Despre educaţie. Arta învăţării şi valoarea vieţii

Jiddu Krishnamurti
Despre educaţie. Arta învăţării şi valoarea vieţii
Editura Herald, 2019
traducere din limba engleză de Dr. S. Diamant-Petrescu

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

J. Krishnamurti s-a născut în India, în anul 1895 şi s-a stins din viaţă în 1986, în California. Adoptat de Annie Besant, preşedinta Societăţii Teozofice, educat la Oxford şi Paris, Krishnamurti va refuza curând rolul de "Învăţător al Lumii" pe care dorea să i-l atribuie mişcarea teozofică. Dizolvând ordinul "Steaua Orientului" înfiinţat special pentru el, Krishnamurti va afirma că nicio autoritate spirituală, morală, filosofică sau de altă natură nu deţine monopolul Adevărului. Întreaga sa învăţătură este un îndemn adresat fiinţei umane pentru realizarea unei depline cunoaşteri de sine, un apel constant la trăirea autentică a vieţii.

J. Krishnamurti a întreprins numeroase călătorii pe întregul mapamond, ţinând conferinţe şi dialogând cu interlocutori provenind din cele mai diferite medii. În acelaşi timp, el este întemeietorul unor fundaţii în America, India şi Anglia, şi al unor şcoli menite să-i orienteze pe elevi spre împlinirea facultăţilor lor creatoare.

Opera sa însumează peste 40 de volume şi a fost tradusă în 25 de limbi. Dintre cărţile sale cele mai cunoscute amintim: Prima şi ultima libertate (1954); Revoluţia tăcerii (1972); Eliberarea de cunoscut; Trezirea inteligenţei (1975); Tradiţie şi revoluţie (1978); Viitorul omenirii; Comentarii asupra vieţii (3 vol.); Mintea fără margini; Jurnalul lui Krishnamurti; Zborul vulturului; Dincolo de violenţă; Despre educaţie; Sfârşitul timpului.

*

Krishnamurti s-a născut la 11 mai 1895, la Madanapalle, în sudul Indiei. "Descoperit" de mişcarea teozofică, este crescut şi educat în Occident, considerându-se că va deveni instrumentul exprimării unui mesaj de o deosebită importanţă, că va îndeplini rolul unui Mesia, sau că va fi fondatorul unei noi religii.

În 1925, în urma morţii fratelui său Nityananda, Krishnamurti traversează o gravă criză psihologică, în decursul căreia începe să se îndoiască de toate valorile "spirituale". S-a eliberat de tot ceea ce învăţase, rămânând într-o stare de non-speranţă. Nu mai aştepta nimic. Şi tocmai în această situaţie de gol interior, în această stare de moarte faţă de elementele structurale ale trecutului sau psihologic - spune Krishnamurti - a erupt în el "acea binecuvântare ce se realizează numai într-o stare de linişte autentică, a avut loc erupţia explozivă a iubirii".

Această experienţă a determinat în el o înnoire spirituală, o adevărată revoluţie, o profundă mutaţie. Din acel moment Krishnamurti a declarat că nu va mai fonda o nouă mişcare religioasă sau un nou sistem filozofic care să înrobească şi să condiţioneze şi mai mult minţile oamenilor. În urma acestei revoluţii lăuntrice Krishnamurti a dizolvat "Ordinul Stelei", ce fusese fondat special pentru el şi, începând din 1928-29, a luat o orientare complet independentă de orice fel de organizaţie.

După o perioadă dificilă, marcată de nenumărate confruntări, Krishnamurti îi întâlneşte în 1946 pe Aldous Huxley şi pe Charles Morgan, împreună cu care va fonda o şcoală la Ojai, California; de altfel Huxley i-a prefaţat lucrarea Prima şi ultima libertate. Din acel moment, mesajul său a devenit mai cuprinzător şi s-a răspândit în întreaga lume, până când - lucru extraordinar - în anul 1974 a avut loc incidenţa mesajului său cu elita intelectuală. De atunci Krishnamurti s-a întâlnit de două ori pe an, o dată în Anglia şi o dată în California, cu savanţii cei mai iluştri ai lumii contemporane: savantul Capra, care a condus multă vreme centrul de studii nucleare de la Geneva, D. Bohm, profesor de fizică la Universitatea din Londra, cei mai mari specialişti în neuropsihiatrie şi în anatomia creierului, pe scurt, vreo cincizeci de savanţi, toţi nişte enciclopedii vii. Şi nu este oare un suprem paradox? Ei îl întâlnesc pe Krishnamurti, cel care denunţă pericolul condiţionării prin cultivarea creierului.

Independent de mesajul pe care îl aduce, Krishnamurti este fondatorul unei serii de şcoli în India, America şi Anglia. El scris o lucrare intitulată Despre educaţie şi, în aceste şcoli noi, încearcă să orienteze elevii spre împlinirea facultăţilor lor creative, încearcă să facă din ei fiinţe creatoare şi nu simpli imitatori, să trezească în ei facultatea atenţiei şi a observării extrem de clare.

*

Pentru Krishnamurti educaţia este o pârghie esenţială în transmiterea aspectelor fundamentale ce conduc la transformarea minţii omeneşti şi la crearea unei noi culturi. O astfel de transformare crucială are loc atunci când copilului, pe lângă instruirea în diferite discipline şi îndeletniciri, i se dă posibilitatea să devină conştient de procesul propriei sale gândiri, simţiri şi acţiuni. Această luciditate îl determină să fie autocritic şi capabil de observare, prin această având loc integrarea percepţiei, discriminării şi acţiunii - procese cruciale pentru maturizarea lui lăuntrică, pentru stabilirea unei relaţii juste cu semenii, cu natură şi cu tot ceea ce a creat omul.

*

Aşadar, care este sensul vieţii? Pentru ce anume trăim noi şi luptăm? Dacă am fost crescuţi doar pentru a dobândi onoruri, pentru a ocupa posturi bune, pentru a fi eficienţi, pentru a domina cât mai mult posibil, vieţile noastre vor fi găunoase şi goale... Viaţa are un sens mai înalt şi mai vast decât acesta, dar ce valoare are educaţia noastră dacă nu-l vom descoperi niciodată? Chiar dacă vom fi extrem de instruiţi, noi nu vom realiza prin aceasta o integrare profundă a gândirii şi simţirii, vieţile noastre vor continua să fie incomplete, contradictorii, sfâşiate de temeri de tot felul. Câtă vreme educaţia nu va cultiva o viziune integrală asupra vieţii, ea nu va avea decât o mică valoare.

Pentru a institui o educaţie adevărată, trebuie să înţelegem semnificaţia vieţii în întregul ei, iar pentru aceasta trebuie să fim capabili să gândim direct şi în spiritul adevărului. Un gânditor prea logic este în realitate nechibzuit, căci el se conformează unui model, repetă fraze, iar gândirea lui urmează un făgaş. Este cu neputinţă să înţelegem viaţa în mod abstract sau teoretic. A înţelege viaţa înseamnă a ne înţelege pe noi înşine şi acesta este atât începutul, cât şi scopul final al educaţiei. (Jiddu Krishnamurti)

Fragment

I. Cuvântări ţinute studenţilor

Despre educaţie

Dvs. trăiţi într-una dintre cele mai frumoase văi pe care le-am văzut. Are o atmosferă cu totul specială. Aţi remarcat, mai ales dimineaţa în zori şi spre seară, cum se strecoară, cum pătrunde în vale o senzaţie de tăcere? În împrejurimi se află cei mai vechi munţi din lume, şi oamenii nu i-au prăpădit încă; iar oriunde mergeţi, în oraşe sau în alte părţi, puteţi vedea cum omul a distrus natura, tăind copacii pentru a construi mai multe case, cum a poluat aerul cu automobilele şi industriile sale. Omul distruge animalele; au rămas foarte puţini tigri. Omul distruge orice, fiindcă se nasc din ce în ce mai mulţi oameni şi ei trebuie să aibă mai mult spaţiu. Treptat, omul a răspândit distrugerea în toată lumea. Şi, când vii într-o vale ca aceasta - în care se află foarte puţini oameni, unde natura încă n-a fost ruinată, în care există linişte, pace şi frumuseţe -, eşti cu adevărat mirat. De fiecare dată când vii aici simţi ciudăţenia acestei ţări, însă probabil că dvs. v-aţi obişnuit cu ea. Nu mai priviţi munţii, nu mai ascultaţi păsările şi nici vântul care foşneşte în frunze. Încât treptat deveniţi indiferenţi.

Educaţia nu înseamnă a învăţa din cărţi, a memoriza unele fapte, ci mai ales a învăţa cum să priveşti ceea ce spun cărţile, fie că ele spun ceva adevărat sau fie că eronat. Toate acestea sunt o parte a educaţiei. Educaţia nu înseamnă doar să treci examene, să obţii o diplomă şi un serviciu, să te căsătoreşti şi să te stabileşti undeva, educaţia înseamnă, de asemenea, să fii în stare să asculţi păsările, să priveşti cerul, să observi frumuseţea extraordinară a unui copac, forma munţilor şi să te simţi alături de acestea, să fii nemijlocit în contact cu acestea. Pe măsură ce înaintaţi în vârstă, această sensibilitate a ascultării, a vederii dispare, din nefericire, fiindcă aveţi necazuri, vreţi să aveţi mai mulţi bani, un autoturism mai bun, mai mulţi sau mai puţini copii. Deveniţi geloşi, ambiţioşi, lacomi, invidioşi; aşa că pierdeţi senzaţia frumuseţii pământului. Dvs. ştiţi ce se petrece în lume. Trebuie să fi studiat întâmplările contemporane. Există războaie, revolte, naţiuni aţâţate împotriva altor naţiuni. În această ţară există, de asemenea, învrăjbire, separare, se nasc din ce în ce mai mulţi oameni, există sărăcie, murdărie şi împietrire completă. Omul nu se îngrijeşte de ceea ce se întâmplă cu celălalt, atâta vreme cât el este în perfectă siguranţă, iar dvs. sunteţi educaţi să vă încadraţi în toate acestea.

Ştiţi, oare, că lumea este smintită, că toate acestea sunt sminteli - această luptă, ceartă, intimidare, sfâşiere a unuia de către celălalt? Dar dvs. veţi creşte pentru a vă încadra în toate acestea. Credeţi că este bine, acesta este pentru dvs. înţelesul educaţiei - să trebuiască de voie sau de nevoie să vă încadraţi în această structură nebună, numită societate? Ştiţi dvs. ce se întâmplă cu religiile peste tot în lume? Şi aici omul se dezintegrează, nimeni nu mai crede în nimic. Omul n-are credinţă, iar religia este numai produsul unei vaste propagande.

Cât timp sunteţi tineri, proaspeţi, nevinovaţi, puteţi privi, oare, la toată frumuseţea de pe pământ, puteţi avea calitatea de a îndrăgi toate acestea? Şi puteţi rămâne cu ceva din asta? Căci, dacă nu puteţi, pe măsură ce creşteţi, vă veţi conforma, fiindcă acesta este cel mai uşor mod de a trăi. Pe măsură ce creşteţi, unii dintre dvs. se vor revolta, dar nici această revoltă nu va fi un răspuns la problemă. Unii dintre dvs. vor căuta să fugă din societate, dar această fugă n-are niciun sens. Dvs. trebuie să schimbaţi societatea, dar nu ucigând oameni. Societatea este formată din noi toţi. Noi, toţi, laolaltă am creat societatea în care trăim. De aceea noi toţi trebuie să ne schimbăm. Dvs. nu vă puteţi încadra în această societate monstruoasă. Deci ce intenţionaţi să faceţi?

Iar dvs., care trăiţi în această vale extraordinară, vă veţi lăsa, oare, azvârliţi în această lume de luptă, de confuzie, de războaie şi de duşmănii? Vă veţi conforma, vă veţi încadra, veţi accepta toate valorile vechi? Ştiţi care sunt aceste valori: banii, situaţia, prestigiul, puterea. Asta este tot ce-şi doreşte omul, iar societatea vrea ca dvs. să vă încadraţi în acest şablon de valori. Dar, dacă începeţi să gândiţi, să observaţi, să învăţaţi, nu din cărţi, ci să învăţaţi prin voi înşivă, prin observare, ascultând orice se petrece în jurul dvs., veţi creşte până la a deveni o fiinţă omenească diferită, una căreia îi pasă, care are afecţiune, care-i iubeşte pe oameni. Dacă veţi trăi în acest fel, s-ar putea să aflaţi o viaţă cu adevărat religioasă.

Priviţi natura, tamarindul, mangotierul înflorit şi ascultaţi păsările dimineaţa în zori şi seara târziu. Vedeţi cerul limpede, stelele, cât de minunat apune soarele înapoia acestor munţi. Vedeţi culorile toate, lumina de pe frunze, frumuseţea ţării, pământul bogat. Apoi, după ce aţi văzut toate acestea şi, de asemenea, ce este lumea, cu toată brutalitatea ei, cu violenţele, cu urâţenia ei, ce intenţionaţi să faceţi?

Ştiţi ce înseamnă a lua aminte, a da atenţie? Când daţi atenţie, vedeţi lucrurile cu mult mai limpede. Auziţi pasărea cântând mai distinct. Remarcaţi diferenţele dintre sunete. Când priviţi cu mare atenţie un copac, vedeţi întreaga frumuseţe a copacului. Vedeţi frunzele, ramurile, vedeţi vântul jucându-se cu ele. Când daţi atenţie, vedeţi extraordinar de limpede. Aţi făcut-o vreodată? Atenţia este ceva diferit de concentrare. Când vă concentraţi, nu vedeţi totul. Dar, când daţi atenţie, vedeţi foarte mult. Ei bine, daţi atenţie. Priviţi acel copac şi vedeţi umbrele, adierea uşoară printre frunze. Priviţi forma copacului. Priviţi mărimea copacului în raport cu alţi copaci. Priviţi calitatea luminii care pătrunde printre frunze, lumina de pe ramuri şi de pe trunchi. Priviţi la totalitatea copacului. Priviţi-l în acest fel, pentru că eu voi vorbi despre ceva la care dvs. va trebui să daţi atenţie. Atenţia este foarte importantă în clasă, după cum importantă este şi când sunteţi în afara orelor, când mâncaţi, când vă plimbaţi. Atenţia este ceva extraordinar.

Intenţionez să vă întreb ceva. De ce sunteţi educaţi? Înţelegeţi întrebarea mea? Părinţii vă trimit la şcoală. Sunteţi prezenţi în clase, învăţaţi matematici, învăţaţi geografie, învăţaţi istorie. De ce? V-aţi întrebat vreodată de ce vreţi să fiţi educaţi, care este rostul educaţiei? Care este rostul trecerii examenelor şi a primirii diplomelor? Pentru a obţine o slujbă şi a vă aranja în viaţă, pentru a vă căsători aşa cum fac milioane şi milioane de oameni? Asta intenţionaţi să faceţi, acesta este înţelesul educaţiei? Înţelegeţi despre ce vorbesc? Aceasta este cu adevărat o chestiune foarte serioasă. Întreaga lume se întreabă care este baza educaţiei. Noi vedem la ce a fost folosită educaţia. Fiinţele omeneşti, pretutindeni în lume - în Rusia, în China, în America, în Europa sau în această ţară -, sunt educate să se conformeze, să se încadreze într-o societate şi în cultura ei, să se încadreze în curentul activităţii economice şi sociale, să fie aspirate în acest vast curent care curge de mii de ani. Aceasta este ceea ce numim educaţie sau educaţia ar trebui să fie ceva total diferit? Poate educaţia să se ocupe ca mintea omenească să nu fie atrasă în acest vast curent şi să fie distrusă; să se ocupe ca mintea să nu fie niciodată aspirată în acest curent; astfel încât cu această minte să puteţi deveni o fiinţă umană în întregime diferită, cu o viaţă de o calitate diferită? Veţi fi educaţi în acest fel? Sau veţi îngădui părinţilor dvs., societăţii să vă dicteze astfel încât să deveniţi o parte a curentului societăţii? Educaţia adevărată nu înseamnă doar ca mintea omenească, mintea dvs., să fie capabilă să exceleze în matematici, geografie şi istorie, ci şi să nu poată fi nicicând, în nicio împrejurare, atrasă în vâltoarea societăţii. Pentru că acest curent, pe care îl numim trăire, este foarte corupt, este imoral, este violent, este lacom. Acest curent este cultura noastră. Astfel, întrebarea care se pune este: cum să producem felul bun de educaţie pentru ca mintea să poată rezista oricărei ispite, oricăror influenţe, bestialităţii acestei civilizaţii şi culturii ei.

Am ajuns într-un punct al istoriei în care avem de creat o cultură nouă, un fel de existenţă total diferită, nu bazată pe industrializare şi consum, ci o cultură bazată pe o calitate adevărată a religiei. Ei bine, cum vom determina prin educaţie ca mintea să fie în întregime deosebită, să nu fie lacomă, să nu fie invidioasă? Cum vom crea o minte care să nu fie ambiţioasă, care să fie extraordinar de activă, de eficientă; care să aibă o percepţie adevărată a ceea ce este real în viaţa zilnică, ceea ce la urma urmei înseamnă religie?

Ei bine, haideţi să descoperim care este înţelesul adevărat şi intenţia educaţiei. Poate mintea dvs., care a fost condiţionată de societate, de cultura în care aţi trăit, să fie transformată prin educaţie astfel încât nicicând, sub nicio împrejurare să nu intraţi în vâltoarea societăţii? Este cu putinţă să fiţi educaţi în mod diferit? "Educaţi" în sensul adevărat al acestui cuvânt; nu acela de transmitere a unor informaţii de la profesori la elevi, informaţii despre matematici, istorie sau geografie, ci în acela al producerii, în chiar procesul învăţării acestor materii, a unei schimbări în mintea dvs.. Ceea ce înseamnă că trebuie să fiţi extraordinar de critici. Trebuie să învăţaţi să nu acceptaţi niciodată decât ceea ce vedeţi limpede voi înşivă, să nu repetaţi niciodată ceea ce a spus altcineva.

Eu consider că ar trebui să vă puneţi aceste întrebări, nu doar ocazional, ci în fiecare zi. Descoperiţi! Ascultaţi totul, ascultaţi păsările, mugetul vacii. Învăţaţi despre orice în interiorul vostru, fiindcă, dacă învăţaţi prin voi înşivă despre voi înşivă, atunci nu veţi mai fi o fiinţă omenească de mâna doua. Aşa că ar trebui, dacă-mi îngăduiţi să vă sugerez aceasta, ca de acum încolo să descoperiţi cum să trăiţi într-un fel cu totul deosebit, chiar dacă va fi greu, căci îmi este teamă că celor mai mulţi dintre noi le place să găsească un mod uşor de viaţă. Nouă ne place să repetăm şi să urmăm ceea ce spun alţi oameni, ceea ce fac alţi oameni, fiindcă acesta este cel mai uşor mod de a trăi:conformarea la un vechi şablon sau la un nou şablon. Trebuie să descoperim ce înseamnă să nu te conformezi niciodată şi ce înseamnă să trăieşti în afara fricii. E vorba despre viaţa dvs. şi nimeni nu vă va învăţa, nici cărţile, nici vreun guru. Trebuie să învăţaţi prin voi înşivă, iar din această învăţătură va veni înţelepciunea. Atunci puteţi trăi o viaţă extraordinar de frumoasă, de fericită. Nu-i aşa? Acum doriţi să-mi puneţi întrebări?

*

Un student: Lumea este plină de oameni împietriţi, de oameni indiferenţi, cruzi. Cum îi puteţi schimba pe aceşti oameni?
Krishnamurti: Lumea este plină de oameni împietriţi, indiferenţi, cruzi. Cum îi puteţi schimba pe aceşti oameni? Oare aceasta este întrebarea? Schimbaţi-vă pe voi înşivă. Altfel, pe măsură ce creşteţi, veţi deveni asemenea oameni împietriţi. Veţi deveni, de asemenea, indiferenţi. Veţi deveni, de asemenea, cruzi. Generaţia trecută dispare, se duce, apăreţi dvs., iar, dacă vă veţi arăta la fel de împietriţi, de indiferenţi, de cruzi, veţi clădi o societate la fel ca aceasta. Ceea ce e important este să vă schimbaţi, să nu fiţi împietriţi, să nu fiţi indiferenţi. Când spuneţi că toate acestea sunt problemele generaţiei mai vechi, le-aţi văzut, le-aţi observat, aţi simţit ceva în legătură cu ele? În caz afirmativ, veţi face ceva. Schimbaţi-vă pe voi înşivă şi încercaţi-o prin acţiune. O astfel de acţiune este un lucru extraordinar. Însă noi dorim să schimbăm pe oricine, în afară de noi înşine, ceea ce, în realitate, înseamnă că nu dorim să ne schimbăm, vrem ca ceilalţi să se schimbe dar, cu toate acestea, rămânem împietriţi, indiferenţi, cruzi, sperând că mediul înconjurător se va schimba, în aşa fel încât noi să putem continua în propriul nostru mod. Înţelegeţi ce spun?

Un student: Dvs. ne cereţi să ne schimbăm, dar în ce să ne schimbăm?
Krishnamurti: Dvs. ne cereţi să ne schimbăm, în ce să ne schimbăm? Nu vă puteţi schimba într-o maimuţă, probabil că v-ar plăcea, dar nu puteţi. Când spuneţi: "Eu vreau să mă schimb în ceva" - fiţi, vă rog, cu băgare de seamă! -, dacă vă spuneţi: "Eu trebuie să mă schimb, eu trebuie să mă schimb în ceva", acest "în ceva" este un şablon pe care dvs. l-aţi creat, nu-i aşa?
Iată: dvs. sunteţi violent sau lacom şi vreţi să vă schimbaţi într-o persoană care nu este lacomă. A voi să nu fii lacom este o altă formă de lăcomie, nu-i aşa? Înţelegeţi ce vă spun? Dar, dacă spuneţi: "Eu sunt lacom, eu vreau să descopăr ce înseamnă a fi lacom, vreau să descopăr ce cuprinde lăcomia", atunci când veţi înţelege lăcomia, veţi fi liberi de lăcomie. Înţelegeţi despre ce vorbesc?
Lăsaţi-mă să explic. Eu sunt lacom şi mă lupt, mă zbat, fac cele mai uriaşe sforţări să nu mai fiu lacom. Eu am deja o idee, un tablou, o imagine despre ce înseamnă să nu fii lacom. Încât mă conformez ideii pe care o am despre nelăcomie. Înţelegeţi? Pe când, dacă privesc la lăcomia mea, dacă înţeleg de ce sunt lacom, dacă pricep natura lăcomiei mele, structura lăcomiei, atunci, când încep să înţeleg toate acestea, sunt liber de lăcomie. Aşadar, eliberarea de lăcomie este ceva total diferit de încercarea de a deveni nelacom. Vedeţi deosebirea? Eliberarea de lăcomie este ceva total diferit de a spune: "Eu trebuie să fiu un om mare, de aceea trebuie să fiu nelacom". Aţi înţeles?
Astă-noapte m-am gândit că vin în această vale de aproape patruzeci de ani. Oamenii au venit şi s-au dus. Au murit copaci şi alţii noi au crescut. Diferiţi copii au venit, au trecut prin această şcoală, au ajuns ingineri sau gospodine şi au dispărut cu totul în masă. I-am întâlnit ocazional, într-un aeroport sau la o întrunire, ca oameni foarte obişnuiţi. Iar, dacă nu sunteţi foarte atenţi, şi dvs. veţi sfârşi într-un fel asemănător.

Un student: Ce înţelegeţi prin obişnuit?
Krishnamurti: Să fii ca restul oamenilor; cu necazurile lor, cu violenţa şi corupţia lor, cu brutalitatea, indiferenţa şi împietrirea lor. Să-ţi doreşti un serviciu, să-ţi doreşti să-ţi păstrezi serviciul - indiferent că eşti eficient sau nu -, să mori în slujbă. Aceasta este ceea ce se numeşte obişnuit: a nu avea nimic nou, nimic proaspăt, nicio bucurie în viaţă; să nu fii niciodată curios, pasionat cu intensitate, să nu descoperi niciodată, ci doar să te conformezi. Asta înţeleg eu prin obişnuit. Este un mod de viaţă automat, o rutină, o plictiseală.

Un student: Cum putem scăpa de a deveni o fiinţă obişnuită?
Krishnamurti: Cum puteţi scăpa de a fi obişnuiţi? Nu fiţi obişnuiţi! Nu puteţi scăpa. Doar nu fiţi!

Un student: Cum, domnule?
Krishnamurti: Nu există niciun "cum". Vedeţi că asta este una dintre întrebările cele mai distrugătoare: "Spuneţi-mi cum?" Întotdeauna omul a zis, peste tot în lume: "Spuneţi-mi cum?" Dacă vedeţi un şarpe, o cobră otrăvitoare, nu spuneţi: "Vă rog, spuneţi-mi cum să fug de ea!" Pur şi simplu fugiţi. În acelaşi fel, dacă vedeţi că sunteţi obişnuit, fugiţi, plecaţi, nu mâine, ci imediat. Din clipa aceea nu veţi mai pune întrebări.
Am să vă propun ceva. Oamenii vorbesc foarte mult despre meditaţie, nu-i aşa?

Un student: Este adevărat.
Krishnamurti: Dvs. nu ştiţi nimic despre ea. Mă bucur. Fiindcă nu ştiţi nimic despre ea, puteţi învăţa despre ea. Este ca şi cum n-ai cunoaşte franceza sau latina, sau italiana. Pentru că nu cunoaşteţi, puteţi învăţa, puteţi să o luaţi de la început. Acei oameni care cunosc deja ce este meditaţia trebuie să uite ce au învăţat şi apoi să înveţe. Vedeţi deosebirea? De vreme ce nu ştiţi ce este meditaţia, să învăţăm despre ea. Pentru a învăţa despre meditaţie, trebuie să observaţi cum vă lucrează mintea. Trebuie să observaţi, aşa cum observaţi o şopârlă care trece, mergând de-a lungul zidului. Îi vedeţi toate cele patru picioare, cum se lipeşte de zid şi, pe măsură ce o urmăriţi, îi vedeţi toate mişcările. În acelaşi fel observaţi şi gândirea dvs. N-o corectaţi! N-o înăbuşiţi! Nu spuneţi: "Toate astea sunt prea grele!" Doar observaţi; acum, în dimineaţa asta.
Întâi de toate staţi absolut liniştiţi. Aşezaţi-vă confortabil, şedeţi absolut liniştiţi, închideţi ochii şi vedeţi dacă vă puteţi ţine ochii fără să-i mişcaţi. Înţelegeţi? Globurile ochilor sunt în mişcare, ţineţi-i complet liniştiţi. Atunci când staţi foarte liniştiţi, descoperiţi ce face gândirea dvs.. Observaţi-o aşa cum observaţi o şopârlă. Observaţi gândirea, felul în care aleargă un gând după altul. Aşa începeţi să învăţaţi, să observaţi.
V-aţi observat vreodată gândurile? Felul cum un gând urmează altui gând, gândirea spunând: "Acesta este un gând bun, acesta e un gând rău". Când vă duceţi seara la culcare sau când vă plimbaţi, observaţi-vă gândirea. Doar observaţi gândirea, fără s-o corijaţi şi atunci veţi învăţa începutul meditaţiei. Acum staţi foarte liniştiţi. Închideţi ochii şi aveţi grijă ca globii oculari să nu se mişte deloc. Apoi observaţi-vă gândurile, aşa, ca să învăţaţi. Odată ce începeţi să învăţaţi, nu mai există capăt pentru învăţare.

Despre mintea religioasă şi despre mintea ştiinţifică

Dis-de-dimineaţă am văzut o pasăre frumoasă, o pasăre neagră cu gâtul roşu. Nu ştiu cum se numeşte pasărea. Zbura din copac în copac, iar în inima ei era un cântec, încât era ceva fermecător de privit. Aş prefera ca în dimineaţa asta să vă vorbesc despre un subiect serios. Ar trebui să-l ascultaţi cu atenţie şi, dacă doriţi, puteţi să-l discutaţi mai târziu cu profesorii dvs.. Vreau să vă vorbesc despre ceva ce preocupă întreaga omenire, ceva de care este tulburată întreaga lume. Este chestiunea spiritului religios şi a minţii ştiinţifice. Există aceste două atitudini în lume. Acestea sunt singurele două stări valoroase ale minţii: spiritul cu adevărat religios şi mintea cu adevărat ştiinţifică. Orice altă activitate este distrugătoare, ducând la foarte multă mizerie, confuzie şi suferinţă.

Mintea ştiinţifică este pozitivă. Descoperirea este misiunea ei, percepţia ei. Ea vede lucrurile printr-un microscop, printr-un telescop; totul urmează să fie văzut, de fapt, aşa cum este; din această percepţie ştiinţa trage concluzii, clădeşte teorii. O astfel de minte se mişcă de la un fapt la altul. Spiritul ştiinţei n-are nimic de-a face cu anumite condiţionări individuale, cu naţionalismul, cu prejudecata. Oamenii de ştiinţă există pentru a cerceta materia, pentru a investiga structura pământului, a stelelor şi a planetelor, pentru a descoperi cum să vindece bolile omului, cum să prelungească viaţa omului, pentru a explica timpul, atât trecutul, cât şi viitorul. Însă mintea ştiinţifică şi descoperirile ei sunt folosite şi exploatate de mintea naţionalistă, de mintea care este India, de mintea care este Rusia, de mintea care este America. Descoperirea ştiinţifică este folosită şi exploatată de statele suverane şi de continente.

Apoi există mintea religioasă, mintea cu adevărat religioasă, care nu aparţine niciunui cult, niciunui grup, niciunei religii, niciunei biserici organizate. Mintea religioasă nu este mintea hindusă, mintea creştină, mintea budistă sau mintea musulmană. Mintea religioasă nu aparţine vreunui grup care se numeşte pe el însuşi religios. Mintea religioasă nu este mintea care merge la biserică, la temple, la moschei. Mintea religioasă nu este nici aceea care se ţine de anumite forme de credinţe, de dogme. Mintea religioasă este complet singură. Este o minte care a văzut direct falsitatea bisericilor, a dogmelor, a tradiţiilor, a credinţelor. Nefiind naţionalistă, nefiind condiţionată de mediul ei, o astfel de minte n-are mărginiri, nici limite. Ea este explozivă, proaspătă, nevinovată, nouă. Mintea nevinovată, mintea tânără, mintea care este extraordinar de mlădioasă, de subtilă, care n-are ancoră.
Numai o astfel de minte poate experimenta ceea ce dvs. numiţi Dumnezeu, ceea ce nu este măsurabil.

O fiinţă omenească e cu adevărat o fiinţă omenească doar când spiritul ştiinţific şi adevăratul spirit religios merg împreună. Atunci fiinţele omeneşti vor crea o lume bună - nu lumea comunistului sau a capitalistului, a brahmanilor sau a romano-catolicilor. De fapt adevăratul brahman este persoana care nu aparţine niciunui crez religios, n-are nicio clasă, nicio autoritate; el n-are nicio situaţie în societate. Acesta este adevăratul brahman, fiinţa umană nouă, cea care le împleteşte pe amândouă, mintea religioasă cu cea ştiinţifică devenind astfel armonios, fără vreo contradicţie înlăuntrul lui. Iar eu consider că scopul educaţiei este crearea acestei minţi noi, care este explozivă şi nu se conformează vreunui şablon stabilit de societate.

O minte religioasă este o minte creatoare. Ea trebuie nu doar să termine cu trecutul, ci şi să explodeze în prezent. Iar această minte - nu mintea care interpretează cărţile, Bhagavad-Gita, Upanişadele, Biblia etc. -, această minte este capabilă de cercetare, este capabilă de a crea o realitate explozivă. Aici nu există nici interpretare şi nici dogmă.

Este extraordinar de greu să fii religios şi să ai o minte ştiinţifică, precisă, limpede, să ai o minte care nu este înfricoşată, care nu este preocupată de propria ei siguranţă, de propriile ei frici. Nu puteţi avea o minte religioasă fără a vă cunoaşte pe voi înşivă, fără a cunoaşte totul despre dvs. - despre corpul, despre mintea, despre emoţiile dvs., despre felul în care lucrează mintea, în care funcţionează gândirea. Şi, pentru a merge dincolo de toate acestea, pentru a descoperi toate acestea, trebuie să vă apropiaţi cu o minte ştiinţifică, precisă, limpede, fără prejudecăţi, care nu condamnă, care observă, care vede. Când aveţi o astfel de minte, sunteţi cu adevărat o fiinţă umană cultă, o fiinţă umană care cunoaşte compasiunea. O astfel de fiinţă umană ştie ce înseamnă a fi viu.

Cum poate fi produsă această stare mentală? Căci e obligatoriu să-l ajuţi pe student să fie ştiinţific, să gândească foarte limpede, precis, ca mintea să-i fie ascuţită, tot aşa de mult cum trebuie să-l ajuţi să descopere profunzimile minţii lui, să meargă dincolo de vorbe, dincolo de feluritele etichete de hindus, musulman sau creştin. Este cu putinţă să-l educi pe elev să treacă dincolo de toate aceste etichete şi să descopere, să experimenteze acel ceva care nu este măsurat de minte, pe care nu-l conţine nicio carte, la care nu vă poate conduce niciun guru? Dacă o astfel de educaţie este cu putinţă într-o şcoală ca aceasta, ea va fi remarcabilă. Trebuie să vedeţi cu toţii că merită să creaţi o astfel de şcoală. Asta este ceea ce am discutat acum câteva zile cu profesorii. Am vorbit foarte multe: despre autoritate, disciplină, cum să instruim, ce este ascultarea, ce este educaţia, ce este cultura, cum să stai liniştit. A acorda atenţie doar muzicii, dansului, aritmeticii, lecţiilor nu este întregul vieţii. Face parte din viaţă şi observarea felului în care gândeşti, însemnătatea lui a gândi şi a lui de ce gândim. Face, de asemenea, parte din viaţă privitul păsărilor, observarea sătenilor, a mizeriei lor, pe care fiecare dintre noi a produs-o, pe care societatea o menţine. Toate acestea sunt o parte a educaţiei.

Despre cunoaştere şi inteligenţă

Vă aflaţi aici ca să adunaţi cunoaştere ştiinţifică: istorie, biologie, lingvistică, geografie etc. Separat de cunoaşterea pe care o căpătaţi aici, există cunoaşterea colectivă, cunoaşterea rasială, cunoaşterea bunicilor dvs., a generaţiilor trecute. Ei cu toţii au avut foarte multe experienţe, li s-au întâmplat foarte multe lucruri, iar experienţa lor colectivă a devenit cunoaştere. Există apoi cunoaşterea propriilor dvs. experienţe, a propriilor dvs. reacţii, impresii, a propriilor dvs. înclinaţii şi tendinţe care au căpătat formele lor speciale. Astfel încât există cunoaşterea ştiinţifică: biologică, matematică, fizică, istorică, geografică; dar există şi cunoaşterea colectivă a trecutului, care e tradiţia comunităţii, a rasei, iar apoi este cunoaşterea personală pe care aţi experimentat-o voi înşivă. Acestea sunt cele trei feluri de cunoaştere existente: colectivă, personală, ştiinţifică. Toate acestea, împreună, produc ele inteligenţa?

Ei bine, ce este cunoaşterea? Are cunoaşterea vreo legătură cu inteligenţa? Inteligenţa se foloseşte de cunoaştere, fiind capacitatea de a gândi limpede, obiectiv, sănătos, echilibrat. Inteligenţa este o stare în care nu există emoţii personale, în care nu sunt cuprinse păreri personale, prejudecăţi sau înclinaţii. Inteligenţa este capacitatea de a înţelege direct. Mi-e teamă că lucrul acesta este destul de dificil de realizat, dar este important, este bine pentru dvs. să vă exersaţi creierul.

Prin urmare, există o cunoaştere care este trecutul, căreia i se adaugă necontenit cunoştinţe şi există inteligenţă. Inteligenţa este însuşirea unei minţi foarte sensibile, foarte agere, foarte lucide. Inteligenţa nu se agaţă de o judecată sau de o apreciere particulară, ci este capabilă să gândească foarte limpede, obiectiv. Inteligenţa este lipsită de confuzie. Mă urmăriţi? Ei bine, cum va fi cultivată această inteligenţă? Care este capacitatea acestei inteligenţe? Dvs. vă duceţi viaţa aici şi sunteţi educaţi în tot felul de discipline, în variate ramuri ale cunoaşterii. Dar sunteţi educaţi în aşa fel încât, odată cu asta, să ia fiinţă inteligenţa? Vedeţi problema? S-ar putea să aveţi o foarte bună cunoaştere a matematicilor sau a tehnicii. S-ar putea să luaţi un bacalaureat, să intraţi într-o facultate şi să fiţi un inginer de primă mână. Dar aţi devenit sensibil, ager? Gândiţi obiectiv, limpede, cu inteligenţă, cu înţelegere? Există o armonie între cunoaştere şi inteligenţă, un echilibru între cele două? Nu puteţi gândi limpede dacă aveţi prejudecăţi, dacă aveţi idei preconcepute. Nu puteţi gândi limpede dacă nu aveţi sensibilitate; sensibilitate la natură, sensibilitate la toate lucrurile care se petrec în jurul dvs., sensibilitate nu numai la ce se petrece în afara dvs., ci şi înlăuntrul dvs. Dacă nu sunteţi sensibili, dacă nu sunteţi lucizi, nu puteţi gândi limpede. Inteligenţa cere să vedeţi frumuseţea pământului, frumuseţea copacilor, frumuseţea cerurilor, apusul de soare fermecător, stelele, frumuseţea ingeniozităţii.

Ei bine, adunaţi cumva această inteligenţă aici, în această şcoală? O adunaţi sau adunaţi doar cunoaştere din cărţi? Dacă n-aveţi inteligenţă, nici sensibilitate, atunci cunoaşterea poate deveni foarte periculoasă. Ea poate fi folosită în scopuri distrugătoare. Tocmai asta face întreaga lume. Aveţi inteligenţa care întreabă, care încearcă să descopere? Ce fac profesorii şi ce faceţi dvs. pentru a produce această calitate a inteligenţei, de a vedea frumuseţea pământului, murdăria, noroiul şi, în acelaşi timp, inteligenţa care este lucidă de cele ce se petrec lăuntric - cum gândim, cum observăm, fineţea gândirii? Oare faceţi dvs. toate acestea? Dacă nu le faceţi, care este atunci esenţa educaţiei pe care o primiţi?

Ei bine, care este rolul unui educator? Să fie doar acela de a vă furniza informaţii, cunoaştere sau este şi acela de a declanşa această inteligenţă în dvs.? Dacă aş fi învăţător aici, ştiţi ce aş face? Întâi de toate aş dori să mă întrebaţi despre orice - nu despre cunoaştere, asta e foarte simplu -, dar să mă întrebaţi cum să priviţi, cum să priviţi aceşti munţi, cum să priviţi acest tamarind; cum să ascultaţi o pasăre, cum să urmăriţi un şuvoi de apă. Eu v-aş ajuta să priviţi pământul minunat şi natura, frumuseţea ţinutului, culoarea pământului.

Apoi aş vrea să vă spun: priviţi-i pe ţărani, pe săteni. Priviţi-i, nu-i criticaţi, priviţi sărăcia lor, murdăria lor, nu în felul în care îi priviţi acum, cu totală indiferenţă. Există acele bordeie, aţi fost vreodată în ele? Profesorii au fost în ele? Au privit acele bordeie? Şi, dacă au fost, ce-au făcut? Aşa că eu vreau să vă fac să priviţi - ceea ce înseamnă a vă face sensibili; or, dvs. nu puteţi fi sensibili dacă sunteţi nepăsători, indiferenţi la ce se petrece în jur. Atunci eu v-aş spune: "Pentru a fi inteligenţi, trebuie să ştiţi ce faceţi: felul în care mergeţi, felul în care vorbiţi, felul în care mâncaţi". Înţelegeţi? Eu v-aş vorbi despre hrana dvs. V-aş spune: "Priviţi, discutaţi, nu vă temeţi să puneţi vreo întrebare, descoperiţi, învăţaţi", iar în clasă aş discuta cum anume să citiţi, cum să învăţaţi, ce înseamnă a da atenţie. Dacă dvs. aţi zice că vreţi să vă uitaţi afară pe fereastră, eu v-aş spune: "Priviţi afară pe fereastră, uitaţi-vă la tot ce vreţi să vedeţi afară şi, după ce aţi văzut, priviţi-vă cartea cu un interes egal şi cu plăcere". Atunci v-aş spune: "Prin cărţi, prin discuţii, eu v-am ajutat să fiţi inteligenţi: lăsaţi-mă să vă ajut să descoperiţi cum să trăiţi în această lume sănătoşi, echilibraţi, nu pe jumătate adormiţi". Acesta este rolul profesorului, al unui educator, nu să vă dea doar o serie de date, de cunoştinţe, ci şi să vă arate întreaga întindere a vieţii, frumuseţea ei, urâţenia ei, încântarea, bucuria, chinul, frica. Încât, atunci când veţi părăsi acest loc, să fiţi o fiinţă omenească extrem de puternică - în stare să-şi folosească inteligenţa în viaţă -, şi nu o fiinţă omenească împietrită, distrugătoare, nesăbuită.

Acum dvs. aţi ascultat - profesorii, directorul şi studenţii, aţi ascultat cu toţii. Ce intenţionaţi să faceţi cu privire la acestea? Ştiţi, responsabilitatea dvs., ca studenţi, este tot atât de mare pe cât este şi răspunderea profesorilor. Este răspunderea studenţilor să întrebe, să cerceteze, nu doar să spună: "Eu vă voi asculta, învăţaţi-mă". Înseamnă că dvs. se cuvine să fiţi extraordinar de inteligenţi, astfel încât, atunci când veţi părăsi Rishi Valley, s-o părăsiţi cu un zâmbet, cu o strălucire în inimă, capabili de a fi sensibili, gata de a plânge, gata de a râde.

*

Un student: Dacă sunteţi foarte sensibil, nu credeţi că riscaţi să fiţi emotiv?
Krishnamurti: Ce este rău în a fi emotiv? Când văd aceşti oameni sărmani trăind în sărăcie, eu mă simt foarte energic. Ce este rău în asta? Nu este nimic rău în a simţi emoţie când vedeţi murdăria, noroiul, sărăcia din jurul dvs. Dar şi dvs. vă simţiţi la fel de energic dacă cineva spune ceva urât despre dvs. Când se întâmplă aşa, ce faceţi? Oare din cauza emoţiei îi veţi riposta la fel? Sau fiindcă sunteţi sensibil, emotiv, veţi fi lucid de ceea ce urmează să faceţi? Dacă există o pauză înaintea răspunsului pe care vreţi să-l daţi, iar dvs. o observaţi, sunteţi sensibil la ea, atunci în acest interval survine inteligenţa. Îngăduiţi să existe acest interval; în el începeţi să pândiţi. Dacă sunteţi extrem de lucizi de problemă, apare o acţiune imediată, iar această acţiune imediată este acţiunea dreaptă a inteligenţei.

Un student: De ce suntem condiţionaţi?
Krishnamurti: De ce gândiţi că suntem condiţionaţi? Este foarte simplu. Dvs. aţi pus întrebarea. Ei bine, exersaţi-vă creierul. Descoperiţi de ce sunteţi condiţionat. Sunteţi născut în această ţară, trăiţi într-un mediu, într-o cultură, copil fiind, creşteţi în acest mediu şi apoi ce se întâmplă? Observaţi-i pe copiii din jur. Observaţi-le pe mame, pe taţii lor, dacă sunt hinduşi sau musulmani, comunişti sau capitalişti; ei îi spun copilului: "Fă aceasta, fă aceea". Copilul îşi vede bunica mergând la templu, îndeplinind ritualuri şi, treptat, copilul acceptă toate acestea. Sau s-ar putea ca părinţii să spună: "Eu nu cred în rituri", iar copilul acceptă aceasta, de asemenea. Este uşor de înţeles că mintea, creierul copilului sunt ca plastilina sau ca argila şi în această plastilină se produc imprimări, ca şanţurile pe un disc. Totul este înregistrat. Încât copilul înregistrează totul, conştient sau inconştient, până ce treptat devine un hindus, un musulman, un catolic sau un ateu. Atunci el face diferenţieri precum: credinţa mea, credinţa ta, dumnezeul meu, dumnezeul tău, ţara mea, ţara ta. Aţi fost condiţionaţi să faceţi sforţări uriaşe; trebuie să faceţi efortul de a studia, de a trece un examen, trebuie să faceţi efortul de a fi bun.
Deci întrebarea este următoarea: Cum este posibil ca mintea, care este condiţionată, să se elibereze pe sine din această condiţionare? Cum vă propuneţi să ieşiţi din condiţionare? Acum exersaţi-vă inteligenţa spre a descoperi. Nu urmaţi pe cineva care spune: "Faceţi asta şi veţi fi decondiţionat"; descoperiţi voi înşivă cum vă puteţi decondiţiona. Haideţi, răspundeţi-mi, vorbiţi cu mine.

Un student: Dvs. ne puteţi spune cum să ne decondiţionăm?
Krishnamurti: Pentru a cădea în capcana unei alte condiţionări, nu-i aşa? Întâi de toate, ştiţi că sunteţi condiţionaţi? Cum o ştiţi? Ştiţi că sunteţi condiţionaţi numai pentru că v-a spus cineva? Vedeţi deosebirea? Iată: dacă cineva vă spune că vă este foame, acesta este un lucru, iar a şti prin voi înşivă că sunteţi flămânzi, este ceva cu totul deosebit. Aceste două afirmaţii sunt diferite, nu-i aşa? În acelaşi fel, ştiţi prin voi înşivă, fără ca cineva să vă spună, că sunteţi condiţionat ca hindus, ca musulman? Ştiţi lucrul acesta prin voi înşivă?
Acum vă voi pune eu o întrebare şi vom vedea dacă există un interval înainte ca dvs. să răspundeţi. Este bine? Acum observaţi, gândiţi foarte limpede, fără emoţie, fără vreo prejudecată. Întrebarea mea este: sunteţi lucizi de condiţionarea dvs., fără să vi se spună? Sunteţi lucizi? Nu este atât de greu.
Ştiţi ce înseamnă a fi lucid? Când aveţi o durere la un deget, sunteţi conştienţi de durere, nimeni nu vă spune că există durere. O ştiţi pur şi simplu. Ei bine, în acelaşi fel, ştiţi că sunteţi condiţionaţi, condiţionaţi în gândire să fiţi un hindus, să credeţi în ceva, să nu credeţi în altceva, să trebuiască să mergeţi la templu, să nu trebuiască să mergeţi la templu? Sunteţi lucizi de asta?

Un student: Da.
Krishnamurti: Sunteţi lucid? Acum, că sunteţi lucid că sunteţi condiţionat, ce urmează?

Un student: Voi vedea după aceea dacă vreau să fiu decondiţionat.
Krishnamurti: Dacă dvs. sunteţi condiţionat şi deveniţi lucid, se întâmplă ceva? Atunci întreb: ce este rău în a fi condiţionat? Acum eu sunt condiţionat ca musulman şi dvs. sunteţi condiţionat ca hindus, nu-i aşa? Ce întâmplă? S-ar putea ca noi să locuim pe aceeaşi stradă, dar, din cauza condiţionării mele, a credinţei mele, a dogmelor mele, tot aşa cum dvs. aveţi credinţele şi dogmele dvs., deşi ne-am putea întâlni pe aceeaşi stradă, rămânem separaţi, nu-i aşa? Deci unde există separaţie, trebuie să fie şi conflict. Unde există divizări politice, economice, sociale, naţionaliste, trebuie să fie şi conflict. Astfel, condiţionarea devine un factor de divizare. Prin urmare, pentru a trăi paşnic în această lume, trebuie să fim liberi de condiţionare, să încetăm a fi musulmani sau hinduşi. Acesta este factorul de inteligenţă; a deveni lucizi că suntem condiţionaţi, apoi a vedea efectul acestei condiţionări asupra lumii, divizările naţionale, de limbă etc. şi a vedea că unde există divizare, există conflict. Când vedeţi asta, când sunteţi conştienţi că sunteţi condiţionaţi, iată acţiunea inteligenţei.
Este suficient atât pentru azi. Vreţi să puneţi întrebări?

Un student: Cum putem fi liberi de prejudecăţi?
Krishnamurti: Când spuneţi "cum", ce înţelegeţi prin acest cuvânt? Cum urmează să plec din acest loc? Tot ce am de făcut este să plec. Eu nu întreb niciodată cum urmează să plec. Folosiţi-vă inteligenţa, lăsaţi prejudecăţile. Întâi fiţi conştienţi că aveţi prejudecăţi. Nu aşteptaţi să vă spună alţii că aveţi prejudecăţi. Şi ceilalţi au prejudecăţi, aşadar nu vă necăjiţi de ce spun alţi oameni legat de prejudecăţile dvs. Întâi fiţi lucizi că aveţi prejudecăţi. Vedeţi ce efect au prejudecăţile - ele îi dezbină pe oameni. Prin urmare dvs. sunteţi conştienţi că trebuie să existe o acţiune inteligentă, şi anume: mintea trebuie să fie capabilă să se elibereze de prejudecăţi. Nu întrebaţi: "cum", ceea ce ar însemna folosirea unui sistem, a unei metode. Descoperiţi dacă mintea dvs. poate fi liberă de prejudecată. Vedeţi ce înseamnă asta. De ce aveţi prejudecăţi? Fiindcă face parte din condiţionarea dvs. să aveţi prejudecăţi, iar în prejudecată există foarte multă plăcere. De aceea, mai întâi deveniţi lucizi, deveniţi lucizi de frumuseţea ţinutului, deveniţi lucizi de copaci, de culori, de umbre, de profunzimea luminii şi de frumuseţea copacilor care se mişcă şi observaţi păsările, fiţi lucizi de tot ce este în jurul dvs.; atunci, treptat, prindeţi-vă în mişcare, descoperiţi, fiţi lucizi de voi înşivă, fiţi conştienţi de felul cum reacţionaţi în relaţiile cu prietenii dvs. - toate acestea aduc inteligenţă. Este de ajuns pentru această dimineaţă? Atunci vom face altceva.
Întâi de toate staţi complet liniştiţi, confortabil, staţi foarte calmi, relaxaţi. Vă voi arăta. Acum priviţi copacii, colinele, forma colinelor, priviţi-le, priviţi la calitatea culorii lor, observaţi-le. Nu mă ascultaţi pe mine. Observaţi şi vedeţi acei copaci, copacii care îngălbenesc, tamarindul şi apoi priviţi la buganvilee (Plantă exotică, decorativă, cu frunze şi flori strălucitoare. - N. tr.). Nu le priviţi cu mintea, ci cu ochii. După ce aţi privit toate culorile, forma câmpiei, a colinelor, a stâncilor, umbra, treceţi de la exterior spre interior şi închideţi-vă ochii, închideţi-i complet. Aţi terminat să priviţi lucrurile din afară, iar acum, cu ochii închişi, puteţi privi la ce se petrece lăuntric. Observaţi ce se întâmplă înlăuntrul dvs., nu gândiţi, observaţi doar, nu vă mişcaţi ochii, ţineţi-i doar foarte, foarte liniştiţi, fiindcă acum nu există nimic de văzut, aţi văzut toate lucrurile din jurul dvs., acum vedeţi ce se petrece înlăuntrul minţii dvs., iar, pentru a vedea ce se petrece în interiorul minţii, trebuie să fiţi foarte liniştiţi lăuntric. Şi, când faceţi asta, oare înţelegeţi ce se petrece cu dvs.? Deveniţi foarte sensibili, foarte ageri la lucrurile din afară şi la cele din lăuntru. Atunci descoperiţi că exteriorul este interiorul, atunci descoperiţi că acela care observă este lucrul observat.

***

Această carte face parte din Campania Naţională Te aşteptăm în librărie!, 2019. Mai multe detalii despre campanie aici.

Poveste din România de azi - Orchestrele Naţionale de Tineret. Primii 10 ani

Oltea Şerban-Pârâu
Poveste din România de azi - Orchestrele Naţionale de Tineret. Primii 10 ani
Editura Nemira, 2019



***
Intro

Oltea Şerban-Pârâu este muzicolog şi critic muzical, doctor în muzicologie. Este deţinătoarea unui doctorat în muzicologie la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, este membră a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, a Uniunii Criticilor Muzicali "Mihail Jora" şi a Asociaţiei Române a Femeilor în Artă.

Activitatea ei publicistică se traduce în mii de articole publicate, majoritatea pe teme muzicale, în mii de minute de emisiuni şi programe de radio şi în numeroase emisiuni şi apariţii TV. A fost distinsă cu mai multe premii, printre care Premiul pentru originalitatea profilului radiofonic al Consiliului Naţional al Audiovizualului şi Premii pentru publicistică ale Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România. A scris volumul De vorbă cu Ruxandra Donose (Editura Operei Naţionale Bucureşti, Bucureşti, 2014). Este semnatara traducerii şi a articolelor privind compozitorii români pentru Larousse - Dicţionar de mari muzicieni - şi a celor din secţiunea muzicală a Micului dicţionar enciclopedic.

O fişă completă ar cuprinde şi o intensă activitate de consilier muzical, artistic şi de presă al unor instituţii muzicale, teatrale şi festivaluri naţionale şi internaţionale prestigioase şi coordonator artistic al unor turnee şi proiecte culturale precum Pianul călător, Duelul viorilor, Vioara lui Enescu, Flautul fermecat, Cele trei dive, COOLsound, Clasic la puterea a treia, Turneul naţional Teodora Gheorghiu etc. A condus timp de şapte ani postul particular Radio Romantic (1995-2002), între 2005 şi 2013 a fost redactorul şef al postului public Radio România Cultural, între 2013 şi 2015 a condus Centrul Cultural Media Radio România, structură ce a cuprins toate entităţile cu activitate, misiune şi vocaţie culturală din Societatea Română Radiodifuziune, calitate în care a coordonat Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, activitatea Editurii Casa Radio, Festivalul Internaţional al Orchestrelor Radio - RADIRO şi Festivalul International Grand Prix Nova.

Din 2009 şi până în 2015 a fost director artistic al Orchestrelor şi Corurilor Radio. După 2015 a fost consilier în management şi editor la Radio România.

Fragment
Introducere

Sinaia, o cofetărie sau o cafenea din Parc, în faţa Cazinoului, spaţiu ce se identifică, practic, după cum veţi afla mai departe, cu istoria Orchestrei Române de Tineret. Sau Domeniul Dracula Daneş, lângă Dumbrăveni, oraş unde avea loc un festival de muzică clasică la care Marin Cazacu cânta cu Violoncelissimo (un altul dintre importantele sale proiecte muzicale). Sau biroul directorului Centrului Naţional de Artă "Tinerimea Română" din palatul cu acelaşi nume de pe cheiul Dâmboviţei din Bucureşti. Ori culisele unei săli de concert celebre, Rose Theater din New York, în timpul celei de-a doua repetiţii, când lucrurile merg deja de la sine şi putem sta de vorbă printre pupitre şi cutii de instrumente.

Toate acestea, la care se pot adăuga multe alte locuri şi ore de observaţie directă a ceea ce îndrăznesc să numesc "fenomenul Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României", m-au condus spre adunarea paginilor din volumul de faţă.

Am început să vorbesc serios cu Marin Cazacu despre ideea unei cărţi povestind primii 10 ani ai Orchestrei Române de Tineret în 2017, când pregătirile pentru anul aniversar erau deja pe ultima sută de metri.

La 10 ani de când ascultam la Sinaia primul concert al Orchestrei Române de Tineret, am început să depăn firul înapoi, stând de vorbă cu cele mai importante persoane din istoria acestui vis împlinit şi în primul rând cu cel de la care a pornit ideea Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României, în 2008, la Sinaia, violoncelistul, profesorul şi promotorul Marin Cazacu.

Capitolul I. Istoria Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României,
povestită de Marin Cazacu

Ideea creştea, de fapt, în mintea şi în sufletul meu de câţiva ani.

Oltea Şerban-Pârâu: Cum a început totul, Marin Cazacu? August 2008, cu siguranţă, este doar prima concretizare a acestei idei. Când s-a născut ideea proiectului Orchestrelor Române de Tineret?
Marin Cazacu: Ideea creştea, de fapt, în mintea şi în sufletul meu de câţiva ani. Faptul că profesam ca pedagog la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti mă ducea inerent în situaţia de a aduna informaţii de la studenţii mei, nemulţumiţi de cursul de orchestră, nemulţumiţi de faptul că profesia lor nu se împlinea până la capăt. În plus, nemulţumirea mea a pornit şi din cauză că anual concertam cu toate orchestrele profesioniste simfonice din România, iar concluzia era întotdeauna aceeaşi: orchestrele se scufundă, pentru că există o problemă de fond în pregătirea şi în educaţia acestor muzicieni români. Era vorba despre pregătirea excesiv de solistică pe care sistemul de educaţie muzicală din România o oferea tinerilor muzicieni. Când spun acest lucru mă refer la toate nivelurile de pregătire muzicală: şcoli gimnaziale, licee, universităţi... Tot sistemul, preluat, de fapt, din cultura sovietică, punea accentul pe acest tip de pregătire, pe conturarea de personalităţi puternice, de solişti, în acest fel gândind şi părinţii, şi profesorii, şi societatea. Numai că viaţa este cu totul altfel...

Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate şi nu mă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate.

O.Ş.-P.: Aşa cum ştim, la acel moment numele clasicizate ale interpretării în muzica clasică erau Dan Grigore, Valentin Gheorghiu la pian, Marin Cazacu la violoncel... Aveau să urmeze, în generaţia mai tânără, Alexandru Tomescu, Horia Mihail, Răzvan Suma, Gabriel Croitoru, aceştia numărându-se, practic, pe degetele de la o mână sau de la două mâini într-o ţară ca România.
M.C.: Exact. Adevărul este că, după ani de zile, am ajuns la următoarea concluzie: dintr-o generaţie de 100 de persoane, unul, maxim doi au şansa să acceadă în zona solistică, pentru că nu este la îndemâna oricui nici această activitate şi nici capacitatea societăţii de a prelua atât de mulţi solişti. Atunci ideea mea a fost foarte simplă: este o problemă de educaţie şi ar trebui inventat un sistem complementar faţă de ceea ce poate oferi statul român, un sistem de pregătire astfel încât aceşti tineri să se simtă împliniţi şi mai ales pregătiţi pentru ceea ce vor trăi în viitor, după terminarea studiilor de specialitate. Am făcut o mică analiză şi mi-am dat seama că aproximativ 60% dintre cei care studiau instrumente muzicale de orchestră (nu mă refer la pianişti aici) ajungeau să profeseze într-o orchestră simfonică, iar restul ajungeau în pedagogie şi foarte rar în alte domenii. Concluzia era clară: ei erau pregătiţi greşit, pentru o profesie pe care nu o vor face, adică aceea de solist. Aşa se face că orchestrele româneşti erau "populate" pe de o parte de muzicieni pregătiţi într-o altă direcţie, iar pe de altă parte, cu oameni care ajungeau în această situaţie frustraţi pentru că nu fac ceea ce sunt pregătiţi şi ceea ce cred ei că li se potriveşte, din simplul fapt că aşa au fost educaţi.

O.Ş.-P.: Şi de ce nu funcţiona acest lucru în şcoală? De vină era doar modul de a preda sau un aspect era şi acela că în anii 2000, în secolul XXI, s-a impus şi un altfel de cadru pentru dezvoltarea acestor tipuri de abilităţi? Mă refer aici la faptul că sunt tot mai dezvoltate masterclass-urile, modalităţile de învăţământ complementar... Şi asta nu doar pentru orchestră, ci în general?
M.C.: În perioada despre care vorbim noi, masterclass-urile erau la început de drum, românii nu aveau încă suficient acces la cursurile de măiestrie occidentale, pentru că acolo costurile erau prea mari ca să se ajungă la un fenomen de masă, care să influenţeze generaţii. Masterclass-urile care se ţineau în România la vremea respectivă nu erau de ajuns. Câţiva tineri muzicieni aveau şansa să evolueze singuri, dar majoritatea nu reuşea acest lucru. De fapt, era o problemă de mentalitate. Noi am moştenit un tip de gândire din perioada anilor '60, '70, '80, care s-a perpetuat încă 20 de ani după revoluţie şi pe care încă îl mai întâlnim şi acum. Tot acest proiect a pornit de la schimbarea de mentalitate, şi nu mă refer doar la tinerii muzicieni, mă refer la întreaga societate şi în primul rând la cei care îi formează pe aceşti tineri. Pregătirea lor înseamnă tot sistemul de educaţie pe care îl oferă statul român, inclusiv părinţii, cu ambiţiile lor personale, care îşi împingeau uneori copiii într-o direcţie excesiv de solistică, fără să-şi dea seama că astfel ei puteau ajunge în situaţii dramatice. S-a întâmplat ca unii dintre aceşti tineri să abandoneze pe parcurs, pentru că viaţa lor nu se împlinea aşa cum şi-au dorit părinţii sau cum şi-au dorit ei. Suferinţa mea cea mai mare era când studenţii mei din Universitatea de Muzică îmi vorbeau aproape cu ură despre cursul de orchestră: curs care ori nu era suficient de bine orientat spre ce aveau nevoie aceşti tineri pentru pregătirea lor, fie îi făcea să îşi dea seama destul de târziu că acest tip de creativitate colectivă era cel care le va oferi şansa să supravieţuiască în domeniul nostru.

Din anii '80, după câştigarea câtorva premii internaţionale, eu am avut şansa să activez în câteva orchestre internaţionale până în anii 2000. Am călătorit foarte mult cu acest tip de orchestră şi, chiar mai mult decât atât, am învăţat foarte mult. Dar această şansă de a lua contact cu o lume cu o mentalitate diferită faţă de ceea ce vedeam în România am avut-o eu, nu toată lumea. Sigur că aveam deja propria mea carieră, pe care nu am întrerupt-o niciodată, fiindcă pentru ea eram pregătit. Sigur că am avut şi şansa de a fi solistul filarmonicii, dar şi să cânt în orchestra Filarmonicii "George Enescu" patru ani, timp în care am trecut prin cele mai importante lucrări orchestrale. Concertam mult în România cu toate orchestrele simfonice din România, călătoream foarte mult cântând ca solist în întreaga lume. Mi s-a părut firesc la un moment dat să mă implic, să fac ceva pentru această ţară şi exact în domeniul pe care îl cunoşteam, domeniul pentru care analiza mea destul de pragmatică, chiar tristă putem spune, la vremea respectivă pentru societatea românească, spunea că există o nevoie foarte mare, într-un un domeniu în care, din păcate, nu venea ajutorul instituţiilor de stat. Şi mă refer la Ministerele Educaţiei şi respectiv Culturii. Probabil trebuia ca o persoană "privată" să se înhame la un proiect care să genereze o schimbare radicală în viaţa muzicală românească. Şi astăzi, după atâta vreme, îmi dau seama că mi-a răpit timp, mi-a luat din energie şi mi-a redus din proiectele personale. Am propria mea familie, copii care creşteau alături de generaţiile pe care eu le pregăteam, şi mi-am dat seama că şi viitorul copiilor mei depinde într-un fel de acest proiect.

O.Ş.-P.: Cu siguranţă a contat şi asta... Eu cred că fără copii muzicieni ai fi simţit altfel.
M.C.: Desigur. Mă gândeam ce s-ar fi întâmplat dacă nimeni nu se implica într-un proiect de genul acesta. Mai ales că, după ce am început acest proiect, mai modest, în anul 2008, am văzut cât e de greu. Nu am reuşit la vremea respectivă să adun bani, pentru că a început ca un proiect privat 100%. Iniţial nu am avut niciun fel de ajutor din partea statului. Începând astfel, a fost o muncă mult mai mare pentru mine, care cunoşteam zona privată doar din perspectiva interpretului, muzicianului care mai cânta din când în când în concerte oferite zonei private. Dar de data asta contactul era puţin altfel. Mergeai oarecum să "cerşeşti" ajutor, nu aşteptai să fii invitat.

Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt şi nu abandonez niciodată un proiect.

O.Ş.-P.: Să fii un operator privat, care înţelege că viaţa culturală poate fi finanţată şi altfel decât din fonduri publice, din bani de la ministere, de la guvern, de la şcoală, de la universitate, era un alt tip de abordare. În acea perioadă, 2005-2008, au pornit multe iniţiative de acest gen, prin care s-a încercat obţinerea sprijinului zonei private pentru diverse proiecte culturale serioase, care ieşeau din sfera domeniilor în care se investea în mod curent, respectiv sport sau divertisment. A investi în cultură nu este prima opţiune pentru operatorii privaţi. Aşadar, ca să îi convingi, ai nevoie de talente suplimentare. Cum a început această muncă de convingere?
M.C.: Sunt Balanţă, zodie care mă reprezintă, o persoană echilibrată şi în relaţiile de comunicare cu orice fel de interlocutor. Nu îmi este teamă, sunt o persoană deschisă, curajoasă, primul care pot să spun că duc lucrurile până la capăt. Nu abandonez niciodată un proiect, asta nu mi s-a întâmplat până acum. Poate nu aş numi-o ambiţie, mai degrabă perseverenţă, determinare... Cred că aşa am fost educat, să nu cedez şi să nu abandonez niciodată. Primul ajutor consistent pe care l-am avut a fost de la Administraţia Fondului Cultural Naţional - AFCN. Proiectul a câştigat câţiva ani consecutivi sprijinul din partea acestei instituţii, chiar dacă a fost insuficient pentru a acoperi toate cheltuielile (să ne gândim că o orchestră simfonică cuprindea în general între 70 şi 100 de muzicieni). Să pregăteşti o orchestră de asemenea anvergură timp de 8 sau 10 zile la Sinaia costă. Mai ales că pregătirea pe care ne-am imaginat-o şi care a fost pusă în practică propunea altceva decât oferea statul român. Adică se lucra pe categorii de grupuri de instrumente muzicale, am invitat profesori din afara României (dar români de origine), care au trăit această experienţă de orchestră şi care, deşi au fost pregătiţi în sistemul de educaţie românesc, emigrând în alte ţări şi ajungând în poziţii extrem de importante în orchestre de top europene, şi-au schimbat mult modul de a percepe domeniul. Aici trebuie să amintesc ajutorul pe care ni l-a oferit violonistul Liviu Prunaru, care a ajuns între timp concertmaestru al Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam, prima violă de la Radio Hamburg - Marius Nichiteanu, la contrabas - Dorin Marc, prim contrabasist al Filarmonicii din München, primul trombonist de la Hamburg, prim oboist de la Scala din Milano, la violoncel am fost eu alături de ei şi iată cum pregătirea acestor tineri devenea foarte diferită de ceea ce erau obişnuiţi. În anii următori s-au alăturat proiectului nostru şi alţi profesori, violonistul Bogdan Zvorişteanu, violistul Cristian Ifrim, oboistul Adrian Petrescu, clarinetistul Emil Vişenescu.

O.Ş.-P.: Toţi cei pe care i-ai pomenit erau persoane care, la momentul la care au ajuns să facă parte din acest proiect, îşi petreceau majoritatea timpului în orchestră. Dorin Marc, Liviu Prunaru, Marius Nichiteanu, chiar dacă au avut iniţial o pornire de carieră solistică şi chiar şi-au continuat activitatea solistică sau camerală, la momentul 2008 activau în principal ca muzicieni de orchestră în poziţii de lider de partidă sau chiar de lider de orchestră.
M.C.: Aşa este. De fapt, a contat foarte mult, pentru că ei erau pregătiţi în sistem românesc, dar s-au transformat şi au schimbat mentalitatea pe parcurs, în cadrul orchestrelor în care au activat la vremea respectivă. Pentru mine a însemnat foarte mult ca această schimbare de mentalitate să nu fie neapărat impusă, ci mai degrabă povestită de ei tinerei generaţii de muzicieni.

O.Ş.-P.: Au fost de la prima ediţie?
M.C.: De la prima ediţie. I-am avut alături din 2008. Între timp, Marius Nichiteanu nu mai este printre noi şi regretăm cu toţii dispariţia sa. Dorin Marc vine în continuare. Nici ei nu s-au despărţit de acest proiect pe care îl consideră un proiect de suflet chiar pentru evoluţia lor umană.

O.Ş.-P.: Fac o paranteză aici, pentru că pericolul de a intra într-o zonă a monotoniei atunci când scrii despre o orchestră în mod constant deja de mai bine de 10 ani este destul de mare, pentru că rişti să uiţi lucrurile esenţiale. Unul dintre ele ţine chiar de primii ani de existenţă a Orchestrei Române de Tineret, mai precis de faptul că acest proiect s-a aflat nu o dată în pericolul de a sucomba la propriu din cauza lipsei de fonduri, care, la rândul ei - din punctul de vedere al tinerilor muzicieni -, se traducea prin lipsa de concerte, mai precis de sesiuni comune de pregătire. Pentru că, deşi este un proiect care prin excelenţă se defineşte printr-un "rulaj continuu de personal", Orchestrele Naţionale de Tineret ale României îşi datorează succesul, fiecare în parte, propriului "nucleu de bătrâni", care primesc şi asimilează în spiritul în care au fost şi ei iniţial formaţi de mai tinerii lor colegi. Ori constituirea acestui nucleu nu se putea realiza atunci, la început, fără cel puţin două proiecte şi, respectiv, două sesiuni de pregătire comună pe an. În această idee merită explicat rolul unui personaj apărut iniţial ca finanţator şi, respectiv, cofinanţator de proiecte ale Orchestrei Române de Tineret, anume inginerul Dorin Ioniţă şi al său Lanto Communication, care a ales să depăşească rolul de finanţator intrând în cercul deloc larg al prietenilor la bine şi la greu ai Orchestrei Naţionale de Tineret şi ai celorlalte apărute ulterior. De aceea cred că ar fi un loc potrivit pentru a lua la cunoştinţă motivul pentru care a ales să pornească la acest drum: "Pasiunea şi dăruirea pe care le au aceşti tineri pentru artă, pentru muzică te încarcă cu o energie pozitivă şi astfel te motivează să mergi mai departe. Să nu te mai opreşti. Nu este ca un bulgăre de zăpadă, dar cam pe-acolo. Odată început, odată pornit pe drumul asta... nu te mai poţi opri!" Unora poate le va suna neobişnuit, dar acest aspect al susţinerii financiare, când este dublat de credinţa în cauza artistică, este esenţial pentru concretizarea unui astfel de vis. Revenind la partea artistică, mi se pare interesant pentru cine parcurge aceste rânduri să înţeleagă cât de complicat este să aduci 100 de tineri de 20 de ani într-un fel de tabără, dar să le ocupi timpul cu muncă şi totuşi să ai grijă să le oferi şi ceea ce îi trebuie unui muzician de 20-25 de ani, respectiv să îşi păstreze entuziasmul pentru această muncă... "de vacanţă". La Sinaia activitatea s-a petrecut în Sala Cazinoului din Sinaia, dar au existat nişte facilităţi de cazare. Aşadar, a existat şi un sprijin din zona publică de la început?
M.C.: Da, a existat, Primăria Sinaia a fost şi este în continuare alături de noi. Este extrem de important. Numai faptul că ne-au susţinut permanent cu Sala Cazinoului din Sinaia înseamnă enorm de mult.

O.Ş.-P.: Ei au perceput această poveste cu Orchestra Română de Tineret ca pe un proiect suficient de interesant încât să investească într-o serie de facilităţi.
M.C.: Trebuie să amintesc faptul că la Sinaia înfiinţasem deja din anul 1999 un festival intitulat "Enescu şi muzica lumii", cu sprijinul Primăriei din Sinaia şi al Centrului European de Cultură Sinaia (desfiinţat în 2009). Acest festival funcţiona în aceleaşi săli şi spaţii. S-a dezvoltat an de an, de la prima ediţie, cu patru concerte, care au avut loc doar în Casa memorială "George Enescu" din cartierul Cumpătu - Sinaia. În anii următori am trecut în oraş la Cazinoul din Sinaia, la Centrul Cultural "Carmen Sylva", Castelul Peleş, Biserica Catolică. Am ţinut festivalul în câteva locuri emblematice pentru cultura oraşului Sinaia. Aşadar, din experienţa festivalului, Orchestra Română de Tineret s-a încadrat firesc în acest peisaj. Sigur că în momentul în care a apărut proiectul cu orchestra, festivalul s-a dezvoltat mult mai mult. Trebuie să spun câteva lucruri despre "de ce Sinaia" şi nu alt oraş. Este important pentru mine. Când am pornit acest proiect, primul lucru la care m-am gândit a fost personalitatea lui Enescu. Am legat totul de numele lui. Sigur că toţi românii ştiu că George Enescu este simbolul naţional în domeniul culturii şi al muzicii. Este între primele nume româneşti care ne reprezintă în lume. Foarte important, legat de ceea ce s-a întâmplat la Sinaia referitor la George Enescu, este faptul că în urmă cu un secol el a fost sprijinit de Familia Regală chiar în acel spaţiu. Enescu şi-a construit o casă la Sinaia şi oferea lecţii de muzică, de vioară unor tineri din întreaga lume într-un circuit, putem să îi spunem, de generozitate, de preocupare pentru viitor. George Enescu era, poate, unul dintre personajele cele mai generoase din cultura română şi iubea oamenii cu un entuziasm de nedescris. Am aceste opinii de la profesorul meu Serafim Antropov, profesor de violoncel cu care a concertat, care l-a cunoscut şi cu care a avut o bună colaborare în domeniul muzicii de cameră. Deci, la vremea respectivă Enescu a însemnat şi tot ceea ce a făcut el pentru tânăra generaţie de compozitori, de muzicieni români. Cei doi fraţi, Valentin şi Ştefan Gheorghiu, interpreţi emblematici ai culturii române, au beneficiat de sprijinul lui George Enescu, pentru că el i-a ascultat, le-a compus scrisori de susţinere pentru a obţine burse la Paris. Iată cum George Enescu a oferit acolo, la Sinaia, acel flux de ajutor de care avem nevoie şi astăzi. Trebuie să adaug că, atunci când am început proiectul, acesta s-a numit "Spirit enescian şi tradiţie europeană". Spiritul enescian se referă la acel tip de generozitate, de ofertă unilaterală de ajutor am putea spune. Aşa l-am pornit şi eu. Şi l-am legat de tradiţia europeană, pentru că aveam nevoie de o legătură cu ceea ce se întâmpla în lume, situaţie care la noi era oarecum necunoscută. Ca să fiu sincer, era complet necunoscută. La acel moment era foarte importantă corelarea dintre aceste două dimensiuni culturale: unul era generozitatea, a te dărui complet într-un proiect de acest gen, al doilea era păstrarea unor coordonate foarte clare cu privire la ce se întâmplă, la motivul pentru care oamenii trebuie conduşi într-o direcţie şi nu în alta... Ideea era să ne raportăm la ceva.

O.Ş.-P.: Aici ajungem la faptul că ideea orchestrelor de tineret exista atunci în Europa şi era dezvoltată la o anvergură care se afla la un moment de vârf în acea perioadă. Acum poate nu mai este cum era în 2008 în Europa. Atunci era un moment de maximă efervescenţă în ceea ce priveşte orchestrele de tineret. Cum ţi-a venit această idee legată de tineri? Pentru că, în fond, puteai să nu apelezi la acest model foarte des întâlnit în Europa şi să te îndrepţi în altă direcţie.
M.C.: Mărturisesc că pe atunci eram destul de neştiutor. În 2008, când am înfiinţat Orchestra Română de Tineret, nu ştiam concret de existenţa altor orchestre de tineret din Europa. Greu de crezut, dar aşa era. Pentru că aveam cariera mea, eram oarecum invadat de propria muncă. A fost o intuiţie. Aşadar, nu pot să spun că am urmat un plan cunoscut. Însă colaborarea cu Cristian Mandeal de cum a început să se dezvolte această idee a fost esenţială pentru evoluţia ei şi pentru mine personal.

O.Ş.-P.: Primul model aplicat în România a luat forma unor cursuri de orchestră, care se finalizau cu concerte.
M.C.: Exact. Aşa a şi început. După ce am înfiinţat orchestra împreună cu Cristian Mandeal, la o diferenţă de doi ani şi ceva, în 2010-2011, am conştientizat efectiv faptul că la acel moment în întreaga Europă funcţionează şi alte orchestre de tineret constituite ca atare, pornind de la acest principiu. Nu mi-a părut rău că nu am fost original, dar recunosc că am descoperit pe internet. Atunci a început şi internetul să se dezvolte mai mult, iar eu am devenit mai abil pentru a pătrunde în lumea acestui nou mod de comunicare. Aşa am descoperit orchestre de tineret în întreaga lume şi am fost şocat. Am văzut că există o Federaţie a Orchestrelor de Tineret din Europa. Şi, bineînţeles, aşa s-a construit, practic, "ambiţia" de a lua contact cu lumea din afară, pentru că, de fapt, tot ceea ce îmi doream eu era să mă raportez la ce exista deja în Europa.

***

Fotografii realizate de Virgil Oprina, cel care a imortalizat în fotografii şi filmări toate etapele evoluţiei Orchestrelor Naţionale de Tineret ale României

Liviu Prunaru la primele repetiţii cu partidele de vioară.
Sala Casino, Sinaia, 2008


Marius Nichiteanu la primele repetiţii cu partida de violă.


Dorin Marc la repetiţii cu partida de contrabas.
Sala Casino, Sinaia, 2009


Marin Cazacu la primele repetiţii cu partida de violoncel.
Sala Casino, Sinaia, 2008


Orchestra Română de Tineret la prima repetiţie.
Sala Casino, Sinaia, 2008


Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal la primul concert.


Marin Cazacu prezentând Orchestra Română de Tineret.
Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2009


După Rapsodia I de George Enescu la aplauze.
Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2009


Orchestra Română de Tineret, dirijor Cristian Mandeal.
Sala Casino, Sinaia, 2009


Orchestra Română de Tineret la repetiţie.


Clarinetistul Răzvan Poptean şi violistul Ladislau Cristian Andriş, solişti, alături de colegii lor. Ateneul Român, 2012


Orchestra Română de Tineret şi Marin Cazacu la "Young Euro Classic".
Konzerhaus Berlin, 2012


Orchestra Română de Tineret, dirijor Cristian Mandeal, la "Young Euro Classic".
Konzerhaus Berlin, 2012


Orchestra Română de Tineret în concert. Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2013


Violonistul Liviu Prunaru şi violoncelistul Marin Cazacu, alături de Orchestra Română de Tineret, dirijată de Cristian Mandeal. Centrul Cultural Aurel Stroe, Buşteni, 2013


Orchestra Română de Tineret în concert. Accademia di Santa Cecilia, Roma, 2013


... felicitând partida de contrabas... Accademia di Santa Cecilia, Roma, 2013


Dorin Ioniţă prezentând Orchestra Română de Tineret.
Sala Radio, 2014


Orchestra Română de Tineret la repetiţie.
Sala Casino, Sinaia, 2014


Orchestra Română de Tineret în concert.
Sala Casino, Sinaia, 2014

Vei muşca ţărâna

Roberto Osa
Vei muşca ţărâna
traducere din limba spaniolă de Oana-Dana Balaş



***
Despre autor

Roberto Osa (Cuenca, Spania, 1981) a crescut într-un orăşel din La Mancha, ţinutul lui Don Quijote. În 1999 s-a mutat la Madrid, unde a studiat Comunicare Audiovizuală la Universitatea Complutense, Regie TV la Şcoala Superioară de Comunicare, Imagine şi Sunet (CEV) şi un master de Storytelling la Escuela de Escritores din Madrid. Este scriitor, scenarist şi realizator de film TV. Primul său roman, Vei muşca ţărâna (Morderás el polvo), a fost distins cu premiul Felipe Trigo pentru roman (2016) şi s-a numărat printre romanele finaliste la premiul Nadal (2017), cel dintâi premiu pentru literatură instituit în Spania.

Despre roman

Titlu original: Morderás el polvo
Editură: Fundación José Manuel Lara / Anul apariţiei: 2018 / Număr de pagini: 176
Premii şi distincţii: premiul Felipe Trigo pentru roman (2016); finalist la premiul Nadal (2017)

*

"În weekend o să-l omor pe tata." Astfel începe romanul lui Roberto Osa, care explorează cu o nemiloasă luciditate relaţiile abisale şi violente dintre tată şi fiică.

Agueda se apropie de treizeci de ani, este însărcinată în opt luni şi locuieşte singură într-un apartament pe care l-a mobilat folosind cutii de carton. Cu ani în urmă, şi-a pierdut ochiul stâng. Are un iubit aproape perfect şi un tată pe care nu l-a mai văzut de ani de zile. Duce o viaţă destul de monotonă: lucrează în schimbul de noapte, doarme puţin, nu vorbeşte aproape deloc şi îşi înghite furia cum poate mai bine.

Dar un apel telefonic îi dinamitează rutina. Agueda hotărăşte, aşa cum declară de la începutul romanului, să-şi ucidă tatăl. Nu aşteaptă să nască, nu cere ajutorul nimănui, are de gând să facă totul singură, cât mai repede. Totul se petrece în mai puţin de-o zi. O călătorie disperată din Madrid spre La Mancha, de la oraşul îngropat sub tone de mizerie la peisajul arid şi descărnat al mesetei, în căutarea unui trecut violent, căutare încheiată cu reîntâlnirea dintre fiică şi tată.

O geografie cu desăvârşire ostilă ─ case nelocuite, lagune părăsite, lupanare la ore târzii, cimitire în lucru şi pietre, multe pietre ─ reprezintă scena unei naraţiuni viguroase, cu accente de dramă rurală, care îmbină tremendismul cu estetica westernului, pe fundalul atemporal al tragediei clasice.

Fragment din primul capitol
 

Atunci am început să înţeleg
cât de frumoasă e imaginea nefericirii şi a devastării.
(Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă^[i])

Mă mai chinuia ceva pe atunci:
tocmai faptul că nimeni nu seamănă cu mine,
iar eu nu semăn cu nimeni.
"Eu sunt singur, iar ei sunt toţi".
(Feodor M. Dostoievski, Însemnări din subterană^[ii])

În weekend o să-l omor pe tata.

Nu este o hotărâre luată brusc, ci mai degrabă nevoia de a rezolva nişte treburi urâte din copilăria mea.

Abia dacă ne-am văzut în ultimii douăzeci de ani. În tot acest timp, am trăit de pe o zi pe alta în Madrid, gâtuită de amintirea lui, rătăcind pe la diverse servicii sociale şi programe de integrare, care mă purtau de la o slujbă la alta, până când mi-am găsit de lucru în schimbul de noapte la serviciul de informaţii, unde mă întorc acum după şapte zile.

Tatăl meu locuieşte în Pedregal, orăşelul în care am crescut şi eu, şi n-am mai primit veşti de la el până în seara asta, când a sunat telefonul. Pe ecran a clipit un număr verde şi, când am răspuns, doar o răsuflare, ca un fornăit. Nimic altceva. Ştiu că este el fiindcă nimeni nu mai respiră aşa, nimeni nu mă poate face să tremur cum mă face Morueco. O să-ţi vin de hac, jur că asta am să fac. Jur pe pântecele ăsta pe care-l car după mine de opt luni, pe singurul meu ochi şi pe tot răul pe care ni l-am făcut atunci. Jur pe grămezile de gunoi care se revarsă pe trotuarele din oraş, pe tomberoanele pline până la refuz, pe toţi şobolanii ăştia care mişună printre lăzi cu fructe putrezite, pe muştele albăstrii care bâzâie printre cutii de vin şi rahaţi de câine. Uneori, trotuarul e aşa de jegos, încât trebuie să-mi croiesc drum cu şutul. Nu mă deranjează gunoiul, mă scârbeşte doar duhoarea de vin roşu. Îmi aminteşte de taică-meu.

*
Ajung la serviciu cu zece minute înainte de ora unsprezece, când începe schimbul. Între timp, profit ca să-mi şterg transpiraţia cu mâneca de la trening, mai ales în zona pleoapei; apoi, îmi recapăt suflul cu o ţigară. Fumez în faţa geamului opac care acoperă faţada. Deşi mi-e cald, nu-mi dau jos gluga; ştiu că toţi nenorociţii din schimbul de după-amiază sunt pe cale să iasă şi n-am chef să-mi vadă orbita goală. În stânga mea zac îngrămădite câteva cutii de carton. Le pipăi, poate găsesc vreuna care să-mi folosească la apartament, dar mustesc de zemuri şi miros a măruntaie. Pe trotuarul de vizavi, o motocicletă neagră şi lucioasă, nu ştiu cum au reuşit să o parcheze în jegul ăla, sau poate ajunsese acolo înainte de cutiile şi sacii împrăştiaţi, ba chiar înainte de verdeţurile putrezite sau mirosului de oţet.

Dincolo de paravan apar umbrele schimbului anterior. Întotdeauna încep munca vinerea, în seara asta e mult prea cald pentru luna mai, încerc să mă concentrez la fumul care-mi iese pe gură, trebuie să mă gândesc cum o să-mi îndeplinesc jurământul, dar simt o apăsare pe picior şi asta-mi distrage atenţia; dintre cutii a ieşit un dalmaţian, are o chestie în bot pe care mi-o striveşte de picior. E un porumbel.

Îmi scapă un ţipăt.
Femeia cheamă câinele de la colţ, animalul zăboveşte în faţa mea cu porumbelul între colţi. La a treia chemare, lasă prada şi dă fuga înapoi la stăpână.
Eu îndepărtez porumbelul cu o lovitură de picior şi trag fumuri din ţigară.
Dacă te sperie atâta lucru, pregăteşte-te pentru taică-tău.

*
Se aud şase bipuri. Cod corect. Uşa se deschide şi turma se revarsă. În fruntea tuturor aleargă mamele, grăbite să se întoarcă la cuib. Cea mai grasă scapă un hohot de râs, pun pariu că aia cu mustaţă îi toarnă vreo minciună. În urma lor ies cei de vârsta mea, hipsterii, cum îşi spun ei, fiecare concentrat la ecranul telefonului mobil, ridică ochii doar o clipă, cât să ocolească porumbelul mort. Conversaţiile lor mi se întretaie în urechi, veşnic aceleaşi, eu mă duc la metrou, vii şi tu? Lasă, o iau pe jos, mă văd cu cineva în apropiere. Malacul şi proasta cu ciorapii verzi se apropie de motocicletă şi aşteaptă să mă dau la o parte, ca să se urce mai uşor. N-am de gând să fac asta. Îi aud comentând, las-o, biata amărâtă. Încalecă pe motocicletă şi reproşurile se pierd în uruitul demarajului, fumul de la ţeava de eşapament îmi încălzeşte piciorul drept, iar flanela treningului îmi atinge uşor gleznele. Columbianul mă salută ridicând din sprâncene când simte că nu se uită nimeni, apoi îşi vede în continuare de drum, în josul străzii. Toţi forfotesc în jurul meu, cu spatele la mine, scot ţigări, pălăvrăgesc, îmi da un foc? se întreabă unii pe alţii. Vă dau eu foc, imediat. Aşa, aşa, staţi cu spatele, traversaţi cu privirea în pământ, nu vă uitaţi la chioară, că aduce ghinion, lasă că se uită ea la voi, chit că pentru mine nu sunteţi nici voi nimic: grasa, malacul, hipsterii, proasta cu ciorapii verzi, columbianul. Nimic.

Ernesto, aşa îi spun ceilalţi, iese ultimul. Are părul alb, iar nasturii de la cămaşă stau să plesnească din pricina burţii. Nu pot să nu-mi aduc aminte de tine, tată. Adesea, am fantezii în care îmi închipui cum ai putea arăta după atâţia ani. Deşi mă străduiesc, te văd numai cum erai atunci, când jupuiam iepuri în curte; îi dădeai animalului un pumn între urechi, craniul trosnea ca o nucă, şi-un firicel de sânge se aduna într-o băltoacă, în ţărână. Eu îl ţineam de labele din spate, în vreme ce tu îl crestai şi-l jupuiai repede, tot trăgând de blană ca de-un pulover.

Când ridic ochii, cei din schimbul de după-amiază s-au împrăştiat, văd creştetul lui Ernesto îndepărtându-se printre grămezile de gunoi.

Sunt singură pe stradă. E unsprezece noaptea.

*
Subsolul e cufundat în penumbră, există un singur punct de lumină, pe masa la care stăm eu şi Tariq, tocmai lângă scara care duce spre antreu, celelalte birouri rămân toată noaptea în întuneric. Sala e dreptunghiulară, în fund se află toaleta şi biroul Silviei. Când ajung la locul meu, Tariq a preluat deja un apel. Primul lucru pe care îl fac este să mă descalţ, jos cu încălţările şi şosetele. Tariq mă priveşte zâmbind, tastează ceva cu degetele lui brune şi dictează la microfonul din căşti programul unui birou municipal. E nebărbierit, cum e de obicei atunci când ne întoarcem la muncă după câteva zile libere. Arunc geanta lângă tastatură şi mă trântesc în scaunul de lângă Tariq. Amândoi şedem cu faţa către întuneric şi cu spatele la scara care duce în antreu; el, la dreapta mea, în felul acesta eu îl pot vedea, iar el îşi poate închipui că am doi ochi.

Petrecem multe ore sub pământ. Parc-am lucra într-un mormânt, în locul ăsta nu există ferestre. De-aia îi zicem "coşciugul".

Îmi introduc codul în terminal şi primesc primul apel, bună seara, numele meu este Águeda Pacheco, cu ce vă pot ajuta? Desigur, aşteptaţi o clipă, vă rog. Da, cea mai apropiată staţie de metrou este Antón Martín, găsiţi orarul trenurilor de luna aceasta pe pagina de Internet. Noi vă mulţumim pentru telefon. Bipurile terminalelor noastre se suprapun şi se întretaie, petrecem vreo două ore preluând apeluri; Tariq îi explică cuiva cum se ajunge la grădina zoologică, e foarte simplu, doamnă, luaţi metroul pe magistrala 5 sau 10 şi coborâţi la Casa de Campo, sau luaţi autobuzul de la Príncipe Pío, 33-ul vă lasă chiar în faţă. Cu plăcere, noapte bună. După atâţia ani, putem recita majoritatea informaţiilor din memorie. Uneori, în timp ce-l ascult pe vreun nesuferit cum se plânge, simt o mulţime de unghii care îmi scurmă în pântece şi mă apucă greaţa. Atunci, îmi reazem capul de spătarul scaunului şi mă uit în tavan, un tavan care nu-i decât pavajul unui oraş plin de jeg, prin care abia poţi să mergi. Stau şi-l ascult pe idiotul care şi-a ales noaptea asta ca să-şi rezolve treburile, poate nu are timp altcândva, dar mi-e indiferent ce-mi zice, vreau doar să tacă până nu vomit, aşa că profit de o scurtă pauză în discursul lui ca să-i turui pe nerăsuflate: completaţi formularul, vă prezentaţi cu actul de identitate, certificatul de atestare a domiciliului, carnetul de şofer, şi plătiţi taxa, de luni până vineri de la nouă la două la primăria de sector, bună seara.
Şi închid.

Îmi smulg căştile de pe urechi şi le trântesc pe masă.

Simt nevoia să mă mişc, greaţa şi durerea de glezne se intensifică pe măsură ce trec minutele acestor nopţi pe care le petrec îngropată aici cu Tariq. Dar stau cuminte, ţinându-mi pântecele în mâini, cu ochii la lemnul putrezit al bârnelor din tavan. În urmă cu câteva luni, când cu restructurarea, au hotărât să le vopsească în albastru: să dea afară optzeci de angajaţi şi să vopsească bârnele, plintele şi colţurile în albastru cobalt, iar pereţii într-un galben atât de rânced, încât e mai bine dacă nu-l vezi şi stai pe întuneric, aşa cum stăm noi, vampirii. Aşa ne zice Silvia nouă, celor care lucrăm în schimbul de noapte. Silvia este... Cum să zic? Dacă s-ar prezenta ea, ar zice că e coordonatoarea, dar e doar un dop cu ochi de raton, ea i-a executat pe toţi paria ăia care nu mai lucrează aici. Eu am scăpat la mustaţă, şi-acum nu ştie ce să facă să scape de chioară. Am rămas doar patru în schimbul de noapte: eu şi Tariq lucrăm şapte zile la rând, apoi avem şapte zile libere, în care ne înlocuiesc două fete pe care nu le vedem niciodată. Acum câteva săptămâni, Tariq a auzit zvonindu-se că vor renunţa la schimbul de noapte şi de atunci nu mă mai slăbeşte: copilul, Águeda, ce facem cu copilul dacă ajungem şomeri. De obicei, nu-i răspund. Oamenii strigă în stradă, vor trotuare curate şi un loc de muncă. Eu am un loc de muncă. Ar trebui să mă simt norocoasă fiindcă un tip care aspiră să fie tehnician de muzeu a catadicsit să se uite la una ca mine, şi va trebui să lupte pentru ceea ce port în pântec. Toate astea îmi sunt indiferente. În mintea mea se află tata.

Tariq scoate tortilla aia de care se simte atât de mândru. O mănâncă direct din caserolă, tăind-o în bucăţele foarte mici, ca pentru un copil. Din când în când, îmi întinde o bucăţică înfiptă în furculiţă, dar îl refuz de fiecare dată, aşa că el o vâră în gură zâmbind, mestecă în continuare şi-şi citeşte notiţele la muzeologie. Când i se urăşte cu tăcerea, începe să spună ce de lucruri au mai cumpărat părinţii lui pentru bebeluş, cât de mult vor să se întoarcă la Madrid şi să mă cunoască. Sunt curioşi să vadă cum o fi mama nepotului lor, zice Tariq; e mai bine să nu ştie, îi zic eu, iar el face ochii cât cepele, mai că îi ating lentilele ochelarilor, se scarpină întruna în barbă şi-mi zice că nu mă apreciez, că sunt foarte frumoasă cu părul meu ca focul şi pielea albă, deşi mie mi se pare că-i mai degrabă gălbejită. Şi ochiul, Tariq? Ce zici de ochi? El încreţeşte din nas, îşi atinge ochelarii, îmi zice să nu încep iar cu asta, să ţin măcar un pic mai mult la mine.

---

[i] Bohumil Hrabal, O singurătate prea zgomotoasă, Bucureşti, Polirom, 2003, traducere din limba cehă şi note de Sorin Paliga, p. 19.

[ii] F.M. Dostoievski, Însemnări din subterană, Bucureşti, Polirom, 2012, traducere din limba rusă şi note de Emil Iordache p. 24.