Înţeleptul de la Arunachala (2)

Ramana Maharshi
Înţeleptul de la Arunāchala
Editura Herald, 2019
traducere, note şi îngrijire ediţie: Dr. Elena Liliana Popescu



***
Fragment 2

Citiţi un prim fragment aici.


15. Dl Evans-Wentz: Există yoghini care posedă puteri oculte. Care este părerea lui Maharshi despre aceasta?
M. Puterile acestor yoghini sunt cunoscute fie din auzite, fie prin demonstraţie. Este dovada că ele nu există decât în domeniul mentalului.
D. Dl Brunton menţionează existenţa la Madras a unui yoghin capabil de a comunica de la distanţă cu maestrul său aflat în Himalaya.
M. Aceasta nu este ceva mai extraordinar decât telepatia despre care a auzit toată lumea. Telepatia nu poate exista fără auditor, nici televiziunea fără spectator. Ce diferenţă este între a auzi de departe sau de aproape? Doar auditorul are importanţă. Fără auditor nu se poate concepe audiţia şi fără spectator nu se poate concepe vizionarea.
D. Mă îndemnaţi atunci să iau în consideraţie subiectul şi nu obiectul.
M. Subiectul şi obiectul nu apar decât atunci când mentalul este pus în mişcare. Mentalul le înglobează pe amândouă ca şi în cazul puterilor oculte.
D. Este adevărat că lumina (jyotish) este vizibilă pe vârful colinei Arunāchala?
M. Da.
D. Este adevărat că locurile sfinte precum muntele Kailāsa, Benares etc. produc efecte psihice asupra vizitatorilor?
M. Da.
D. Se obţine vreun folos spiritual murind la Benares?
M. Da, sensul morţii la Benares devine clar dacă se înţelege ce înseamnă adevăratul Benares şi adevărata moarte.
D. Vreţi să spuneţi că amândouă sunt în Sine?
M. Da.
D. Există şase centre repartizate în corp, adică în microcosmos, şi centrele corespunzătoare în macrocosmos, adică în univers?
M. Da. Ceea ce este în lume este şi în corp, iar ceea ce este în corp este şi în lume.
D. Caracterul sacru al oraşului Benares este o chestiune de credinţă interioară sau este un lucru exterior, real?
M. Şi una şi alta.
D. Unii sunt atraşi de un anumit loc de pelerinaj, alţii de alte locuri. Alegerea pe care o fac este dictată de temperamentul lor?
M. Da. Observă cum toţi cei care sunt reuniţi aici astăzi sunt născuţi în locuri diferite şi trăiesc chiar în străinătate. Care este deci forţa care te-a atras până aici? Dacă vei înţelege cum această forţă acţionează în tine, vei înţelege de asemenea cum acţionează şi în ei.

16. Dl Grant Duff: Unde poate fi situat sediul memoriei şi al uitării?
M. În mental (chitta).

17. Dl Evans-Wentz: Solitudinea este necesară pentru un jnānin?
M. Solitudinea nu este decât o atitudine mentală. Un om poate foarte bine să se afle în mijlocul mulţimii şi să-şi păstreze pacea sa. În acest caz, el se află efectiv în starea de singurătate. Un altul, dimpotrivă, poate rămâne singur, în mijlocul unei păduri liniştite şi să fie incapabil să-şi controleze mentalul. Acest om nu se află în starea de singurătate. Singurătatea este deci o funcţie mentală. Un om ataşat dorinţelor sale nu va fi niciodată în stare de solitudine, oriunde s-ar afla. Dimpotrivă, un om detaşat de orice dorinţă se află permanent în starea de solitudine.
D. Un om poate deci să se dedice unor activităţi şi să rămână în acelaşi timp detaşat şi astfel să se menţină într-o stare de solitudine?
M. Da. Munca îndeplinită cu dorinţa de a obţine un rezultat este o piedică, pe când munca executată cu detaşare nu afectează pe autorul său. Acesta din urmă, chiar atunci când execută o activitate, rămâne în starea de singurătate.
D. Se spune că există în Tibet numeroşi sfinţi trăind într-o stare de perfectă singurătate şi care totuşi aduc imense servicii umanităţii. Cum este aceasta posibil?
M. Da. Este posibil. Realizarea Sinelui este ajutorul cel mai preţios care poate fi adus umanităţii. Iată de ce se spune că sfinţii sunt binefăcători deşi rămân îndepărtaţi în pădurile lor. Dar nu trebuie uitat totuşi că solitudinea nu există numai în păduri. Poate fi de asemenea aflată în oraşe şi chiar în vălmăşagul ocupaţiilor vieţii cotidiene.
D. Nu este deci necesar ca sfinţii să trăiască printre oameni pentru a le fi acestora utili spiritual?
M. Doar Sinele constituie realitatea. Lumea şi celelalte nu sunt realitatea. O "fiinţă realizată" nu consideră că lumea este diferită de ea însăşi.
D. În consecinţă, realizarea acelor sfinţi contribuie automat la elevarea spirituală a umanităţii, fără ca aceasta să-şi dea seama. Aşa este?
M. Da. Ajutorul spiritual este imperceptibil, dar el nu se micşorează câtuşi de puţin prin aceasta. Un sfânt autentic ajută întreaga umanitate fără ştirea acesteia.
D. Oare nu ar fi totuşi de o utilitate mai mare dacă el ar fi în contact cu ceilalţi?
M. Nu există "alţii" cu care să poată intra în contact. Nu există decât Sinele, care este singura şi unica realitate.
D. Dar dacă ar exista în lume, de exemplu, vreo sută de oameni "realizaţi", oare omenirea întreagă nu ar beneficia de cele mai mari avantaje spirituale?
M. Când foloseşti expresia "realizat", exprimi pe Cel fără de limite, Sinele, dar când îi adaugi cuvântul "om", îi reduci semnificaţia. Nu există decât un Sine, Unic şi Infinit.
D. Da. Înţeleg! Sri Krishna spune în Bhagavad Gīta că trebuie să se lucreze fără a se ataşa de rezultatele lucrărilor respective şi că o astfel de activitate este de preferat trândăviei. Putem numi o astfel de atitudine Karma-Yoga?
M. Cuvintele înţelepţilor sunt adaptate temperamentului celor care îl ascultă.
D. În Europa, oamenii nu înţeleg că un om care trăieşte în solitudine poate să fie util aproapelui său. Ei îşi imaginează că numai oamenii angajaţi în activităţi terestre pot aduce un serviciu autentic. Când va înceta oare această confuzie? Oare starea de spirit europeană va continua încă timp îndelungat să se bălăcească în mocirla materialismului, sau va înţelege în sfârşit să realizeze adevărul?
M. Nu trebuie să te preocupe Europa sau America. Unde sunt oare cele două continente dacă nu în creierul tău, sub formă de reprezentare mentală? Realizează Sinele tău şi tot restul va fi realizat.
Atunci când visezi şi vezi în visul tău mai multe personaje, dacă te trezeşti brusc şi îţi aminteşti visul, tu nu cauţi să stabileşti dovada că personajele din visul tău există de asemenea în starea de veghe.
D. Ce opinie are Maharshi asupra teoriei iluziei universale (Māyā)?
M. Ce este Māyā? Nimic altceva decât realitatea.
D. Māyā nu este deci o iluzie?
M. Termenul de Māyā este utilizat pentru a simboliza diferitele manifestări ale realităţii. În consecinţă, Māyā este realitatea şi nimic altceva.
D. Anumite persoane afirmă că Sri Shankarāchārya nu era decât un intelectual şi că el nu era realizat. Aşa este?
M. De ce eşti preocupat de Shankarāchārya? Începe prin a realiza propriul tău Sine. Ceilalţi pot foarte bine să se îngrijească de ei înşişi.
D. Iisus Hristos vindeca bolnavii. Era numai o exercitare a puterilor oculte (siddhis)?
M. Îţi închipui că Iisus Hristos, în momentul în care acţiona, era conştient că vindecă oamenii de bolile lor? El nu putea fi conştient de puterile sale.
D. Iisus nu era o fiinţă perfectă, înzestrată cu puteri oculte?
M. Iisus nu putea, cu siguranţă, să fie conştient de faptul că el deţine puteri oculte.
D. Dar nu este un lucru bun să dobândeşti siddhis, precum telepatia etc.?
M. Telepatia sau radioul îţi permit să auzi şi să vezi la distanţă. Ele se raportează, în definitiv, la fenomenul de audiţie şi de vizionare. Fenomenul audiţiei este acelaşi, fie că se ascultă de aproape sau de departe. Factorul fundamental este auditorul, subiectul care ascultă. În absenţa auditorului sau a spectatorului nu poate avea loc audiţia sau vizionarea. Aceste două facultăţi sunt funcţii mentale. Chiar puterile oculte nu sunt altceva decât funcţii mentale. Ele nu sunt naturale Sinelui. Ceea ce nu e natural, ci a fost dobândit, nu poate fi permanent şi în consecinţă nu merită să-ţi dai osteneala pentru a-l obţine.
Siddhis implică puteri mai înalte pe care oamenii nu le deţin în mod obişnuit. Un om obişnuit are puteri limitate şi se simte deja nenorocit. El caută să amplifice puterile sale în scopul de a fi fericit. Va ajunge el cu adevărat la aceasta? Cine înţelege că oamenii sunt deja nenorociţi cu facultăţi de percepţie limitate, poate conclude că nenorocirile se vor agrava proporţional cu amplificarea acestora. Puterile oculte nu vor aduce niciodată fericire cuiva. Dimpotrivă, ele îl fac cu atât mai nenorocit.
Pe de altă parte, la ce servesc aceste puteri? Aşa-zisul ocultist (siddha) doreşte să uimească pe ceilalţi prin puterile sale astfel încât să dobândească aprecierea mulţimii. El caută aplauzele şi, dacă nu le primeşte, este nenorocit. Trebuie neapărat ca alţii să-l aprecieze. El poate chiar să întâlnească pe altcineva ale cărui puteri sunt superioare puterilor sale. El va încerca invidia şi va fi încă şi mai nefericit. Un mare ocultist poate oricând să întâlnească un ocultist mai mare decât el şi aşa mai departe până întâlneşte pe acela care îi va volatiliza toate puterile oculte într-o fracţiune de secundă. Un astfel de personaj este cel mai înalt adept (siddha). De fapt, este Dumnezeu sau Sinele.
Care este puterea veritabilă? Este creşterea bogăţiilor, sau mai degrabă instalarea păcii? Cea mai înaltă perfecţiune constă în a face să domnească pacea.
D. Dar cea mai mare parte a oamenilor din Europa sau din America nu apreciază deloc o astfel de atitudine. Ei preferă mai mult etalarea puterilor şi învăţăturile sub formă de conferinţe etc.
M. Conferinţele pot să placă oamenilor timp de ore în şir fără ca prin aceasta să le amelioreze situaţia. Tăcerea, dimpotrivă, este permanentă şi aduce servicii întregii umanităţi.
D. Dar nimeni nu înţelege liniştea.
M. Asta nu are nicio importanţă. Tăcerea înseamnă elocvenţă supremă. Conferinţele verbale nu sunt tot atât de elocvente ca tăcerea. Tăcerea nu înseamnă altceva decât elocvenţă neîncetată. Maestrul primordial, Dakshināmurti, este idealul de urmat. El îşi instruia discipolii săi, care erau mari rishis, doar prin tăcere.
D. Dar existau atunci, la acea epocă, astfel de discipoli. Era deci o situaţie perfectă. Astăzi este altfel. Trebuie mers în căutarea discipolilor pentru a-i ajuta.
M. Este o dovadă de ignoranţă. Puterea care te-a creat a creat lumea. Dacă această putere poate avea grijă de tine, ea poate avea de asemenea grijă de lumea întreagă.
D. Cum gândeşte Bhagavan relativ la "fiinţa pierdută" despre care vorbeşte Hristos?
M. Reflectează la ceea ce trebuie să fie pierdut. Este ceva ce trebuie pierdut? Ceea ce are cu adevărat importanţă este numai ceea ce este natural. Căci acesta este etern şi nu poate face obiectul unei experienţe. Ceea ce este născut trebuie să moară. Ceea ce este dobândit trebuie să fie pierdut. Eşti născut? Eşti dintotdeauna. Sinele nu poate fi pierdut vreodată.
D. Buddha consideră calea octuplă cea mai bună deoarece cuprinde toată lumea, astfel încât nimeni nu este abandonat.
M. Da. Hinduşii numesc această cale Rāja-yoga.
D. Această yoga este deci recomandată pentru un aspirant la spiritualitate?
M. Yoga favorizează controlul mentalului.
D. Dar yoga nu provoacă prin practicare puteri oculte care sunt, se pare, periculoase?
M. În întrebarea pusă te-ai referit la un aspirant la spiritualitate, ceea ce nu are nimic în comun cu un căutător de puteri oculte.

18. Dl E. Chettiar: De ce se spune că pentru cel ce se mărgineşte să asculte învăţătura sacră (shravana), cunoaşterea sa este şovăielnică pe când cunoaşterea izvorâtă din contemplare este stabilă şi definitivă?
M. Este echivalent cu a spune că nu este stabilă cunoaşterea rezultată din auzite (paroksha), pe când cea născută din propria realizare (aparoksha) este fermă.
Se spune de asemenea că stadiul de auditor (shravana) contribuie la dezvoltarea înţelegerii intelectuale a adevărului, pe când stadiul de meditaţie (manana) clarifică această înţelegere şi că în final stadiul de contemplare (nidhi-dhyāsana) provoacă realizarea adevărului. Se adaugă, în plus, că şi după realizare, cunoaşterea nu este stabilă şi definitivă. Ea nu este astfel decât atunci când devine la fel de transparentă şi de evidentă ca un fruct de zmeură ţinut în căuşul palmei.
Alţii pretind că simpla ascultare (shravana) este suficientă. Căci cei care au atins - poate în precedentele încarnări - un înalt grad de maturitate spirituală obţin adevărul, în timp ce alţii, mai puţin evoluaţi, trebuie să treacă prin diversele stadii descrise mai sus, shravana, manana, nidhi-dhyāsama, înainte de a se putea cufunda în samādhi.

19. Dna Piggot: Care este regimul alimentar prescris pentru un sādhak (cel care se dedică exerciţiilor spirituale)?
M. Hrana sattvică, în cantitate limitată.
D. Ce înseamnă hrană sattvică?
M. Pâine, fructe, legume, lapte etc.
D. În nordul Indiei se mănâncă peşte. Este aceasta permis?
Maharshi nu răspunde.
D. Noi, europenii, suntem obişnuiţi cu un regim alimentar determinat. O schimbare a regimului ne afectează sănătatea şi spiritul îşi pierde puterile. Ori, este necesar să ne menţinem starea de sănătate, nu-i aşa?
M. Fireşte. Dar chiar dacă trupul este slab, mentalul poate fi puternic.
D. În absenţa regimului nostru obişnuit, sănătatea noastră se deteriorează şi mentalul nostru îşi pierde forţa.
M. Ce înţelegi prin forţa mentalului?
D. Puterea de a elimina ataşamentele terestre.
M. Calitatea hranei exercită o influenţă capitală asupra mentalului. Structura acestuia este condiţionată de hrana care este asimilată.
D. Într-adevăr! Dar atunci cum ar putea europenii să se adapteze unei diete exclusiv "sattvice"?
M. (întorcându-se către Dl Evans-Wentz) Aţi mâncat hrana de aici mai mult timp. V-a afectat cumva negativ?
Dl Evans-Wentz: Nicidecum. Dar aceasta deoarece eu eram deja obişnuit cu ea.
Dna Piggot: Care este atunci soarta celor care nu sunt obişnuiţi cu acest mod de a se hrăni?
M. Obişnuinţa nu este altceva decât adaptarea la mediul înconjurător. Obişnuinţa mentală este cea importantă. De fapt, mentalul a fost educat să creadă că un anumit gen de hrană este savuroasă şi agreabilă. Corpul trebuie să absoarbă concret alimente sub formă materială, fie că regimul este vegetarian, sau nu. Dar mentalul nu doreşte decât mâncarea cu care s-a obişnuit şi pe care o consideră bună.
D. Restricţiile alimentare se aplică de asemenea oamenilor care sunt realizaţi?
M. Nu. Mentalul oamenilor realizaţi este perfect stabil şi el nu este afectat sau influenţat de hrană, oricare ar fi ea.
D. Oare un regim care conţine carne nu constituie o crimă contra vieţii?
M. Ahimsā, nonviolenţa, este una dintre primele cerinţe fundamentale ale eticii yoghinilor.
D. Dar plantele sunt de asemenea vii.
M. Şi pietrele pe care sunteţi aşezată sunt vii!
D. Trebuie să încercăm să ne obişnuim gradat cu hrana vegetariană?
M. Da. Este drumul cel bun.

20. Dl Evans-Wentz: Putem avea mai mulţi maeştri spirituali (guru)?
M. Ce este maestrul? În definitiv, el nu este altceva decât Sinele. Potrivit gradului de evoluţie spirituală, Sinele se manifestă uneori sub forma unui maestru fizic, în carne şi oase. Faimosul sfânt Avadhuta, din vechime, avea mai mult de douăzeci şi patru de maeştri. Maestrul este cel care te învaţă ceva. Gurul poate fi chiar şi un obiect neînsufleţit, ca în cazul lui Avadhuta. Dumnezeu, gurul, Sinele sunt identice.
Un om cu înclinaţii spirituale gândeşte că Dumnezeu este omniprezent şi îl ia pe Dumnezeu drept guru. Mai târziu, Dumnezeu îl pune în contact cu un guru în carne şi oase şi omul îl consideră ca pe Totul în tot. După aceea, aceeaşi persoană, prin graţia Maestrului său, este condusă la descoperirea faptului că propriul său Sine este realitatea supremă şi nimic altceva. Abia atunci el descoperă că Sinele este de fapt maestrul veritabil.
D. Sri Bhagavan îi iniţiază pe discipolii săi?
Maharshi nu răspunde, dar un membru din anturajul său îi spune:
"Maharshi nu vede pe nimeni în afara Sinelui său. Pentru el nu există, deci, discipoli. Graţia sa este omnipenetrantă, şi numai prin tăcerea sa el o acordă celui care o merită".
D. În ce măsură cunoştinţele dobândite din cărţi sunt favorabile realizării?
M. Ele ajută numai pentru orientarea spiritului către chestiunile spirituale.
D. Care este limita ajutorului furnizat numai de către intelect?
M. El este un ajutor până în momentul în care intelectul se pierde în eu şi în care eul se pierde în Sine.

21. Dna Piggott: De ce mâncaţi lapte şi nu mâncaţi deloc ouă?
M. Vacile pe care le avem aici produc mai mult lapte decât pot consuma viţeii lor. Ele încearcă o mare uşurare când sunt debarasate de laptele lor.
D. Dar ouăle nu sunt conţinute în găină.
M. În fiecare ou se află o viaţă în stare virtuală.
D. Gândurile mele se opresc brusc, şi sentimentul "Eu-Eu" apare deodată şi persistă un anumit timp. Nu este decât o senzaţie, nu o idee. Această experienţă este autentică?
M. Ea este cu siguranţă autentică. Gândurile trebuie să se oprească, iar raţionamentul trebuie să dispară dacă se doreşte ca sentimentul "Eu-Eu" să se dezvolte şi să fie trăit din plin. Senzaţia este elementul determinant şi nu raţionamentul.
D. Mai mult, această impresie nu este resimţită în cap, ci în piept, în partea dreaptă.
M. Aşa trebuie să fie. Acolo să află inima.
D. Dar când deschid ochii asupra lumii exterioare, această senzaţie dispare. Ce trebuie să fac?
M. Trebuie să rămâi acolo cât mai ferm posibil.
D. Dacă continui să mă dedic ocupaţiilor mele păstrând amintirea acestei senzaţii, oare diversele mele activităţi vor deveni drepte şi corecte?
M. În principiu, da. Dar persoanele care sunt în această stare nu se preocupă de faptul că acţiunile lor sunt bune sau rele. Acţiunile aparţin de fapt lui Dumnezeu şi ele sunt deci perfecte.
D. Pentru ce, atunci, să se impună restricţii alimentare acelor persoane?
M. Experienţa ta actuală se datorează influenţei atmosferei care te înconjoară. În afara acestei atmosfere, experienţa ta devine sporadică. Până în momentul în care va deveni permanentă, exerciţiile şi practica spirituală sunt indispensabile. Restricţiile alimentare favorizează repetarea acestei experienţe. Din momentul în care cineva se stabileşte în Adevăr, toate restricţiile dispar de la sine. Hrana exercită o influenţă decisivă asupra mentalului şi el trebuie să rămână pur.

22. Dl Narasimha Swami: Cine sunt eu? Cum să descopăr?
M. Trebuie să-ţi pui ţie însuţi această întrebare. Corpul fizic (annamāyā-kosha) şi funcţiile sale nu sunt "Eul". La fel, analizând mai departe, se descoperă că nici mentalul (manomāyā-kosha) şi nici funcţiile sale nu sunt "Eul".
Următoarea etapă conduce la întrebarea: "De unde izvorăsc gândurile mele?" Gândurile sunt spontane, superficiale sau analitice. Ele acţionează în intelect. Cine ia deci cunoştinţă de ele? Existenţa gândurilor, percepţia lor clară şi multiplele lor operaţii devin atunci evidente. Analiza duce la concluzia că individualitatea omului funcţionează în calitate de cunoscător al existenţei gândurilor şi al succesiunii lor. Această individualitate este "eul" pe care oamenii îl numesc în mod obişnuit "Eu". De fapt, intelectul (vijnāmāyā-kosha) nu este "Eul"; nu este decât învelişul său.
Dacă se continuă analiza, trebuie să te întrebi: Cine este acest Eu? De unde vine el? Acest "eu" nu era conştient în timpul somnului. Dar din clipa în care el apare, somnul se transformă în vis sau în stare de veghe. Pentru moment, nu ne ocupăm de vis. Cine sunt eu acum, în această stare de veghe? Dacă eu îmi am originea în starea de somn, "eul" meu era deci cufundat atunci în ignoranţă. Şi un astfel de eu ignorant nu poate fi ceea ce Scripturile pretind că este, nici ceea ce afirmă înţelepţii. Deci acest "Eu" trebuie să se afle dincolo de somn. Acest "eu" trebuie să existe acum şi aici. El trebuie să fie acelaşi cu cel care era în timpul somnului meu sau în timpul viselor mele, fără să fie afectat de aspectele acestor stări diverse. În consecinţă, acest "Eu" este substratul pur, lipsit de calificative, fundamental al celor trei stări de veghe, vis şi somn profund (depăşirea stării de ānandamāyā-kosha).
Pe scurt, "eul" este învăluit în cele cinci koshas sau învelişuri subtile. Ceea ce rămâne după ce s-a îndepărtat tot ceea ce nu este "eu", este Sinele, starea de Sat-Chit-Anānda.

Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu

Elena Ferrante
Frantumaglia. Viaţa şi scrisul meu
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

***
Intro

Frantumaglia invită cititorii în atelierul de creaţie al Elenei Ferrante, lasându-i să arunce o privire în sertarele biroului său, din care au ieşit cele patru volume ale celebrei Tetralogii Napolitane, precum şi romanele de sine stătătoare care au precedat-o. Alcătuită din scrisori, reflecţii, eseuri şi interviuri întinse pe o perioada de peste 20 de ani, Frantumaglia zugrăveşte imaginea unică a unei scriitoare dominate de o pasiune nestăvilită pentru scris.

În volumul de faţă, Ferrante răspunde la multe dintre întrebările cititorilor ei. De pildă, îşi justifică alegerea de a sta deoparte şi de a-şi lăsa cărţile să-şi trăiască singure propriile vieţi. Descrie reacţiile şi dilemele pe care le are atunci când romanele sale sunt adaptate pentru film. Vorbeşte despre provocarea de a găsi răspunsuri concise la interviuri. Explică bucuriile şi chinurile scrisului, strădania de a crea o poveste doar ca să descopere că acea poveste nu e îndeajuns de bună.

Îşi analizează relaţia cu psihanaliza, cu oraşele în care a locuit, cu maternitatea, feminismul şi copilăria ca depozitară a amintirilor, impresiilor şi fanteziilor noastre cele mai puternice.

Rezultatul este un autoportret viu şi intim al unei scriitoare în propriu-i laborator artistic.

Ferrante face o radiografie a vieţii la fel de necruţătoare precum cea din romanele sale. (The Los Angeles Times)

E posibil ca Frantumaglia să fie cel mai experimental text de până acum al Elenei Ferrante, o luare în răspăr a criticii şi a mass-mediei: totul ca să ne arate cât de greşit citim ceea ce citim, cât de nedrept sunt tratate femeile care scriu şi cât de nociv operează presa. (New Republic)

Elena Ferrante a creat o operă care se susţine singură şi reprezintă o întreagă lume, alcătuită din limbaj, relaţii de familie, acţiuni, emoţii, politică şi cultură. (The Washington Post)

Frantumaglia ne oferă ocazia de a contempla prezenţa stranie, spectrală a Elenei Ferrante în lumea literelor. (The New York Times Book Review)

Încă de la apariţia romanului Prietena mea geniala, care deschide Tetralogia Napolitana, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante".

Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar, fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi forţă despre sentimentul de apartenenţă la un loc, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

La Editura Pandora M au apărut toate volumele Tetralogiei Napolitane: Prietena mea genială, Povestea noului nume, Cei care pleacă şi cei ce rămân şi Povestea fetiţei pierdute, romanele Fiica ascunsă, Iubire amară şi Zilele abandonului, precum şi cartea pentru copii Noaptea pe plajă.

Povestea fetiţei pierdute a fost nominalizată la Man Booker Prize (2016) şi a primit Medalia de Aur pentru ficţiune în cadrul Independent Publisher Book Awards (2016).

Prietena mea genială, primul roman din Tetralogia Napolitană, a fost ecranizat de HBO sub forma unui miniserial, iar al doilea roman al seriei este în curs de ecranizare.

Fragment

I. Însemnări (1991-2003)

ACEST VOLUM

Acest volum se adresează celor care au citit, iubit, discutat despre Iubire amară (1992) şi Zilele abandonului (2002), primele două romane ale Elenei Ferrante. De-a lungul anilor, primul a devenit o carte-cult, după care Mario Martone a făcut un film foarte frumos, iar întrebările despre identitatea misterioasă a autoarei s-au înmulţit. Al doilea a făcut să se extindă şi mai mult publicul scriitoarei. Cititorilor şi cititoarelor pasionate le-a plăcut mult, semnele de întrebare despre personalitatea Elenei Ferrante devenind de-a dreptul presante.

Pentru a satisface numeroasele curiozităţi ale acestui public exigent şi totodată generos, am hotărât să adunăm aici câteva dintre scrisorile autoarei trimise editurii Edizioni e/o, puţinele interviuri acordate, corespondenţa cu cititori de excepţie. Textele clarifică, printre altele, într-un mod, sperăm, definitiv, motivele care o determină pe scriitoare să rămână în afara logicii mass-media şi a cerinţelor acestora, aşa cum face de zece ani.

Editorii Sandra Ozzola şi Sandro Ferri

NOTĂ
Prezentarea editorilor datează din septembrie 2003, de la prima ediţie a cărţii Frantumaglia. Toate notele sunt în grija redacţiei.

DARUL BEFANEI

Dragă Sandra,

în cursul recentei şi agreabilei întâlniri pe care am avut-o cu tine şi cu soţul tău, m-ai întrebat ce anume intenţionez să fac pentru promovarea cărţii Iubire amară (e bine să mă obişnuiesc cu titlul ei definitiv). Ai pus întrebarea în mod ironic şi ai însoţit-o cu una dintre privirile tale vioaie, pline de amuzament. Pe moment, n-am avut curajul să-ţi răspund, mi se părea că fusesem deja destul de clară cu Sandro, el se declarase complet de acord cu alegerile mele, speram să nu revină asupra subiectului nici măcar în glumă. Acum îţi răspund în scris, asta mă ajută să înlătur pauzele lungi, ezitările, tendinţa de a ceda.

Nu intenţionez să fac nimic pentru Iubire amară, nimic care să necesite implicarea mea publică. Am făcut deja destul pentru această lungă poveste: am scris-o; dacă valorează ceva ar trebui să fie suficient. N-o să particip la dezbateri şi conferinţe dacă o să fiu invitată. N-o să merg să primesc premii dacă vor vrea să mi le ofere. N-o să promovez cartea niciodată, mai cu seamă la televiziune, nici în Italia, nici, eventual, în străinătate. O să intervin doar prin intermediul scrisului, dar aş încerca să limitez şi acest lucru la minimul necesar. În acest sens, m-am dedicat, pentru totdeauna, mie şi familiei mele. Sper să nu fiu constrânsă să mă răzgândesc. Înţeleg că asta poate crea oarece dificultăţi editurii. Am o mare stimă pentru munca voastră, v-am îndrăgit imediat, nu vreau să vă creez probleme. Dacă nu vreţi să-mi mai acordaţi sprijinul vostru, spuneţi-mi numaidecât, o să înţeleg. Nu e deloc necesar să public această carte.

Ştii că-mi e greu să expun toate motivele acestei decizii personale. Vreau doar să-ţi destăinui că acesta e un mic pariu cu mine însămi, cu convingerile mele. Eu cred aşa: cărţile, odată ce au fost scrise, nu mai au deloc nevoie de autorii lor. Dacă au ceva de povestit, mai devreme sau mai târziu o să-şi găsească cititorii; dacă nu, nu. Exemple sunt destule. Îmi plac mult acele volume foarte misterioase din epoca antică şi modernă care nu au autor sigur, dar au avut o viaţă a lor intensă. Îmi par un fel de miracol nocturn, la fel ca atunci când, mică fiind, aşteptam darurile Befanei, mă duceam la culcare foarte agitată şi dimineaţa mă trezeam şi darurile erau acolo, dar nimeni n-o văzuse pe Befana^[i]. Miracolele adevărate sunt acelea despre care nimeni n-o să ştie niciodată cine le-a făcut, că sunt foarte micile miracole ale duhurilor secrete ale casei sau marile miracole care te lasă într-adevăr cu gura căscată. Mi-a rămas această dorinţă copilărească de minuni mici sau mari, cred încă în ele.

De aceea, dragă Sandra, îţi spun clar: dacă Iubire amară nu are, de la sine, un fir de depănat, ei bine, înseamnă că tu şi cu mine am greşit; dacă, în schimb, are, firul se va împleti până unde va fi capabil să se împletească şi n-o să avem altceva de făcut decât să mulţumim cititoarelor şi cititorilor pentru modul în care, cu răbdare, l-au prins de un capăt şi l-au tras.

De altfel, nu e adevărat că promovarea costă? Eu o să fiu autoarea cel mai puţin costisitoare a editurii. Nu veţi avea parte nici măcar de prezenţa mea.

Te îmbrăţişez cu putere, Elena

NOTĂ
Scrisoare din 21 septembrie 1991.

CROITORESELE MAMELOR

Dragă Sandra,

treaba asta cu premiul îmi dă o stare de nelinişte. Cel mai mult mă tulbură faptul că premiul poartă numele Elsei Morante, nu că această carte a mea e premiată. Ca să scriu câteva rânduri de mulţumiri care să fie mai ales un omagiu adus unei autoare pe care am iubit-o foarte mult, am început să caut în cărţile ei pasaje potrivite pentru această ocazie. Mi-am dat seama că neliniştea îţi joacă feste. Am tot răsfoit şi nu am dat nici măcar de un cuvânt care să-mi fie de folos, când de fapt îmi aminteam, categoric, atât de multe. Va trebui să mă gândesc cum şi când fug din cărţi cuvintele şi cărţile ajung să pară nişte morminte goale.

Ce văl mi s-a pus peste ochi în aceste împrejurări? Căutam un pasaj evident feminin despre figura maternă, dar vocile narative masculine inventate de Morante mi-au înceţoşat privirea. Ştiam bine că aceste pasaje erau acolo, totuşi, ca să le găsesc ar fi trebuit să dobândesc din nou impresia primei lecturi, când reuşisem să simt vocile masculine ca nişte travestiri ale unor voci şi sentimente feminine. Dar, pentru a obţine aşa ceva, cel mai rău e să citeşti grăbindu-te să dai de urma unui pasaj pe care să-l citezi. Cărţile sunt organisme complexe, rândurile care ne-au tulburat profund reprezintă momentul cel mai intens al cutremurării noastre de cititori pe care textul a pus-o în mişcare încă de la primele pagini: aşadar, fie dăm de urma faliei, şi devenim una cu falia, fie nu mai găsim cuvintele care ni s-au părut scrise pentru noi şi, dacă le găsim, par banale, chiar un clişeu.

În cele din urmă, am recurs la citatul care vă e cunoscut, voiam  să-l folosesc ca motto în Iubire amară; dar e greu de folosit, pentru că dacă-l citeşti azi pare, evident, doar un fragment ironic despre dematerializarea corpului mamei cauzată de bărbatul meridional. De aceea, în cazul în care consideraţi necesar să citaţi acel pasaj pentru a face mai inteligibilă citirea textului meu de mulţumire, vă transcriu aici pagina în întregime. Morante rezumă, în mod liber, ceea ce personajul ei Giuditta îi va spune fiului, comentând atitudinea de sicilian pe care băiatul a adoptat-o ca să marcheze sfârşitul, după o umilire cruntă, a experienţei teatrale a mamei sale şi revenirea ei la un aspect mai puţin tulburător.

Giuditta i-a luat mâna şi i-a acoperit-o de sărutări. În momentul acela (i-a zis apoi), el chiar căpătase un aer de sicilian: dintre acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor, să nu iasă singure seara, să nu-şi ademenească amorezii, să nu folosească rujul! Şi pentru care mamă înseamnă două lucruri: bătrână şi sfântă. Culoarea potrivită pentru hainele mamelor e negrul sau, cel mult, griul sau maroniul. Hainele lor sunt informe, din moment ce nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie. Anii lor sunt un mister fără importanţă, pentru că, oricum, singura lor vârstă e bătrâneţea. Astfel de bătrâneţe informă are ochi sfinţi care plâng nu pentru sine, ci pentru copii; are buze sfinte care spun rugăciuni nu pentru sine, ci pentru copii. Şi vai de cei care rostesc zadarnic, în faţa acestor copii, numele sfânt al mamelor lor! Vai de ei! E jignire mortală!

Acest fragment, vă sfătuiesc, trebuie citit fără emfază, cu voce normală, nefăcând apel la tonurile declamative ale actorilor proşti. Cel care va citi dintre voi va trebui să sublinieze doar, cu uşurinţă, informe, croitoresele mamei, corp de femeie, mister fără importanţă.

Şi iată, în fine, scrisoarea mea pentru juriul premiului, sper să se înţeleagă că aceste cuvinte ale lui Morante nu sunt deloc expirate.

Vă cer încă o dată scuze pentru necazurile pe care vi le provoc.
Elena

Dragă domnule preşedinte, dragi juraţi,

despre Elsa Morante, ale cărei cărţi îmi plac foarte mult, am multe cuvinte în minte. Le-am căutat pe unele, înainte să vă scriu, de care să mă agăţ şi a căror semnificaţie s-o înţeleg. Am găsit foarte puţine acolo unde îmi aminteam că erau. Multe se ascunseseră. Pe altele, chiar dacă nu le căutam, le-am recunoscut răsfoind şi m-au fermecat mai mult decât cele pe care le căutam. Cuvintele fac călătorii imprevizibile prin mintea celui care le citeşte. Căutam, între altele, cuvinte despre figura maternă, atât de prezentă în opera lui Morante, şi am scormonit în Menzogna e sortilegio, în Insula lui Artur, în La storia, în Aracoeli. Am găsit, în cele din urmă, în povestirea Lo scialle andaluso, pe acelea pe care, în fond, poate că le căutam.

Voi sigur le cunoaşteţi mai bine decât mine şi e inutil să vi le transcriu. Vorbesc despre felul în care copiii şi le închipuie pe mame: într-o condiţie de bătrâneţe perenă, cu ochi sfinţi, cu buze sacre, în haine negre sau gri, sau cel mult maronii. La început, autoarea vorbeşte despre anumiţi copii: "acei sicilieni severi, oameni de onoare, mereu atenţi la surorile lor". Dar, după câteva fraze, lasă deoparte Sicilia şi trece în schimb - mi se pare - la o imagine maternă mai puţin locală. Asta se întâmplă cu apariţia adjectivului informă. Hainele mamelor sunt informe şi singura lor vârstă, bătrâneţea, e şi ea informă, "din moment ce", scrie Elsa Morante, "nimeni, începând cu croitoresele mamelor, nu se gândeşte că o mamă are un corp de femeie".

Mi se pare foarte semnificativ acel "nimeni nu se gândeşte". Înseamnă că "inform" e atât de puternic, în condiţionarea cuvântului "mamă", încât gândul fiilor şi al fiicelor, evocând corpul la care cuvântul ar trebui să trimită, nu reuşeşte să-i dea formele care i se cuvin altfel decât cu o senzaţie de repulsie. Nu reuşesc nici măcar croitoresele mamelor, care totuşi sunt femei, fiice, mame. Ele dimpotrivă, din obişnuinţă, în mod automat, fac retuşuri hainelor pentru mamă care anulează femeia, ca şi cum a doua ar fi o leproasă pentru prima. O fac, şi astfel anii mamelor se transformă într-un mister fără importanţă, iar bătrâneţea devine singura lor vârstă.

La aceste "croitorese ale mamelor" m-am gândit în mod conştient abia acum, în timp ce scriu. Dar mă atrag mult, în special dacă le asociez cu o expresie care mi-a trezit întotdeauna curiozitatea, încă de mică. Expresia e: "a face retuşuri". Îmi imaginam că ascunde o semnificaţie rea: o agresiune maliţioasă, un gest de violenţă care distruge hainele şi dezgoleşte într-un mod scabros; sau, şi mai rău, o artă magică în stare să-ţi modeleze corpul până la obscenitate. Acum semnificaţia aceea nu mi se pare nici rea, nici scabroasă. Dimpotrivă, mă pasionează legătura dintre a tăia, a îmbrăca, a spune^[ii]. Şi mi se pare captivant că această legătură îşi are originea într-o metaforă a vorbitului de rău. Dacă croitoresele mamelor ar învăţa să facă retuşuri hainelor dezgolindu-le sau dacă le-ar oferi forme mulate până s-ar ivi corpul de femeie pe care-l au acestea, pe care l-au avut, îmbrăcându-le le-ar dezbrăca şi corpul lor, anii lor, n-ar mai fi un mister lipsit de importanţă.

Poate că Elsa Morante, când vorbea despre mame şi despre croitoresele lor, vorbea şi despre necesitatea de a le regăsi hainele adevărate şi a ciopârţi obiceiurile care împovărează cuvântul mamă. Sau poate că nu. În orice caz, eu îmi amintesc alte imagini ale ei (trimiterea la un "linţoliu matern", de exemplu, definit ca "ţesătură de iubire proaspătă pe corpul leproasei") în care ar fi frumos să se abandoneze pentru a se întoarce ca nişte noi croitorese gata să combată greşeala conceptului de inform.

NOTĂ
Autoarea nu s-a dus să ridice premiul pentru debut acordat cărţii Iubire amară de juriul celei de-a şasea ediţii a premiului Procida, Insula lui Artur - Elsa Morante (1992). A trimis în schimb editurii scrisoarea pentru juraţi reprodusă aici, care a fost citită în timpul ceremoniei de acordare a premiului. Textul a fost publicat în Cahiers Elsa Morante, volum îngrijit de Jean-Noël Schifano şi Tjuna Notarbartolo, Edizioni scientifiche italiane, 1993, iar aici este republicat cu mici modificări. Fragmentul din Elsa Morante citat mai sus se găseşte în Lo scialle andaluso, editura Einaudi, 1985, p 207-208.

A SCRIE LA COMANDĂ

Dragă Sandra,

ce lucru urât aţi făcut: când am scris bucuroasă pentru aniversarea activităţii voastre editoriale, mi-am dat seama că pe panta scrierii la comandă e uşor s-o iei la vale şi chiar o faci cu plăcere. Ce se va întâmpla acum? M-aţi pus să scot dopul şi toată apa se va scurge prin gaura de la chiuvetă? În acest moment, mă simt gata să scriu despre orice. O să-mi cereţi să sărbătoresc cumpărarea noii voastre maşini? O să pescuiesc de pe undeva o amintire despre prima mea călătorie cu maşina şi, rând după rând, voi ajunge la felicitări pentru maşina voastră. Îmi veţi cere s-o felicit pe pisica voastră pentru pisoii pe care i-a fătat? O să exhumez pisica pe care tatăl meu mai întâi mi-a dăruit-o şi apoi, exasperat de mieunatul ei, a abandonat-o pe drumul spre Secondigliano. Îmi veţi cere să scriu ceva pentru o carte a voastră despre Napoli aşa cum e el în prezent? O să pornesc de la momentul în care mă temeam să ies din casă de frică să nu întâlnesc o vecină băgăreaţă faţă de care mama mea se revoltase alungând-o din casă şi o să scot la suprafaţă, cu fiecare cuvânt, teama cauzată de violenţa care vine peste tine prin ricoşeu azi, tocmai când vechea politică îşi reface machiajul, şi noul pe care ar trebui să-l sprijinim nu se înţelege unde e. Va trebui să plătesc un obol nevoii feminine de a învăţa să-şi iubească mama? Voi povesti despre cum mă strângea mama de mână pe stradă când eram mică, o să pornesc de acolo - de altfel, dacă mă gândesc bine, mi-ar plăcea s-o fac cu adevărat, păstrez o emoţie îndepărtată a contactului, ea mă strângea de mână neliniştită c-o să mă zbat şi o să alerg pe strada cu gropi şi plină de pericole, eu simţeam teama ei şi-mi era teamă - şi apoi o să găsesc o stradă ca să-mi îndeplinesc mica mea îndatorire până când o să le citez cu pricepere pe Luce Irigaray şi Luisa Muraro. Cuvintele vin unele după altele, reuşeşti întotdeauna să scrii o pagină cu câteva lucruri spuse într-o banală elegantă tristă distrată coerenţă, despre orice subiect, modest sau important, simplu sau complex, inconsistent sau fundamental.

Ce e de făcut aşadar, spunem nu şi persoanelor la care ţinem şi în care avem încredere? Nu e cazul meu. Am scris rândurile comemorative, încerc să vă comunic un sentiment real de stimă pentru nobila bătălie pe care aţi dus-o în toţi aceşti ani şi care astăzi, cred, e şi mai dificil de câştigat.

Iată deci mesajul meu, felicitări. De data asta m-am mulţumit să pornesc de la o tufă de capere. Pe urmă, nu ştiu. Aş putea să revărs peste voi amintiri, mici gânduri, generalităţi. De ce e nevoie? Simt că pot scrie la comandă despre tinerii din ziua de azi, infamiile de la televizor, Di Giacomo, Francesco Jovine, arta căscatului, o scrumieră. Cehov, marele Cehov, stând de vorbă cu un jurnalist care voia să ştie cum se năşteau povestirile lui, a luat primul obiect care i-a picat în mână - chiar o scrumieră - şi i-a spus: Vedeţi asta? Treceţi mâine pe la mine şi o să vă dau o povestire intitulată Scrumiera. Superbă anecdotă. Dar cum şi când întâmplarea se transformă în nevoia de a scrie? Nu ştiu. Eu ştiu doar că scrisul are o latură deprimantă, când nervozitatea împrejurării e vizibilă. Atunci chiar şi adevărul poate părea falsificat. Aşa că, pentru a evita ambiguităţile adaug, fără capere sau altceva, fără literatură, că felicitările mele sunt reale şi emoţionate.

Pe curând, Elena

Într-una dintre multele case în care am locuit în copilărie, în fiecare anotimp creştea o tufă de capere pe zidul dinspre est. Era de piatră, avea o mulţime de crăpături, nu era sămânţă care să nu găsească o brazdă de pământ. Dar caperul acela, mai ales, creştea şi înflorea atât de îngâmfat, şi pe de altă parte cu culori atât de delicate, încât mi-a rămas în minte o imagine de forţă moderată, cu o energie blândă. Ţăranul care ne închiria casa tăia plantele în fiecare an, dar zadarnic. Când a tencuit peretele încercând să-l înfrumuseţeze, a întins un strat de ipsos uniform cu mâinile lui şi apoi l-a vopsit într-un albastru ciel insuportabil. Eu am aşteptat mult timp, încrezătoare, ca rădăcinile caperului să răzbată din nou şi să zbârcească, pe neaşteptate, netezimea calmă a peretelui.

Azi, în timp ce caut o cale de a transmite felicitări editurii mele, simt că s-a întâmplat. Tencuiala a crăpat şi s-au ivit din nou, ca într-o explozie, primii muguri ai caperului. Aşa că urez Editurii e/o să continue să lupte împotriva tencuielii, împotriva a tot ce armonizează anulând. S-o facă dezvăluind cu încăpăţânare, din anotimp în anotimp, cărţi cu flori de caper.

NOTĂ
Prilejul la care se face referire este cea de-a cincisprezecea aniversare a Editurii e/o (1994). Textul de la finalul scrisorii a fost inclus în catalogul editurii tipărit cu acea ocazie.

SCENARIUL DUPĂ CARTE

Dragă Sandro,

sigur că sunt curioasă, abia aştept să citesc scenariul lui Martone, imediat ce-l primeşti, te rog să mi-l trimiţi degrabă. Dar mă tem că a-l citi nu poate servi la altceva decât la a-mi satisface curiozitatea, care pentru mine înseamnă să înţeleg ce anume din cartea mea a hrănit şi hrăneşte proiectul filmului lui Martone, ce coardă sensibilă i-a atins textul, cum a pus în mişcare capacitatea lui creatoare. De altfel, dacă mă gândesc bine, prevăd c-o să mă pomenesc într-o situaţie un pic caraghioasă, un pic stânjenitoare: o să devin cititoarea textului altcuiva care o să-mi spună o poveste scrisă de mine; o să-mi imaginez, pe baza cuvintelor lui, ceea ce mi-am imaginat deja, văzut, fixat cu cuvintele mele şi această a doua imaginaţie va trebui, vrând-nevrând, să ţină cont - în mod ironic? tragic? - de prima; o să fiu, în fine, cititoarea unui cititor de-ai mei care o să-mi povestească în felul lui, cu mijloacele lui, cu inteligenţa şi sensibilitatea lui, ceea ce a citit în cartea mea. Nu ştiu să-ţi spun ce impresie o să-mi facă. Mi-e frică să descopăr că ştiu puţine lucruri despre propria mea carte. Mă tem să nu văd în scrierea altcuiva (un scenariu e o scriere specializată, îmi imaginez, dar totuşi o scriere care spune o poveste) ceea ce am povestit de fapt şi să fiu dezgustată de asta; sau să-mi descopăr, în schimb, slăbiciunea; sau chiar să-mi dau seama, pur şi simplu, de ceea ce lipseşte, de ce ar fi trebuit să povestesc şi, incapabilă, fricoasă, făcând alegeri literare autolimitative, având o perspectivă superficială, nu am povestit.

Dar ajunge, nu vreau să lungesc vorba. Trebuie să recunosc că plăcerea unei noi experienţe e mai puternică decât micile nelinişti şi îngrijorări. Cred c-o să procedez aşa: o să citesc textul lui Martone făcând abstracţie de faptul că e o etapă de trecere pentru a ajunge la filmul lui; o să-l citesc ca pe un prilej de a merge, prin intermediul muncii, al imaginaţiei altcuiva, şi mai în profunzimea nu a cărţii mele, care de-acum îşi vede de drumul ei, ci în a materiei pe care, scriind-o, am atins-o în treacăt. Însă spune-i, dacă te întâlneşti sau vorbeşti cu el, că nu vreau să aştepte din partea mea o contribuţie utilă din punct de vedere tehnic.

Îţi mulţumesc mult pentru efortul pe care-l faci.
Elena

NOTĂ
Scrisoarea e din aprilie 1994 şi se referă la scenariul lui Mario Martone după Iubire amară. Regizorul i-a trimis textul lui Ferrante, însoţit de o scrisoare. A urmat un schimb epistolar între cei doi.

---

[i] Befana este, în cultura italiană, un personaj mitologic - o bătrână care aduce daruri în noaptea de 5 ianuarie (n. red.)

[ii] Expresia "tagliare i panni addosso" are o dublă semnificaţie: din croitorie, a face retuşuri, la probă, pentru a îndepărta imperfecţiunile, dar şi "a vorbi pe cineva pe la spate", scoţând în evidenţă defectele cuiva pentru a le critica.

Dune

Frank Herbert
Dune
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ion Doru Brana



***
Intro

Frank Herbert (1920-1986) este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Scriitorul a avut o personalitate multiplă, cu un mod complicat şi întortocheat de gândire, iar opera sa de căpătâi este o reflectare a modului său de a fi. Romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de înţelegere, iar seria se dovedeşte una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată.

Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme în copilărie şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. Scriitorul nu a absolvit facultatea deoarece a refuzat să urmeze cursurile care nu îl interesau. Frank Herbert s-a străduit o perioadă îndelungată să-şi găsească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se din oraş în oraş. A fost atât de independent încât a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.

Pentru documentarea şi scrierea primului roman al seriei Dune a avut nevoie de 6 ani. Primul roman a primit refuzuri din partea a 23 de editori înainte de a fi publicat. Soţia sa, Beverly, a fost pentru Frank Herbert sprijinul cel mai de nădejde. Aceasta a renunţat la propria carieră literară, muncind pentru a plăti facturile şi a-i acorda lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fapt, cei doi au format o adevărată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens in suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei.

În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 cărţi din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat cu Bill Ransom la romanele Incidentul Isus, Efectul Lazar şi Factorul Înălţare, iar ultimul său roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian. Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.

***

Romanul Dune a fost câştigător al premiilor Nebula şi Hugo.

Într-un viitor îndepărtat, într-un imperiu interplanetar, condus după reguli feudale, casele nobiliare se luptă pentru supremaţie. Casa Atreides primeşte controlul asupra planetei Arrakis, singura sursă de mirodenie - cea mai valoroasă şi importantă substanţă din univers. Asta adânceşte vechea rivalitate dintre Casele Atreides şi Harkonnen. Leto Atreides şi familia lui se vor confrunta nu doar cu o planetă deşertică, neprietenoasă şi necunoscută, ci şi cu comploturi politice periculoase.

O poveste clasică, bogată în sensuri religioase, economice, tehnologice şi sociale, o complexitate care o pune definitiv pe lista cărţilor de citit într-o viaţă.

"O poveste unică... Nu se compară cu nimic, poate doar cu amploarea epică din Stăpânul inelelor." (Arthur C. Clarke)
"Cel mai important roman SF din toate timpurile. Este convingător, puternic, genial." (Robert A. Heinlein)
"E posibil ca Dune să fie mai actual acum decât atunci când a fost publicat." (The New Yorker)
"Unul dintre monumentele science fiction-ului modern." (Chicago Tribune)

Fragment

În clipa în care zări ornitopterele ivite din noapte deasupra lor, Paul apucă braţul mamei sale, şuierând:
- Nicio mişcare!

Apoi văzu la lumina lunii nava conducătoare, observă bătaia sigură a aripilor care frânau aparatul pentru aterizare, recunoscu dibăcia şi cutezanţa mâinilor care manevrau comenzile.
- E Idaho, răsuflă el uşurat.

Topterul şi tovarăşele sale coborâră în bazin, ca un stol de păsări într-un cuib. Praful nu apucase încă să se aşeze, când Idaho sări din topterul său şi începu să alerge spre ei. Îl urmau două siluete în mantii fremene. Paul recunoscu într-una dintre ele statura înaltă şi barba roşcată a planetologului Kynes.
- Pe-aici! strigă Kynes, abătându-se către stânga.

În spatele lui, alţi fremeni întindeau în grabă prelate de pânză peste ornitoptere. Peste câteva clipe aparatele se preschimbară într-un şir de dune domoale. Idaho se opri în faţa lui Paul şi salută.
- Domnia Ta, fremenii au în apropiere un refugiu, unde...
- Ce se petrece acolo?

Paul arătă cu mâna către dezlănţuirea violentă ce sfâşia noaptea, deasupra măgurii din depărtare - jeturile reactoarelor, fasciculele purpurii ale laserelor biciuind deşertul.

Chipul rotund şi flegmatic al lui Idaho schiţă un zâmbet.
- Domnia Ta... Sire, le-am rezervat o mică sur...

O lumină albă, orbitoare, fulgeră pe întinsul deşertului - strălucitoare ca un soare, conturându-le brusc umbrele lungi pe podişul de piatră al terasei. Cu o singură mişcare brutală, Idaho prinse într-o mână braţul lui Paul, în cealaltă umărul Jessicăi, smucindu-i pe amândoi peste buza terasei şi rostogolindu-se împreună cu ei, înapoi, în fundul bazinului. Tunetul asurzitor al unei explozii zgudui solul şi aerul de deasupra lor. Unda de şoc smulse fragmente de rocă de pe suprafaţa terasei pe care abia o părăsiseră. Idaho se ridică în picioare, scuturându-se de nisip.

Jessica îngăimă:
- O clipă am crezut c-a fost armamentul atomic al fa...
- Ai instalat acolo un scut defensiv, spuse Paul.
- Unul cât toate zilele şi la intensitate maximă, confirmă Idaho. Primul fascicul laser care l-a intersectat a...

Ridică din umeri.
- Fuziune subatomică, murmură Jessica. E o armă periculoasă.
- Nu-i armă, Doamnă... ci un mijloc de apărare. Data viitoare, lepădăturile alea o să se gândească mai bine înainte de-a folosi laserele. Fremenii care camuflaseră ornitopterele se opriră în dreptul lor. Unul din ei le spuse cu voce joasă:
- Să mergem să ne-adăpostim, prieteni!

Paul sări în picioare, în timp ce Idaho o ajuta pe Jessica să se ridice.
- Explozia asta nu va rămâne fără urmări, Sire, rosti Idaho. Sire, gândi Paul.

I se păru straniu să se audă numit astfel. "Sire" fusese întotdeauna tatăl său.

O clipă, puterile preştiente i se treziră din nou. Se văzu pradă neostoitei conştiinţe de rasă care târa universul uman către haos. Deşi fulgerătoare, viziunea îl zdruncină. Se lăsă condus de Idaho de-a lungul bazinului, până la un pinten de stâncă. La baza lui, câţiva fremeni forau o cale de acces în nisip, manevrând cu îndemânare nişte compactoare statice.
- Nu vrei să-ţi duc eu raniţa, Sire? întrebă Idaho.
- Nu-i grea, Duncan, răspunse Paul.
- Văd că n-ai scut. Ţi-l dau pe-al meu?

Aruncă o privire în direcţia colinei de dincolo de terasă.
- Nu cred că le va mai arde de joacă cu laserele.
- Păstrează-ţi scutul, Duncan. Mi-e scut de-ajuns braţul tău drept!

Jessica remarcă efectul elogiului, îl văzu pe Idaho păşind mai aproape de Paul şi gândi: Cât de bine ştie fiul meu să se poarte cu oamenii săi!

Fremenii ridicară o trapă de piatră, descoperind un tunel săpat în roca nativă a deşertului. O prelată de camuflaj fu pregătită deasupra intrării.
- Pe-aici! spuse unul dintre fremeni şi o luă înainte, coborând un şir de trepte de piatră, în întuneric.

În spatele lor, prelata astupă lumina lunii. O pâlpâire anemică, verde, venind din faţă, ilumina vag tunelul, dând la iveală trepte şi pereţi de piatră, un cot către stânga. În jur, coborau siluetele drapate ale celorlalţi fremeni. Dădură colţul, parcurseră alt pasaj tăiat în stâncă, la capătul căruia se pomeniră într-o grotă.

Kynes îi aştepta acolo, cu gluga jubbei lăsată pe spate. Colierul distraiului său sclipea în lumina verde. Avea părul şi barba răvăşite. Ochii albaştri, lipsiţi de alb, păreau nişte pete de întuneric sub sprâncenele dese.

În clipa în care îi zări ieşind din galerie, Kynes se întrebă: De ce-i ajut? N-am făcut niciodată ceva atât de periculos. Risc să-mi găsesc şi eu sfârşitul, odată cu ei.

Apoi îl privi fix pe Paul şi văzu adolescentul care preluase povara bărbăţiei, ascunzându-şi durerea, înăbuşind tot ce ar fi putut dăuna poziţiei pe care trebuia să şi-o asume acum, rangul de Duce. Şi, în momentul acela, Kynes înţelese că ducatul continua să existe numai datorită tânărului din faţa sa... Iar lucrul acesta nu putea fi trecut cu vederea.

Jessica privi o singură dată întreaga grotă, înregistrând-o după metoda de percepţie Bene Gesserit. Un laborator... cu nişele şi planurile rectilinii caracteristice construcţiilor utilitare arhaice.
- Vasăzică aşa arată o staţiune ecologică imperială, spuse Paul. Iată una din bazele pe care le voia tatăl meu ca să le transforme în avanposturi.
Le voia taică-său! gândi Kynes. Şi din nou îl cuprinse nedumerirea. Oare nu sunt în toate minţile, de le dau ajutor acestor fugari? De ce-o fac? Cât de uşor mi-ar fi să-i predau şi să cumpăr cu ei încrederea Harkonnenilor...

Paul urmă exemplul mamei sale, cuprinzând într-o singură privire gestaltică detaliile încăperii. Pereţi goi de piatră, un banc de lucru situat lateral. Bancul era înţesat cu aparate - cadrane luminoase, gridexuri din care ieşeau nenumărate tuburi de sticlă. Aerul mirosea a ozon.

O parte dintre fremeni dispărură într-o nişă adâncă, de unde răzbăteau tot felul de zgomote - tusea unui motor, nechezatul specific al curelelor de transmisie, scrâşnete de angrenaje.

Paul privi spre capătul încăperii şi observă stive de cuşti în care se mişcau animale mici.
- Exact! rosti Kynes. Ai identificat bine locul. La ce ţi-ar putea folosi un asemenea avanpost, Paul Atreides?
- La transformarea Arrakisului într-o lume prielnică omului, răspunse Paul.
Poate că de-asta-i ajut, gândi Kynes.

Zgomotele mecanice scăzură subit, apoi încetară. Dinspre cuşti, un chiţăit subţire rupse tăcerea care se aşternuse pe neaşteptate în grotă. Chiţăitul se curmă brusc, parcă intimidat.

Paul îşi întoarse privirea spre cuşti şi văzu că animalele erau lilieci minusculi, cu aripi cafenii. Distribuitoare automate de hrană se prelungeau din peretele învecinat, traversând şirurile de cuşti.

Un fremen ieşi din nişă şi i se adresă lui Kynes:
- Liet, s-a defectat instalaţia generatorului de câmp. Nu mai am cum să neutralizez detectoarele de apropiere.
- Poţi s-o repari? întrebă Kynes.
- Da, dar o să dureze. Piesele...

Omul dădu din umeri.
- Înţeleg, spuse Kynes. În cazul ăsta va trebui să ne descurcăm fără maşini. Scoateţi la suprafaţă o pompă manuală de ventilaţie.
- Imediat!

Omul dispăru.

Kynes se întoarse către Paul.
- Ai dat un răspuns bun adineaori.

Jessica remarcă tonul măsurat al vocii lui Kynes, o voce suverană, obişnuită să dea ordine. Nu-i scăpase nici numele pe care îl rostise interlocutorul lui Kynes. Liet era alter ego-ul fremen, cealaltă faţă a supusului planetolog.
- Îţi suntem recunoscători pentru ajutorul dumitale, doctore Kynes, spuse ea.
- Hm... vom vedea, mormăi Kynes. Făcu semn unuia dintre oamenii săi: Shamir, adu nişte cafea de mirodenie în camera mea!
- Numaidecât, Liet, răspunse omul.

Kynes arătă cu mâna o deschidere boltită, într-unul din pereţii laterali.
- Vă rog.

Jessica îşi îngădui o înclinare demnă a capului, în semn de acceptare. Îl văzu pe Paul transmiţându-i lui Idaho semnalul de mână prin care îi cerea să rămână de gardă în faţa bolţii. Pasajul n-avea mai mult de doi paşi lungime. La capătul său, Kynes deschise o uşă masivă, conducându-i într-o cămăruţă pătrată, iluminată de licurigloburi aurii. Când intră, Jessica atinse cu vârfurile degetelor suprafaţa uşii, constatând cu surprindere că materialul era plastoţel.

Paul făcu trei paşi în încăpere şi îşi lăsă jos raniţa. Auzi uşa închizându-se în spatele lui. Examină camera: latura de opt metri, pereţii tăiaţi în roca naturală de culoare albicioasă, un şir de dulapuri metalice încastrate în peretele din dreapta. Centrul camerei era ocupat de un birou mic, acoperit cu o placă de sticlă lăptoasă, cu bule galbene. În jurul biroului se aflau patru scaune cu suspensii.

Kynes trecu pe lângă Paul şi ţinu un scaun pentru Jessica. Ea se aşeză, urmărind concentrarea cu care fiul său studia încăperea. Paul rămase în picioare pentru o ultimă privire. Ceva vag anormal în curenţii de aer din cameră îi spunea că la dreapta, în spatele şirului de dulapuri, exista o uşă secretă.
- Vrei să iei loc, Paul Atreides? îl invită Kynes.
Câtă silinţă îşi dă să evite titlul, observă Paul. Acceptă, totuşi, scaunul şi aşteptă în tăcere, până când planetologul se aşeză lângă el.
- Consideră că Arrakisul ar putea să devină un paradis, spuse Kynes. Cu toate acestea, după cum vezi, Imperiul nu-şi trimite aici decât cozi de topor, care să-i scoată cât mai multă mirodenie!

Paul îi arătă sigiliul ducal de pe degetul mare.
- Vezi inelul ăsta?
- Da.
- Ştii şi ce-nseamnă?

Jessica întoarse capul, uitându-se lung la fiul ei.
- Tatăl tău zace mort în ruinele Arrakisului, spuse planetologul. Practic, acum eşti Duce.
- Sunt oştean al Imperiului, replică Paul. Practic, sunt o coadă de topor.

Chipul lui Kynes se întunecă.
- Cu toate că sardaukarul Împăratului a călcat în picioare cadavrul tatălui tău?
- Sardaukarul e una, sursa legală a autorităţii mele e altceva, răspunse Paul.
- Arrakisul judecă în felul său propriu cui anume trebuie să-i revină sceptrul autorităţii, spuse Kynes.

Iar Jessica, întorcându-şi ochii spre el, gândi: E oţel în omul acesta; oţel pe care n-a reuşit nimeni să-l decălească... şi noi avem nevoie de oţel. Paul se joacă acum cu focul.
- Prezenţa sardaukarului pe Arrakis, spuse Paul, dovedeşte cu prisosinţă ce temut era tatăl meu de scumpul nostru Împărat. De acum înainte, o să am eu grijă să-i dau Împăratului Padişah motive să se teamă de...
- Băiete, interveni Kynes, există lucruri pe care nu le...
- Te rog să mi te adresezi cu Sire sau cu Domnia Ta! îi tăie vorba Paul.
I-a spus-o cu blândeţe, observă în gând Jessica.

Kynes se uită lung la Paul şi Jessica văzu pe chipul planetologului şi o scânteie de admiraţie, dar şi o licărire de amuzament.
- Sire..., rosti Kynes.
- Sunt un obstacol în calea Împăratului, spuse Paul. Sunt un obstacol în calea tuturor celor ce vor să-şi împartă Arrakisul ca pe o pradă. Cât timp voi trăi, o să rămân un obstacol în calea lor, dar un obstacol de care, în cele din urmă, se vor împiedica şi-şi vor rupe gâtul.
- Vorbe! zise Kynes.

Paul îl ţintui cu privirea. Apoi spuse cu voce tărăgănată:
- Aveţi o legendă despre Lisan al-Gaib, Vocea din Altă Lume, cel care îi va călăuzi pe fremeni spre paradis. Fremenii dumitale au...
- Superstiţii! îl întrerupse Kynes.
- Poate, se învoi Paul. Sau poate că nu. Superstiţiile au uneori rădăcini stranii şi ramuri şi mai stranii.
- Ţi-ai făcut planuri, spuse Kynes. E clar că ţi-ai făcut planuri... Sire.
- Fremenii dumitale mi-ar putea furniza dovezi concludente că pe planetă se află sardaukari în uniformă Harkonnen?
- Foarte probabil.
- Împăratul va aduce din nou la cârma Arrakisului un Harkonnen, spuse Paul. Poate chiar pe Rabban Bestia. O să-l lăsăm s-o facă. În clipa în care va fi suficient de implicat pentru ca vinovăţia lui să nu mai poată fi pusă la îndoială, o să-l denunţăm Landsraadului printr-un Act de Acuzare. O să-i cerem să dea socoteală de...
- Paul! exclamă Jessica.
- Presupunând că acuzaţia ta ar fi acceptată de Consiliul Suprem al Landsraadului, interveni Kynes, acţiunea n-ar putea să aibă decât o singură consecinţă: izbucnirea unei conflagraţii generale între Imperiu şi Casele Mari.
- Haosul, întări Jessica.
- Dar dacă l-aş încunoştinţa mai întâi pe Împărat şi i-aş oferi o alternativă pentru haos?

Jessica întrebă cu răceală:
- Şantaj?
- Unul din instrumentele puterii, după cum mi-ai spus odată chiar tu, replică Paul şi ea sesiză amărăciunea din vocea lui. Împăratul nu are decât fiice.
- Nu cumva visezi tronul? întrebă Jessica.
- Împăratul nu-şi va risca Imperiul într-un război total, spuse Paul. Planete nimicite, debandadă... Nu va risca aşa ceva.
- Ceea ce propui nu-i decât pură aventură, comentă Kynes.
- De ce se tem cel mai mult Casele Mari ale Landsraadului? întrebă Paul. Exact de ceea ce se întâmplă acum, aici, pe Arrakis: de faptul că sardaukarul le va veni de hac, rând pe rând. De-asta există Landsraadul. Acesta-i liantul Marii Convenţii. Numai unite pot ţine piept forţelor imperiale.
- Dar sunt...
- De asta se tem, urmă netulburat Paul. Arrakisul însă ar putea să devină un strigăt de raliere. Pentru că fiecare Casă ar putea să ajungă în situaţia tatălui meu, ruptă de turmă şi sacrificată. Kynes se întoarse spre Jessica:
- Planul are şanse de reuşită?
- Nu sunt mentat, răspunse ea.
- Eşti Bene Gesserit.

Jessica îl sfredeli cu privirea, apoi spuse:
- Planul are părţi bune şi părţi slabe... ca orice plan, în faza aceasta. Un plan depinde în egală măsură de execuţie şi de concepţie.
- "Legea este ştiinţa fundamentală", cită Paul. Aşa stă scris deasupra uşii Împăratului. Propun să-i demonstrăm ce înseamnă legea.
- Numai că eu nu-s prea sigur dacă pot acorda încredere persoanei care a conceput planul ăsta, spuse Kynes. Arrakisul îşi are şi el planul său, care...
- De pe tron, îl întrerupse Paul, va fi suficient să fac un semn ca să transform Arrakisul într-un paradis. De altfel, acesta-i preţul pe care-l ofer pentru sprijinul dumitale.

Kynes arboră o expresie glacială.
- Loialitatea mea nu-i de vânzare, Sire.

Paul îl privi lung, înfruntând licărul rece al ochilor albastru-în-al bastru, scrutând faţa încadrată de barbă, aerul autoritar.

În cele din urmă, un zâmbet crispat făcu să-i tresară buzele.
- Ai dreptate, spuse. Îmi cer scuze.

Kynes îşi aţinti privirea în ochii lui Paul, apoi rosti brusc:
- Un Harkonnen nu şi-ar fi recunoscut niciodată greşeala. Poate că nu eşti ca ei, Atreides.

Manhattan Beach

Jennifer Egan
Manhattan Beach
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba engleză şi note de Paul Slayer Grigoriu

***
Intro

Jennifer Egan s-a născut la Chicago, în 1962, şi a copilărit în San Francisco. A studiat literatura engleză la Universitatea din Pennsylvania şi a publicat proză scurtă în mai multe reviste prestigioase: The New Yorker, Harper's Magazine, Zoetrope: All-Story, Ploughshares, Granta şi McSweeney's.

Este autoarea romanului The Invisible Circus, care a fost adaptat pentru marele ecran în 2001, având-o în rolul principal pe Cameron Diaz, a romanului Look at Me, care a fost nominalizat la National Book Award, a volumului de povestiri Emerald City and Other Stories şi a bestsellerului The Keep.

Romanul Pe aici au trecut Cuţitarii (Pandora M, 2012) a câstigat în 2011 Premiul Pulitzer pentru Ficţiune, National Book Critics Circle Award şi LA Times Book Prize.
*
Brooklyn. Marea Criză. Anna Kerrigan are doisprezece ani şi îl însoţeşte pe tatăl său în vizită la Dexter Styles, un om care, îşi dă ea seama, este esenţial pentru supravieţuirea familiei lor. Anna e fascinată de priveliştea mării de dincolo de casa lui Dexter şi de secretul apăsător ce pare să-i unească pe cei doi bărbaţi.

Ani mai târziu, tatăl ei a dispărut, iar ţara este în război. Anna lucrează la Şantierul Naval din Brooklyn, unde femeilor le este permis să ocupe slujbe rezervate altădată doar bărbaţilor, care acum sunt pe front. Anna devine prima femeie scafandru - una dintre cele mai periculoase şi mai masculine profesii -, rolul ei fiind să repare navele care vor ajuta America să câştige războiul. Într-o seară, îl întâlneşte din nou pe Dexter Styles într-un club şi începe să înţeleagă cât de complexă a fost viaţa tatălui ei şi care ar putea fi motivul dispariţiei lui.

Cu o atmosferă de thriller noir, primul roman istoric al lui Jennifer Egan îi urmăreşte pe Anna şi Styles într-o lume plină de gangsteri, marinari, şoferi, bancheri şi sindicalişti. Manhattan Beach este o explorare inteligentă şi tulburătoare a unui moment de cotitură din istoria Americii şi a lumii, precum şi a schimbării de paradigmă în felul cum se definesc bărbaţii şi femeile.

Un roman excepţional de la una dintre cele mai importante scriitoare contemporane.

Bestseller New York Times de la câştigătoarea Pulitzer pentru Pe aici au trecut cuţitarii
Jennifer Egan e probabil cea mai bună romancieră americană în viaţă. (Time)
O scriitoare incredibil de talentată. (The Guardian)
Manhattan Beach este o saga tulburătoare, ingenioasă şi plină de revelaţii, o carte profundă şi, în acelaşi timp, captivantă ca un thriller, care cu siguranţă îşi va transfigura cititorii. (Booklist)
Fastuos şi impecabil construit, Manhattan Beach pendulează între scene de violenţa şi cea mai autentică tandreţe. Forţa emoţională a cărţii demonstrează încă o dată talentul extraordinar al lui Egan. (Publishers Weekly)

Fragment
PARTEA ÎNTÂI
Ţărmul
CAPITOLUL 1
 

Ajunseseră deja cu maşina la casa domnului Styles când Anna şi-a dat seama că tatăl ei era neliniştit. La început, fusese mai atentă la drum, plutind pe Ocean Parkway ca şi cum s-ar fi îndreptat spre Coney Island, deşi trecuseră patru zile de la Crăciun şi era mult prea frig pentru plajă. Apoi, casa în sine: un palat din cărămizi aurii, cu două etaje, ferestre de jur împrejur şi tende cu dungi verzi şi galbene. Era ultima casă de pe strada înfundată care ducea la mare.

Tatăl ei a tras maşina Model J lângă bordură şi a oprit motorul.
- Toots, a spus, nu te uita chiorâş la casa domnului Styles.
- Bineînţeles că n-o să mă uit chiorâş la casa lui.
- Asta faci acum.
- Nu, a spus ea. Îmi mijesc ochii.
- Asta înseamnă să te uiţi chiorâş, a spus el. Tocmai ai dat definiţia.
- Nu şi pentru mine.

S-a întors brusc spre ea.
- Nu te uita chiorâş!

Atunci şi-a dat seama. L-a auzit înghiţind în sec şi a simţit că i se strânge stomacul de îngrijorare. Nu era obişnuită să-l vadă pe tatăl ei agitat. Distras, da. Gânditor, cu siguranţă.
- De ce nu-i place domnului Styles să te uiţi chiorâş? a întrebat.
- Nimănui nu-i place.
- Nu mi-ai spus asta până acum.
- Vrei să mergi acasă?
- Nu, mulţumesc.
- Pot să te duc acasă.
- Dacă mă uit chiorâş?
- Dacă-mi provoci durerea de cap care începe să mă ia.
- Dacă mă duci acasă, a spus Anna, vei fi în foarte mare întârziere.

S-a gândit că ar putea să o pălmuiască. O mai făcuse o dată, după ce ea dăduse drumul unui şuvoi de înjurături pe care le auzise în port, iar mâna lui îi găsise obrazul pe nevăzute, ca un bici. Umbra acelei palme încă o urmărea pe Anna, făcând-o în mod ciudat să fie mai îndrăzneaţă, ca şi cum ar fi sfidat-o.

Tatăl ei s-a frecat pe mijlocul frunţii, apoi a ridicat privirea. Nu mai era agitat - îl vindecase ea.
- Anna, a spus. Ştii ce trebuie să faci pentru mine.
- Bineînţeles.
- Fii fermecătoare, aşa cum eşti tu, cu copiii domnului

Styles, cât vorbesc eu cu el.
- Ştiam asta, tati.
- Sigur că ştiai.

A coborât din Model J cu ochii larg deschişi şi lăcrimând de la soare. Fusese maşina lor până când se prăbuşise bursa. Acum era a sindicatului, care i-o împrumuta tatălui ei ca să rezolve treburile sindicatului. Annei îi plăcea să meargă cu el când nu era la şcoală - la pista de curse, la mic dejunuri de împărtăşanie şi la evenimente bisericeşti, în clădiri de birouri unde lifturile îi transportau către etajele de sus, din când în când chiar la câte un restaurant. Dar niciodată într-o casă particulară ca aceasta.

Le-a deschis doamna Styles, care avea sprâncene impecabil pensate, ca o vedetă de cinema, şi o gură lungă, rujată lucios. Obişnuită să-şi socotească propria mamă mai drăguţă decât orice femeie pe care o întâlnea, Anna a rămas descumpănită de farmecul izbitor al doamnei Styles.
- Speram s-o cunosc pe doamna Kerrigan, a spus doamna Styles cu voce răguşită, ţinând în mâna ei mâna domnului Kerrigan.

La care el a răspuns că fiica lui mai mică nu se simţise bine în acea dimineaţă şi soţia rămăsese acasă cu ea, s-o doftoricească.

Nici urmă de domnul Styles.

Politicos, dar - spera ea - fără a-şi arăta groaza, Anna a acceptat un pahar cu limonadă de pe o tavă de argint adusă de o servitoare negresă îmbrăcată în uniformă albastru-deschis. În luciul puternic al podelei de lemn din holul de la intrare, a prins cu coada ochiului reflecţia propriei rochii roşii, cusută de mama ei. Dincolo de ferestrele camerei de zi alăturate, marea vuia sub soarele slab de iarnă.

Fiica doamnei Styles, Tabatha, avea doar opt ani - cu trei mai puţin decât Anna. Cu toate acestea, Anna s-a lăsat condusă de mână la "camera copiilor", aflată jos - o încăpere dedicată exclusiv jocului, plină de o cantitate şocantă de jucării. O inspecţie rapidă a scos la iveală o păpuşă, mai mulţi ursuleţi mari şi un căluţ-balansoar. În camera copiilor era o "dădacă", o femeie pistruiată, cu voce răguşită, a cărei rochie de lână se sforţa, ca un raft de cărţi supraîncărcat, să-i ţină în frâu bustul masiv. Anna a presupus, după faţa lată şi ochii vioi, că Dădaca era irlandeză şi a simţit că riscă să-i citească gândurile. S-a hotărât să păstreze distanţa.

Doi băieţei - gemeni sau cel puţin interschimbabili - se chinuiau să asambleze şinele unui trenuleţ electric. În parte pentru a o evita pe Dădaca ce respingea rugăminţile de ajutor ale băieţilor, Anna s-a ghemuit lângă fragmentele disparate, oferindu-şi serviciile. Simţea logica părţilor metalice în vârful degetelor; îi era atât de uşor, încât nu putea să se gândească decât că ceilalţi nu-şi dădeau cu adevărat silinţa. Ceilalţi doar se uitau, lucru la fel de inutil când asamblezi lucrurile ca a studia un tablou pe pipăite. Anna a fixat piesa care le dădea bătăi de cap băieţilor şi a mai luat câteva din cutia proaspăt deschisă. Era un tren Lionel, cu şinele de o calitate evidentă din forţa cu care se îmbinau. În timp ce lucra, Anna arunca din când în când câte o privire către păpuşa aflată în capătul unui raft. Îşi dorise cu atâta violenţă una cu câţiva ani în urmă, încât disperarea ei părea să se fi desprins şi să fi rămas înăuntrul ei. Era straniu şi dureros să descopere această dorinţă veche acum, în acest loc.

Tabatha îşi legăna noua păpuşă primită de Crăciun, o Shirley Temple în haină de blană de vulpe. Privea, în transă, cum Anna asambla şinele de tren ale fraţilor ei.
- Unde stai? a întrebat.
- Nu departe.
- La plajă?
- Lângă.
- Pot să vin la tine acasă?
- Sigur că da, a spus Anna, îmbinând şinele cu aceeaşi viteză cu care i le dădeau băieţii.

Aproape că terminase o formă de opt.
- Ai fraţi? a întrebat Tabatha.
- O soră, a spus Anna. Are opt ani, ca tine, dar e rea. Fiindcă e foarte drăguţă.

Tabatha a părut îngrijorată.
- Cât de drăguţă?
- Extrem de drăguţă, a spus Anna cu un aer grav, apoi a adăugat:
- Seamănă cu mama noastră, care a dansat în Follies.

A devenit imediat conştientă cât de greşit era să se laude aşa. Nu te apuca niciodată să spui ceva decât când nu ai de ales, îi răsună în minte vocea tatălui ei.

Prânzul a fost servit de aceeaşi servitoare negresă pe o masă din camera de joacă. S-au aşezat ca adulţii pe scăunelele lor, cu şervete de pânză în poală. Anna s-a uitat de mai multe ori la păpuşă, căutând un pretext să o ia în braţe fără să recunoască ce mult o interesa. Dacă ar fi putut măcar să o simtă în braţe, ar fi fost mulţumită.

După prânz, ca recompensă pentru că se purtaseră frumos, Dădaca i-a lăsat să se înfofolească în haine şi pălării şi s-o tulească pe o uşă din dos de-a lungul unei cărări care ducea din spatele casei domnului Styles către o plajă privată. Un arc lung de nisip acoperit de un strat de zăpadă cobora spre mare. Anna fusese în port iarna, dar niciodată pe plajă. Valuri miniaturale se ridicau sub straturile de gheaţă care se crăpau când călca pe ele. Pescăruşii strigau şi plonjau în vântul rebel, cu burţile de un alb imaculat. Gemenii îşi luaseră cu ei pistoale cu laser tip Buck Rogers, dar vântul le transforma împuşcăturile şi prăbuşirile în pantomimă.

Anna a privit marea. Avea un sentiment, cum stătea aşa, pe ţărmul ei: o îmbinare electrică de atracţie şi groază. Ce ar fi ieşit la iveală dacă toată apa dispărea deodată? Un peisaj de obiecte pierdute: vapoare scufundate, comori ascunse, aur şi pietre preţioase şi brăţara care-i căzuse de la încheietura mâinii într-un canal. Cadavre, adăuga mereu tatăl ei, râzând. Pentru el, oceanul era un pustiu.

Anna s-a uitat la Tabby, care tremura lângă ea, şi a vrut să-i spună ce simţea. Adesea era mai uşor să le spui lucruri străinilor. În loc de asta, a repetat ce spunea mereu tatăl ei în faţa unui orizont gol:
- Nu se vede niciun vapor.

Băieţeii îşi târau pistoalele cu laser spre valurile care se spărgeau de mal, cu Dădaca gâfâind în urma lor.
- Nu vă apropiaţi de apă, Phillip, John-Martin! a şuierat ea cu o forţă uimitoare. Aţi înţeles?

I-a aruncat o privire dură Annei, care îi dusese acolo, şi i-a mânat pe gemeni spre casă.
- Ţi se udă pantofii, a spus Tabby, printre dinţii care-i clănţăneau
- Oare să-i scoatem? a întrebat Anna. Ca să simţim frigul?
- Nu vreau să-l simt!
- Eu, da.

Tabby a privit cum Anna desfăcea curelele pantofilor negri de lac pe care îi împărţea cu Zara Klein, fata de jos. Şi-a scos ciorapii de lână, apoi şi-a adâncit picioarele albe, osoase, prea lungi pentru vârsta ei, în apa îngheţată. Fiecare dintre ele a trimis către inimă o senzaţie agonizantă, parte din care era o flacără de durere neaşteptat de plăcută.
- Cum e? a chirăit Tabby.
- Rece, a spus Anna. Cumplit, cumplit de rece.

S-a străduit din toate puterile să nu dea înapoi în mod vizibil, iar rezistenţa i-a sporit surescitarea ciudată. A aruncat o privire spre casă şi a văzut doi bărbaţi în pardesiuri închise la culoare pe cărarea pietruită, dincolo de nisip.
- Aceia sunt taţii noştri?
- Lui tati îi place să discute afaceri afară, a spus Tabby.

Departe de urechile iscoditoare.

Anna simţea o compasiune binevoitoare faţă de tânăra Tabatha, exclusă de la discuţiile de afaceri ale tatălui ei, în timp ce ea avea voie să asculte oricând voia. Nu auzea mare lucru. Sarcina tatălui ei era să transmită salutări sau urări de bine de la oamenii din sindicate către alţi oameni care le erau prieteni. Aceste salutări includeau un plic, uneori un pachet, pe care uneori le ducea undeva sau le primea - n-ai fi observat dacă nu erai atent. De-a lungul anilor, vorbise o grămadă cu Anna fără să ştie că vorbea, iar ea auzise fără să-şi dea seama că asculta.

A rămas surprinsă de modul familiar, vioi în care tatăl ei stătea de vorbă cu domnul Styles. Păreau să fie prieteni. După toate acestea.

Bărbaţii au schimbat direcţia şi au luat-o prin nisip spre Anna şi Tabby. Anna a ieşit grăbită din apă, dar îşi lăsase pantofii prea departe ca să-i poată încălţa la timp. Domnul Styles era mai mare decât tatăl ei, un bărbat impunător cu părul negru dat cu briantină ieşit de sub marginea pălăriei.
- Spune-mi, asta este fiica ta? a întrebat. Face faţă temperaturilor arctice fără să aibă măcar o pereche de ciorapi.

Anna a simţit că tatăl ei era nemulţumit.
- Ea este, a răspuns el. Anna, spune-i bună ziua domnului Styles.
- Încântată să vă cunosc, a spus ea, strângându-i mâna cu putere, cum o învăţase tatăl ei, şi având grijă să nu mijească ochii când a ridicat privirea spre el.

Domnul Styles era mai tânăr decât tatăl ei, fără umbre sau cute pe faţă. Avea o anume vioiciune, o tensiune viguroasă, perceptibilă chiar şi prin pardesiul umflat. Părea să aştepte ceva la care să reacţioneze sau care să-l amuze. În acest moment, acel ceva era Anna.

Domnul Styles s-a lăsat pe vine lângă ea, în nisip, şi a privit-o direct în faţă.
- De ce eşti în picioarele goale? a întrebat. Nu simţi frigul sau te dai mare?

Anna nu avea un răspuns pregătit. Nu era niciuna dintre cele două; mai degrabă un impuls de a o ţine pe Tabby uimită şi nedumerită. Dar nici asta nu a reuşit să articuleze.
- De ce m-aş da mare? a spus. Am aproape doisprezece ani.
- Bun, şi cum e?

A simţit mentă şi alcool în respiraţia lui, chiar dacă bătea vântul. Şi-a dat seama brusc că tatăl ei nu-i auzea.
- Doare numai la început, a spus. După o vreme nu mai simţi nimic.

Domnul Styles a rânjit, de parcă replica ei fusese o minge a cărei prindere îi provocase o plăcere fizică.
- Cuvinte de învăţătură, a spus, apoi s-a ridicat din nou la înălţimea lui imensă. E puternică, a remarcat el spre tatăl Annei.
- Este.

Tatăl ei i-a evitat privirea.

Domnul Styles şi-a scuturat nisipul de pe pantalonii plisaţi şi s-a întors ca să plece. Epuizase momentul şi era în căutarea următorului.
- Sunt mai puternici decât noi, l-a auzit spunându-i tatălui ei. Norocul nostru că nu ştiu.

Anna s-a gândit că s-ar putea întoarce să o privească, dar părea să fi uitat.

*
Dexter Styles a simţit cum nisipul i se strecura în pantofii Oxford în timp ce se opintea înapoi pe cărare. Era absolut sigur că îndârjirea pe care o simţise la Ed Kerrigan rodise în toată splendoarea ei în fiica cu ochi negri. Asta dovedea ce crezuse dintotdeauna: bărbaţii erau daţi de gol de copiii lor. Acesta era motivul pentru care Dexter făcea rar afaceri cu vreun bărbat înainte de a-i cunoaşte familia. Şi-ar fi dorit ca şi Tabby să fi mers în picioarele goale.

Kerrigan conducea un Duesenberg Model J din '28, albastru Niagara, dovadă a gusturilor alese şi a perspectivelor luminoase dinainte de criză. Avea un croitor excelent. Şi totuşi, omul avea ceva întunecat, ceva care intra în contradicţie cu hainele şi automobilul şi chiar şi cu felul lui deschis şi iscusit de a face conversaţie. O umbră, un necaz. Pe de altă parte, cine nu avea un necaz? Sau mai multe?

În momentul în care au ajuns la cărare, Dexter era hotărât să-l angajeze pe Kerrigan, dacă se înţelegeau în privinţa unor condiţii acceptabile.
- Spune-mi, ai timp să mergem să-l cunoşti pe un vechi prieten de-ai mei? a întrebat.
- Sigur, a spus Kerrigan.
- Nu te aşteaptă soţia?
- Nu înainte de cină.
- Fiica ta? O să-şi facă griji? Kerrigan a râs.
- Anna? E specialitatea ei să-mi provoace griji.

Anna se aştepta dintr-un moment într-altul să fie chemată de pe plajă de tatăl ei, dar, în cele din urmă, Dădaca a fost cea care a venit, pufnind indignată, şi le-a poruncit să treacă la căl- dură. Lumina se schimbase şi camera de joacă părea apăsătoare şi întunecoasă. Era încălzită de o sobă pe lemne. Au mâncat biscuiţi cu nuci şi au privit trenuleţul electric gonind pe şina în formă de opt pe care o construise Anna, cu aburi adevăraţi ieşind din coşul miniatural. Nu văzuse niciodată o asemenea jucărie şi nici nu-şi imagina cât ar putea să coste. Se săturase de această aventură. Durase mult mai mult decât vizitele lor obişnuite de socializare şi rolul pe care îl juca pentru alţi copii o epuizase pe Anna. Parcă trecuseră mai multe ore de când îl văzuse ultima dată pe tatăl ei. În cele din urmă, băieţii au lăsat trenul mergând şi s-au dus să se uite la cărţi cu imagini. Dădaca aţipise într-un balansoar. Tabby stătea întinsă pe un covor împletit, cu noul ei caleidoscop îndreptat spre lampă.

Pe un ton neutru, Anna a întrebat:
- Pot să-ţi iau în braţe păpuşa?

Tabby a consimţit vag, iar Anna a luat păpuşa cu grijă din raft. Păpuşile de acest fel erau de patru dimensiuni, iar aceasta era a doua dintre cele mici - nu bebeluşul nou-născut, ci un bebeluş un pic mai mare, cu ochi albaştri speriaţi. Anna a întors păpuşa spre ea. În mod vizibil, exact aşa cum promiteau reclamele din ziar, irişii albaştri au alunecat spre colţul ochilor, ca şi când ar fi privit-o pe Anna. A simţit un val de bucurie pură care aproape a făcut-o să râdă. Buzele păpuşii formau un "O" perfect. Sub buza de sus erau pictaţi doi dinţi albi.

Ca şi cum ar fi simţit cât de încântată era, Tabby a sărit în picioare.
- Ţi-o dau ţie! a strigat. Nu mă mai joc deloc cu ea. Anna a procesat impactul ofertei. Cu două Crăciunuri în urmă, când îşi dorise în mod atât de acut păpuşa, nu îndrăznise s-o ceară - vapoarele nu mai veneau, iar ei nu mai aveau bani. Acum dorinţa fizică extremă pe care o simţea pentru păpuşă i-a provocat un spasm, tulburând înţelegerea profundă a faptului că, evident, trebuia să refuze.
- Nu, mulţumesc, a spus în cele din urmă. Am una mai mare acasă. Voiam doar să văd cum e cea mică.

Cu un efort suprem, s-a forţat să pună păpuşa la loc pe raft, cu mâna pe un picior de cauciuc, până când a simţit privirea Dădacei asupra ei. Mimând indiferenţa, a întors capul. Prea târziu. Dădaca văzuse şi ştia. Când Tabby a ieşit din cameră, chemată de mama ei, Dădaca a luat păpuşa şi i-a aruncat-o Annei.
- Ia-o, dragă, a şoptit înverşunată. Nu-i pasă - are mai multe jucării decât îi trebuie. Toţi au.

Anna a ezitat, pe jumătate convinsă că ar putea exista o cale de a lua păpuşa fără să afle nimeni. Dar simplul gând la reacţia tatălui ei a făcut-o să reacţioneze mai dur.
- Nu, mulţumesc, a spus rece. Oricum sunt prea mare pentru păpuşi.

Fără a arunca nicio privire în spate, a ieşit din camera de joacă. Dar mila Dădacei o împovărase şi, în timp ce cobora scările, genunchii îi tremurau.

Văzându-l pe tatăl ei în camera de zi, Anna a rezistat impulsului de a alerga la el ca să îmbrăţişeze picioarele, cum făcea de obicei. Era cu haina pe el. Doamna Styles îşi lua rămas-bun.
- Data viitoare, să vii cu sora ta, i-a spus Annei şi a sărutat-o uşor pe obraz, lăsând în urmă o undă de parfum de mosc.

Anna a promis că o va aduce. Afară, maşina Model J lucea mat în soarele de după-amiază târzie. Fusese mai lucioasă când era maşina lor; băieţii de la sindicat o curăţau mai rar.

Pe când se îndepărtau de casa domnului Styles, Anna se gândea la o remarcă deşteaptă potrivită pentru a-l dezarma pe tatăl ei - dintre cele pe care le făcea spontan când era mai mică, iar râsul lui surprins era primul lucru care-i spunea că fusese amuzantă. În ultima vreme, observase adesea că încerca să regăsească o stare mai veche, de parcă o anumită prospeţime sau inocenţă se îndepărtase de la ea.
- Presupun că domnul Styles nu era la bursă, a spus în cele din urmă.

A chicotit şi a tras-o către el.
- Domnul Styles nu are nevoie de bursă. Are cluburi de noapte. Şi alte lucruri.
- E la sindicat?
- O, nu! Nu are nicio legătură cu sindicatul.

Asta era o surpriză. În general, cei de la sindicat purtau pălării, iar docherii şepci. Unii, ca tatăl ei, le purtau pe amândouă, în funcţie de zi. Când se îmbrăca bine, aşa cum făcuse acum, Anna nu şi-l putea imagina pe tatăl ei cu un cârlig de docher. Maică-sa lua pene exotice de la munca ei cu ziua şi împodobea pălăriile tatei cu ele. Îi schimbase croiala costumelor ca să se potrivească şi să-i ascundă silueta uscată - slăbise de când nu mai veneau vapoarele şi făcea mai puţin sport.

Tatăl ei conducea cu o singură mână, cu ţigara prinsă între două degete aflate pe volan şi cu celălalt braţ în jurul Annei.

S-a sprijinit de el. În cele din urmă era mereu vorba despre ei doi în mişcare, cu Anna plutind pe un val de mulţumire, adormită. A simţit un miros nou în maşină, prin fumul de ţigară al tatălui ei, un miros argilos, familiar pe care nu-l putea identifica.
- De ce erai în picioarele goale, Toots? a întrebat el, după cum se aştepta.
- Ca să simt apa.
- Asta fac fetele mici.
- Tabatha are opt ani şi nu a făcut-o.
- A fost mai deşteaptă.
- Domnului Styles i-a plăcut ce am făcut.
- Habar n-ai ce gândea.
- Ba da. A stat de vorbă cu mine când tu nu auzeai.
- Am observat, a zis el, aruncându-i o privire. Ce ţi-a spus? Gândul ei s-a întors la nisip, la frig, la durerea din picioare şi la bărbatul curios de lângă ea - toate acestea împreunate acum cu dorinţa pe care o simţise de a avea păpuşa aceea.
- A zis că sunt puternică, a răspuns ea cu un nod în gât. Ochii i s-au înceţoşat pentru o clipă.
- Şi aşa şi este, Toots, a spus el, sărutând-o pe creştetul capului. Oricine îşi dă seama de asta.

La un semafor, şi-a mai scos o ţigară din pachetul de Viceroy. Anna s-a uitat înăuntru, dar luase deja cuponul. Îşi dorea ca tatăl ei să fi fumat mai mult; strânsese 78 de cupoane, dar obiectele din catalog nici măcar nu erau interesante decât de la 125 în sus. Cu opt sute puteai să-ţi iei un set de tacâmuri de argint într-o cutie personalizată, iar la 700 era un prăjitor de pâine automat. Dar aceste numere păreau de neajuns. Catalogul Premiums era sărac în jucării: doar un urs panda din Frank Buck şi o păpuşă Betsy Wetsy cu toaletă completă la 250, dar păreau deja sub nivelul ei. O atrăgea ţinta cu săgeţi "pentru copii mai mari şi adulţi", dar nu se vedea aruncând săgeţi ascuţite prin apartamentul lor mic. Dacă o lovea pe Lydia?

Fumul se ridica din tabăra din Prospect Park. Erau aproape acasă.