Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton

Doina Lemny // corespondenţă Constantin Brâncuşi şi Marthe Lebherz
Brâncuşi & Marthe. Povestea de iubire dintre Tantan şi Tonton
Editura Vremea, 2019
traducere din limba franceză de Doina Jela şi Silvia Colfescu

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

În anul 1925, Constantin Brâncuşi o întâlneşte pe Marthe Lebherz şi se îndrăgosteşte de ea pe loc. O angajează secretară, ca paravan pentru povestea lor de iubire, dar şi ca ajutor de nădejde, el plecând la New York pentru pregătirea unei expoziţii. Cât au fost despărţiţi de această plecare, Brâncuşi şi Marthe îşi trimit zilnic scrisori pline de pasiune. Cartea de faţă le cuprinde pe toate.

Fragment

Marţi, 7 septembrie [1926]

Scrisoare de la Marthe către Brâncuşi,
datare incompletă, scrisă cu cerneală neagră pe patru pagini de hârtie albastră

Tantan, unde eşti, ce faci!
Eşti de o săptămână pe drum şi până acum ar fi trebuit să fi ajuns.
Dragă Tantan, cum îţi merge? Stor a suportat bine călătoria? Fă-i o poză^[i]. Cred că m-aş fi ataşat tare mult de el dacă ar fi rămas la Paris.
Am visat noaptea asta că înotam în ocean şi apa era foarte sărată. Cred că încerc să bat recordurile traversând Atlanticul înot.
Ai trecut cu bine de vamă?
Marcel mi-a scris din Monaco^[ii] şi e mulţumit şi spune că totul e gata pentru când are să se întoarcă pe 1 octombrie.
Îmi aduc aminte că doamna Picabia^[iii] a zis că are să aranjeze cu nişte oameni influenţi ca să poţi rămâne în continuare în atelier, dar aşa o fi? Mă nelinişteşte gândul că treburile tale au să te reţină multă vreme în America şi pe 1 ianuarie au să vină să te deranjeze. I-am văzut pe proprietarii tăi, arătau posomorâţi şi sigur pun ceva la cale^[iv].
Mi s-a întâmplat ceva foarte amuzant: vineri, sâmbătă şi duminică, Juliette a fost la mine şi de-abia duminică după-amiază am fost pe bulevardul Murat unde stă ea şi am aflat că tata venise încă de sâmbătă şi era îngrijorat că nu ne găsise.
Venise să-şi vadă un prieten aici în Paris, s-au plimbat toată ziua şi nu am apucat să-l vedem pe tata decât cu o oră înainte să plece spre Basel. Mi-era puţin teamă pentru că tatei nu-i scapă nimic, dar pentru că nu se vede nimic schimbat la mine, nu bănuieşte nimic, la fel ca şi Juliette. De asta sunt sigură.
Înşel pe toată lumea, dar nu fac decât să ne protejez fericirea. Nimeni nu va şti nimic.
Când mă gândesc la tine, te văd în smoching, important ca un ministru, cu două sau trei carafe de apă la gheaţă, şi nici nu pot să pun gheaţă într-un pahar fără să te văd în faţa ochilor. Trebuie să le răspund persoanelor care vor să-ţi ceară lucrări? Paris-Midi^[v] mai ales tot întreabă de tine.
Rămas bun şi pe curând. Nu te pierde prin New York, vreau din tot sufletul să te revăd. Îţi vei duce munca până la capăt şi după aceea o să vin să te caut.

[1926]

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
nedatată, probabil din ziua sosirii la New York, în jur de 7 septembrie. Scrisă pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort, New York

Am ajuns cu bine, Marthe dragă. Şi Stor, care are un succes nebun. Călătoria n-a fost prea rea. N-am deschis încă lăzile şi sunt un pic îngrijorat. Vremea aici nu e nici bună, nici rea şi aproape toată lumea pe care o cunosc lipseşte din oraş.
Uite două fotografii cu mine şi cu Stor^[vi] pe puntea vaporului.
Îţi scriu scrisoarea asta pe genunchi, chiar în clipa asta sunt într-un atelier, aştept lăzile să le deschid. Cum îţi merge, Marthe dragă? Scrie-mi cât de des şi povesteşte-mi ce se întâmplă. Fă-mi un pachet cu toată seria de fotografii - cel pe care l-am pregătit nu e complet. Uită-te în cameră, sunt trei pachete 18×24 - 24×30 şi 30×40 din cele vechi. Alege câte una din fiecare şi trimite-mi un pachet mare cât de repede chiar dacă s-au trimis celelalte.
Mă grăbesc să termin scrisoarea ca să ţi-o trimit cu vaporul care se întoarce la Paris.

Mă gândesc mult la tine şi te sărut cu drag şi la revedere, Tonton.
Brâncuşi

Brâncuşi cu câinele lui Steichen, Astor, în timpul traversării oceanului spre New York, septembrie 1926
Fotografie de Constantin Brâncuşi
Legs Brancusi, 1957, Centrul Pompidou, Paris

11 septembrie 1926

Scrisoare de la Marthe către Brâncuşi,
datată, scrisă cu cerneală neagră pe două pagini

Dragă Tantan,
Trebuie să aştept până pe 15 sau pe 16 cel mai devreme ca să primesc ceva de la tine. Sper că îţi merge bine acolo. Aici e o căldură toridă care te copleşeşte. Eu şi Juliette ne mutăm pe 15. Am găsit o cameră pe lângă Leul din Belfort^[vii], doar provizoriu, până ce găsesc ceva mai bun. Dar până atunci am să fiu liberă şi independentă într-o casă nouă.

[pe aceeaşi pagină]

14 septembrie

Nu prea vine corespondenţă zilele astea. Doar nişte ziare şi scrisori în care ţi se cere ajutorul cu diverse  lucrări. Nici nu ţi le trimit de vreme ce ar trebui să fii aici ca să poţi face ceva în privinţa asta.
Am reînceput să lucrez şi doamna Nijinska^[viii] se întoarce la începutul lui decembrie, ceea ce mă mulţumeşte peste măsură. Revine din America, iar eu mai cunosc pe cineva care trebuie să vină din America în curând, curând, cu cât mai repede cu atât mai bine.
Aştept cu nerăbdare întoarcerea ministrului.
Iată c-au trecut două săptămâni şi tot au mai rămas!! [mic desen: bule] aici îşi iau zborul suspine
L.A.E.U.^[ix] etc.
Tonton

15 septembrie 1926
Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe, datată, pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort, New York
Personală

Tonton, Tonton, Tonton, Tonton
De ce eşti îngrijorată? Nu cumva scrisorile pe care le primeşti pentru mine te-au coborât din cer? Căci asta ar fi urât. Muzele au să se supere şi au să distrugă dragostea asta minunată pe care ne-au încredinţat-o - repede, suie-te iar în ceruri şi cântă-mi cântece frumoase.

Marthe Lebherz dansând, 1926-1928 / Arhiva Marthe şi Juliette Lebherz, "Montreurs d'images", Geneva

Am nevoie să te aud. Am viaţă grea aici. N-am nicio clipă de tihnă. Repede, suie-te iar la ceruri, cântă şi dansează. Eu am să mă întorc repede şi are să fie atât de frumos! Lasă-te-n voia dragostei pure. Muzele au să te apere. Învaţă bine engleza. Data viitoare te iau cu mine, oricum o să facem curând o expoziţie la Londra. Ia lecţii de conducere, Tonton, şi cântă şi dansează şi scrie-mi că eşti fericită şi asta are să-mi dea aripi cu care să trec toate piedicile. Du-te s-o vezi pe Juela, dar nu uita de muncă. Timpul trece repede. Foloseşte-te după plac de cele două ateliere după cum ţi-am zis. Dar în afară de Morice^[x] şi de portar (pe care să-l rogi să te ajute, dacă ai nevoie de ceva), să nu laşi pe nimeni să intre (dacă cineva insistă, n-ai decât să spui că n-ai chei).
Am primit cele două scrisori ale tale când m-am întors de la Montquisko^[xi] unde am fost să montez pasărea^[xii] şi negresa^[xiii], care au ajuns amândouă cu bine. Doamne, ce griji mi-am făcut pentru pasăre! Mă gândesc tot timpul la tine şi neliniştile tale îmi fac rău - le-am simţit înainte să-mi spui tu. Fii fericită, Tonton. Munceşte şi cântă şi scrie-mi mult. Mi-am cumpărat ochelari americani (extra).
Îţi mulţumesc pentru cele două cosiţe de aur care-mi sunt scumpe^[xiv]. Le sărut cu dragoste ca şi cum te-aş săruta pe tine.
Tantan
[pe verticală]
Descifrează-mi cum poţi scrisul, nu mai am timp să corectez

15 septembrie 1926

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
datată, scrisă cu cerneală neagră pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort din New York

Treburi

Dragă Marthe,
Întorcându-mă de la Montquisko unde am fost ca să montez pasărea şi negresa, am găsit cele două scrisori ale tale şi corespondenţa. Îţi trimit cecul ca să-l încasezi imediat şi să păstrezi banii ca să plăteşti chiria pe octombrie - chitanţa de pe 8 e de 945,25. Restul până la 1.000 îl laşi portarului. Cea de pe 11 e pe numele lui Duchamp. Nu-mi aduc exact aminte cât e, în jur de 300 de franci. Să-i laşi 50 de franci şi portarului. Pe asta să o ceri pe 8 octombrie (chiria mică). Restul păstrezi ca avans la salariul tău. Printre pozele pe care ţi-am scris să mi le trimiţi, adaug-o şi pe cea a lui Laocoon (un cap cu păr bogat, care plânge)^[xv]; pasărea e într-adevăr fără soclu. Lipsesc cele două bucăţele de alamă de care îţi spusesem să-mi aduci aminte să le pun în valiză. Dacă le găseşti, trimite-le cât de repede ca obiect fără valoare declarată.
Am uitat să iau arhiva colecţiei Quinn - îţi aduci aminte că era o foaie bătută la maşină cu preţurile în dolari după care ai făcut o copie pentru Marcel pentru poze şi mai era una cu o însemnare de-a mea cu preţul în franci şi datele de achiziţie. Poţi să le cauţi şi să mi le trimiţi urgent recomandate? Ar trebui să fie într-o cutie de carton în atelier sau printre poze. (Dacă nu găseşti fotografia cu Laocoon în altă parte, vezi că e una în seria lipită pe carton.) Aşadar, draga mea secretară, descurcă-te repede şi bine. Caută prin scrisori adresa jurnalistei care mi-a scris la Hôtel de l'avenue de l'Opéra şi trimiteţi-mi-o degrabă. Caută şi o factură de 6 dolari pentru fotografiile cu New York. Trimite-mi-o şi pe aceasta.
Uite câte ai de făcut, dragă secretară şi prietenă. Cu curaj şi bunăvoinţă ai să le dai de capăt. Iar eu am să te sărut mult, mult şi cu foc, cu foc.
C. Brâncuşi

Când te duci să încasezi cecul, să-ţi iei actele de identitate şi te sfătuiesc să te duci cât mai repede pentru că nu e o clientă prea serioasă. Mi-e să nu golească casa până ajungi tu. Îmi datorează banii ăştia de ani buni.

[pe antet]

trimite-mi numele tău de familie printr-o scrisoare de procură. N-am putut să scriu un cec pentru Tonton... Ce istorie! Nu ştiu cum te cheamă (sau, mai degrabă, nu-ţi ştiu numărul).

Trimite-mi o telegramă dacă nu poţi încasa cecul. Îmbrăţişeaz-o pe Juela şi salută pe toată lumea.

18 septembrie 1926

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
datată, scrisă cu cerneală neagră pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort din New York

Mă gândesc la tine, Tonton, scumpă Tonton, şi toate merg bine. Sper că ai primit scrisorile de la mine. În ultima aproape că te cert, dar e din cauză că te iubesc mult şi sunt nefericit când nu eşti tu fericită. Pasărea o duc la Montquisko în stare bună. Mă întorc la New York ca să caut alte pietre pentru socluri. Mâine, luni dimineaţă, mă duc iar la Montquisko ca să o montez definitiv. În trei zile am să fiu înapoi la New York.
Încă nu mi-am pus smochingul, dar am înghiţit o grămadă de carafe de apă la gheaţă şi vin - chiar mult.
Pe Stor nu l-am văzut de când am sosit, dar Steichen mi-a spus că imediat s-a deprins cu toate şi că are un succes nebun: se opresc oamenii pe stradă ca să se uite la el - numai că au refuzat să-l primească în clubul câinilor Samoyed pentru că nu a fost înscris în Franţa (există un club al câinilor Samoyed, scumpa mea). Ce-i povestea asta cu operele unde mi se solicită colaborarea? Te rog explică-mi despre ce-i vorba, dragă Tonton, şi trimite-mi de îndată gramatica sau cursul de limbă engleză, cărticica cu coperţi roşii (m-am hotărât să învăţ câte ceva pentru că mi-e prea greu când sunt singur); de asemenea, un volum din This Quarter^[xvi]: sunt trei volume, unul de lux şi două obişnuite. Trimite-mi unul dintre cele obişnuite. Ai să-l găseşti uşor. E revista în care am scris "Histoire des Brigands".
Pentru mutare^[xvii] - _______şi eu sunt îngrijorat şi trebuie să iau măsuri: cere-i lui Moris^[xviii] adresa doamnei Gabrielle Picabia ca să pot să-i scriu în caz de urgenţă. Îmi face mare plăcere ideea ta de a veni aici după mine şi, dacă lucrurile merg bine, vom putea s-o realizăm.
Dragă Tonton, ce frumos ar fi să mă întorc cu tine. Până atunci, lucrează bine şi nu te îngrijora de nimic. Cât timp mă iubeşti tu, nu am cum să mă pierd. Fericirea noastră e în mâinile tale, poţi s-o distrugi sau s-o păstrezi la infinit.
La revedere, Tonton
Te sărut cu foc şi te alint cu toate mâinile mele
Tantan

P.S. Am început scrisoarea asta ieri seară, dar atâta m-a deranjat telefonul că n-am putut-o termina decât dimineaţă. Ce poveste şi cu tatăl tău! Bine că aţi reuşit să vă întâlniţi. Ce şi-ar fi închipuit?^[xix]
Tantan

Montquisko, 22 septembrie 1926
Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
datată, scrisă cu creionul pe două pagini şi plic cu antetul Hotelului Brevoort din New York

Îţi scriu două vorbe, dragă Tonton, din tărâmul basmelor. E atât de frumos şi de neaşteptat că nu ai cum să-ţi imaginezi dacă nu îl vezi. Am inima grea de fericire şi sufletul mi se topeşte cu lucrurile şi totuşi sunt ca un rege în exil. Ieri şi alaltăieri am lucrat din greu cu nişte unelte improvizate şi mi-am făcut socoteala ca în seara asta să mă întorc la New York unde am multe de făcut.

23 [septembrie]

În dimineaţa asta am sosit la New York, niţel bolnav, niţel obosit şi m-am întins pe pat ca să mă odihnesc, dar e atâta zgomot afară că zici că eşti în iad. Ceea ce nu mă împiedică să lenevesc. Mă gândesc din ce în ce mai mult la tine, dragă Tonton, şi dragostea tot creşte în mine.
Am primit ultima ta scrisoare - nu socoti timpul, lucrează şi cântă, are să treacă repede. Nu fi amărâtă că lipsesc: sunt mereu lângă tine. Învaţă un pic să iubeşti în libertate. E cea mai mare fericire de care ne putem bucura pe pământ.
Sunt mulţumit că ţi-ai găsit o cameră până dai de ceva mai bun. Ai grijă de scrisorile astea, să nu le găsească Juliette, asta ne-ar strica fericirea.
Când are să dea frigul, să nu rămâi în atelier, e un frig de moarte acolo dacă nu se încălzeşte încontinuu. Vorbeşte cu portăreasa de la 11 să-l pună pe băiatul ei să instaleze godinul în atelierul mic şi aranjează-te cu ea. Să-ţi aprindă focul dinainte când vrei să te duci acolo ca să te odihneşti sau să lucrezi. Pune bine aparatul de fotografiat şi obiectivele ca să nu se piardă. Acoperă-ţi cele două bănci cu perne din celălalt atelier şi fă-ţi un colţişor plăcut: mută tot ce te deranjează în cabana cea mică din spate; scoate afară scândurile care sunt acolo sau pune-le pe foc şi aranjează atelierul cum ţi-o plăcea. Dar îţi recomand să nu stai acolo fără foc când are să înceapă frigul. E foarte periculos. Lasă cheile la portăreasă ca să aprindă focul înainte. Da, Tonton?
Şi gata, asta e.
Te sărut şi te îmbrăţişez şi aşa şi pe dincolo.
Tantan

[între 22 şi 25 septembrie 1926]

Scrisoare de la Brâncuşi către Marthe,
nedatată, scrisă cu cerneală neagră pe hârtie cu antetul Hotelului Brevoort din New York; colaj realizat de artist, reprezentând un crocodil şi o şopârlă şi două frize cu motivul Sărutului, una pe orizontală şi alta arcuită. Mesajele sunt distribuite printre colaj şi frize

Prea scump Tonton
Drag Tonton, iubit Tonton

În faţa ferestrei mele s-au apucat să construiască o casă din adâncul pământului până în înaltul cerului şi cum au terminat de săpat groapa a venit apa şi-a umplut-o printre grinzile şi lemnăria prăbuşite înăuntru.
Dacă gonim pe pământ, nu urcăm la cer.
Crocodilul îmi spune să urc la cer.
Şopârla îmi spune să gonesc pe pământ.
Dacă urcăm la cer, nu cântăm pe pământ.
O întâmplare fără rost a dat naştere poveştii Şopârlei şi a Crocodilului^[xx].

Colaj realizat de Brâncuşi şi trimis Marthei în scrisoarea din 22-25 septembrie 1926. Dation Brancusi, 2003, Centrul Pompidou, Paris
 

[Înainte de 25 septembrie]
Scrisoare de la Marthe către Brâncuşi,
nedatată, scrisă cu cerneală neagră pe patru pagini, hârtie transparentă (trimisă ca răspuns la scrisoarea cu colajul cu crocodilul şi şopârla)

Trimit de aici cât de repede posibil cei doi stânjeni de fotografii vechi care erau în camera cea mică. Nu ştiu dacă Marcel a trimis deja celelalte două pachete? În orice caz, eu i le-am dus înainte să plece spre Monaco^[xxi]. Are să se ocupe de îndată ce revine la Paris pe 25 septembrie.
Am primit amândouă scrisorile tale odată în dimineaţa asta şi sunt foarte bucuroasă. Da, în fotografii chiar arătaţi ca nişte emigranţi şi încă destul de trişti^[xxii].
Am fost tare răcită în ultimul timp, deşi a fost un soare superb. Munca alungă toţi microbii şi m-am vindecat. Acum Mina Loy pleacă o săptămână la Toulon! şi o lasă pe Juliette să se ocupe de toate neajunsurile pricinuite de abajururile ei^[xxiii]. Juela ţine la Juliette şi se înţeleg bine. Cât lipseşte Mina, Juliette a primit chiar sarcina să locuiască la ea în apartament ca să nu rămână copiii singuri^[xxiv]. În ultima vreme am fost foarte îngrijorată, neştiind ce să fac. Mi s-a propus un contract de o lună la Berlin. Dar de atunci n-am mai auzit nimic şi nu cred să iasă ceva din treaba asta. Din fericire, pentru că ţie nici prin gând nu ţi-ar trece să fie aici o altă persoană care să-ţi primească scrisorile. Mă gândisem, dacă ar fi trebuit neapărat să plec, să aranjez să mi se trimită scrisorile tale acolo unde aş fi fost eu, dar tot e mai bine să nu plec niciunde.
După cum vezi, nu se întâmplă nimic extraordinar şi săptămânile astea se scurg foarte încet. Apropo, linişteşte-te cu Povestea crocodilului care se juca la teatrul Les Mathurins. N-are nicio legătură cu povestea adevărată. A ta şi crocodilul cel blând e încă în umbră. Nu poate înota în lume pentru că-i lipseşte un picior. Dacă l-ai vindeca, ţi-ar spune cu siguranţă şi alte poveşti. Trebuie că ştie atâtea şi atâtea, auzi tu, Tan Tan...
Te simt peste tot şi participi la toate gesturile şi faptele mele.
La revedere, Tantan şi primeşte toate gândurile mele cele mai bune.
Dragă, dragă Tantan, o mie de sărutări.
Tonton

---

[i] Brâncuşi se fotografiază cu Astor pe vapor.

[ii] Duchamp se afla în Monaco, împreună cu partenera sa, Mary Reynolds. Într-o scrisoare din 13 septembrie 1926, adresată lui Brâncuşi, el menţionează că trebuie să rămână acolo până la sfârşitul lunii, dar că se ocupă în continuare de organizarea expoziţiei la Galeria Brummer: lectura prefeţei scrise de Paul Morand pentru catalog şi trimiterea ei la tradus, contactul direct cu Lefevre Foinet (cel însărcinat cu împachetarea operelor brâncuşiene în vederea transportării la New York) etc. - vezi Doina Lemny, Correspondance Brancusi & Duchamp, Dilecta, 2017, p.35.

[iii] Gabrielle Buffet-Picabia, căsătorită cu Francis Picabia din 1908, amândoi prieteni apropiaţi ai lui Brâncuşi.

[iv] Instalat din 1916 în Fundătura Ronsin (un ansamblu de trei ateliere cu o cameră la mezanin), Brâncuşi este prima dată ameninţat cu evacuarea în 1926 (din cauza unei furtuni care a provocat inundaţii), astfel că începe să caute, cu ajutorul lui Marcel Duchamp şi Henri-Pierre Roché, un teren unde să-şi poată construi un atelier după placul său. O a doua ameninţare cu evacuarea, în 1927, îl determină să închirieze în luna iunie, pe numele lui Duchamp, o construcţie la numărul 11, pe aceeaşi stradă, şi să-şi cumpere, în luna iulie a aceluiaşi an, un teren pe strada Sauvageot, la numărul 18, unde intenţiona să-şi construiască o casă-atelier.

[v] Este vorba de ziarul Paris-Midi (1911-1944).

[vi] În scrisoarea de pe 2 octombrie îl numeşte Astor.

[vii] Statuie a sculptorului alsacian Auguste Bartholdi (1834-1904), situată în Piaţa Denfert-Rochereau, la Paris. (n. trad.).

[viii] Dansatoarea şi coregrafa Bronislava Nijinska (1891-1972), care îl înlocuieşte în 1921 pe Leonid Miasin la conducerea trupei Ballets Russes. Dansează în Le Renard (1922), pe muzica lui Igor Stravinsky, Les Noces (1923), inspirat de Stravinsky. Realizează coregrafia pentru Le train bleu şi Les Fâcheux, pe muzica lui Georges Auric, în 1924 şi Les Biches, pe muzica lui Francis Poulenc. Ca elevă, Marthe nu joacă un rol important.

[ix] Conform cu originalul.

[x] Marcel Duchamp

[xi] Mount Kisko, orăşel din Westchester, statul New York, unde se află reşedinţa familiei Meyer, pe care aceştia au pus-o la dispoziţia sculptorului, ca să-şi poată pregăti operele pentru expoziţia de la Galeria Brummer.

[xii] Brâncuşi a prezentat la Galeria Brummer cinci Păsări, dintre care una numită Yellow Bird (o sculptură în marmură galbenă din 1921), alta, Golden Bird (un bronz lustruit din 1919) şi trei purtând numele de Bird in Space (una din marmură, din 1923, a doua din marmură galbenă, din 1925 şi o a treia din bronz lustruit, din 1925, care a trezit şi suspiciuni la vamă). Dintre cele cinci Păsări, doar cele două bronzuri lustruite aveau nevoie să fie curăţate după îndelungata călătorie, operaţiune de care sculptorul s-a ocupat în casa familiei Meyer din Mount Kisko.

[xiii] Negresa blondă, 1926, bronz lustruit, 38,6 x 14 x 18 cm.

[xiv] Marthe îi trimite câteva şuviţe din părul ei.

[xv] Studiu al lui Laocoon, 1898, fotografie păstrată în Legs Brancusi, 1957, Centrul Pompidou, Paris.

[xvi] This Quarter, supliment artistic din 1925, în care au apărut aforismele lui Brâncuşi, o poveste - "Povestea hoţilor" -, 7 desene şi 44 de fotografii.

[xvii] Brâncuşi plănuia să construiască o casă în care să trăiască cu Marthe.

[xviii] Maurice, numele cifrat al lui Marcel Duchamp.

[xix] Vizita neaşteptată a tatălui Marthei, despre care vorbeşte în scrisoarea din 7 septembrie. Marthe ţine încă secretă iubirea dintre ea şi Brâncuşi.

[xx] Cu câteva zile înainte de a pleca la New York, Brâncuşi o duce pe Marthe la teatrul Les Mathurins, ca să vadă o comedie uşoară a scenaristului belgian Fernand Wicheler, L'Histoire du Crocodile. Intriga e construită în jurul unei poveşti de dragoste. Personajul principal este interpretat de soţia scenaristului, Gilberte Legrand. În celelalte roluri, Berthe Charmal, Jacqueline Chaumont, MM. Maury, Royet şi dl. Fernand Wicheler.

[xxi] Înainte de 5 septembrie, când Marcel pleacă spre Monaco.

[xxii] E vorba de fotografia lui Brâncuşi cu câinele Astor.

[xxiii] Mina Loy şi sora ei, Joella, ţineau un magazin de abajururi. Juliette, sora Marthei, lucra la realizarea acestor abajururi.

[xxiv] Abajururile se găseau în butic.

Melmoth

Sarah Perry
Melmoth
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ioana Văcărescu

 Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A avut rezidenţe literare la Gladstone\'s Library şi UNESCO World City of Literature Writer în Praga. Prima ei carte, After Me Comes the Flood, a fost nominalizată la Guardian First Book Award şi Folio Prize şi a câştigat East Anglian Book of the Year în 2014. Romanul Şarpele din Essex a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi şi colaborează frecvent cu BBC, RTE1 sau scrie cronică literară pentru The Guardian sau Financial Times. Locuieşte la Norwich.

*

Străbătând apele întunecate ale istoriei, Melmoth bântuie lumea de secole, iar acum vine spre noi în romanul cu care se întoarce Sarah Perry după succesul cu Şarpele din Essex.

În biblioteca pragheză la care lucrează Helen Franklin, Karel, un prieten, găseşte o scrisoare misterioasă. Confesiune şi avertisment bizar, scrisoarea vorbeşte despre Melmoth, personaj din basmele de odinioară. Ea hoinăreşte prin istorie, spune legenda, condamnându-i la singurătate eternă pe cei care îi cad pradă. Pentru Helen, pare pură fantezie. Şi totuşi, iat-o urmărită de cineva pe străzile din Praga, iar Karel dispare...

O capodoperă a goticului postmodern! (The Guardian)

Fragment

De ce ţi-ar atrage atenţia o fiinţă atât de ternă, când deasupra, în ceruri, norii joşi se despică, iar luna argintie, ca un vas răsturnat, varsă lapte pe întinderea râului?

Nu ar avea de ce, chiar nu ar avea, cu excepţia unui motiv: orele acestea, aceste lungi momente ale zilei scurte, trebuie să fie ultimele în care Helen nu ştie nimic despre Melmoth - când tunetul este doar tunet, iar umbra este doar o pată de întuneric pe perete. Dacă ai putea-o avertiza acum (Fă un pas înainte! Înşfac-o de încheietură şi şopteşte-i!), poate că s-ar opri, ar păli şi, neştiind ce să creadă, te-ar ţintui cu privirea. Poate că ar privi cetatea luminată de felinare, de sus, de deasupra Vltavei, ar privi lebedele albe care dorm pe mal, apoi s-ar întoarce pe tocurile ei joase, de doi centimetri, şi ar porni înapoi prin mulţimea de oameni.

Dar vai!, n-ar avea niciun rost: ea doar ar zâmbi, impasibilă, pe jumătate amuzată (aşa-i este firea), apoi ar trece pe lângă tine şi şi-ar continua drumul spre casă.

Helen Franklin se opreşte în locul în care podul se intersectează cu cheiul. Tramvaiele huruie în drum spre Teatrul Naţional, unde, jos, în fosă, oboiştii suflă în tuburile lor, iar prim-violonista loveşte de trei ori cu arcuşul în stativul partiturii. Au trecut două săptămâni de la Crăciun, dar bradul mecanic din Piaţa Oraşului

Vechi încă se învârteşte şi se învârteşte şi cântă acordurile plăcute ale lui Strauss, iar turistele din Hove şi Hartlepool îşi încălzesc mâinile pe paharele cu vin fiert. Pe strada Karlovy pluteşte aroma de şuncă şi de fum, de aluat presărat cu zahăr şi copt deasupra cărbunilor. O bufniţă aşezată pe o încheietură înmănuşată acceptă ca trecătorii să i se adreseze, cu politeţea cuvenită penelor ei impresionante, iar apoi chiar să fie ţinută pe mână, cu timiditate, în schimbul câtorva monede. Toate astea nu sunt decât un decor de teatru, mânuit de sfori şi de scripeţi: e suficient de plăcut ca să te amăgeşti o seară, dar nu mai mult de-atât. Pe Helen nu o poate amăgi spectacolul, nu s-a lăsat niciodată păcălită de atmosfera aceasta - plăcerile Boemiei nu o atrag. Nu s-a oprit niciodată să privească ceasul astronomic, al cărui inventator fusese orbit cu ace de gămălie pentru a nu face de râs oraşul, construind în altă parte un instrument mai precis. Nu a dat niciodată bani pe un set de păpuşi matrioşka, în echipamentul vişiniu al unei echipe englezeşti de fotbal.

Nu s-a oprit niciodată pe pod pentru a privi cu melancolie Vltava la apus. Vinovată de un păcat pe care se teme că nu-l va putea ispăşi niciodată, se află în exil şi îşi suportă de bunăvoie sentinţa pe viaţă, după ce şi-a fost singură jurat şi judecător.

Lumina se schimbă, mulţimea trece în valuri, iar Helen este purtată de mareea de oameni gălăgioşi şi se opreşte, se sprijină de o balustradă de oţel, scoţându-şi mănuşile din buzunar. Atunci îşi aude - peste trăncăneala coreenilor înstăriţi care se pregătesc să se îmbarce pe vapoarele placate cu aramă, ancorate pe chei - numele purtat de vântul ce se ridică de pe râu.
- Helen... Helen Franklin! se aude strigătul disperat, ca şi cum i-ar fi găsit cineva poşeta pierdută.

Ridică privirea, ducând la gură mâna înmănuşată şi vede - nemişcat sub un felinar, fără palton şi tremurând de frig - un bărbat înalt, cu o cămaşă albastră, strângând tare la piept un obiect mare, închis la culoare. Privirile li se întâlnesc, bărbatul ridică un braţ.
- Da?

Imperios, nerăbdător.
- Da! Vino aici, te rog! Vino acum!

Bărbatul trage de materialul cămăşii, ca şi cum mătasea aceea pe jumătate transparentă îi irită pielea: sub veşmânt, tremură violent din tot corpul.
- Karel, rosteşte Helen, care nu se clinteşte încă.

Este Karel Pražan, care constituie fix jumătate din prietenii şi cunoştinţele ei. S-au împrietenit în cafeneaua Bibliotecii Naţionale a Republicii Cehe, într-o dimineaţă în care nu mai erau mese libere. Este înalt şi subţire; părul întunecat îi străluceşte întotdeauna; cămăşile sunt din mătase, pantofii din piele întoarsă sau din piele de viţel, în funcţie de anotimp; nu e chipeş, dar creează iluzia că ar fi şi este întotdeauna proaspăt ras. Însă, chiar şi de la distanţa aceasta, înghiontit încoace şi încolo de copiii încotoşmănaţi în pufoaice colorate, care tot trec pe lângă el, se văd cu uşurinţă paloarea cenuşie şi ochii încercănaţi ai unui om care n-a mai dormit de mult. Frigul i-a pudrat buzele cu un praf albăstrui; braţul cu care strânge obiectul la pieptul ce tremură nestăpânit pare înţepenit acolo, ca şi cum încheieturile ar fi sudate laolaltă.
- Karel, rosteşte ea şi porneşte spre el fără să se grăbească.

După zece paşi îşi dă seama că are la piept un dosar din piele neagră, aspră. Este atât de uzat, încât pe margini a început să se decoloreze. Este legat cu un şnur din piele, înfăşurat de trei ori în jurul lui. Lumina felinarului se reflectă într-un semn de pe colţul dosarului, însă Helen nu-l distinge în detaliu.
- Karel? Uite, pune-ţi eşarfa mea! Ce s-a întâmplat?... Unde-ţi e paltonul?... Ai păţit ceva?

Îi dă prin minte o variantă şi mai probabilă.
- A păţit Thea ceva?

Şi-o imaginează pe Thea, partenera lui, şezând fără suflare în scaunul cu rotile, la parter, cu ochii fixaţi pe un punct aflat dincolo de tavanul din ipsos, doborâtă - aşa cum se temeau întotdeauna - de formarea unui alt cheag de sânge în creier în timpul nopţii.
- Thea? îi răspunde Karel agitat. Ce? Ah, e bine, n-a păţit nimic. Nu, n-o vreau - respinge nemulţumit eşarfa oferită şi apoi o priveşte pe Helen ca şi cum nu-şi dă seama de ce l-a deranjat.
- O să te îmbolnăveşti.
- Ia-o înapoi! Nu mă îmbolnăvesc. Nu mă interesează. Uite ce e, cred c-ar trebui să stăm jos.

Se uită în jur ca şi cum ar fi în stare să se aşeze pur şi simplu turceşte pe caldarâm. Apoi ridică dosarul din piele şi îl flutură în faţa ei. Helen îşi dă seama că e greu, plin-ochi cu documente şi pătat de apă; când bărbatul mişcă degetele, în colţ iese la iveală o monogramă suflată cu aur: J.A.H. Tulburată, Helen îşi dă seama că el strânge dosarul la piept cu lăcomie, dar şi cu dezgust, ca şi cum ar fi un obiect la care a jinduit toată viaţa, ca, după ce a plătit preţul cerut, să-şi dea seama că acesta răspândea un miros pestilenţial.
- N-are rost. Trebuie să spun cuiva şi, dintre toţi oamenii pe care-i ştiu, tu ai suporta cel mai uşor. Adică - se întrerupe, izbucnind într-un râs în care nu răsună niciun strop de veselie - cred că ea ar putea veni direct la tine, să te privească drept în ochi, şi tu tot n-ai crede. N-ai crede nicio iotă!
- Ea? Cine este "ea"...? Dosarul ăsta l-ai luat de undeva, Karel... Este al vreunui prieten de-ai tăi? N-ar trebui să faci farse din astea.
- Ah... O să vezi, îi răspunde el vag.

Apoi porneşte, strigându-i peste umăr să ţină pasul, ca şi cum Helen ar fi un copil şi chiar un copil exasperant. Îl urmează pe o alee pavată cu piatră de râu, pe sub o boltă din piatră ce nu se află la nici zece metri distanţă de traseul turiştilor, dar pe care n-ai găsi-o cu uşurinţă, dacă n-ai şti să o cauţi. Karel deschide o uşă din lemn pictat, se strecoară printre draperiile trase pentru a tine frigul la distanţă şi se aşază - făcându-i semn să vină şi ea - într-un colţ întunecos. Localul îi e familiar - aerul uşor îmbâcsit, scrumierele verzi, becurile de 40 de waţi din abajururile din sticlă verzuie - şi neliniştea ei se mai domoleşte. Se aşază lângă prietenul ei (care încă tremură), îşi scoate mănuşile, îşi netezeşte mânecile puloverului la încheieturi şi se întoarce spre el.
- Trebuie să mănânci. Erai deja prea slab, iar acum ai slăbit şi mai mult.
- Nu vreau să mănânc.
- Chiar şi aşa...

Helen îi face semn unei fete îmbrăcate într-o cămaşă albă, comandă o bere pentru Karel şi doar apă de la chiuvetă pentru ea.
- Îţi par ridicol, începe Karel.

Îşi netezeşte părul, nereuşind decât să sublinieze că a îmbătrânit cu cinci ani în ultima săptămână. A avut mereu chipul slăbuţ, însă acum este chiar bolnăvicios de tras la faţă şi în începutul de barbă sclipesc fire albe.
- În fine, poate chiar sunt ridicol. Uită-te la mine! Nu dorm, după cum vezi. Stau treaz toată noaptea, tot citind şi recitind... N-am vrut s-o deranjez pe Thea, aşa că am citit pe sub plapumă. Cu o lanternă, ca un puşti.
- Şi ce-ai citit?

Soseşte berea; soseşte apa, cu un singur cub de gheaţă.
- Ce am citit, mă întreabă! Direct la subiect. Aşa cum eşti mereu. Deja mă simt mai bine, cum să nu mă simt mai bine!? În prezenţa ta totul pare... fantastic, bizar. Eşti atât de normală, încât însăşi existenţa ta face ca orice este ieşit din limitele normalului să pară imposibil. Ţi-o spun ca pe un compliment.
- Sunt sigură. Atunci, spune-mi - Helen îşi aşază cu grijă paharul, ca să fie chiar pe mijlocul suportului din hârtie -, spune-mi cel puţin ce anume ai citit... e aici, în dosarul ăsta?
- Da.

Scutură o ţigară Petra, reuşind s-o aprindă abia la a treia încercare.
- Ia-l! Haide, ia-l! Deschide-l!

Privirea pe care i-o aruncă în clipa aceasta este aproape răutăcioasă: îi sugerează expresia unui copil care a ascuns nişte gângănii într-o pungă cu dulciuri. Se întinde după dosar, e foarte rece, a petrecut ceva timp în aerul îngheţat al serii. Helen trage de şnur, descoperind că este strâns tare, şi nu reuşeşte să-l desfacă imediat, are tot felul de noduri şi încurcături. În cele din urmă, şnurul cedează pe neaşteptate, dosarul se deschide şi se revarsă pe masă un teanc de hârtii îngălbenite.
- Uite! exclamă Karel. Uite!

Împunge hârtiile cu degetul arătător şi apoi se lasă pe spate, retrăgându-se şi rămânând lipit de perete.
- Pot să le citesc?
- Dacă vrei... Ah, stai, stai - uşa se deschide cu o smucitură, draperiile de catifea freamătă în bătaia vântului - ea e? A venit? O vezi?

Helen se întoarce. Au intrat doi băieţi: de vreo optsprezece ani, nu mai mult, umflându-se în pene de mândrie că au încasat salariul şi că au să-l cheltuiască cum trebuie. Acum îşi scutură zăpada de pe bocancii de muncitori, cheamă cu mare tupeu chelneriţa şi-şi îndreaptă atenţia asupra telefoanelor.
- Sunt doi bărbaţi, îi răspunde Helen. Doi bărbaţi cât se poate de normali.

Karel râde, ridică din umeri, se aşază mai bine.
- Nu mă băga în seamă! N-am prea dormit, ştii... Nu e... Mi s-a părut că văd o cunoştinţă.

Helen îl priveşte cu atenţie o vreme. Pe figura lui se citesc neliniştea şi jena, iar femeia simte curiozitatea cum îi frământă măruntaiele, ca o foame de nestăvilit. Însă, în cele din urmă, câştigă bunătatea - va povesti ce-l supără, îşi spune ea, când va fi în stare - şi Helen se întoarce la manuscris. E în germană, migălit cu un scris elegant, înclinat, la fel de dificil de citit precum trebuie să fi fost şi de scris; sunt multe tăieturi şi note de subsol numerotate. Pare un palimpsest1 scos dintr-o arhivă de muzeu, însă prima pagină este datată cu anul 2016.

Separat, prinsă de teanc cu o agrafă de hârtie, o foaie cu un text în cehă, bătut la maşina de scris, datat săptămâna anterioară şi adresat lui Karel.
- Asta nu e pentru mine, spune Helen, întorcând foaia cu faţa în jos.

Stânjeneala o face să rostească cu mai multă asprime decât ar vrea:
- Of, de ce nu-mi spui odată ce s-a întâmplat? Te porţi ca un copil care are coşmaruri. Haide, trezirea!
- Aş vrea să mă pot trezi! Chiar aş vrea! Bine.

Trage aer în piept, pune ambele mâini cu palmele în jos pe document şi rămâne nemişcat o clipă. Apoi spune, lejer, relaxat, nonşalant, de parcă nu ar avea nimic de-a face cu ce au vorbit până acum:
- Spune-mi, ai auzit vreodată numele Melmoth?
- Melmoth? Nu. Mi l-aş aminti, cred. Melmoth... nu e ceh, nu? Nici a engleză nu sună...

Rosteşte numele din nou, a treia oară, apoi a patra oară, ca şi cum ar fi ceva nou, aşezat pe limba ei prima dată şi cu un gust amar. Lucrul acesta are un efect straniu asupra companionului ei: pare să-l anime, să provoace o strălucire avidă în ochii lui adânciţi în orbite.
- Păi, nu, de ce să-l ştii, nici pentru mine nu însemna nimic acum o săptămână... O săptămână! Atât de puţin! exclamă el şi râde din nou, cu aceleaşi hohote nefericite. Melmoth... Ea...

Mâinile lui se plimbă pe foile de hârtie cu o mişcare ciudată, care o duce pe Helen cu gândul la un om care dezmiardă temător o pisică supărăcioasă.
- Ai avut vreodată senzaţia, continuă el, că ţi se înfioară pielea pe ceafă, că ţi se face părul măciucă, ca şi cum o pală de vânt rece ar fi intrat în încăpere căutându-te parcă pe tine, doar pe tine? Nu e nimic, îţi spui tu - cum e expresia aia în engleză... trece o gâscă peste mormântul tău? -, dar, dacă ai şti...!

Clatină din cap, îşi aprinde altă ţigară, trage fumul adânc în piept, o stinge.
- N-are rost. Nu m-ai crede, iar dacă m-ai crede, ai fi ridicolă... Uite, ia asta, ia scrisoarea!

Saladin. Triumful Renaşterii sunnite

Abdul Rahman Azzam
Saladin. Triumful Renaşterii sunnite
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Abdul Rahman Azzam şi-a obţinut doctoratul în studii islamice la Universitatea Oxford şi este autorul mai multor volume, printre care şi Rumi and the Kingdom of Joy (2000). Formaţia şi cultura sa i-au permis să aibă acces atât la sursele originale arabe, cât şi la cele vestice, oferindu-i o perspectivă unică asupra lumii islamice.

*

Ca şi Alexandru cel Mare sau Iulius Cezar, numele lui Saladin poartă cu sine nepreţuite atribute atemporale, după opt sute de ani de la moartea sa. La fel de faimos astăzi ca şi atunci când i-a alungat pe cruciaţi din Ierusalim, marele duşman al lui Richard Inimă de Leu, personajul istoric Saladin a devenit legendar pe măsură ce s-au succedat generaţiile care i-au spus povestea.

Dar cine a fost, cu adevărat, Saladin? Pentru a răspunde la această întrebare, istoricul A.R. Azzam afirmă că este esenţial să înţelegem epoca în care a trăit. Lumea islamică a fost complet transformată de Renaşterea sunnită din secolele al X-lea şi al XI-lea, marea înflorire intelectuală care a integrat diferite curente de gândire islamică sub o singură umbrelă ortodoxă. Saladin a fost produsul acestei perioade de transformări, ceea ce a reprezentat şi secretul succesului său.

Astfel, adevărata măreţie a lui Saladin, susţine Azzam, constă nu atât în faptele de pe câmpul de luptă, aşa cum se crede în mod obişnuit, cât în viziunea sa spirituală şi politică. Conducător onest şi deschis, şi-a uimit duşmanii, refuzând să intre în jocurile lor politice, şi a reuşit să închege o armată puternică, atrăgând oameni din toate zonele lumii musulmane.

Cea mai importantă biografie a lui Saladin apărută în ultimii douăzeci de ani, fascinanta lucrare a lui A.R. Azzam reprezintă o lectură esenţială pentru toţi cei interesaţi de perioada cruciadelor, de istoria islamică şi de originile Orientului Mijlociu modern.

"A.R. Azzam a reuşit să ne prezinte nu numai portretul unuia dintre cele mai interesante personaje ale istoriei, ci şi al întregii epoci în care s-a format acesta." (Edinburgh Evening News)

"O incursiune în acele timpuri îndepărtate, foarte bine scrisă." (Irish News)

Fragment

Educaţia lui Saladin

Este adevărat că ştim foarte puţin despre primii ani din viaţa lui Saladin, dar, pe de altă parte, nu e mai puţin adevărat că ştim foarte puţine despre acei ani pentru marea majoritate a celor care au trăit în Evul Mediu. Într‑o epocă în care acceptarea tacită a voinţei bătrânilor era considerată o virtute de bază şi un semn de bună creştere, Saladin îşi va fi trăit anii copilăriei supunându‑se acestei tradiţii. El însuşi scria: "Copiii sunt crescuţi după cum au fost crescuţi bunicii lor." Era o epocă în care adolescenţa era scurtată cât mai mult posibil şi în care se punea accentul pe maturizarea timpurie. Deloc surprinzător, nu există date despre naşterea şi primii lui ani de viaţă, iar perioada copilăriei ne este complet necunoscută. Ne aşteptăm ca studierea Coranului să se fi aflat în centrul educaţiei sale, deoarece acesta reprezenta forţa asimilatoare care‑i coagula, instinctiv, pe musulmani; ni‑l putem imagina pe Saladin petrecând multe ore pentru a memora cât mai multe versete posibil. Studiul Coranului şi al hadithului îl va fi făcut să cunoască, în profunzime, limba arabă, pentru că, deşi era kurd prin naştere, încă de la o vârstă fragedă, educaţia şi învăţăturile primite la şcoala pe care a urmat‑o vor fi fost arabizate. Cu toate acestea, este foarte probabil că, acasă, vorbea kurda. Se poate să fi fost, de asemenea, fluent în limba turcă, pentru că aceasta era mijlocul de comunicare al armatei. Studierea limbii arabe nu s‑a limitat, probabil, la Coran şi se crede că el ar fi învăţat, pe de rost, lucrarea Hamasah a lui Abu Tammam, considerată drept una dintre cele mai însemnate antologii de literatură arabă.

Era o epocă în care nimeni nu putea să se numească o persoană educată dacă nu era iniţiat în poezie, deoarece aceasta ocupa un loc de frunte, neacordat niciunei alte arte. Cuvântul vorbit îi putea mişca pe bărbaţii cultivaţi cum nimic altceva n‑o mai făcea, iar un gând rostit profund meşteşugit le împodobea viaţa tuturor, la fel de mult ca şi hainele bogate sau grădinile înflorite. Araba nu era considerată doar o limbă, ci o artă în sine. Cunoaşterea complexităţii sale gramaticale devenea esenţială, iar stăpânirea vocabularului său - vitală, de vreme ce un singur vers avea puterea de a înnobila un individ sau un clan. Tribul Bani Anfulnaqah, de exemplu, era batjocorit pentru numele lor, care, tradus, însemna "tribul nasului de cămilă." Cu toate acestea, graţie unui singur vers, dintr‑o poezie scrisă de unul dintre membri, ruşinea s‑a transformat în mândrie: "Sunt oameni care sunt nasuri, în vreme ce alţii sunt cozi, şi cine ar compara nasul cămilei cu coada acesteia?" Desigur, la curtea lui Saladin se puteau găsi unii dintre cei mai distinşi scriitori ai secolului al XII‑lea şi câţiva dintre cei mai faimoşi poeţi. Nu mai puţin faimoşi erau doi dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi: Imad al‑Din al‑Isfahani, care lucra în cancelarie, fiind, de asemenea, cel mai faimos poet al vremii şi cel care a introdus un stil de proză, de atunci, imitat de mulţi; şi al‑Qadi al‑Fadil, care a condus cancelaria lui Saladin şi care a fost cel mai apropiat consilier al acestuia, precum şi un poet de mare valoare. În cazul lui Saladin însuşi, se pare că, deşi talentul său poetic a fost destul de limitat, el s‑a arătat cu totul absorbit de literatura arabă.

O parte la fel de importantă a arsenalului unui om educat o reprezenta cunoaşterea maqamatului, un termen literar tradus, de regulă, prin antologii. Compuse sub forma prozei rimate, maqamatele erau celebre - în special, în rândul auditoriului cultivat, deşi, desigur, nu în mod exclusiv - întreaga lume arabă le cunoştea. Această popularitate era reflectată cel mai bine în porecla acordată fondatorului recunoscut al acestei forme literare, al‑Hamadhani, care, în secolul al X‑lea, era cunoscut ca Badi ul‑Zaman (Minunea vremii). Prin aventurile personajului său principal, Abul Fatih al‑Iskandarani, un tâlhar fără scrupule, al‑Hamadhani şi‑a încântat audienţa cu retorica şi înţelepciunea sa sclipitoare. Un secol mai târziu, al‑Harriri a dus maqamatul la noi înălţimi, dovedindu‑se, prin anecdotele referitoare la un şarlatan numit Abu Zayd, un virtuoz strălucitor al complexităţii limbii arabe. Cum era de presupus, publicul a fost uimit, maqamatul lui al‑Harriri fiind considerat de mulţi cea mai mare comoară literară a limbii arabe, după Coran. Strălucirea limbii arabe era combinată cu anecdote, care nu erau doar îndrăzneţe, ci, ocazional, chiar scandaloase, din punct de vedere religios. Acest lucru nu a atenuat însă farmecul exercitat asupra publicului, care se desfăta de‑a dreptul, urmărind duelul dintre spiritul ascuţit ce zgândărea sensibilităţile islamice şi strălucirea limbajului care, în cele din urmă, le liniştea.

Umorul şi satira aveau o tradiţie nobilă în rândul poeţilor, care ofereau o viziune grăitoare, dar şi mai umană, asupra unei lumi care, adesea, tinde să fie ignorată de cei care scriu pentru posteritatea istorică. În cazul lui Saladin, prezenţa contemporană a lui al‑Wahrani în Africa de Nord, mort în 1179 - poet mai puţin important, după cum susţinea el însuşi - ne reaminteşte că, în ciuda eforturilor gardienilor pioşi ai Renaşterii sunnite, în general, şi a moştenirii lui Saladin, în particular, între umorul obscen şi grosolan şi îndrăzneţul mot juste nu era aşa mare depărtare. De aceea, al‑Wahrani putea pretinde, în faţa lui Taqi ul‑Din, nepotul lui Saladin, că vorbele îi erau "mai dulci decât o bătaie cu papucul unei prostituate". În mod evident, cei doi bărbaţi s‑au cunoscut bine, pentru că, în altă situaţie, al‑Wahrani l‑a îndemnat să renunţe la responsabilităţile prosteşti şi la Războiul sfânt şi "să se stabilească în livezile Damascului, să renunţe la pocăinţă şi să adune păcătoşii Damascului, prostituatele din Mosul, proxeneţii din Alep şi cântăreţele Irakului, să‑şi delecteze toate cele cinci simţuri." Saladin însuşi nu era scutit de umorul lui Al‑Wahrani, deşi, el, cu siguranţă, făcea tot ce putea să se ferească. O dată, când al‑Wahrani contesta că e un credincios autentic, Saladin i‑a replicat, cu ţâfnă, că nu ar crede nici el că al‑Wahrani era musulman, "chiar dacă te‑aş vedea mergând pe apă."

Spre deosebire de Nur al‑Din, a cărui dragoste pentru cărţi era faimoasă în întreaga lume musulmană, de la o vârstă fragedă devenise clar că Saladin nu se potrivea unei vieţi de cărturar. În fapt, ar fi mai corect să spunem că ştiinţa lui de carte nu se ridica la nivelul pietăţii sale şi, probabil că din acest motiv, peste ani, vorbea foarte puţin despre educaţia sa. Studiile în domeniul ştiinţei islamice au încetat la o vârstă fragedă, el preferând să urmeze, mai degrabă, calea tatălui sau a unchiului, decât cea a cărturarilor. Ca tânăr, l‑a vizitat pe marele savant din Damasc Ibn Asakir, dar, din această întrevedere, a rămas cu puţine şi, în primul rând, cu un mare respect faţă de spusele profetului, hadithul. După cum afirma, cu diplomaţie, Ibn Shaddad, care, la un moment dat, a fost, mai aproape de Saladin ca oricine altcineva, acesta cunoştea suficient de mult ca, atunci când vorbea cu oamenii de ştiinţă, să poată spune lucruri rezonabile: "El înţelegea ceea ce era de înţeles." Lipsa educaţiei religioase a lui Saladin nu a fost, desigur, un factor de criticat, pentru că el nu va fi judecat cât de bun a fost ca elev, ci cât de capabil a ajuns ca soldat. Deşi existau unele excepţii, bărbaţi care se simţeau bine în ambele lumi, cele ale armatei şi, respectiv, ale ulamei, acestea erau rare; ne vine în minte, printre contemporanii lui Saladin, numele unui camarad kurd, Isa al‑Hakkari, despre care vom vorbi mai târziu. Un membru al ulamei instruit în medresă era cineva care şi‑a dedicat copilăria şi adolescenţa studiului pentru ca, mai târziu, să urmeze o carieră de jurist sau de profesor, în timp ce un membru al aristocraţiei militare era întotdeauna conştient de faptul că reputaţia lui va fi recunoscută pe câmpul de luptă.

Pietatea, desigur, nu se măsura prin educaţie. Când Saladin avea cam 12 ani, s‑a mutat cu tatăl la Damasc şi i‑a fost prezentat lui Qutb al‑Din al‑Nishapuri. Învăţat renumit, al‑Nishapuri a studiat iniţial la Bagdad şi, mai apoi, a plecat la Alep, unde, graţie prestigiului câştigat, Nur al‑Din şi Shirkuh i‑au construit două medrese. În mod curios, răsfoind mărturiile epocii, găsim că cei doi îl însărcinau şi cu misiuni diplomatice - cu siguranţă, un rol acordat doar celor în care se putea avea încredere deplină. Ibn Shaddad a remarcat influenţa spirituală pe care a avut‑o asupra tânărului Saladin, scriind că de la acesta ar fi învăţat Saladin o lungă rugăciune, "care spunea tot ce avea nevoie". Deşi conţinutul exact ne este necunoscut, foarte probabil că nu se abătea de la forma tradiţională, care presupunea invocarea, rugă- minţile şi lauda Profetului. Se pare că Saladin nu a uitat rugăciunea, deoarece Ibn Shaddad l‑ar fi văzut "stând alături de copiii lui şi învăţându‑i, în timp ce aceştia recitau după el". Al‑Nishapuri este, de asemenea, extrem de interesant, deoarece este primul, dintre mulţii aghiotanţi sau consilieri ai lui Saladin, care au studiat ori au fost discipoli spirituali ai lui Abd al‑Qadir al‑Jilani, mort în 1166 şi universal recunoscut drept polul spiritual (qutb) al epocii sale.

Nu a existat cărturar cu mai multă influenţă în timpul epocii lui Saladin decât al‑Jilani. Dacă se spune despre al‑Ghazali, mai mult decât oricine, că a pregătit calea pentru recunoaşterea generală a sufismului, al‑Jilani, cunoscut sub numele de "sultanul sfinţilor", a fost cel care a transpus această recunoaştere în practică. Ştim că influenţa lui al‑Ghazali asupra lui Al‑Jilani a fost considerabilă, deoarece acesta îi cunoştea, în amănunt, lucrarea, Ihya Ulum al‑Din, copiind cu acribie părţi din ea. Născut într-o familie de la sud de Marea Caspică, al‑Jilani a fost trimis, de tânăr, la Bagdad, pentru a‑şi continua studiile religioase, devenind, mai apoi, jurist, bun cunoscător al sistemului legislativ hanbalit, înainte de a fi iniţiat în sufism. Atât de impresionaţi au fost locuitorii Bagdadului de predicile lui al‑Jilani, încât acesta a primit o medresă lângă una dintre porţile oraşului, iar vizitatorii veniţi de pe meleaguri îndepărtate îşi făcuseră obiceiul de a asista la predicile şi discursurile sale mistice. De multe ori, oamenii veneau încă dinainte să se crape de ziuă, ca să ocupe loc la adunare, în timp ce alţii apăreau călărind cămile sau catâri şi rămânând în şa, cu gâtul alungit, pentru a reuşi să prindă fiecare cuvânt al lui al‑Jilani. Au fost prezenţi, acolo, viziri, sultani, ba chiar şi califi şi, cu siguranţă, al‑Jilani se dovedea sincer în ceea ce spunea. Mai presus de toate, al‑Jilani credea că, pentru elevi şi discipoli, cunoaşterea în sine nu era suficientă şi că, pentru a juca un rol în reînvierea cadrului moral al lumii musulmane, le era necesar să se dezvolte spiritual. Rapid, discipolii săi s‑au răspândit în lumea musulmană, transmiţându‑i mai departe învăţăturile. Mulţi dintre aceştia, la rândul lor, au devenit cei mai apropiaţi consilieri ai lui Nur al‑Din şi Saladin, exercitând o influenţă considerabilă asupra acestora. Prin urmare, este probabil ca rugăciunile învăţate de Saladin de la al‑Nishapuri să fi fost foarte asemănătoare, dacă nu identice, cu cele ale lui al‑Jilani.

Poate că al‑Nishapuri a fost cel care i‑a insuflat lui Saladin iubirea pentru sufism, deoarece Ibn al‑Athir notează interesul lui arătat de acesta pentru adunările sufi. Când credincioşii sufi s‑au ridicat în timpul invocaţiilor şi imnurilor, s‑a sculat şi el, iar când s‑au aşezat, s‑a aşezat şi el. Ibn Shaddad scrie că, de‑a lungul anilor, Saladin obişnuia să practice ritualurile zilnice ale misticilor şi că, de asemenea, se ştia că Saladin organiza audienţe pentru sufişti în noaptea de joi. Addas scrie despre strânsa colaborare dintre cercurile sufite şi principii ayyubizi, între care s‑a creat "o legătură fraternă" în această perioadă. O poveste despre fratele lui Saladin, al‑Adil, confirmă cât de puternică era această legătură şi faptul că cei mai apropiaţi oameni ai lui Saladin s‑au aflat sub influenţa, directă sau indirectă, a maeştrilor spirituali. Originar din Lorca, Andaluzia, Atiq Ibn Ahad al‑Lawraqi s‑a dus la Damasc, unde a locuit la cadiul oraşului, Zaki al‑Din. În acea vreme, Zaki al‑Din era în dispută cu al‑Adil, totul pornind de la unele proprietăţi, iar Zaki al‑Din a apelat la Atiq să intervină pe lângă al‑Adil. "Cu siguranţă voi interveni pentru tine în numele lui Dumnezeu", l‑a asigurat acesta. "Şi eşti gata să te vezi cu al‑Adil?", a insistat Zaki al‑Din. Atiq a fost de acord şi a mers să‑l întâlnească pe al‑Adil, care l‑a întâmpinat cu căldură, "pentru că între ei se stabilise deja o legătură ca între fraţi." Al‑Adil a fost de acord să returneze bunurile cadiului - dar, în aceeaşi noapte, al‑Adil s‑a văzut, în vis, înconjurat de gardienii iadului, care l‑au avertizat: "Dacă nu te ţii departe de cadiu, vom face totul să te dăm pieirii!". S‑a trezit speriat şi le‑a spus celor din jur să nu‑l mai deranjeze niciodată pe cadiu. Când Zaki al‑Din i‑a mulţumit lui Atiq, acesta din urmă i‑a răspuns: "Nu ţi‑am spus că îmi va fi suficient să‑i vorbesc în numele tău sultanului meu? M‑ai fi putut scuti de truda de a merge să vorbesc şi cu al tău!"

Ca majoritatea musulmanilor de vârsta lui, Saladin făcea cele cinci rugăciuni zilnice în public - adică, într‑o congregaţie - şi, la un moment dat, a făcut observaţia că au trecut ani de când se ruga de unul singur. Postul nu i se potrivea şi, în anii de mai târziu, boala l‑a forţat să nu ţină acele zile. Îi plăcea ca în prezenţa sa să se recite Coranul, iar Ibn Shaddad a observat că, noaptea, în cameră, le cerea celor treji să spună două‑trei versete. Tot el ne‑a relatat că lăcrima repede şi că a fost de multe ori văzut plângând în public, pe când se recita din Coran. Nu doar Coranul era recitat zilnic pentru Saladin, ci şi hadithul Profetului. În tinereţe, Saladin l‑a ascultat pe Ibn Asakir din Damasc recitând Coranul şi hadithul şi, mai târziu, ori de câte ori era vizitat de vreun cercetător al hadithul, îi chema şi pe copii să asculte, cerându‑le să se aşeze la picioarele savantului, în semn de respect. Chiar şi în timpul bătăliilor, era citit hadithul: "Lectura s‑a făcut în vreme ce noi eram cu toţii în şa", a scris Ibn Shaddad, "uneori în mers, alteori când ne opream, între liniile celor două armate." Studierea şi recitarea hadithului profetului reprezentau pilonii centrali ai educaţiei musulmanilor. Nu numai că erau cea mai importantă bază a legii islamice, dar recitarea lor în public, în zilele de sărbătoare din lunile Rajab, Shaban şi Ramadan şi cu alte ocazii speciale, a fost o trăsătură dominantă a celebrării religioase populare printre musulmani, care nu făcea nicio distincţie dintre educaţie şi devoţiune. Se poate ca problemele de jurisprudenţă să se fi aflat dincolo de abilităţile unui militar, dar ascultarea hadithului devenise un act de evlavie împărtăşit de toţi, pentru că, mai toată lumea accepta faptul că recitarea lor publică atrăgea foloase şi putere. De exemplu, atunci când o ciumă a lovit Cairo‑ul, în 1388, cadiul şef al oraşului a convocat un grup de oameni la al‑Azhar să citească Sahih al‑Bukhari şi să se roage pentru mântuire. Trei zile mai târziu, recitarea a fost repetată, de această dată cu copii şi orfani.

Fiind născut să servească în armată, activităţile fizice au constituit un rol crucial în educaţia lui Saladin. Ibn Jubayr a remarcat că fiii lui Saladin ieşeau în fiecare seară să joace polo şi să tragă cu arcul şi se poate presupune că Saladin însuşi făcea cam la fel când era mai tânăr. Desigur, el va fi fost un călăreţ excelent şi el însuşi spunea că: "Atunci când sunt pe calul meu, încetează toată durerile până descalec". A fost un fin cunoscător al genealogiei cailor arabi, probabil că a stat la fel de mult călare, cât a şi petrecut mergând, iar îndemânarea de a trage cu arcul în plin galop era una căpătată, după mult trudă şi antrenamente. Ni‑l şi imaginăm pe Shirkuh, urmărindu‑l cu atenţie şi admonestându‑l că nu trage săgeata până la piept. Îi va reaminti mereu că săgeata trebuia să lovească semnul, fie că atacă, fie că se retrage, şi niciodată nu uita să adauge că, cea mai valoroasă înţelepciune învăţată în manualele militare, a fost cum să obţină victoria, fără a intra în luptă cu duşmanul. A fost o lecţie importantă pentru Saladin şi fraţii săi, una pe care au respectat‑o neabătut; după cum scrie Al‑Maqrizi în necrologul lui al‑Adil, fratele lui Saladin, el "nu credea că este înţelept să se confrunte deschis cu inamicul, preferând, mai degrabă, în strategiile sale să folosească şireteniile şi minciuna." Vânătoarea a fost, de asemenea, una dintre distracţiile preferate, Saladin desfătându‑se peste poate cu prinderea gazelelor pe câmpiile din afara Damascului.

Saladin şi‑a împărţit timpul între Damasc, unde locuiau tatăl şi Nur al‑Din, şi Alep, unde Shirkuh era locţiitor în absenţa lui Nur al‑Din şi, se pare, că Nur al‑Din l‑a folosit pe Saladin pentru a schimba mesaje cu Shirkuh. O vreme, Saladin a închegat o relaţie mai strânsă cu unchiul decât cu tatăl. Poate că modul brutal de a se purta al unchiului şi isprăvile sale militare l‑au impresionat mai mult decât firea diplomatică a lui Ayyub, deşi, pe măsură ce creştea, devenea tot mai clar că era fără doar şi poate fiul tatălui.

Despre educaţie. Arta învăţării şi valoarea vieţii

Jiddu Krishnamurti
Despre educaţie. Arta învăţării şi valoarea vieţii
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Dr. S. Diamant-Petrescu

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

J. Krishnamurti s-a născut în India, în anul 1895 şi s-a stins din viaţă în 1986, în California. Adoptat de Annie Besant, preşedinta Societăţii Teozofice, educat la Oxford şi Paris, Krishnamurti va refuza curând rolul de "Învăţător al Lumii" pe care dorea să i-l atribuie mişcarea teozofică. Dizolvând ordinul "Steaua Orientului" înfiinţat special pentru el, Krishnamurti va afirma că nicio autoritate spirituală, morală, filosofică sau de altă natură nu deţine monopolul Adevărului. Întreaga sa învăţătură este un îndemn adresat fiinţei umane pentru realizarea unei depline cunoaşteri de sine, un apel constant la trăirea autentică a vieţii.

J. Krishnamurti a întreprins numeroase călătorii pe întregul mapamond, ţinând conferinţe şi dialogând cu interlocutori provenind din cele mai diferite medii. În acelaşi timp, el este întemeietorul unor fundaţii în America, India şi Anglia, şi al unor şcoli menite să-i orienteze pe elevi spre împlinirea facultăţilor lor creatoare.

Opera sa însumează peste 40 de volume şi a fost tradusă în 25 de limbi. Dintre cărţile sale cele mai cunoscute amintim: Prima şi ultima libertate (1954); Revoluţia tăcerii (1972); Eliberarea de cunoscut; Trezirea inteligenţei (1975); Tradiţie şi revoluţie (1978); Viitorul omenirii; Comentarii asupra vieţii (3 vol.); Mintea fără margini; Jurnalul lui Krishnamurti; Zborul vulturului; Dincolo de violenţă; Despre educaţie; Sfârşitul timpului.

*

Krishnamurti s-a născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. "Descoperit" de mişcarea teozofică, este crescut şi educat în Occident, considerându-se că va deveni instrumentul exprimării unui mesaj de o deosebită importanţă, că va îndeplini rolul unui Mesia, sau că va fi fondatorul unei noi religii.

În 1925, în urma morţii fratelui său Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile "spirituale". S-a eliberat de tot ceea ce învăţase, rămânând într-o stare de non-speranţă. Nu mai aştepta nimic. Şi tocmai în această situaţie de gol interior, în această stare de moarte faţă de elementele structurale ale trecutului sau psihologic - spune Krishnamurti - a erupt în el "acea binecuvântare ce se realizează numai într-o stare de linişte autentică, a avut loc erupţia explozivă a iubirii".

Această experienţă a determinat în el o înnoire spirituală, o adevărată revoluţie, o profundă mutaţie. Din acel moment Krishnamurti a declarat că nu va mai fonda o nouă mişcare religioasă sau un nou sistem filozofic care să înrobească şi să condiţioneze şi mai mult minţile oamenilor. În urma acestei revoluţii lăuntrice Krishnamurti a dizolvat "Ordinul Stelei", ce fusese fondat special pentru el şi, începând din 1928-29, a luat o orientare complet independentă de orice fel de organizaţie.

După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, Krishnamurti îi întâlneşte în 1946 pe Aldous Huxley şi pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda o şcoală la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefaţat lucrarea Prima şi ultima libertate. Din acel moment, mesajul său a devenit mai cuprinzător şi s-a răspândit în întreaga lume, până când - lucru extraordinar - în anul 1974 a avut loc incidenţa mesajului său cu elita intelectuală. De atunci Krishnamurti s-a întâlnit de două ori pe an, o dată în Anglia şi o dată în California, cu savanţii cei mai iluştri ai lumii contemporane: savantul Capra, care a condus multă vreme centrul de studii nucleare de la Geneva, D. Bohm, profesor de fizică la Universitatea din Londra, cei mai mari specialişti în neuropsihiatrie şi în anatomia creierului, pe scurt, vreo cincizeci de savanţi, toţi nişte enciclopedii vii. Şi nu este oare un suprem paradox? Ei îl întâlnesc pe Krishnamurti, cel care denunţă pericolul condiţionării prin cultivarea creierului.

Independent de mesajul pe care îl aduce, Krishnamurti este fondatorul unei serii de şcoli în India, America şi Anglia. El scris o lucrare intitulată Despre educaţie şi, în aceste şcoli noi, încearcă să orienteze elevii spre împlinirea facultăţilor lor creative, încearcă să facă din ei fiinţe creatoare şi nu simpli imitatori, să trezească în ei facultatea atenţiei şi a observării extrem de clare.

*

Pentru Krishnamurti educaţia este o pârghie esenţială în transmiterea aspectelor fundamentale ce conduc la transformarea minţii omeneşti şi la crearea unei noi culturi. O astfel de transformare crucială are loc atunci când copilului, pe lângă instruirea în diferite discipline şi îndeletniciri, i se dă posibilitatea să devină conştient de procesul propriei sale gândiri, simţiri şi acţiuni. Această luciditate îl determină să fie autocritic şi capabil de observare, prin această având loc integrarea percepţiei, discriminării şi acţiunii - procese cruciale pentru maturizarea lui lăuntrică, pentru stabilirea unei relaţii juste cu semenii, cu natură şi cu tot ceea ce a creat omul.

*

Aşadar, care este sensul vieţii? Pentru ce anume trăim noi şi luptăm? Dacă am fost crescuţi doar pentru a dobândi onoruri, pentru a ocupa posturi bune, pentru a fi eficienţi, pentru a domina cât mai mult posibil, vieţile noastre vor fi găunoase şi goale... Viaţa are un sens mai înalt şi mai vast decât acesta, dar ce valoare are educaţia noastră dacă nu-l vom descoperi niciodată? Chiar dacă vom fi extrem de instruiţi, noi nu vom realiza prin aceasta o integrare profundă a gândirii şi simţirii, vieţile noastre vor continua să fie incomplete, contradictorii, sfâşiate de temeri de tot felul. Câtă vreme educaţia nu va cultiva o viziune integrală asupra vieţii, ea nu va avea decât o mică valoare.

Pentru a institui o educaţie adevărată, trebuie să înţelegem semnificaţia vieţii în întregul ei, iar pentru aceasta trebuie să fim capabili să gândim direct şi în spiritul adevărului. Un gânditor prea logic este în realitate nechibzuit, căci el se conformează unui model, repetă fraze, iar gândirea lui urmează un făgaş. Este cu neputinţă să înţelegem viaţa în mod abstract sau teoretic. A înţelege viaţa înseamnă a ne înţelege pe noi înşine şi acesta este atât începutul, cât şi scopul final al educaţiei. (Jiddu Krishnamurti)

Fragment

I. Cuvântări ţinute studenţilor

Despre educaţie

Dvs. trăiţi într-una dintre cele mai frumoase văi pe care le-am văzut. Are o atmosferă cu totul specială. Aţi remarcat, mai ales dimineaţa în zori şi spre seară, cum se strecoară, cum pătrunde în vale o senzaţie de tăcere? În împrejurimi se află cei mai vechi munţi din lume, şi oamenii nu i-au prăpădit încă; iar oriunde mergeţi, în oraşe sau în alte părţi, puteţi vedea cum omul a distrus natura, tăind copacii pentru a construi mai multe case, cum a poluat aerul cu automobilele şi industriile sale. Omul distruge animalele; au rămas foarte puţini tigri. Omul distruge orice, fiindcă se nasc din ce în ce mai mulţi oameni şi ei trebuie să aibă mai mult spaţiu. Treptat, omul a răspândit distrugerea în toată lumea. Şi, când vii într-o vale ca aceasta - în care se află foarte puţini oameni, unde natura încă n-a fost ruinată, în care există linişte, pace şi frumuseţe -, eşti cu adevărat mirat. De fiecare dată când vii aici simţi ciudăţenia acestei ţări, însă probabil că dvs. v-aţi obişnuit cu ea. Nu mai priviţi munţii, nu mai ascultaţi păsările şi nici vântul care foşneşte în frunze. Încât treptat deveniţi indiferenţi.

Educaţia nu înseamnă a învăţa din cărţi, a memoriza unele fapte, ci mai ales a învăţa cum să priveşti ceea ce spun cărţile, fie că ele spun ceva adevărat sau fie că eronat. Toate acestea sunt o parte a educaţiei. Educaţia nu înseamnă doar să treci examene, să obţii o diplomă şi un serviciu, să te căsătoreşti şi să te stabileşti undeva, educaţia înseamnă, de asemenea, să fii în stare să asculţi păsările, să priveşti cerul, să observi frumuseţea extraordinară a unui copac, forma munţilor şi să te simţi alături de acestea, să fii nemijlocit în contact cu acestea. Pe măsură ce înaintaţi în vârstă, această sensibilitate a ascultării, a vederii dispare, din nefericire, fiindcă aveţi necazuri, vreţi să aveţi mai mulţi bani, un autoturism mai bun, mai mulţi sau mai puţini copii. Deveniţi geloşi, ambiţioşi, lacomi, invidioşi; aşa că pierdeţi senzaţia frumuseţii pământului. Dvs. ştiţi ce se petrece în lume. Trebuie să fi studiat întâmplările contemporane. Există războaie, revolte, naţiuni aţâţate împotriva altor naţiuni. În această ţară există, de asemenea, învrăjbire, separare, se nasc din ce în ce mai mulţi oameni, există sărăcie, murdărie şi împietrire completă. Omul nu se îngrijeşte de ceea ce se întâmplă cu celălalt, atâta vreme cât el este în perfectă siguranţă, iar dvs. sunteţi educaţi să vă încadraţi în toate acestea.

Ştiţi, oare, că lumea este smintită, că toate acestea sunt sminteli - această luptă, ceartă, intimidare, sfâşiere a unuia de către celălalt? Dar dvs. veţi creşte pentru a vă încadra în toate acestea. Credeţi că este bine, acesta este pentru dvs. înţelesul educaţiei - să trebuiască de voie sau de nevoie să vă încadraţi în această structură nebună, numită societate? Ştiţi dvs. ce se întâmplă cu religiile peste tot în lume? Şi aici omul se dezintegrează, nimeni nu mai crede în nimic. Omul n-are credinţă, iar religia este numai produsul unei vaste propagande.

Cât timp sunteţi tineri, proaspeţi, nevinovaţi, puteţi privi, oare, la toată frumuseţea de pe pământ, puteţi avea calitatea de a îndrăgi toate acestea? Şi puteţi rămâne cu ceva din asta? Căci, dacă nu puteţi, pe măsură ce creşteţi, vă veţi conforma, fiindcă acesta este cel mai uşor mod de a trăi. Pe măsură ce creşteţi, unii dintre dvs. se vor revolta, dar nici această revoltă nu va fi un răspuns la problemă. Unii dintre dvs. vor căuta să fugă din societate, dar această fugă n-are niciun sens. Dvs. trebuie să schimbaţi societatea, dar nu ucigând oameni. Societatea este formată din noi toţi. Noi, toţi, laolaltă am creat societatea în care trăim. De aceea noi toţi trebuie să ne schimbăm. Dvs. nu vă puteţi încadra în această societate monstruoasă. Deci ce intenţionaţi să faceţi?

Iar dvs., care trăiţi în această vale extraordinară, vă veţi lăsa, oare, azvârliţi în această lume de luptă, de confuzie, de războaie şi de duşmănii? Vă veţi conforma, vă veţi încadra, veţi accepta toate valorile vechi? Ştiţi care sunt aceste valori: banii, situaţia, prestigiul, puterea. Asta este tot ce-şi doreşte omul, iar societatea vrea ca dvs. să vă încadraţi în acest şablon de valori. Dar, dacă începeţi să gândiţi, să observaţi, să învăţaţi, nu din cărţi, ci să învăţaţi prin voi înşivă, prin observare, ascultând orice se petrece în jurul dvs., veţi creşte până la a deveni o fiinţă omenească diferită, una căreia îi pasă, care are afecţiune, care-i iubeşte pe oameni. Dacă veţi trăi în acest fel, s-ar putea să aflaţi o viaţă cu adevărat religioasă.

Priviţi natura, tamarindul, mangotierul înflorit şi ascultaţi păsările dimineaţa în zori şi seara târziu. Vedeţi cerul limpede, stelele, cât de minunat apune soarele înapoia acestor munţi. Vedeţi culorile toate, lumina de pe frunze, frumuseţea ţării, pământul bogat. Apoi, după ce aţi văzut toate acestea şi, de asemenea, ce este lumea, cu toată brutalitatea ei, cu violenţele, cu urâţenia ei, ce intenţionaţi să faceţi?

Ştiţi ce înseamnă a lua aminte, a da atenţie? Când daţi atenţie, vedeţi lucrurile cu mult mai limpede. Auziţi pasărea cântând mai distinct. Remarcaţi diferenţele dintre sunete. Când priviţi cu mare atenţie un copac, vedeţi întreaga frumuseţe a copacului. Vedeţi frunzele, ramurile, vedeţi vântul jucându-se cu ele. Când daţi atenţie, vedeţi extraordinar de limpede. Aţi făcut-o vreodată? Atenţia este ceva diferit de concentrare. Când vă concentraţi, nu vedeţi totul. Dar, când daţi atenţie, vedeţi foarte mult. Ei bine, daţi atenţie. Priviţi acel copac şi vedeţi umbrele, adierea uşoară printre frunze. Priviţi forma copacului. Priviţi mărimea copacului în raport cu alţi copaci. Priviţi calitatea luminii care pătrunde printre frunze, lumina de pe ramuri şi de pe trunchi. Priviţi la totalitatea copacului. Priviţi-l în acest fel, pentru că eu voi vorbi despre ceva la care dvs. va trebui să daţi atenţie. Atenţia este foarte importantă în clasă, după cum importantă este şi când sunteţi în afara orelor, când mâncaţi, când vă plimbaţi. Atenţia este ceva extraordinar.

Intenţionez să vă întreb ceva. De ce sunteţi educaţi? Înţelegeţi întrebarea mea? Părinţii vă trimit la şcoală. Sunteţi prezenţi în clase, învăţaţi matematici, învăţaţi geografie, învăţaţi istorie. De ce? V-aţi întrebat vreodată de ce vreţi să fiţi educaţi, care este rostul educaţiei? Care este rostul trecerii examenelor şi a primirii diplomelor? Pentru a obţine o slujbă şi a vă aranja în viaţă, pentru a vă căsători aşa cum fac milioane şi milioane de oameni? Asta intenţionaţi să faceţi, acesta este înţelesul educaţiei? Înţelegeţi despre ce vorbesc? Aceasta este cu adevărat o chestiune foarte serioasă. Întreaga lume se întreabă care este baza educaţiei. Noi vedem la ce a fost folosită educaţia. Fiinţele omeneşti, pretutindeni în lume - în Rusia, în China, în America, în Europa sau în această ţară -, sunt educate să se conformeze, să se încadreze într-o societate şi în cultura ei, să se încadreze în curentul activităţii economice şi sociale, să fie aspirate în acest vast curent care curge de mii de ani. Aceasta este ceea ce numim educaţie sau educaţia ar trebui să fie ceva total diferit? Poate educaţia să se ocupe ca mintea omenească să nu fie atrasă în acest vast curent şi să fie distrusă; să se ocupe ca mintea să nu fie niciodată aspirată în acest curent; astfel încât cu această minte să puteţi deveni o fiinţă umană în întregime diferită, cu o viaţă de o calitate diferită? Veţi fi educaţi în acest fel? Sau veţi îngădui părinţilor dvs., societăţii să vă dicteze astfel încât să deveniţi o parte a curentului societăţii? Educaţia adevărată nu înseamnă doar ca mintea omenească, mintea dvs., să fie capabilă să exceleze în matematici, geografie şi istorie, ci şi să nu poată fi nicicând, în nicio împrejurare, atrasă în vâltoarea societăţii. Pentru că acest curent, pe care îl numim trăire, este foarte corupt, este imoral, este violent, este lacom. Acest curent este cultura noastră. Astfel, întrebarea care se pune este: cum să producem felul bun de educaţie pentru ca mintea să poată rezista oricărei ispite, oricăror influenţe, bestialităţii acestei civilizaţii şi culturii ei.

Am ajuns într-un punct al istoriei în care avem de creat o cultură nouă, un fel de existenţă total diferită, nu bazată pe industrializare şi consum, ci o cultură bazată pe o calitate adevărată a religiei. Ei bine, cum vom determina prin educaţie ca mintea să fie în întregime deosebită, să nu fie lacomă, să nu fie invidioasă? Cum vom crea o minte care să nu fie ambiţioasă, care să fie extraordinar de activă, de eficientă; care să aibă o percepţie adevărată a ceea ce este real în viaţa zilnică, ceea ce la urma urmei înseamnă religie?

Ei bine, haideţi să descoperim care este înţelesul adevărat şi intenţia educaţiei. Poate mintea dvs., care a fost condiţionată de societate, de cultura în care aţi trăit, să fie transformată prin educaţie astfel încât nicicând, sub nicio împrejurare să nu intraţi în vâltoarea societăţii? Este cu putinţă să fiţi educaţi în mod diferit? "Educaţi" în sensul adevărat al acestui cuvânt; nu acela de transmitere a unor informaţii de la profesori la elevi, informaţii despre matematici, istorie sau geografie, ci în acela al producerii, în chiar procesul învăţării acestor materii, a unei schimbări în mintea dvs.. Ceea ce înseamnă că trebuie să fiţi extraordinar de critici. Trebuie să învăţaţi să nu acceptaţi niciodată decât ceea ce vedeţi limpede voi înşivă, să nu repetaţi niciodată ceea ce a spus altcineva.

Eu consider că ar trebui să vă puneţi aceste întrebări, nu doar ocazional, ci în fiecare zi. Descoperiţi! Ascultaţi totul, ascultaţi păsările, mugetul vacii. Învăţaţi despre orice în interiorul vostru, fiindcă, dacă învăţaţi prin voi înşivă despre voi înşivă, atunci nu veţi mai fi o fiinţă omenească de mâna doua. Aşa că ar trebui, dacă-mi îngăduiţi să vă sugerez aceasta, ca de acum încolo să descoperiţi cum să trăiţi într-un fel cu totul deosebit, chiar dacă va fi greu, căci îmi este teamă că celor mai mulţi dintre noi le place să găsească un mod uşor de viaţă. Nouă ne place să repetăm şi să urmăm ceea ce spun alţi oameni, ceea ce fac alţi oameni, fiindcă acesta este cel mai uşor mod de a trăi:conformarea la un vechi şablon sau la un nou şablon. Trebuie să descoperim ce înseamnă să nu te conformezi niciodată şi ce înseamnă să trăieşti în afara fricii. E vorba despre viaţa dvs. şi nimeni nu vă va învăţa, nici cărţile, nici vreun guru. Trebuie să învăţaţi prin voi înşivă, iar din această învăţătură va veni înţelepciunea. Atunci puteţi trăi o viaţă extraordinar de frumoasă, de fericită. Nu-i aşa? Acum doriţi să-mi puneţi întrebări?

*

Un student: Lumea este plină de oameni împietriţi, de oameni indiferenţi, cruzi. Cum îi puteţi schimba pe aceşti oameni?
Krishnamurti: Lumea este plină de oameni împietriţi, indiferenţi, cruzi. Cum îi puteţi schimba pe aceşti oameni? Oare aceasta este întrebarea? Schimbaţi-vă pe voi înşivă. Altfel, pe măsură ce creşteţi, veţi deveni asemenea oameni împietriţi. Veţi deveni, de asemenea, indiferenţi. Veţi deveni, de asemenea, cruzi. Generaţia trecută dispare, se duce, apăreţi dvs., iar, dacă vă veţi arăta la fel de împietriţi, de indiferenţi, de cruzi, veţi clădi o societate la fel ca aceasta. Ceea ce e important este să vă schimbaţi, să nu fiţi împietriţi, să nu fiţi indiferenţi. Când spuneţi că toate acestea sunt problemele generaţiei mai vechi, le-aţi văzut, le-aţi observat, aţi simţit ceva în legătură cu ele? În caz afirmativ, veţi face ceva. Schimbaţi-vă pe voi înşivă şi încercaţi-o prin acţiune. O astfel de acţiune este un lucru extraordinar. Însă noi dorim să schimbăm pe oricine, în afară de noi înşine, ceea ce, în realitate, înseamnă că nu dorim să ne schimbăm, vrem ca ceilalţi să se schimbe dar, cu toate acestea, rămânem împietriţi, indiferenţi, cruzi, sperând că mediul înconjurător se va schimba, în aşa fel încât noi să putem continua în propriul nostru mod. Înţelegeţi ce spun?

Un student: Dvs. ne cereţi să ne schimbăm, dar în ce să ne schimbăm?
Krishnamurti: Dvs. ne cereţi să ne schimbăm, în ce să ne schimbăm? Nu vă puteţi schimba într-o maimuţă, probabil că v-ar plăcea, dar nu puteţi. Când spuneţi: "Eu vreau să mă schimb în ceva" - fiţi, vă rog, cu băgare de seamă! -, dacă vă spuneţi: "Eu trebuie să mă schimb, eu trebuie să mă schimb în ceva", acest "în ceva" este un şablon pe care dvs. l-aţi creat, nu-i aşa?
Iată: dvs. sunteţi violent sau lacom şi vreţi să vă schimbaţi într-o persoană care nu este lacomă. A voi să nu fii lacom este o altă formă de lăcomie, nu-i aşa? Înţelegeţi ce vă spun? Dar, dacă spuneţi: "Eu sunt lacom, eu vreau să descopăr ce înseamnă a fi lacom, vreau să descopăr ce cuprinde lăcomia", atunci când veţi înţelege lăcomia, veţi fi liberi de lăcomie. Înţelegeţi despre ce vorbesc?
Lăsaţi-mă să explic. Eu sunt lacom şi mă lupt, mă zbat, fac cele mai uriaşe sforţări să nu mai fiu lacom. Eu am deja o idee, un tablou, o imagine despre ce înseamnă să nu fii lacom. Încât mă conformez ideii pe care o am despre nelăcomie. Înţelegeţi? Pe când, dacă privesc la lăcomia mea, dacă înţeleg de ce sunt lacom, dacă pricep natura lăcomiei mele, structura lăcomiei, atunci, când încep să înţeleg toate acestea, sunt liber de lăcomie. Aşadar, eliberarea de lăcomie este ceva total diferit de încercarea de a deveni nelacom. Vedeţi deosebirea? Eliberarea de lăcomie este ceva total diferit de a spune: "Eu trebuie să fiu un om mare, de aceea trebuie să fiu nelacom". Aţi înţeles?
Astă-noapte m-am gândit că vin în această vale de aproape patruzeci de ani. Oamenii au venit şi s-au dus. Au murit copaci şi alţii noi au crescut. Diferiţi copii au venit, au trecut prin această şcoală, au ajuns ingineri sau gospodine şi au dispărut cu totul în masă. I-am întâlnit ocazional, într-un aeroport sau la o întrunire, ca oameni foarte obişnuiţi. Iar, dacă nu sunteţi foarte atenţi, şi dvs. veţi sfârşi într-un fel asemănător.

Un student: Ce înţelegeţi prin obişnuit?
Krishnamurti: Să fii ca restul oamenilor; cu necazurile lor, cu violenţa şi corupţia lor, cu brutalitatea, indiferenţa şi împietrirea lor. Să-ţi doreşti un serviciu, să-ţi doreşti să-ţi păstrezi serviciul - indiferent că eşti eficient sau nu -, să mori în slujbă. Aceasta este ceea ce se numeşte obişnuit: a nu avea nimic nou, nimic proaspăt, nicio bucurie în viaţă; să nu fii niciodată curios, pasionat cu intensitate, să nu descoperi niciodată, ci doar să te conformezi. Asta înţeleg eu prin obişnuit. Este un mod de viaţă automat, o rutină, o plictiseală.

Un student: Cum putem scăpa de a deveni o fiinţă obişnuită?
Krishnamurti: Cum puteţi scăpa de a fi obişnuiţi? Nu fiţi obişnuiţi! Nu puteţi scăpa. Doar nu fiţi!

Un student: Cum, domnule?
Krishnamurti: Nu există niciun "cum". Vedeţi că asta este una dintre întrebările cele mai distrugătoare: "Spuneţi-mi cum?" Întotdeauna omul a zis, peste tot în lume: "Spuneţi-mi cum?" Dacă vedeţi un şarpe, o cobră otrăvitoare, nu spuneţi: "Vă rog, spuneţi-mi cum să fug de ea!" Pur şi simplu fugiţi. În acelaşi fel, dacă vedeţi că sunteţi obişnuit, fugiţi, plecaţi, nu mâine, ci imediat. Din clipa aceea nu veţi mai pune întrebări.
Am să vă propun ceva. Oamenii vorbesc foarte mult despre meditaţie, nu-i aşa?

Un student: Este adevărat.
Krishnamurti: Dvs. nu ştiţi nimic despre ea. Mă bucur. Fiindcă nu ştiţi nimic despre ea, puteţi învăţa despre ea. Este ca şi cum n-ai cunoaşte franceza sau latina, sau italiana. Pentru că nu cunoaşteţi, puteţi învăţa, puteţi să o luaţi de la început. Acei oameni care cunosc deja ce este meditaţia trebuie să uite ce au învăţat şi apoi să înveţe. Vedeţi deosebirea? De vreme ce nu ştiţi ce este meditaţia, să învăţăm despre ea. Pentru a învăţa despre meditaţie, trebuie să observaţi cum vă lucrează mintea. Trebuie să observaţi, aşa cum observaţi o şopârlă care trece, mergând de-a lungul zidului. Îi vedeţi toate cele patru picioare, cum se lipeşte de zid şi, pe măsură ce o urmăriţi, îi vedeţi toate mişcările. În acelaşi fel observaţi şi gândirea dvs. N-o corectaţi! N-o înăbuşiţi! Nu spuneţi: "Toate astea sunt prea grele!" Doar observaţi; acum, în dimineaţa asta.
Întâi de toate staţi absolut liniştiţi. Aşezaţi-vă confortabil, şedeţi absolut liniştiţi, închideţi ochii şi vedeţi dacă vă puteţi ţine ochii fără să-i mişcaţi. Înţelegeţi? Globurile ochilor sunt în mişcare, ţineţi-i complet liniştiţi. Atunci când staţi foarte liniştiţi, descoperiţi ce face gândirea dvs.. Observaţi-o aşa cum observaţi o şopârlă. Observaţi gândirea, felul în care aleargă un gând după altul. Aşa începeţi să învăţaţi, să observaţi.
V-aţi observat vreodată gândurile? Felul cum un gând urmează altui gând, gândirea spunând: "Acesta este un gând bun, acesta e un gând rău". Când vă duceţi seara la culcare sau când vă plimbaţi, observaţi-vă gândirea. Doar observaţi gândirea, fără s-o corijaţi şi atunci veţi învăţa începutul meditaţiei. Acum staţi foarte liniştiţi. Închideţi ochii şi aveţi grijă ca globii oculari să nu se mişte deloc. Apoi observaţi-vă gândurile, aşa, ca să învăţaţi. Odată ce începeţi să învăţaţi, nu mai există capăt pentru învăţare.

Despre mintea religioasă şi despre mintea ştiinţifică

Dis-de-dimineaţă am văzut o pasăre frumoasă, o pasăre neagră cu gâtul roşu. Nu ştiu cum se numeşte pasărea. Zbura din copac în copac, iar în inima ei era un cântec, încât era ceva fermecător de privit. Aş prefera ca în dimineaţa asta să vă vorbesc despre un subiect serios. Ar trebui să-l ascultaţi cu atenţie şi, dacă doriţi, puteţi să-l discutaţi mai târziu cu profesorii dvs.. Vreau să vă vorbesc despre ceva ce preocupă întreaga omenire, ceva de care este tulburată întreaga lume. Este chestiunea spiritului religios şi a minţii ştiinţifice. Există aceste două atitudini în lume. Acestea sunt singurele două stări valoroase ale minţii: spiritul cu adevărat religios şi mintea cu adevărat ştiinţifică. Orice altă activitate este distrugătoare, ducând la foarte multă mizerie, confuzie şi suferinţă.

Mintea ştiinţifică este pozitivă. Descoperirea este misiunea ei, percepţia ei. Ea vede lucrurile printr-un microscop, printr-un telescop; totul urmează să fie văzut, de fapt, aşa cum este; din această percepţie ştiinţa trage concluzii, clădeşte teorii. O astfel de minte se mişcă de la un fapt la altul. Spiritul ştiinţei n-are nimic de-a face cu anumite condiţionări individuale, cu naţionalismul, cu prejudecata. Oamenii de ştiinţă există pentru a cerceta materia, pentru a investiga structura pământului, a stelelor şi a planetelor, pentru a descoperi cum să vindece bolile omului, cum să prelungească viaţa omului, pentru a explica timpul, atât trecutul, cât şi viitorul. Însă mintea ştiinţifică şi descoperirile ei sunt folosite şi exploatate de mintea naţionalistă, de mintea care este India, de mintea care este Rusia, de mintea care este America. Descoperirea ştiinţifică este folosită şi exploatată de statele suverane şi de continente.

Apoi există mintea religioasă, mintea cu adevărat religioasă, care nu aparţine niciunui cult, niciunui grup, niciunei religii, niciunei biserici organizate. Mintea religioasă nu este mintea hindusă, mintea creştină, mintea budistă sau mintea musulmană. Mintea religioasă nu aparţine vreunui grup care se numeşte pe el însuşi religios. Mintea religioasă nu este mintea care merge la biserică, la temple, la moschei. Mintea religioasă nu este nici aceea care se ţine de anumite forme de credinţe, de dogme. Mintea religioasă este complet singură. Este o minte care a văzut direct falsitatea bisericilor, a dogmelor, a tradiţiilor, a credinţelor. Nefiind naţionalistă, nefiind condiţionată de mediul ei, o astfel de minte n-are mărginiri, nici limite. Ea este explozivă, proaspătă, nevinovată, nouă. Mintea nevinovată, mintea tânără, mintea care este extraordinar de mlădioasă, de subtilă, care n-are ancoră.
Numai o astfel de minte poate experimenta ceea ce dvs. numiţi Dumnezeu, ceea ce nu este măsurabil.

O fiinţă omenească e cu adevărat o fiinţă omenească doar când spiritul ştiinţific şi adevăratul spirit religios merg împreună. Atunci fiinţele omeneşti vor crea o lume bună - nu lumea comunistului sau a capitalistului, a brahmanilor sau a romano-catolicilor. De fapt adevăratul brahman este persoana care nu aparţine niciunui crez religios, n-are nicio clasă, nicio autoritate; el n-are nicio situaţie în societate. Acesta este adevăratul brahman, fiinţa umană nouă, cea care le împleteşte pe amândouă, mintea religioasă cu cea ştiinţifică devenind astfel armonios, fără vreo contradicţie înlăuntrul lui. Iar eu consider că scopul educaţiei este crearea acestei minţi noi, care este explozivă şi nu se conformează vreunui şablon stabilit de societate.

O minte religioasă este o minte creatoare. Ea trebuie nu doar să termine cu trecutul, ci şi să explodeze în prezent. Iar această minte - nu mintea care interpretează cărţile, Bhagavad-Gita, Upanişadele, Biblia etc. -, această minte este capabilă de cercetare, este capabilă de a crea o realitate explozivă. Aici nu există nici interpretare şi nici dogmă.

Este extraordinar de greu să fii religios şi să ai o minte ştiinţifică, precisă, limpede, să ai o minte care nu este înfricoşată, care nu este preocupată de propria ei siguranţă, de propriile ei frici. Nu puteţi avea o minte religioasă fără a vă cunoaşte pe voi înşivă, fără a cunoaşte totul despre dvs. - despre corpul, despre mintea, despre emoţiile dvs., despre felul în care lucrează mintea, în care funcţionează gândirea. Şi, pentru a merge dincolo de toate acestea, pentru a descoperi toate acestea, trebuie să vă apropiaţi cu o minte ştiinţifică, precisă, limpede, fără prejudecăţi, care nu condamnă, care observă, care vede. Când aveţi o astfel de minte, sunteţi cu adevărat o fiinţă umană cultă, o fiinţă umană care cunoaşte compasiunea. O astfel de fiinţă umană ştie ce înseamnă a fi viu.

Cum poate fi produsă această stare mentală? Căci e obligatoriu să-l ajuţi pe student să fie ştiinţific, să gândească foarte limpede, precis, ca mintea să-i fie ascuţită, tot aşa de mult cum trebuie să-l ajuţi să descopere profunzimile minţii lui, să meargă dincolo de vorbe, dincolo de feluritele etichete de hindus, musulman sau creştin. Este cu putinţă să-l educi pe elev să treacă dincolo de toate aceste etichete şi să descopere, să experimenteze acel ceva care nu este măsurat de minte, pe care nu-l conţine nicio carte, la care nu vă poate conduce niciun guru? Dacă o astfel de educaţie este cu putinţă într-o şcoală ca aceasta, ea va fi remarcabilă. Trebuie să vedeţi cu toţii că merită să creaţi o astfel de şcoală. Asta este ceea ce am discutat acum câteva zile cu profesorii. Am vorbit foarte multe: despre autoritate, disciplină, cum să instruim, ce este ascultarea, ce este educaţia, ce este cultura, cum să stai liniştit. A acorda atenţie doar muzicii, dansului, aritmeticii, lecţiilor nu este întregul vieţii. Face parte din viaţă şi observarea felului în care gândeşti, însemnătatea lui a gândi şi a lui de ce gândim. Face, de asemenea, parte din viaţă privitul păsărilor, observarea sătenilor, a mizeriei lor, pe care fiecare dintre noi a produs-o, pe care societatea o menţine. Toate acestea sunt o parte a educaţiei.

Despre cunoaştere şi inteligenţă

Vă aflaţi aici ca să adunaţi cunoaştere ştiinţifică: istorie, biologie, lingvistică, geografie etc. Separat de cunoaşterea pe care o căpătaţi aici, există cunoaşterea colectivă, cunoaşterea rasială, cunoaşterea bunicilor dvs., a generaţiilor trecute. Ei cu toţii au avut foarte multe experienţe, li s-au întâmplat foarte multe lucruri, iar experienţa lor colectivă a devenit cunoaştere. Există apoi cunoaşterea propriilor dvs. experienţe, a propriilor dvs. reacţii, impresii, a propriilor dvs. înclinaţii şi tendinţe care au căpătat formele lor speciale. Astfel încât există cunoaşterea ştiinţifică: biologică, matematică, fizică, istorică, geografică; dar există şi cunoaşterea colectivă a trecutului, care e tradiţia comunităţii, a rasei, iar apoi este cunoaşterea personală pe care aţi experimentat-o voi înşivă. Acestea sunt cele trei feluri de cunoaştere existente: colectivă, personală, ştiinţifică. Toate acestea, împreună, produc ele inteligenţa?

Ei bine, ce este cunoaşterea? Are cunoaşterea vreo legătură cu inteligenţa? Inteligenţa se foloseşte de cunoaştere, fiind capacitatea de a gândi limpede, obiectiv, sănătos, echilibrat. Inteligenţa este o stare în care nu există emoţii personale, în care nu sunt cuprinse păreri personale, prejudecăţi sau înclinaţii. Inteligenţa este capacitatea de a înţelege direct. Mi-e teamă că lucrul acesta este destul de dificil de realizat, dar este important, este bine pentru dvs. să vă exersaţi creierul.

Prin urmare, există o cunoaştere care este trecutul, căreia i se adaugă necontenit cunoştinţe şi există inteligenţă. Inteligenţa este însuşirea unei minţi foarte sensibile, foarte agere, foarte lucide. Inteligenţa nu se agaţă de o judecată sau de o apreciere particulară, ci este capabilă să gândească foarte limpede, obiectiv. Inteligenţa este lipsită de confuzie. Mă urmăriţi? Ei bine, cum va fi cultivată această inteligenţă? Care este capacitatea acestei inteligenţe? Dvs. vă duceţi viaţa aici şi sunteţi educaţi în tot felul de discipline, în variate ramuri ale cunoaşterii. Dar sunteţi educaţi în aşa fel încât, odată cu asta, să ia fiinţă inteligenţa? Vedeţi problema? S-ar putea să aveţi o foarte bună cunoaştere a matematicilor sau a tehnicii. S-ar putea să luaţi un bacalaureat, să intraţi într-o facultate şi să fiţi un inginer de primă mână. Dar aţi devenit sensibil, ager? Gândiţi obiectiv, limpede, cu inteligenţă, cu înţelegere? Există o armonie între cunoaştere şi inteligenţă, un echilibru între cele două? Nu puteţi gândi limpede dacă aveţi prejudecăţi, dacă aveţi idei preconcepute. Nu puteţi gândi limpede dacă nu aveţi sensibilitate; sensibilitate la natură, sensibilitate la toate lucrurile care se petrec în jurul dvs., sensibilitate nu numai la ce se petrece în afara dvs., ci şi înlăuntrul dvs. Dacă nu sunteţi sensibili, dacă nu sunteţi lucizi, nu puteţi gândi limpede. Inteligenţa cere să vedeţi frumuseţea pământului, frumuseţea copacilor, frumuseţea cerurilor, apusul de soare fermecător, stelele, frumuseţea ingeniozităţii.

Ei bine, adunaţi cumva această inteligenţă aici, în această şcoală? O adunaţi sau adunaţi doar cunoaştere din cărţi? Dacă n-aveţi inteligenţă, nici sensibilitate, atunci cunoaşterea poate deveni foarte periculoasă. Ea poate fi folosită în scopuri distrugătoare. Tocmai asta face întreaga lume. Aveţi inteligenţa care întreabă, care încearcă să descopere? Ce fac profesorii şi ce faceţi dvs. pentru a produce această calitate a inteligenţei, de a vedea frumuseţea pământului, murdăria, noroiul şi, în acelaşi timp, inteligenţa care este lucidă de cele ce se petrec lăuntric - cum gândim, cum observăm, fineţea gândirii? Oare faceţi dvs. toate acestea? Dacă nu le faceţi, care este atunci esenţa educaţiei pe care o primiţi?

Ei bine, care este rolul unui educator? Să fie doar acela de a vă furniza informaţii, cunoaştere sau este şi acela de a declanşa această inteligenţă în dvs.? Dacă aş fi învăţător aici, ştiţi ce aş face? Întâi de toate aş dori să mă întrebaţi despre orice - nu despre cunoaştere, asta e foarte simplu -, dar să mă întrebaţi cum să priviţi, cum să priviţi aceşti munţi, cum să priviţi acest tamarind; cum să ascultaţi o pasăre, cum să urmăriţi un şuvoi de apă. Eu v-aş ajuta să priviţi pământul minunat şi natura, frumuseţea ţinutului, culoarea pământului.

Apoi aş vrea să vă spun: priviţi-i pe ţărani, pe săteni. Priviţi-i, nu-i criticaţi, priviţi sărăcia lor, murdăria lor, nu în felul în care îi priviţi acum, cu totală indiferenţă. Există acele bordeie, aţi fost vreodată în ele? Profesorii au fost în ele? Au privit acele bordeie? Şi, dacă au fost, ce-au făcut? Aşa că eu vreau să vă fac să priviţi - ceea ce înseamnă a vă face sensibili; or, dvs. nu puteţi fi sensibili dacă sunteţi nepăsători, indiferenţi la ce se petrece în jur. Atunci eu v-aş spune: "Pentru a fi inteligenţi, trebuie să ştiţi ce faceţi: felul în care mergeţi, felul în care vorbiţi, felul în care mâncaţi". Înţelegeţi? Eu v-aş vorbi despre hrana dvs. V-aş spune: "Priviţi, discutaţi, nu vă temeţi să puneţi vreo întrebare, descoperiţi, învăţaţi", iar în clasă aş discuta cum anume să citiţi, cum să învăţaţi, ce înseamnă a da atenţie. Dacă dvs. aţi zice că vreţi să vă uitaţi afară pe fereastră, eu v-aş spune: "Priviţi afară pe fereastră, uitaţi-vă la tot ce vreţi să vedeţi afară şi, după ce aţi văzut, priviţi-vă cartea cu un interes egal şi cu plăcere". Atunci v-aş spune: "Prin cărţi, prin discuţii, eu v-am ajutat să fiţi inteligenţi: lăsaţi-mă să vă ajut să descoperiţi cum să trăiţi în această lume sănătoşi, echilibraţi, nu pe jumătate adormiţi". Acesta este rolul profesorului, al unui educator, nu să vă dea doar o serie de date, de cunoştinţe, ci şi să vă arate întreaga întindere a vieţii, frumuseţea ei, urâţenia ei, încântarea, bucuria, chinul, frica. Încât, atunci când veţi părăsi acest loc, să fiţi o fiinţă omenească extrem de puternică - în stare să-şi folosească inteligenţa în viaţă -, şi nu o fiinţă omenească împietrită, distrugătoare, nesăbuită.

Acum dvs. aţi ascultat - profesorii, directorul şi studenţii, aţi ascultat cu toţii. Ce intenţionaţi să faceţi cu privire la acestea? Ştiţi, responsabilitatea dvs., ca studenţi, este tot atât de mare pe cât este şi răspunderea profesorilor. Este răspunderea studenţilor să întrebe, să cerceteze, nu doar să spună: "Eu vă voi asculta, învăţaţi-mă". Înseamnă că dvs. se cuvine să fiţi extraordinar de inteligenţi, astfel încât, atunci când veţi părăsi Rishi Valley, s-o părăsiţi cu un zâmbet, cu o strălucire în inimă, capabili de a fi sensibili, gata de a plânge, gata de a râde.

*

Un student: Dacă sunteţi foarte sensibil, nu credeţi că riscaţi să fiţi emotiv?
Krishnamurti: Ce este rău în a fi emotiv? Când văd aceşti oameni sărmani trăind în sărăcie, eu mă simt foarte energic. Ce este rău în asta? Nu este nimic rău în a simţi emoţie când vedeţi murdăria, noroiul, sărăcia din jurul dvs. Dar şi dvs. vă simţiţi la fel de energic dacă cineva spune ceva urât despre dvs. Când se întâmplă aşa, ce faceţi? Oare din cauza emoţiei îi veţi riposta la fel? Sau fiindcă sunteţi sensibil, emotiv, veţi fi lucid de ceea ce urmează să faceţi? Dacă există o pauză înaintea răspunsului pe care vreţi să-l daţi, iar dvs. o observaţi, sunteţi sensibil la ea, atunci în acest interval survine inteligenţa. Îngăduiţi să existe acest interval; în el începeţi să pândiţi. Dacă sunteţi extrem de lucizi de problemă, apare o acţiune imediată, iar această acţiune imediată este acţiunea dreaptă a inteligenţei.

Un student: De ce suntem condiţionaţi?
Krishnamurti: De ce gândiţi că suntem condiţionaţi? Este foarte simplu. Dvs. aţi pus întrebarea. Ei bine, exersaţi-vă creierul. Descoperiţi de ce sunteţi condiţionat. Sunteţi născut în această ţară, trăiţi într-un mediu, într-o cultură, copil fiind, creşteţi în acest mediu şi apoi ce se întâmplă? Observaţi-i pe copiii din jur. Observaţi-le pe mame, pe taţii lor, dacă sunt hinduşi sau musulmani, comunişti sau capitalişti; ei îi spun copilului: "Fă aceasta, fă aceea". Copilul îşi vede bunica mergând la templu, îndeplinind ritualuri şi, treptat, copilul acceptă toate acestea. Sau s-ar putea ca părinţii să spună: "Eu nu cred în rituri", iar copilul acceptă aceasta, de asemenea. Este uşor de înţeles că mintea, creierul copilului sunt ca plastilina sau ca argila şi în această plastilină se produc imprimări, ca şanţurile pe un disc. Totul este înregistrat. Încât copilul înregistrează totul, conştient sau inconştient, până ce treptat devine un hindus, un musulman, un catolic sau un ateu. Atunci el face diferenţieri precum: credinţa mea, credinţa ta, dumnezeul meu, dumnezeul tău, ţara mea, ţara ta. Aţi fost condiţionaţi să faceţi sforţări uriaşe; trebuie să faceţi efortul de a studia, de a trece un examen, trebuie să faceţi efortul de a fi bun.
Deci întrebarea este următoarea: Cum este posibil ca mintea, care este condiţionată, să se elibereze pe sine din această condiţionare? Cum vă propuneţi să ieşiţi din condiţionare? Acum exersaţi-vă inteligenţa spre a descoperi. Nu urmaţi pe cineva care spune: "Faceţi asta şi veţi fi decondiţionat"; descoperiţi voi înşivă cum vă puteţi decondiţiona. Haideţi, răspundeţi-mi, vorbiţi cu mine.

Un student: Dvs. ne puteţi spune cum să ne decondiţionăm?
Krishnamurti: Pentru a cădea în capcana unei alte condiţionări, nu-i aşa? Întâi de toate, ştiţi că sunteţi condiţionaţi? Cum o ştiţi? Ştiţi că sunteţi condiţionaţi numai pentru că v-a spus cineva? Vedeţi deosebirea? Iată: dacă cineva vă spune că vă este foame, acesta este un lucru, iar a şti prin voi înşivă că sunteţi flămânzi, este ceva cu totul deosebit. Aceste două afirmaţii sunt diferite, nu-i aşa? În acelaşi fel, ştiţi prin voi înşivă, fără ca cineva să vă spună, că sunteţi condiţionat ca hindus, ca musulman? Ştiţi lucrul acesta prin voi înşivă?
Acum vă voi pune eu o întrebare şi vom vedea dacă există un interval înainte ca dvs. să răspundeţi. Este bine? Acum observaţi, gândiţi foarte limpede, fără emoţie, fără vreo prejudecată. Întrebarea mea este: sunteţi lucizi de condiţionarea dvs., fără să vi se spună? Sunteţi lucizi? Nu este atât de greu.
Ştiţi ce înseamnă a fi lucid? Când aveţi o durere la un deget, sunteţi conştienţi de durere, nimeni nu vă spune că există durere. O ştiţi pur şi simplu. Ei bine, în acelaşi fel, ştiţi că sunteţi condiţionaţi, condiţionaţi în gândire să fiţi un hindus, să credeţi în ceva, să nu credeţi în altceva, să trebuiască să mergeţi la templu, să nu trebuiască să mergeţi la templu? Sunteţi lucizi de asta?

Un student: Da.
Krishnamurti: Sunteţi lucid? Acum, că sunteţi lucid că sunteţi condiţionat, ce urmează?

Un student: Voi vedea după aceea dacă vreau să fiu decondiţionat.
Krishnamurti: Dacă dvs. sunteţi condiţionat şi deveniţi lucid, se întâmplă ceva? Atunci întreb: ce este rău în a fi condiţionat? Acum eu sunt condiţionat ca musulman şi dvs. sunteţi condiţionat ca hindus, nu-i aşa? Ce întâmplă? S-ar putea ca noi să locuim pe aceeaşi stradă, dar, din cauza condiţionării mele, a credinţei mele, a dogmelor mele, tot aşa cum dvs. aveţi credinţele şi dogmele dvs., deşi ne-am putea întâlni pe aceeaşi stradă, rămânem separaţi, nu-i aşa? Deci unde există separaţie, trebuie să fie şi conflict. Unde există divizări politice, economice, sociale, naţionaliste, trebuie să fie şi conflict. Astfel, condiţionarea devine un factor de divizare. Prin urmare, pentru a trăi paşnic în această lume, trebuie să fim liberi de condiţionare, să încetăm a fi musulmani sau hinduşi. Acesta este factorul de inteligenţă; a deveni lucizi că suntem condiţionaţi, apoi a vedea efectul acestei condiţionări asupra lumii, divizările naţionale, de limbă etc. şi a vedea că unde există divizare, există conflict. Când vedeţi asta, când sunteţi conştienţi că sunteţi condiţionaţi, iată acţiunea inteligenţei.
Este suficient atât pentru azi. Vreţi să puneţi întrebări?

Un student: Cum putem fi liberi de prejudecăţi?
Krishnamurti: Când spuneţi "cum", ce înţelegeţi prin acest cuvânt? Cum urmează să plec din acest loc? Tot ce am de făcut este să plec. Eu nu întreb niciodată cum urmează să plec. Folosiţi-vă inteligenţa, lăsaţi prejudecăţile. Întâi fiţi conştienţi că aveţi prejudecăţi. Nu aşteptaţi să vă spună alţii că aveţi prejudecăţi. Şi ceilalţi au prejudecăţi, aşadar nu vă necăjiţi de ce spun alţi oameni legat de prejudecăţile dvs. Întâi fiţi lucizi că aveţi prejudecăţi. Vedeţi ce efect au prejudecăţile - ele îi dezbină pe oameni. Prin urmare dvs. sunteţi conştienţi că trebuie să existe o acţiune inteligentă, şi anume: mintea trebuie să fie capabilă să se elibereze de prejudecăţi. Nu întrebaţi: "cum", ceea ce ar însemna folosirea unui sistem, a unei metode. Descoperiţi dacă mintea dvs. poate fi liberă de prejudecată. Vedeţi ce înseamnă asta. De ce aveţi prejudecăţi? Fiindcă face parte din condiţionarea dvs. să aveţi prejudecăţi, iar în prejudecată există foarte multă plăcere. De aceea, mai întâi deveniţi lucizi, deveniţi lucizi de frumuseţea ţinutului, deveniţi lucizi de copaci, de culori, de umbre, de profunzimea luminii şi de frumuseţea copacilor care se mişcă şi observaţi păsările, fiţi lucizi de tot ce este în jurul dvs.; atunci, treptat, prindeţi-vă în mişcare, descoperiţi, fiţi lucizi de voi înşivă, fiţi conştienţi de felul cum reacţionaţi în relaţiile cu prietenii dvs. - toate acestea aduc inteligenţă. Este de ajuns pentru această dimineaţă? Atunci vom face altceva.
Întâi de toate staţi complet liniştiţi, confortabil, staţi foarte calmi, relaxaţi. Vă voi arăta. Acum priviţi copacii, colinele, forma colinelor, priviţi-le, priviţi la calitatea culorii lor, observaţi-le. Nu mă ascultaţi pe mine. Observaţi şi vedeţi acei copaci, copacii care îngălbenesc, tamarindul şi apoi priviţi la buganvilee (Plantă exotică, decorativă, cu frunze şi flori strălucitoare. - N. tr.). Nu le priviţi cu mintea, ci cu ochii. După ce aţi privit toate culorile, forma câmpiei, a colinelor, a stâncilor, umbra, treceţi de la exterior spre interior şi închideţi-vă ochii, închideţi-i complet. Aţi terminat să priviţi lucrurile din afară, iar acum, cu ochii închişi, puteţi privi la ce se petrece lăuntric. Observaţi ce se întâmplă înlăuntrul dvs., nu gândiţi, observaţi doar, nu vă mişcaţi ochii, ţineţi-i doar foarte, foarte liniştiţi, fiindcă acum nu există nimic de văzut, aţi văzut toate lucrurile din jurul dvs., acum vedeţi ce se petrece înlăuntrul minţii dvs., iar, pentru a vedea ce se petrece în interiorul minţii, trebuie să fiţi foarte liniştiţi lăuntric. Şi, când faceţi asta, oare înţelegeţi ce se petrece cu dvs.? Deveniţi foarte sensibili, foarte ageri la lucrurile din afară şi la cele din lăuntru. Atunci descoperiţi că exteriorul este interiorul, atunci descoperiţi că acela care observă este lucrul observat.

***

Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.