helen, care nu se clinteşte încă.

Este Karel Pražan, care constituie fix jumătate din prietenii şi cunoştinţele ei. S-au împrietenit în cafeneaua Bibliotecii Naţionale a Republicii Cehe, într-o dimineaţă în care nu mai erau mese libere. Este înalt şi subţire; părul întunecat îi străluceşte întotdeauna; cămăşile sunt din mătase, pantofii din piele întoarsă sau din piele de viţel, în funcţie de anotimp; nu e chipeş, dar creează iluzia că ar fi şi este întotdeauna proaspăt ras. Însă, chiar şi de la distanţa aceasta, înghiontit încoace şi încolo de copiii încotoşmănaţi în pufoaice colorate, care tot trec pe lângă el, se văd cu uşurinţă paloarea cenuşie şi ochii încercănaţi ai unui om care n-a mai dormit de mult. Frigul i-a pudrat buzele cu un praf albăstrui; braţul cu care strânge obiectul la pieptul ce tremură nestăpânit pare înţepenit acolo, ca şi cum încheieturile ar fi sudate laolaltă.
- Karel, rosteşte ea şi porneşte spre el fără să se grăbească.

După zece paşi îşi dă seama că are la piept un dosar din piele neagră, aspră. Este atât de uzat, încât pe margini a început să se decoloreze. Este legat cu un şnur din piele, înfăşurat de trei ori în jurul lui. Lumina felinarului se reflectă într-un semn de pe colţul dosarului, însă Helen nu-l distinge în detaliu.
- Karel? Uite, pune-ţi eşarfa mea! Ce s-a întâmplat?... Unde-ţi e paltonul?... Ai păţit ceva?

Îi dă prin minte o variantă şi mai probabilă.
- A păţit Thea ceva?

Şi-o imaginează pe Thea, partenera lui, şezând fără suflare în scaunul cu rotile, la parter, cu ochii fixaţi pe un punct aflat dincolo de tavanul din ipsos, doborâtă - aşa cum se temeau întotdeauna - de formarea unui alt cheag de sânge în creier în timpul nopţii.
- Thea? îi răspunde Karel agitat. Ce? Ah, e bine, n-a păţit nimic. Nu, n-o vreau - respinge nemulţumit eşarfa oferită şi apoi o priveşte pe Helen ca şi cum nu-şi dă seama de ce l-a deranjat.
- O să te îmbolnăveşti.
- Ia-o înapoi! Nu mă îmbolnăvesc. Nu mă interesează. Uite ce e, cred c-ar trebui să stăm jos.

Se uită în jur ca şi cum ar fi în stare să se aşeze pur şi simplu turceşte pe caldarâm. Apoi ridică dosarul din piele şi îl flutură în faţa ei. Helen îşi dă seama că e greu, plin-ochi cu documente şi pătat de apă; când bărbatul mişcă degetele, în colţ iese la iveală o monogramă suflată cu aur: J.A.H. Tulburată, Helen îşi dă seama că el strânge dosarul la piept cu lăcomie, dar şi cu dezgust, ca şi cum ar fi un obiect la care a jinduit toată viaţa, ca, după ce a plătit preţul cerut, să-şi dea seama că acesta răspândea un miros pestilenţial.
- N-are rost. Trebuie să spun cuiva şi, dintre toţi oamenii pe care-i ştiu, tu ai suporta cel mai uşor. Adică - se întrerupe, izbucnind într-un râs în care nu răsună niciun strop de veselie - cred că ea ar putea veni direct la tine, să te privească drept în ochi, şi tu tot n-ai crede. N-ai crede nicio iotă!
- Ea? Cine este "ea"...? Dosarul ăsta l-ai luat de undeva, Karel... Este al vreunui prieten de-ai tăi? N-ar trebui să faci farse din astea.
- Ah... O să vezi, îi răspunde el vag.

Apoi porneşte, strigându-i peste umăr să ţină pasul, ca şi cum Helen ar fi un copil şi chiar un copil exasperant. Îl urmează pe o alee pavată cu piatră de râu, pe sub o boltă din piatră ce nu se află la nici zece metri distanţă de traseul turiştilor, dar pe care n-ai găsi-o cu uşurinţă, dacă n-ai şti să o cauţi. Karel deschide o uşă din lemn pictat, se strecoară printre draperiile trase pentru a tine frigul la distanţă şi se aşază - făcându-i semn să vină şi ea - într-un colţ întunecos. Localul îi e familiar - aerul uşor îmbâcsit, scrumierele verzi, becurile de 40 de waţi din abajururile din sticlă verzuie - şi neliniştea ei se mai domoleşte. Se aşază lângă prietenul ei (care încă tremură), îşi scoate mănuşile, îşi netezeşte mânecile puloverului la încheieturi şi se întoarce spre el.
- Trebuie să mănânci. Erai deja prea slab, iar acum ai slăbit şi mai mult.
- Nu vreau să mănânc.
- Chiar şi aşa...

Helen îi face semn unei fete îmbrăcate într-o cămaşă albă, comandă o bere pentru Karel şi doar apă de la chiuvetă pentru ea.
- Îţi par ridicol, începe Karel.

Îşi netezeşte părul, nereuşind decât să sublinieze că a îmbătrânit cu cinci ani în ultima săptămână. A avut mereu chipul slăbuţ, însă acum este chiar bolnăvicios de tras la faţă şi în începutul de barbă sclipesc fire albe.
- În fine, poate chiar sunt ridicol. Uită-te la mine! Nu dorm, după cum vezi. Stau treaz toată noaptea, tot citind şi recitind... N-am vrut s-o deranjez pe Thea, aşa că am citit pe sub plapumă. Cu o lanternă, ca un puşti.
- Şi ce-ai citit?

Soseşte berea; soseşte apa, cu un singur cub de gheaţă.
- Ce am citit, mă întreabă! Direct la subiect. Aşa cum eşti mereu. Deja mă simt mai bine, cum să nu mă simt mai bine!? În prezenţa ta totul pare... fantastic, bizar. Eşti atât de normală, încât însăşi existenţa ta face ca orice este ieşit din limitele normalului să pară imposibil. Ţi-o spun ca pe un compliment.
- Sunt sigură. Atunci, spune-mi - Helen îşi aşază cu grijă paharul, ca să fie chiar pe mijlocul suportului din hârtie -, spune-mi cel puţin ce anume ai citit... e aici, în dosarul ăsta?
- Da.

Scutură o ţigară Petra, reuşind s-o aprindă abia la a treia încercare.
- Ia-l! Haide, ia-l! Deschide-l!

Privirea pe care i-o aruncă în clipa aceasta este aproape răutăcioasă: îi sugerează expresia unui copil care a ascuns nişte gângănii într-o pungă cu dulciuri. Se întinde după dosar, e foarte rece, a petrecut ceva timp în aerul îngheţat al serii. Helen trage de şnur, descoperind că este strâns tare, şi nu reuşeşte să-l desfacă imediat, are tot felul de noduri şi încurcături. În cele din urmă, şnurul cedează pe neaşteptate, dosarul se deschide şi se revarsă pe masă un teanc de hârtii îngălbenite.
- Uite! exclamă Karel. Uite!

Împunge hârtiile cu degetul arătător şi apoi se lasă pe spate, retrăgându-se şi rămânând lipit de perete.
- Pot să le citesc?
- Dacă vrei... Ah, stai, stai - uşa se deschide cu o smucitură, draperiile de catifea freamătă în bătaia vântului - ea e? A venit? O vezi?

Helen se întoarce. Au intrat doi băieţi: de vreo optsprezece ani, nu mai mult, umflându-se în pene de mândrie că au încasat salariul şi că au să-l cheltuiască cum trebuie. Acum îşi scutură zăpada de pe bocancii de muncitori, cheamă cu mare tupeu chelneriţa şi-şi îndreaptă atenţia asupra telefoanelor.
- Sunt doi bărbaţi, îi răspunde Helen. Doi bărbaţi cât se poate de normali.

Karel râde, ridică din umeri, se aşază mai bine.
- Nu mă băga în seamă! N-am prea dormit, ştii... Nu e... Mi s-a părut că văd o cunoştinţă.

Helen îl priveşte cu atenţie o vreme. Pe figura lui se citesc neliniştea şi jena, iar femeia simte curiozitatea cum îi frământă măruntaiele, ca o foame de nestăvilit. Însă, în cele din urmă, câştigă bunătatea - va povesti ce-l supără, îşi spune ea, când va fi în stare - şi Helen se întoarce la manuscris. E în germană, migălit cu un scris elegant, înclinat, la fel de dificil de citit precum trebuie să fi fost şi de scris; sunt multe tăieturi şi note de subsol numerotate. Pare un palimpsest1 scos dintr-o arhivă de muzeu, însă prima pagină este datată cu anul 2016.

Separat, prinsă de teanc cu o agrafă de hârtie, o foaie cu un text în cehă, bătut la maşina de scris, datat săptămâna anterioară şi adresat lui Karel.
- Asta nu e pentru mine, spune Helen, întorcând foaia cu faţa în jos.

Stânjeneala o face să rostească cu mai multă asprime decât ar vrea:
- Of, de ce nu-mi spui odată ce s-a întâmplat? Te porţi ca un copil care are coşmaruri. Haide, trezirea!
- Aş vrea să mă pot trezi! Chiar aş vrea! Bine.

Trage aer în piept, pune ambele mâini cu palmele în jos pe document şi rămâne nemişcat o clipă. Apoi spune, lejer, relaxat, nonşalant, de parcă nu ar avea nimic de-a face cu ce au vorbit până acum:
- Spune-mi, ai auzit vreodată numele Melmoth?
- Melmoth? Nu. Mi l-aş aminti, cred. Melmoth... nu e ceh, nu? Nici a engleză nu sună...

Rosteşte numele din nou, a treia oară, apoi a patra oară, ca şi cum ar fi ceva nou, aşezat pe limba ei prima dată şi cu un gust amar. Lucrul acesta are un efect straniu asupra companionului ei: pare să-l anime, să provoace o strălucire avidă în ochii lui adânciţi în orbite.
- Păi, nu, de ce să-l ştii, nici pentru mine nu însemna nimic acum o săptămână... O săptămână! Atât de puţin! exclamă el şi râde din nou, cu aceleaşi hohote nefericite. Melmoth... Ea...

Mâinile lui se plimbă pe foile de hârtie cu o mişcare ciudată, care o duce pe Helen cu gândul la un om care dezmiardă temător o pisică supărăcioasă.
- Ai avut vreodată senzaţia, continuă el, că ţi se înfioară pielea pe ceafă, că ţi se face părul măciucă, ca şi cum o pală de vânt rece ar fi intrat în încăpere căutându-te parcă pe tine, doar pe tine? Nu e nimic, îţi spui tu - cum e expresia aia în engleză... trece o gâscă peste mormântul tău? -, dar, dacă ai şti...!

Clatină din cap, îşi aprinde altă ţigară, trage fumul adânc în piept, o stinge.
- N-are rost. Nu m-ai crede, iar dacă m-ai crede, ai fi ridicolă... Uite, ia asta, ia scrisoarea!

Saladin. Triumful Renaşterii sunnite

Abdul Rahman Azzam
Saladin. Triumful Renaşterii sunnite
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Abdul Rahman Azzam şi-a obţinut doctoratul în studii islamice la Universitatea Oxford şi este autorul mai multor volume, printre care şi Rumi and the Kingdom of Joy (2000). Formaţia şi cultura sa i-au permis să aibă acces atât la sursele originale arabe, cât şi la cele vestice, oferindu-i o perspectivă unică asupra lumii islamice.

*

Ca şi Alexandru cel Mare sau Iulius Cezar, numele lui Saladin poartă cu sine nepreţuite atribute atemporale, după opt sute de ani de la moartea sa. La fel de faimos astăzi ca şi atunci când i-a alungat pe cruciaţi din Ierusalim, marele duşman al lui Richard Inimă de Leu, personajul istoric Saladin a devenit legendar pe măsură ce s-au succedat generaţiile care i-au spus povestea.

Dar cine a fost, cu adevărat, Saladin? Pentru a răspunde la această întrebare, istoricul A.R. Azzam afirmă că este esenţial să înţelegem epoca în care a trăit. Lumea islamică a fost complet transformată de Renaşterea sunnită din secolele al X-lea şi al XI-lea, marea înflorire intelectuală care a integrat diferite curente de gândire islamică sub o singură umbrelă ortodoxă. Saladin a fost produsul acestei perioade de transformări, ceea ce a reprezentat şi secretul succesului său.

Astfel, adevărata măreţie a lui Saladin, susţine Azzam, constă nu atât în faptele de pe câmpul de luptă, aşa cum se crede în mod obişnuit, cât în viziunea sa spirituală şi politică. Conducător onest şi deschis, şi-a uimit duşmanii, refuzând să intre în jocurile lor politice, şi a reuşit să închege o armată puternică, atrăgând oameni din toate zonele lumii musulmane.

Cea mai importantă biografie a lui Saladin apărută în ultimii douăzeci de ani, fascinanta lucrare a lui A.R. Azzam reprezintă o lectură esenţială pentru toţi cei interesaţi de perioada cruciadelor, de istoria islamică şi de originile Orientului Mijlociu modern.

"A.R. Azzam a reuşit să ne prezinte nu numai portretul unuia dintre cele mai interesante personaje ale istoriei, ci şi al întregii epoci în care s-a format acesta." (Edinburgh Evening News)

"O incursiune în acele timpuri îndepărtate, foarte bine scrisă." (Irish News)

Fragment

Educaţia lui Saladin

Este adevărat că ştim foarte puţin despre primii ani din viaţa lui Saladin, dar, pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că ştim foarte puţine despre acei ani pentru marea majoritate a celor care au trăit în Evul Mediu. Într‑o epocă în care acceptarea tacită a voinţei bătrânilor era considerată o virtute de bază şi un semn de bună creştere, Saladin îşi va fi trăit anii copilăriei supunându‑se acestei tradiţii. El însuşi scria: "Copiii sunt crescuţi după cum au fost crescuţi bunicii lor." Era o epocă în care adolescenţa era scurtată cât mai mult posibil şi în care se punea accentul pe maturizarea timpurie. Deloc surprinzător, nu există date despre naşterea şi primii lui ani de viaţă, iar perioada copilăriei ne este complet necunoscută. Ne aşteptăm ca studierea Coranului să se fi aflat în centrul educaţiei sale, deoarece acesta reprezenta forţa asimilatoare care‑i coagula, instinctiv, pe musulmani; ni‑l putem imagina pe Saladin petrecând multe ore pentru a memora cât mai multe versete posibil. Studiul Coranului şi al hadithului îl va fi făcut să cunoască, în profunzime, limba arabă, pentru că, deşi era kurd prin naştere, încă de la o vârstă fragedă, educaţia şi învăţăturile primite la şcoala pe care a urmat‑o vor fi fost arabizate. Cu toate acestea, este foarte probabil că, acasă, vorbea kurda. Se poate să fi fost, de asemenea, fluent în limba turcă, pentru că aceasta era mijlocul de comunicare al armatei. Studierea limbii arabe nu s‑a limitat, probabil, la Coran şi se crede că el ar fi învăţat, pe de rost, lucrarea Hamasah a lui Abu Tammam, considerată drept una dintre cele mai însemnate antologii de literatură arabă.

Era o epocă în care nimeni nu putea să se numească o persoană educată dacă nu era iniţiat în poezie, deoarece aceasta ocupa un loc de frunte, neacordat niciunei alte arte. Cuvântul vorbit îi putea mişca pe bărbaţii cultivaţi cum nimic altceva n‑o mai făcea, iar un gând rostit profund meşteşugit le împodobea viaţa tuturor, la fel de mult ca şi hainele bogate sau grădinile înflorite. Araba nu era considerată doar o limbă, ci o artă în sine. Cunoaşterea complexităţii sale gramaticale devenea esenţială, iar stăpânirea vocabularului său - vitală, de vreme ce un singur vers avea puterea de a înnobila un individ sau un clan. Tribul Bani Anfulnaqah, de exemplu, era batjocorit pentru numele lor, care, tradus, însemna "tribul nasului de cămilă." Cu toate acestea, graţie unui singur vers, dintr‑o poezie scrisă de unul dintre membri, ruşinea s‑a transformat în mândrie: "Sunt oameni care sunt nasuri, în vreme ce alţii sunt cozi, şi cine ar compara nasul cămilei cu coada acesteia?" Desigur, la curtea lui Saladin se puteau găsi unii dintre cei mai distinşi scriitori ai secolului al XII‑lea şi câţiva dintre cei mai faimoşi poeţi. Nu mai puţin faimoşi erau doi dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi: Imad al‑Din al‑Isfahani, care lucra în cancelarie, fiind, de asemenea, cel mai faimos poet al vremii şi cel care a introdus un stil de proză, de atunci, imitat de mulţi; şi al‑Qadi al‑Fadil, care a condus cancelaria lui Saladin şi care a fost cel mai apropiat consilier al acestuia, precum şi un poet de mare valoare. În cazul lui Saladin însuşi, se pare că, deşi talentul său poetic a fost destul de limitat, el s‑a arătat cu totul absorbit de literatura arabă.

O parte la fel de importantă a arsenalului unui om educat o reprezenta cunoaşterea maqamatului, un termen literar tradus, de regulă, prin antologii. Compuse sub forma prozei rimate, maqamatele erau celebre - în special, în rândul auditoriului cultivat, deşi, desigur, nu în mod exclusiv - întreaga lume arabă le cunoştea. Această popularitate era reflectată cel mai bine în porecla acordată fondatorului recunoscut al acestei forme literare, al‑Hamadhani, care, în secolul al X‑lea, era cunoscut ca Badi ul‑Zaman (Minunea vremii). Prin aventurile personajului său principal, Abul Fatih al‑Iskandarani, un tâlhar fără scrupule, al‑Hamadhani şi‑a încântat audienţa cu retorica şi înţelepciunea sa sclipitoare. Un secol mai târziu, al‑Harriri a dus maqamatul la noi înălţimi, dovedindu‑se, prin anecdotele referitoare la un şarlatan numit Abu Zayd, un virtuoz strălucitor al complexităţii limbii arabe. Cum era de presupus, publicul a fost uimit, maqamatul lui al‑Harriri fiind considerat de mulţi cea mai mare comoară literară a limbii arabe, după Coran. Strălucirea limbii arabe era combinată cu anecdote, care nu erau doar îndrăzneţe, ci, ocazional, chiar scandaloase, din punct de vedere religios. Acest lucru nu a atenuat însă farmecul exercitat asupra publicului, care se desfăta de‑a dreptul, urmărind duelul dintre spiritul ascuţit ce zgândărea sensibilităţile islamice şi strălucirea limbajului care, în cele din urmă, le liniştea.

Umorul şi satira aveau o tradiţie nobilă în rândul poeţilor, care ofereau o viziune grăitoare, dar şi mai umană, asupra unei lumi care, adesea, tinde să fie ignorată de cei care scriu pentru posteritatea istorică. În cazul lui Saladin, prezenţa contemporană a lui al‑Wahrani în Africa de Nord, mort în 1179 - poet mai puţin important, după cum susţinea el însuşi - ne reaminteşte că, în ciuda eforturilor gardienilor pioşi ai Renaşterii sunnite, în general, şi a moştenirii lui Saladin, în particular, între umorul obscen şi grosolan şi îndrăzneţul mot juste nu era aşa mare depărtare. De aceea, al‑Wahrani putea pretinde, în faţa lui Taqi ul‑Din, nepotul lui Saladin, că vorbele îi erau "mai dulci decât o bătaie cu papucul unei prostituate". În mod evident, cei doi bărbaţi s‑au cunoscut bine, pentru că, în altă situaţie, al‑Wahrani l‑a îndemnat să renunţe la responsabilităţile prosteşti şi la Războiul sfânt şi "să se stabilească în livezile Damascului, să renunţe la pocăinţă şi să adune păcătoşii Damascului, prostituatele din Mosul, proxeneţii din Alep şi cântăreţele Irakului, să‑şi delecteze toate cele cinci simţuri." Saladin însuşi nu era scutit de umorul lui Al‑Wahrani, deşi, el, cu siguranţă, făcea tot ce putea să se ferească. O dată, când al‑Wahrani contesta că e un credincios autentic, Saladin i‑a replicat, cu ţâfnă, că nu ar crede nici el că al‑Wahrani era musulman, "chiar dacă te‑aş vedea mergând pe apă."

Spre deosebire de Nur al‑Din, a cărui dragoste pentru cărţi era faimoasă în întreaga lume musulmană, de la o vârstă fragedă devenise clar că Saladin nu se potrivea unei vieţi de cărturar. În fapt, ar fi mai corect să spunem că ştiinţa lui de carte nu se ridica la nivelul pietăţii sale şi, probabil că din acest motiv, peste ani, vorbea foarte puţin despre educaţia sa. Studiile în domeniul ştiinţei islamice au încetat la o vârstă fragedă, el preferând să urmeze, mai degrabă, calea tatălui sau a unchiului, decât cea a cărturarilor. Ca tânăr, l‑a vizitat pe marele savant din Damasc Ibn Asakir, dar, din această întrevedere, a rămas cu puţine şi, în primul rând, cu un mare respect faţă de spusele profetului, hadithul. După cum afirma, cu diplomaţie, Ibn Shaddad, care, la un moment dat, a fost, mai aproape de Saladin ca oricine altcineva, acesta cunoştea suficient de mult ca, atunci când vorbea cu oamenii de ştiinţă, să poată spune lucruri rezonabile: "El înţelegea ceea ce era de înţeles." Lipsa educaţiei religioase a lui Saladin nu a fost, desigur, un factor de criticat, pentru că el nu va fi judecat cât de bun a fost ca elev, ci cât de capabil a ajuns ca soldat. Deşi existau unele excepţii, bărbaţi care se simţeau bine în ambele lumi, cele ale armatei şi, respectiv, ale ulamei, acestea erau rare; ne vine în minte, printre contemporanii lui Saladin, numele unui camarad kurd, Isa al‑Hakkari, despre care vom vorbi mai târziu. Un membru al ulamei instruit în medresă era cineva care şi‑a dedicat copilăria şi adolescenţa studiului pentru ca, mai târziu, să urmeze o carieră de jurist sau de profesor, în timp ce un membru al aristocraţiei militare era întotdeauna conştient de faptul că reputaţia lui va fi recunoscută pe câmpul de luptă.

Pietatea, desigur, nu se măsura prin educaţie. Când Saladin avea cam 12 ani, s‑a mutat cu tatăl la Damasc şi i‑a fost prezentat lui Qutb al‑Din al‑Nishapuri. Învăţat renumit, al‑Nishapuri a studiat iniţial la Bagdad şi, mai apoi, a plecat la Alep, unde, graţie prestigiului câştigat, Nur al‑Din şi Shirkuh i‑au construit două medrese. În mod curios, răsfoind mărturiile epocii, găsim că cei doi îl însărcinau şi cu misiuni diplomatice - cu siguranţă, un rol acordat doar celor în care se putea avea încredere deplină. Ibn Shaddad a remarcat influenţa spirituală pe care a avut‑o asupra tânărului Saladin, scriind că de la acesta ar fi învăţat Saladin o lungă rugăciune, "care spunea tot ce avea nevoie". Deşi conţinutul exact ne este necunoscut, foarte probabil că nu se abătea de la forma tradiţională, care presupunea invocarea, rugă- minţile şi lauda Profetului. Se pare că Saladin nu a uitat rugăciunea, deoarece Ibn Shaddad l‑ar fi văzut "stând alături de copiii lui şi învăţându‑i, în timp ce aceştia recitau după el". Al‑Nishapuri este, de asemenea, extrem de interesant, deoarece este primul, dintre mulţii aghiotanţi sau consilieri ai lui Saladin, care au studiat ori au fost discipoli spirituali ai lui Abd al‑Qadir al‑Jilani, mort în 1166 şi universal recunoscut drept polul spiritual (qutb) al epocii sale.

Nu a existat cărturar cu mai multă influenţă în timpul epocii lui Saladin decât al‑Jilani. Dacă se spune despre al‑Ghazali, mai mult decât oricine, că a pregătit calea pentru recunoaşterea generală a sufismului, al‑Jilani, cunoscut sub numele de "sultanul sfinţilor", a fost cel care a transpus această recunoaştere în practică. Ştim că influenţa lui al‑Ghazali asupra lui Al‑Jilani a fost considerabilă, deoarece acesta îi cunoştea, în amănunt, lucrarea, Ihya Ulum al‑Din, copiind cu acribie părţi din ea. Născut într-o familie de la sud de Marea Caspică, al‑Jilani a fost trimis, de tânăr, la Bagdad, pentru a‑şi continua studiile religioase, devenind, mai apoi, jurist, bun cunoscător al sistemului legislativ hanbalit, înainte de a fi iniţiat în sufism. Atât de impresionaţi au fost locuitorii Bagdadului de predicile lui al‑Jilani, încât acesta a primit o medresă lângă una dintre porţile oraşului, iar vizitatorii veniţi de pe meleaguri îndepărtate îşi făcuseră obiceiul de a asista la predicile şi discursurile sale mistice. De multe ori, oamenii veneau încă dinainte să se crape de ziuă, ca să ocupe loc la adunare, în timp ce alţii apăreau călărind cămile sau catâri şi rămânând în şa, cu gâtul alungit, pentru a reuşi să prindă fiecare cuvânt al lui al‑Jilani. Au fost prezenţi, acolo, viziri, sultani, ba chiar şi califi şi, cu siguranţă, al‑Jilani se dovedea sincer în ceea ce spunea. Mai presus de toate, al‑Jilani credea că, pentru elevi şi discipoli, cunoaşterea în sine nu era suficientă şi că, pentru a juca un rol în reînvierea cadrului moral al lumii musulmane, le era necesar să se dezvolte spiritual. Rapid, discipolii săi s‑au răspândit în lumea musulmană, transmiţându‑i mai departe învăţăturile. Mulţi dintre aceştia, la rândul lor, au devenit cei mai apropiaţi consilieri ai lui Nur al‑Din şi Saladin, exercitând o influenţă considerabilă asupra acestora. Prin urmare, este probabil ca rugăciunile învăţate de Saladin de la al‑Nishapuri să fi fost foarte asemănătoare, dacă nu identice, cu cele ale lui al‑Jilani.

Poate că al‑Nishapuri a fost cel care i‑a insuflat lui Saladin iubirea pentru sufism, deoarece Ibn al‑Athir notează interesul lui arătat de acesta pentru adunările sufi. Când credincioşii sufi s‑au ridicat în timpul invocaţiilor şi imnurilor, s‑a sculat şi el, iar când s‑au aşezat, s‑a aşezat şi el. Ibn Shaddad scrie că, de‑a lungul anilor, Saladin obişnuia să practice ritualurile zilnice ale misticilor şi că, de asemenea, se ştia că Saladin organiza audienţe pentru sufişti în noaptea de joi. Addas scrie despre strânsa colaborare dintre cercurile sufite şi principii ayyubizi, între care s‑a creat "o legătură fraternă" în această perioadă. O poveste despre fratele lui Saladin, al‑Adil, confirmă cât de puternică era această legătură şi faptul că cei mai apropiaţi oameni ai lui Saladin s‑au aflat sub influenţa, directă sau indirectă, a maeştrilor spirituali. Originar din Lorca, Andaluzia, Atiq Ibn Ahad al‑Lawraqi s‑a dus la Damasc, unde a locuit la cadiul oraşului, Zaki al‑Din. În acea vreme, Zaki al‑Din era în dispută cu al‑Adil, totul pornind de la unele proprietăţi, iar Zaki al‑Din a apelat la Atiq să intervină pe lângă al‑Adil. "Cu siguranţă voi interveni pentru tine în numele lui Dumnezeu", l‑a asigurat acesta. "Şi eşti gata să te vezi cu al‑Adil?", a insistat Zaki al‑Din. Atiq a fost de acord şi a mers să‑l întâlnească pe al‑Adil, care l‑a întâmpinat cu căldură, "pentru că între ei se stabilise deja o legătură ca între fraţi." Al‑Adil a fost de acord să returneze bunurile cadiului - dar, în aceeaşi noapte, al‑Adil s‑a văzut, în vis, înconjurat de gardienii iadului, care l‑au avertizat: "Dacă nu te ţii departe de cadiu, vom face totul să te dăm pieirii!". S‑a trezit speriat şi le‑a spus celor din jur să nu‑l mai deranjeze niciodată pe cadiu. Când Zaki al‑Din i‑a mulţumit lui Atiq, acesta din urmă i‑a răspuns: "Nu ţi‑am spus că îmi va fi suficient să‑i vorbesc în numele tău sultanului meu? M‑ai fi putut scuti de truda de a merge să vorbesc şi cu al tău!"

Ca majoritatea musulmanilor de vârsta lui, Saladin făcea cele cinci rugăciuni zilnice în public - adică, într‑o congregaţie - şi, la un moment dat, a făcut observaţia că au trecut ani de când se ruga de unul singur. Postul nu i se potrivea şi, în anii de mai târziu, boala l‑a forţat să nu ţină acele zile. Îi plăcea ca în prezenţa sa să se recite Coranul, iar Ibn Shaddad a observat că, noaptea, în cameră, le cerea celor treji să spună două‑trei versete. Tot el ne‑a relatat că lăcrima repede şi că a fost de multe ori văzut plângând în public, pe când se recita din Coran. Nu doar Coranul era recitat zilnic pentru Saladin, ci şi hadithul Profetului. În tinereţe, Saladin l‑a ascultat pe Ibn Asakir din Damasc recitând Coranul şi hadithul şi, mai târziu, ori de câte ori era vizitat de vreun cercetător al hadithul, îi chema şi pe copii să asculte, cerându‑le să se aşeze la picioarele savantului, în semn de respect. Chiar şi în timpul bătăliilor, era citit hadithul: "Lectura s‑a făcut în vreme ce noi eram cu toţii în şa", a scris Ibn Shaddad, "uneori în mers, alteori când ne opream, între liniile celor două armate." Studierea şi recitarea hadithului profetului reprezentau pilonii centrali ai educaţiei musulmanilor. Nu numai că erau cea mai importantă bază a legii islamice, dar recitarea lor în public, în zilele de sărbătoare din lunile Rajab, Shaban şi Ramadan şi cu alte ocazii speciale, a fost o trăsătură dominantă a celebrării religioase populare printre musulmani, care nu făcea nicio distincţie dintre educaţie şi devoţiune. Se poate ca problemele de jurisprudenţă să se fi aflat dincolo de abilităţile unui militar, dar ascultarea hadithului devenise un act de evlavie împărtăşit de toţi, pentru că, mai toată lumea accepta faptul că recitarea lor publică atrăgea foloase şi putere. De exemplu, atunci când o ciumă a lovit Cairo‑ul, în 1388, cadiul şef al oraşului a convocat un grup de oameni la al‑Azhar să citească Sahih al‑Bukhari şi să se roage pentru mântuire. Trei zile mai târziu, recitarea a fost repetată, de această dată cu copii şi orfani.

Fiind născut să servească în armată, activităţile fizice au constituit un rol crucial în educaţia lui Saladin. Ibn Jubayr a remarcat că fiii lui Saladin ieşeau în fiecare seară să joace polo şi să tragă cu arcul şi se poate presupune că Saladin însuşi făcea cam la fel când era mai tânăr. Desigur, el va fi fost un călăreţ excelent şi el însuşi spunea că: "Atunci când sunt pe calul meu, încetează toată durerile până descalec". A fost un fin cunoscător al genealogiei cailor arabi, probabil că a stat la fel de mult călare, cât a şi petrecut mergând, iar îndemânarea de a trage cu arcul în plin galop era una căpătată, după mult trudă şi antrenamente. Ni‑l şi imaginăm pe Shirkuh, urmărindu‑l cu atenţie şi admonestându‑l că nu trage săgeata până la piept. Îi va reaminti mereu că săgeata trebuia să lovească semnul, fie că atacă, fie că se retrage, şi niciodată nu uita să adauge că, cea mai valoroasă înţelepciune învăţată în manualele militare, a fost cum să obţină victoria, fără a intra în luptă cu duşmanul. A fost o lecţie importantă pentru Saladin şi fraţii săi, una pe care au respectat‑o neabătut; după cum scrie Al‑Maqrizi în necrologul lui al‑Adil, fratele lui Saladin, el "nu credea că este înţelept să se confrunte deschis cu inamicul, preferând, mai degrabă, în strategiile sale să folosească şireteniile şi minciuna." Vânătoarea a fost, de asemenea, una dintre distracţiile preferate, Saladin desfătându‑se peste poate cu prinderea gazelelor pe câmpiile din afara Damascului.

Saladin şi‑a împărţit timpul între Damasc, unde locuiau tatăl şi Nur al‑Din, şi Alep, unde Shirkuh era locţiitor în absenţa lui Nur al‑Din şi, se pare, că Nur al‑Din l‑a folosit pe Saladin pentru a schimba mesaje cu Shirkuh. O vreme, Saladin a închegat o relaţie mai strânsă cu unchiul decât cu tatăl. Poate că modul brutal de a se purta al unchiului şi isprăvile sale militare l‑au impresionat mai mult decât firea diplomatică a lui Ayyub, deşi, pe măsură ce creştea, devenea tot mai clar că era fără doar şi poate fiul tatălui.