Manhattan Beach

Jennifer Egan
Manhattan Beach
Editura Pandora M, 2019
Traducere din limba engleză şi note de Paul Slayer Grigoriu

***
Intro

Jennifer Egan s-a născut la Chicago, în 1962, şi a copilărit în San Francisco. A studiat literatura engleză la Universitatea din Pennsylvania şi a publicat proză scurtă în mai multe reviste prestigioase: The New Yorker, Harper's Magazine, Zoetrope: All-Story, Ploughshares, Granta şi McSweeney's.

Este autoarea romanului The Invisible Circus, care a fost adaptat pentru marele ecran în 2001, având-o în rolul principal pe Cameron Diaz, a romanului Look at Me, care a fost nominalizat la National Book Award, a volumului de povestiri Emerald City and Other Stories şi a bestsellerului The Keep.

Romanul Pe aici au trecut Cuţitarii (Pandora M, 2012) a câstigat în 2011 Premiul Pulitzer pentru Ficţiune, National Book Critics Circle Award şi LA Times Book Prize.
*
Brooklyn. Marea Criză. Anna Kerrigan are doisprezece ani şi îl însoţeşte pe tatăl său în vizită la Dexter Styles, un om care, îşi dă ea seama, este esenţial pentru supravieţuirea familiei lor. Anna e fascinată de priveliştea mării de dincolo de casa lui Dexter şi de secretul apăsător ce pare să-i unească pe cei doi bărbaţi.

Ani mai târziu, tatăl ei a dispărut, iar ţara este în război. Anna lucrează la Şantierul Naval din Brooklyn, unde femeilor le este permis să ocupe slujbe rezervate altădată doar bărbaţilor, care acum sunt pe front. Anna devine prima femeie scafandru - una dintre cele mai periculoase şi mai masculine profesii -, rolul ei fiind să repare navele care vor ajuta America să câştige războiul. Într-o seară, îl întâlneşte din nou pe Dexter Styles într-un club şi începe să înţeleagă cât de complexă a fost viaţa tatălui ei şi care ar putea fi motivul dispariţiei lui.

Cu o atmosferă de thriller noir, primul roman istoric al lui Jennifer Egan îi urmăreşte pe Anna şi Styles într-o lume plină de gangsteri, marinari, şoferi, bancheri şi sindicalişti. Manhattan Beach este o explorare inteligentă şi tulburătoare a unui moment de cotitură din istoria Americii şi a lumii, precum şi a schimbării de paradigmă în felul cum se definesc bărbaţii şi femeile.

Un roman excepţional de la una dintre cele mai importante scriitoare contemporane.

Bestseller New York Times de la câştigătoarea Pulitzer pentru Pe aici au trecut cuţitarii
Jennifer Egan e probabil cea mai bună romancieră americană în viaţă. (Time)
O scriitoare incredibil de talentată. (The Guardian)
Manhattan Beach este o saga tulburătoare, ingenioasă şi plină de revelaţii, o carte profundă şi, în acelaşi timp, captivantă ca un thriller, care cu siguranţă îşi va transfigura cititorii. (Booklist)
Fastuos şi impecabil construit, Manhattan Beach pendulează între scene de violenţa şi cea mai autentică tandreţe. Forţa emoţională a cărţii demonstrează încă o dată talentul extraordinar al lui Egan. (Publishers Weekly)

Fragment
PARTEA ÎNTÂI
Ţărmul
CAPITOLUL 1
 

Ajunseseră deja cu maşina la casa domnului Styles când Anna şi-a dat seama că tatăl ei era neliniştit. La început, fusese mai atentă la drum, plutind pe Ocean Parkway ca şi cum s-ar fi îndreptat spre Coney Island, deşi trecuseră patru zile de la Crăciun şi era mult prea frig pentru plajă. Apoi, casa în sine: un palat din cărămizi aurii, cu două etaje, ferestre de jur împrejur şi tende cu dungi verzi şi galbene. Era ultima casă de pe strada înfundată care ducea la mare.

Tatăl ei a tras maşina Model J lângă bordură şi a oprit motorul.
- Toots, a spus, nu te uita chiorâş la casa domnului Styles.
- Bineînţeles că n-o să mă uit chiorâş la casa lui.
- Asta faci acum.
- Nu, a spus ea. Îmi mijesc ochii.
- Asta înseamnă să te uiţi chiorâş, a spus el. Tocmai ai dat definiţia.
- Nu şi pentru mine.

S-a întors brusc spre ea.
- Nu te uita chiorâş!

Atunci şi-a dat seama. L-a auzit înghiţind în sec şi a simţit că i se strânge stomacul de îngrijorare. Nu era obişnuită să-l vadă pe tatăl ei agitat. Distras, da. Gânditor, cu siguranţă.
- De ce nu-i place domnului Styles să te uiţi chiorâş? a întrebat.
- Nimănui nu-i place.
- Nu mi-ai spus asta până acum.
- Vrei să mergi acasă?
- Nu, mulţumesc.
- Pot să te duc acasă.
- Dacă mă uit chiorâş?
- Dacă-mi provoci durerea de cap care începe să mă ia.
- Dacă mă duci acasă, a spus Anna, vei fi în foarte mare întârziere.

S-a gândit că ar putea să o pălmuiască. O mai făcuse o dată, după ce ea dăduse drumul unui şuvoi de înjurături pe care le auzise în port, iar mâna lui îi găsise obrazul pe nevăzute, ca un bici. Umbra acelei palme încă o urmărea pe Anna, făcând-o în mod ciudat să fie mai îndrăzneaţă, ca şi cum ar fi sfidat-o.

Tatăl ei s-a frecat pe mijlocul frunţii, apoi a ridicat privirea. Nu mai era agitat - îl vindecase ea.
- Anna, a spus. Ştii ce trebuie să faci pentru mine.
- Bineînţeles.
- Fii fermecătoare, aşa cum eşti tu, cu copiii domnului

Styles, cât vorbesc eu cu el.
- Ştiam asta, tati.
- Sigur că ştiai.

A coborât din Model J cu ochii larg deschişi şi lăcrimând de la soare. Fusese maşina lor până când se prăbuşise bursa. Acum era a sindicatului, care i-o împrumuta tatălui ei ca să rezolve treburile sindicatului. Annei îi plăcea să meargă cu el când nu era la şcoală - la pista de curse, la mic dejunuri de împărtăşanie şi la evenimente bisericeşti, în clădiri de birouri unde lifturile îi transportau către etajele de sus, din când în când chiar la câte un restaurant. Dar niciodată într-o casă particulară ca aceasta.

Le-a deschis doamna Styles, care avea sprâncene impecabil pensate, ca o vedetă de cinema, şi o gură lungă, rujată lucios. Obişnuită să-şi socotească propria mamă mai drăguţă decât orice femeie pe care o întâlnea, Anna a rămas descumpănită de farmecul izbitor al doamnei Styles.
- Speram s-o cunosc pe doamna Kerrigan, a spus doamna Styles cu voce răguşită, ţinând în mâna ei mâna domnului Kerrigan.

La care el a răspuns că fiica lui mai mică nu se simţise bine în acea dimineaţă şi soţia rămăsese acasă cu ea, s-o doftoricească.

Nici urmă de domnul Styles.

Politicos, dar - spera ea - fără a-şi arăta groaza, Anna a acceptat un pahar cu limonadă de pe o tavă de argint adusă de o servitoare negresă îmbrăcată în uniformă albastru-deschis. În luciul puternic al podelei de lemn din holul de la intrare, a prins cu coada ochiului reflecţia propriei rochii roşii, cusută de mama ei. Dincolo de ferestrele camerei de zi alăturate, marea vuia sub soarele slab de iarnă.

Fiica doamnei Styles, Tabatha, avea doar opt ani - cu trei mai puţin decât Anna. Cu toate acestea, Anna s-a lăsat condusă de mână la "camera copiilor", aflată jos - o încăpere dedicată exclusiv jocului, plină de o cantitate şocantă de jucării. O inspecţie rapidă a scos la iveală o păpuşă, mai mulţi ursuleţi mari şi un căluţ-balansoar. În camera copiilor era o "dădacă", o femeie pistruiată, cu voce răguşită, a cărei rochie de lână se sforţa, ca un raft de cărţi supraîncărcat, să-i ţină în frâu bustul masiv. Anna a presupus, după faţa lată şi ochii vioi, că Dădaca era irlandeză şi a simţit că riscă să-i citească gândurile. S-a hotărât să păstreze distanţa.

Doi băieţei - gemeni sau cel puţin interschimbabili - se chinuiau să asambleze şinele unui trenuleţ electric. În parte pentru a o evita pe Dădaca ce respingea rugăminţile de ajutor ale băieţilor, Anna s-a ghemuit lângă fragmentele disparate, oferindu-şi serviciile. Simţea logica părţilor metalice în vârful degetelor; îi era atât de uşor, încât nu putea să se gândească decât că ceilalţi nu-şi dădeau cu adevărat silinţa. Ceilalţi doar se uitau, lucru la fel de inutil când asamblezi lucrurile ca a studia un tablou pe pipăite. Anna a fixat piesa care le dădea bătăi de cap băieţilor şi a mai luat câteva din cutia proaspăt deschisă. Era un tren Lionel, cu şinele de o calitate evidentă din forţa cu care se îmbinau. În timp ce lucra, Anna arunca din când în când câte o privire către păpuşa aflată în capătul unui raft. Îşi dorise cu atâta violenţă una cu câţiva ani în urmă, încât disperarea ei părea să se fi desprins şi să fi rămas înăuntrul ei. Era straniu şi dureros să descopere această dorinţă veche acum, în acest loc.

Tabatha îşi legăna noua păpuşă primită de Crăciun, o Shirley Temple în haină de blană de vulpe. Privea, în transă, cum Anna asambla şinele de tren ale fraţilor ei.
- Unde stai? a întrebat.
- Nu departe.
- La plajă?
- Lângă.
- Pot să vin la tine acasă?
- Sigur că da, a spus Anna, îmbinând şinele cu aceeaşi viteză cu care i le dădeau băieţii.

Aproape că terminase o formă de opt.
- Ai fraţi? a întrebat Tabatha.
- O soră, a spus Anna. Are opt ani, ca tine, dar e rea. Fiindcă e foarte drăguţă.

Tabatha a părut îngrijorată.
- Cât de drăguţă?
- Extrem de drăguţă, a spus Anna cu un aer grav, apoi a adăugat:
- Seamănă cu mama noastră, care a dansat în Follies.

A devenit imediat conştientă cât de greşit era să se laude aşa. Nu te apuca niciodată să spui ceva decât când nu ai de ales, îi răsună în minte vocea tatălui ei.

Prânzul a fost servit de aceeaşi servitoare negresă pe o masă din camera de joacă. S-au aşezat ca adulţii pe scăunelele lor, cu şervete de pânză în poală. Anna s-a uitat de mai multe ori la păpuşă, căutând un pretext să o ia în braţe fără să recunoască ce mult o interesa. Dacă ar fi putut măcar să o simtă în braţe, ar fi fost mulţumită.

După prânz, ca recompensă pentru că se purtaseră frumos, Dădaca i-a lăsat să se înfofolească în haine şi pălării şi s-o tulească pe o uşă din dos de-a lungul unei cărări care ducea din spatele casei domnului Styles către o plajă privată. Un arc lung de nisip acoperit de un strat de zăpadă cobora spre mare. Anna fusese în port iarna, dar niciodată pe plajă. Valuri miniaturale se ridicau sub straturile de gheaţă care se crăpau când călca pe ele. Pescăruşii strigau şi plonjau în vântul rebel, cu burţile de un alb imaculat. Gemenii îşi luaseră cu ei pistoale cu laser tip Buck Rogers, dar vântul le transforma împuşcăturile şi prăbuşirile în pantomimă.

Anna a privit marea. Avea un sentiment, cum stătea aşa, pe ţărmul ei: o îmbinare electrică de atracţie şi groază. Ce ar fi ieşit la iveală dacă toată apa dispărea deodată? Un peisaj de obiecte pierdute: vapoare scufundate, comori ascunse, aur şi pietre preţioase şi brăţara care-i căzuse de la încheietura mâinii într-un canal. Cadavre, adăuga mereu tatăl ei, râzând. Pentru el, oceanul era un pustiu.

Anna s-a uitat la Tabby, care tremura lângă ea, şi a vrut să-i spună ce simţea. Adesea era mai uşor să le spui lucruri străinilor. În loc de asta, a repetat ce spunea mereu tatăl ei în faţa unui orizont gol:
- Nu se vede niciun vapor.

Băieţeii îşi târau pistoalele cu laser spre valurile care se spărgeau de mal, cu Dădaca gâfâind în urma lor.
- Nu vă apropiaţi de apă, Phillip, John-Martin! a şuierat ea cu o forţă uimitoare. Aţi înţeles?

I-a aruncat o privire dură Annei, care îi dusese acolo, şi i-a mânat pe gemeni spre casă.
- Ţi se udă pantofii, a spus Tabby, printre dinţii care-i clănţăneau
- Oare să-i scoatem? a întrebat Anna. Ca să simţim frigul?
- Nu vreau să-l simt!
- Eu, da.

Tabby a privit cum Anna desfăcea curelele pantofilor negri de lac pe care îi împărţea cu Zara Klein, fata de jos. Şi-a scos ciorapii de lână, apoi şi-a adâncit picioarele albe, osoase, prea lungi pentru vârsta ei, în apa îngheţată. Fiecare dintre ele a trimis către inimă o senzaţie agonizantă, parte din care era o flacără de durere neaşteptat de plăcută.
- Cum e? a chirăit Tabby.
- Rece, a spus Anna. Cumplit, cumplit de rece.

S-a străduit din toate puterile să nu dea înapoi în mod vizibil, iar rezistenţa i-a sporit surescitarea ciudată. A aruncat o privire spre casă şi a văzut doi bărbaţi în pardesiuri închise la culoare pe cărarea pietruită, dincolo de nisip.
- Aceia sunt taţii noştri?
- Lui tati îi place să discute afaceri afară, a spus Tabby.

Departe de urechile iscoditoare.

Anna simţea o compasiune binevoitoare faţă de tânăra Tabatha, exclusă de la discuţiile de afaceri ale tatălui ei, în timp ce ea avea voie să asculte oricând voia. Nu auzea mare lucru. Sarcina tatălui ei era să transmită salutări sau urări de bine de la oamenii din sindicate către alţi oameni care le erau prieteni. Aceste salutări includeau un plic, uneori un pachet, pe care uneori le ducea undeva sau le primea - n-ai fi observat dacă nu erai atent. De-a lungul anilor, vorbise o grămadă cu Anna fără să ştie că vorbea, iar ea auzise fără să-şi dea seama că asculta.

A rămas surprinsă de modul familiar, vioi în care tatăl ei stătea de vorbă cu domnul Styles. Păreau să fie prieteni. După toate acestea.

Bărbaţii au schimbat direcţia şi au luat-o prin nisip spre Anna şi Tabby. Anna a ieşit grăbită din apă, dar îşi lăsase pantofii prea departe ca să-i poată încălţa la timp. Domnul Styles era mai mare decât tatăl ei, un bărbat impunător cu părul negru dat cu briantină ieşit de sub marginea pălăriei.
- Spune-mi, asta este fiica ta? a întrebat. Face faţă temperaturilor arctice fără să aibă măcar o pereche de ciorapi.

Anna a simţit că tatăl ei era nemulţumit.
- Ea este, a răspuns el. Anna, spune-i bună ziua domnului Styles.
- Încântată să vă cunosc, a spus ea, strângându-i mâna cu putere, cum o învăţase tatăl ei, şi având grijă să nu mijească ochii când a ridicat privirea spre el.

Domnul Styles era mai tânăr decât tatăl ei, fără umbre sau cute pe faţă. Avea o anume vioiciune, o tensiune viguroasă, perceptibilă chiar şi prin pardesiul umflat. Părea să aştepte ceva la care să reacţioneze sau care să-l amuze. În acest moment, acel ceva era Anna.

Domnul Styles s-a lăsat pe vine lângă ea, în nisip, şi a privit-o direct în faţă.
- De ce eşti în picioarele goale? a întrebat. Nu simţi frigul sau te dai mare?

Anna nu avea un răspuns pregătit. Nu era niciuna dintre cele două; mai degrabă un impuls de a o ţine pe Tabby uimită şi nedumerită. Dar nici asta nu a reuşit să articuleze.
- De ce m-aş da mare? a spus. Am aproape doisprezece ani.
- Bun, şi cum e?

A simţit mentă şi alcool în respiraţia lui, chiar dacă bătea vântul. Şi-a dat seama brusc că tatăl ei nu-i auzea.
- Doare numai la început, a spus. După o vreme nu mai simţi nimic.

Domnul Styles a rânjit, de parcă replica ei fusese o minge a cărei prindere îi provocase o plăcere fizică.
- Cuvinte de învăţătură, a spus, apoi s-a ridicat din nou la înălţimea lui imensă. E puternică, a remarcat el spre tatăl Annei.
- Este.

Tatăl ei i-a evitat privirea.

Domnul Styles şi-a scuturat nisipul de pe pantalonii plisaţi şi s-a întors ca să plece. Epuizase momentul şi era în căutarea următorului.
- Sunt mai puternici decât noi, l-a auzit spunându-i tatălui ei. Norocul nostru că nu ştiu.

Anna s-a gândit că s-ar putea întoarce să o privească, dar părea să fi uitat.

*
Dexter Styles a simţit cum nisipul i se strecura în pantofii Oxford în timp ce se opintea înapoi pe cărare. Era absolut sigur că îndârjirea pe care o simţise la Ed Kerrigan rodise în toată splendoarea ei în fiica cu ochi negri. Asta dovedea ce crezuse dintotdeauna: bărbaţii erau daţi de gol de copiii lor. Acesta era motivul pentru care Dexter făcea rar afaceri cu vreun bărbat înainte de a-i cunoaşte familia. Şi-ar fi dorit ca şi Tabby să fi mers în picioarele goale.

Kerrigan conducea un Duesenberg Model J din '28, albastru Niagara, dovadă a gusturilor alese şi a perspectivelor luminoase dinainte de criză. Avea un croitor excelent. Şi totuşi, omul avea ceva întunecat, ceva care intra în contradicţie cu hainele şi automobilul şi chiar şi cu felul lui deschis şi iscusit de a face conversaţie. O umbră, un necaz. Pe de altă parte, cine nu avea un necaz? Sau mai multe?

În momentul în care au ajuns la cărare, Dexter era hotărât să-l angajeze pe Kerrigan, dacă se înţelegeau în privinţa unor condiţii acceptabile.
- Spune-mi, ai timp să mergem să-l cunoşti pe un vechi prieten de-ai mei? a întrebat.
- Sigur, a spus Kerrigan.
- Nu te aşteaptă soţia?
- Nu înainte de cină.
- Fiica ta? O să-şi facă griji? Kerrigan a râs.
- Anna? E specialitatea ei să-mi provoace griji.

Anna se aştepta dintr-un moment într-altul să fie chemată de pe plajă de tatăl ei, dar, în cele din urmă, Dădaca a fost cea care a venit, pufnind indignată, şi le-a poruncit să treacă la căl- dură. Lumina se schimbase şi camera de joacă părea apăsătoare şi întunecoasă. Era încălzită de o sobă pe lemne. Au mâncat biscuiţi cu nuci şi au privit trenuleţul electric gonind pe şina în formă de opt pe care o construise Anna, cu aburi adevăraţi ieşind din coşul miniatural. Nu văzuse niciodată o asemenea jucărie şi nici nu-şi imagina cât ar putea să coste. Se săturase de această aventură. Durase mult mai mult decât vizitele lor obişnuite de socializare şi rolul pe care îl juca pentru alţi copii o epuizase pe Anna. Parcă trecuseră mai multe ore de când îl văzuse ultima dată pe tatăl ei. În cele din urmă, băieţii au lăsat trenul mergând şi s-au dus să se uite la cărţi cu imagini. Dădaca aţipise într-un balansoar. Tabby stătea întinsă pe un covor împletit, cu noul ei caleidoscop îndreptat spre lampă.

Pe un ton neutru, Anna a întrebat:
- Pot să-ţi iau în braţe păpuşa?

Tabby a consimţit vag, iar Anna a luat păpuşa cu grijă din raft. Păpuşile de acest fel erau de patru dimensiuni, iar aceasta era a doua dintre cele mici - nu bebeluşul nou-născut, ci un bebeluş un pic mai mare, cu ochi albaştri speriaţi. Anna a întors păpuşa spre ea. În mod vizibil, exact aşa cum promiteau reclamele din ziar, irişii albaştri au alunecat spre colţul ochilor, ca şi când ar fi privit-o pe Anna. A simţit un val de bucurie pură care aproape a făcut-o să râdă. Buzele păpuşii formau un "O" perfect. Sub buza de sus erau pictaţi doi dinţi albi.

Ca şi cum ar fi simţit cât de încântată era, Tabby a sărit în picioare.
- Ţi-o dau ţie! a strigat. Nu mă mai joc deloc cu ea. Anna a procesat impactul ofertei. Cu două Crăciunuri în urmă, când îşi dorise în mod atât de acut păpuşa, nu îndrăznise s-o ceară - vapoarele nu mai veneau, iar ei nu mai aveau bani. Acum dorinţa fizică extremă pe care o simţea pentru păpuşă i-a provocat un spasm, tulburând înţelegerea profundă a faptului că, evident, trebuia să refuze.
- Nu, mulţumesc, a spus în cele din urmă. Am una mai mare acasă. Voiam doar să văd cum e cea mică.

Cu un efort suprem, s-a forţat să pună păpuşa la loc pe raft, cu mâna pe un picior de cauciuc, până când a simţit privirea Dădacei asupra ei. Mimând indiferenţa, a întors capul. Prea târziu. Dădaca văzuse şi ştia. Când Tabby a ieşit din cameră, chemată de mama ei, Dădaca a luat păpuşa şi i-a aruncat-o Annei.
- Ia-o, dragă, a şoptit înverşunată. Nu-i pasă - are mai multe jucării decât îi trebuie. Toţi au.

Anna a ezitat, pe jumătate convinsă că ar putea exista o cale de a lua păpuşa fără să afle nimeni. Dar simplul gând la reacţia tatălui ei a făcut-o să reacţioneze mai dur.
- Nu, mulţumesc, a spus rece. Oricum sunt prea mare pentru păpuşi.

Fără a arunca nicio privire în spate, a ieşit din camera de joacă. Dar mila Dădacei o împovărase şi, în timp ce cobora scările, genunchii îi tremurau.

Văzându-l pe tatăl ei în camera de zi, Anna a rezistat impulsului de a alerga la el ca să îmbrăţişeze picioarele, cum făcea de obicei. Era cu haina pe el. Doamna Styles îşi lua rămas-bun.
- Data viitoare, să vii cu sora ta, i-a spus Annei şi a sărutat-o uşor pe obraz, lăsând în urmă o undă de parfum de mosc.

Anna a promis că o va aduce. Afară, maşina Model J lucea mat în soarele de după-amiază târzie. Fusese mai lucioasă când era maşina lor; băieţii de la sindicat o curăţau mai rar.

Pe când se îndepărtau de casa domnului Styles, Anna se gândea la o remarcă deşteaptă potrivită pentru a-l dezarma pe tatăl ei - dintre cele pe care le făcea spontan când era mai mică, iar râsul lui surprins era primul lucru care-i spunea că fusese amuzantă. În ultima vreme, observase adesea că încerca să regăsească o stare mai veche, de parcă o anumită prospeţime sau inocenţă se îndepărtase de la ea.
- Presupun că domnul Styles nu era la bursă, a spus în cele din urmă.

A chicotit şi a tras-o către el.
- Domnul Styles nu are nevoie de bursă. Are cluburi de noapte. Şi alte lucruri.
- E la sindicat?
- O, nu! Nu are nicio legătură cu sindicatul.

Asta era o surpriză. În general, cei de la sindicat purtau pălării, iar docherii şepci. Unii, ca tatăl ei, le purtau pe amândouă, în funcţie de zi. Când se îmbrăca bine, aşa cum făcuse acum, Anna nu şi-l putea imagina pe tatăl ei cu un cârlig de docher. Maică-sa lua pene exotice de la munca ei cu ziua şi împodobea pălăriile tatei cu ele. Îi schimbase croiala costumelor ca să se potrivească şi să-i ascundă silueta uscată - slăbise de când nu mai veneau vapoarele şi făcea mai puţin sport.

Tatăl ei conducea cu o singură mână, cu ţigara prinsă între două degete aflate pe volan şi cu celălalt braţ în jurul Annei.

S-a sprijinit de el. În cele din urmă era mereu vorba despre ei doi în mişcare, cu Anna plutind pe un val de mulţumire, adormită. A simţit un miros nou în maşină, prin fumul de ţigară al tatălui ei, un miros argilos, familiar pe care nu-l putea identifica.
- De ce erai în picioarele goale, Toots? a întrebat el, după cum se aştepta.
- Ca să simt apa.
- Asta fac fetele mici.
- Tabatha are opt ani şi nu a făcut-o.
- A fost mai deşteaptă.
- Domnului Styles i-a plăcut ce am făcut.
- Habar n-ai ce gândea.
- Ba da. A stat de vorbă cu mine când tu nu auzeai.
- Am observat, a zis el, aruncându-i o privire. Ce ţi-a spus? Gândul ei s-a întors la nisip, la frig, la durerea din picioare şi la bărbatul curios de lângă ea - toate acestea împreunate acum cu dorinţa pe care o simţise de a avea păpuşa aceea.
- A zis că sunt puternică, a răspuns ea cu un nod în gât. Ochii i s-au înceţoşat pentru o clipă.
- Şi aşa şi este, Toots, a spus el, sărutând-o pe creştetul capului. Oricine îşi dă seama de asta.

La un semafor, şi-a mai scos o ţigară din pachetul de Viceroy. Anna s-a uitat înăuntru, dar luase deja cuponul. Îşi dorea ca tatăl ei să fi fumat mai mult; strânsese 78 de cupoane, dar obiectele din catalog nici măcar nu erau interesante decât de la 125 în sus. Cu opt sute puteai să-ţi iei un set de tacâmuri de argint într-o cutie personalizată, iar la 700 era un prăjitor de pâine automat. Dar aceste numere păreau de neajuns. Catalogul Premiums era sărac în jucării: doar un urs panda din Frank Buck şi o păpuşă Betsy Wetsy cu toaletă completă la 250, dar păreau deja sub nivelul ei. O atrăgea ţinta cu săgeţi "pentru copii mai mari şi adulţi", dar nu se vedea aruncând săgeţi ascuţite prin apartamentul lor mic. Dacă o lovea pe Lydia?

Fumul se ridica din tabăra din Prospect Park. Erau aproape acasă.

Să nu râzi :((

Raluca Feher
Să nu râzi :((
Editura Trei, 2019

***
Intro

În viaţa reală, Raluca Feher este director de creaţie la CAP şi unul dintre fondatorii Frontline Club Bucharest, filiala românească a unuia dintre cele mai faimoase cluburi de presă din lume. În viaţa ideală, Raluca este o exploratoare curioasă, călătoare printre vorbe şi poveşti, prin teritorii bătătorite sau încă nedescoperite. Citiţi-o pe https://feher.live/.

De aceeaşi autoare, la Editura Trei au apărut volumele America dezgolită de la brâu în jos I şi II şi Splendidul loc al fericirii supreme.

Să nu râdeţi....
Dar nici nu o să puteţi. Cartea asta doare, exasperează. O iubire maternă, ca o ură grea. Ura că nu eşti cenuşăreasa, oricâţi pantofi ai, că universul nu se orânduieşte în cercuri concentrice de răsplăţi. Că nu stă drepţi, la ordinele tale. Pe care nu ştii să le dai, fiindcă ai pus re-ul înaintea sentimentului. Fiindcă ai numai răspunsuri şi nicio întrebare. Fiindcă virtutea principală pe care o corcoleşti la piept este despre ce nu eşti şi ce nu poţi, într-o lume care conspiră împotriva ta. A ta, Buricul absolut al pământului. Mama, Gaia, Glia. Tellus Mater. Pântec şi mormânt.
Nu. Nu o să râdeţi. Dar cred că veţi simţi, trăi, înţelege mai bine fatal/ismul. Cordonul ombilical netăiat la timp de sabia Liberului Arbitru. Personajul acela lipsă din cultura noastră mioritică. Personajul după care tânjim până la ştreangul în care ne atârnăm propria neputinţă.
Să nu râzi:(( este o experienţă limită, ascunsă de obicei de mituri şi tăceri. Doare, exasperează. Eliberează. (Mihaela Miroiu, filosof, scriitoare)

Pentru proza pe care ne-o propune Raluca Feher putem prelua, într-o formulă redusă, ceea ce a spus cândva un gânditor care a marcat istoria reflecţiei: să nu râzi, să nu plângi, doar să înţelegi.
Şi, de fapt, ce avem noi aici? Ceva consistent şi, pentru literatura de azi, luminos şi incitant. Ceva care, între altele, ne îndeamnă să parafrazăm formula invocată mai sus. Fiindcă despre literatura pe care o face Raluca Feher, cu o siguranţă de sine extraordinară, cu nerv, cu o tăietură a frazei care tinde spre o (binevenită pentru proză) precizie de tip chirurgical, şi, îngăduiţi aceasta, cu graţie şi şarm, se poate spune imediat şi bine-meritat: să nu râzi, să nu plângi, să înţelegi; dar şi să admiri, să te bucuri. Şi să dai mai departe. Şi anume: să te bucuri şi să dai mai departe literatură de foarte bună calitate! (Cristian Pătrăşconiu, jurnalist cultural)

Unii ar spune că Raluca Feher e o publicitară care a văzut lumea. După ce i-am citit cărţile, ştiu că e o povestitoare dusă cu capul care deschide la nesfârşit cutiuţele lumii, căutând un înţeles. Iar ceea ce găseşte e, fără excepţie, absurd, vesel sau doar înfricoşător. Că e departe, că e aproape, lumea e altfel, dar la fel peste tot: dusă cu capul. După ce citeşti, te prinzi că lucrurile pe care te-ai bazat toată viaţa stau invers. Oamenii supravieţuiesc în zeci, sute de lumi cu care sunt obligaţi să negocieze şi cărora li se supun, până la urmă.
Cartea de faţă este o Feher la pătrat. Adică două: autoarea şi eroina ei, Diana, care povesteşte fără să mai scoată un cuvânt (ar fi şi greu, cu o funie în jurul gâtului!) istoria eşecului personal. Este un roman, dar şi o carte de povestiri, de memorii, o carte dusă cu capul. Pe scurt, nu oferă nicio speranţă. Ceea ce însă o deosebeşte fundamental de tomurile care vestesc sfârşitul lumii e tonul. Iar acest spectacol de cuvinte în mişcare ascunde ceva imobil: omul, incapabil să evadeze dintr-un destin nesuferit. (Florin Iaru, scriitor)

Să nu râzi:(( este o carte despre mame şi fiice, multe mame şi multe fiice care au ajuns să semene cu mamele lor, femei neterminate şi femei neîncepute. Este o carte pe care am eliminat-o ca pe-o piatră la rinichi.
Şi tot nu mă simt mai bine. (Raluca Feher)

Fragment

Eram în baie când a sunat telefonul, nu l‑am auzit. A sunat de mai multe ori, de vreo patru cred. Niciodată Mihaela nu sună de patru ori. E clar că s‑a întâmplat ceva.
- S‑a sinucis Diana.

Am tăcut. Cu gura deschisă am tăcut. Mihaela vorbea ceva şi eu nu auzeam, cu timpanul spart de cuvântul‑pumn. Sinucis.

Nu e cuvânt‑pumn, e cuvânt‑motor de rachetă Saturn. Nu numai că mi‑a crăpat timpanul, dar toate ideile au căzut moarte în vacarmul decolării.

Mihaela striga la mine.
- Mai eşti aici? Hei, măi, ai închis?
- Nu.
- Hai că vin la tine.

Am părul ud şi faţa udă şi nu sunt 70% apă, pentru că toată s‑a evaporat din mine sub vântul nuclear al veştii. Mi‑e sete şi beau trei pahare de vin şi vinul mă umple ca pe‑o damigeană, nu aud nimic de la lichidul care curge în mine.

Mihaela organizează pomana.

Trebuie să mergem la mama Dianei. Oare frate‑su, Vlad, ştie? Cred că nu ştie, e plecat în Canada de câteva luni.
- Cum a murit? apuc să întreb.
- S‑a spânzurat. A găsit‑o Alin, nu ajunsese de două zile la serviciu, nu răspundea la telefon, iar el avea nevoie urgent de maşină. Ştii că îi dăduse maşina ca să poată merge zilnic la maică‑sa.

Nu ştiu nimic din toate astea. De ce ar fi vrut să meargă la maică‑sa? După ce a murit papa Victor, aproape că nu mai vorbeau. Diana a considerat mereu că maică-sa, ţăranca pocnită - cum îi spunea când vorbeam despre ea -, l‑a băgat pe taică‑su în mormânt.
"Cea mai lungă crimă din lume", aşa spunea când vorbea despre relaţiile dintre Victor şi Mily.
- Unde e maică‑sa?
- Cum unde? La balamuc. A reuşit să o interneze într‑un spital de boli nervoase, undeva lângă Sibiu. Mergea zilnic la ea, două ore dus, două ore întors. De la asta i s‑a tras. Şi de la băutură. Hai, frate, chiar nu ştiai nimic sau şi tu eşti varză?

Îmi mai pun un pahar de vin şi îi torn unul şi Mihaelei. Mereu m‑au fascinat oamenii fără semne de întrebare. Calcă pe apă fără să se ude, nimic nu‑i trage la fund, nu ca pe noi, ăştilalţi, mereu nedumeriţi, confuzi, cu buzunarele pline de bolovanii dubiilor. Ne scufundăm în mâlul îndoielilor şi pe deasupra noastră trec, cu pantofii albi ca scoşi din cutie, Mihaelele sprintene care au ştiut mereu cum se vor isprăvi poveştile noastre, ale tuturor, mari sau mici. E atât de clar pentru ei, totul.
- Era clar că e deprimată şi băutura se ştie că duce la depresie şi...
- Cum s‑a spânzurat?
- Cum adică? De lustră, cred. Săracu' Alin, îţi dai seama că eşti marcat pe viaţă, să vezi că se apucă şi el de băut acum. E un cerc vicios.
- Când s‑a întâmplat?
- Acum o oră jumate. Mai întâi am sunat‑o pe diriga şi apoi pe Tavi şi pe urmă pe tine.
- De ce ai sunat‑o pe diriga?

Mihaela se uită la mine ca la o cretină. Este în continuare comandanta de detaşament din 1988, eu sunt comandanta de grupă. Diana era olimpică la geografie, cred. Nu ştiu dacă avea şnur. Mihaela a ajuns la 45 de ani în cămaşa albă şi fusta plisată de pionier.
- Să ne organizăm cu clasa.

Deschid o altă sticlă de vin. Telefonul Mihaelei sună şi ea vorbeşte întruna. Mama Dianei a fost anunţată. A făcut o criză, e pe sedative.
- Ce criză?
- De plâns, de nebunie. Doar e la balamuc.

Asta înseamnă că, nebună fiind deja, dacă a făcut o criză de isterie, poate şi‑a anulat boala şi preţ de cinci minute o fi fost şi ea adunată în matricea iniţială. O fi fost normală.

Înmormântarea o să fie vineri. Asta aflăm de la Vero, sora lui Alin. Alin e acasă. Nu prea vorbeşte şi bea vodcă.

Vero spune că Diana era moartă de cel puţin o zi, aşa a zis legistul. Că Alin a sunat imediat la Salvare şi Salvarea a trimis legistul. Era vânătă la faţă şi umflată. Alin nu a atins‑o, a trebuit să treacă pe lângă ea, pentru că era cumva prinsă de uşă.
- S‑a spânzurat de uşă?

E prima oară când o văd pe Mihaela uimită. Comandanta de detaşament nu a punctat niciodată bine la fizică mecanică. Ar cere lămuriri ca să vizualizeze cadavrul mai bine, dar îi este ruşine de mine.

Vero bea vinul, mă întreabă dacă poate să‑şi aprindă o ţigară. Îi cer şi eu una.
- Dar tu te‑ai lăsat de câţiva ani. Doar nu te reapuci de fumat acum?

E prea mult într‑o singură zi, chiar şi pentru Mihaela.

Aprind ţigara, trag din ea cu nădejdea omului care speră că turbina dinăuntru poate fi astfel repornită. Poate o să simt ceva. Dar sunt amorţită în continuare.

Îmi amintesc povestea unui băiat al cărui centru al durerii din creier nu funcţiona. Impulsurile circulau prin nervi, informaţia ajungea la cap, dar creierul nu ştia să o citească, deci nu trimitea înapoi, prin nervi, răspunsul: durere, nu pune mâna pe plită sau scoate‑ţi cuţitul din pulpă.

Creierul asista la măcelul propriului vehicul ca un beţiv extatic.
Aşa sunt eu. Beţiv extatic.
Râd la tragedii şi plâng la glume.

Vero se uită la mine uimită cum încep să râd şi râd şi râd şi, cu coada ochiului, o văd pe Mihaela făcându‑i semn cu degetul mare şi arătătorul desenând un pahar care este dus de mai multe ori spre gură.

Vezi bine, sunt la al şaselea pahar în cât timp? Nici două ore.
- Aaaaa.

Vero se întoarce către mine şi îmi mai dă o ţigară în timp ce spune:
- Alin mi‑a zis că pe birou a văzut că era un post-it lipit pe o cutie. Spunea: pentru Raluca.

*
Au trecut trei săptămâni.

Cutia Dianei e pe masă, în bucătărie, lângă pachetul de Lucky. M‑am reapucat de fumat. Cutia e de la IKEA, de carton. Pe post‑it zice: pentru Raluca. Să nu râzi:((

Cei doi ochi şi guriţele triste compun un semn care îmi spun să nu fac mişto de ea.

Dianei i‑a fost mereu frică de ridicol. Sunt sigură că totul a venit de la maică‑sa, ţăranca pocnită, un monstru care şi‑a transformat copiii în cai de curse. Când nu ajungeau pe podium, îi bătea nemilos. Când au îmbătrânit şi nu mai erau buni de alergat, i‑a vândut la circ.

Nu ştiu cum a reuşit Diana să o bage pe maică-sa la azil sau clinica de boli nervoase. Probabil i‑a spus că acolo ajung toate vedetele, toţi bogătaşii României. Asta a fost singura cale.

Nu am mai vorbit de un an jumate cu Diana. Din seara în care mi‑a spus, beată, incoerentă, nervoasă, că i‑am distrus viaţa. Că niciodată prietenia noastră nu a contat pentru mine, că m‑am folosit de ea ca să mă ajung.

Aşa a zis: să te ajungi.
- Unde am ajuns, Diana?
- La Bucureşti, câştigi bine, vii şi îţi fluturi iubiţii şi banii, mă scoţi la restaurante, dar te doare‑n cur de mine, aşa cum te‑a durut şi de Vlad. Eşti o parvenită.

Sunt o parvenită.

Nu am mai vorbit. Cu Vlad, primul meu iubit, fratele Dianei, nu ne‑am mai spus vreun cuvânt de 18 ani.

Am deschis cutia de carton de la Diana în ziua înmormântării. Nu am intrat în capelă. Nu am văzut‑o moartă. Morţii tind să rămână cu mine, să apară în licăriri de câteva milisecunde în timp ce încerc să‑mi amintesc ce cumpărături să fac, când fac dragoste, când scobesc în cap după o reţetă de cocktail. Morţii îmi pun piedică gândurilor. Mă îngrozesc paloarea lor şi orizontalitatea ţeapănă; de ce, oare, nu‑i îngroapă în picioare?

Sau de ce nu‑i pun cu genunchii la gură, ca triburile Chachapoyas din Peru?

Îi ţin pe spate, cu tălpile cu vârfurile orientate în sus. De parcă ar putea merge pe perete. Stau acum la linia de plecare, aşteaptă semnalul când o iau cu toţii pe axa OY, în sus sau în jos. După cum le‑a fost viaţa, iad sau rai.

A Dianei a fost iad. Pentru că nu am fost acolo pentru ea, pentru că am tras uşa şi am plecat, iar ea a îngheţat ca fetiţa cu chibriturile afară, privind scânteile chibriturilor pe care i le aprindeam sub nas.

Nu ai fost niciodată atentă la mine.

Aşa mi‑a strigat. Avea dinţii negri şi buzele indigo, şi ochii roşii.

Când s‑a terminat cu Vlad, mi‑a fost silă de toată familia aia care m‑a târât în cocina scandalurilor fără număr. În urletele şi înjurăturile care se terminau amiabil, după opt minute, cu o invitaţie la masă. Ca şi cum cuvintele ălea, toate drăcuielile şi toate scabroşeniile, nu rămâneau în aer. Nu te izbeai de ele când te aşezai la masă, nu trebuia să scuturi farfuria de boule şi pizda mă‑tii, să speli furculiţele de flegme.
- Laaa maaasăăăă!!! striga Mily, iar noi ieşeam din camera lui Vlad - eu, Diana şi Vlad - cu ochii în pământ, eu mă scuzam şi spuneam că trebuie să plec acasă şi Diana insista să rămân, dar Vlad ştia că nu pot să îi salvez şi îmi aducea haina, mă conducea până jos şi eu plecam mereu înjumătăţită de oamenii ăştia nepăsători care şi‑au distrus copiii.

Vlad nu a venit la înmormântarea Dianei. Vero mi‑a spus de ce, dar nu am ţinut minte.

Poate nici el nu a putut să‑şi vadă sora cu vată în nas. Palidă. Sau vânătă. Umflată. Cu fălcile legate cu pânză. Poate a primit şi el o cutie cu un post‑it pe care scria: să nu râzi:(( Tu niciodată nu ai râs de mine, ai plâns de mine. Acum să râzi.

*
Cutia e pe masă.

Mi‑e frică să nu găsesc înăuntru vreun deget. Un teanc de scrisori netrimise care să demonstreze că eu sunt vinovată pentru moartea ei sau pentru viaţa ei de căcat terminată într‑o frânghie de la Hornbach.

Aş vrea să chem pe cineva să fie cu mine. Mă uit în telefon. E plin de morţi în telefon.

Ioana. Vali. Ion şi Andrei. Nu am şters pe niciunul. Stau cuminţi în mormintele lor din numere, 07 şi ceva. Cine răspunde, oare, dacă îl sun pe Sorin? A murit de cancer, acum nişte luni. Nu ştiam că are cancer. Cum nici la Andrei nu bănuiam o inimă beteagă.

E simplu să vizitezi morţii din telefon.

Nu trebuie să mergi cu flori. Nu trebuie să suporţi mirosul înecăcios de tămâie sau pe cel de pişat al cerşetorilor care umplu cimitirele.

*
În cutie sunt sute de pagini printate.

Nu ştiu câte sute pentru că nu există numerotare. Dar sunt cel puţin 400. Cel mult 700. Zic şi eu aşa, că nu mă pricep defel să estimez. Dacă aş fi fost bună la aproximat, aş fi ştiut că Diana e la cam 17 centimetri de moarte, atunci când am văzut‑o ultima oară.

Beată.

Alcoolul este un potenţiator al depresiei. Aşa mi‑a zis Diana atunci, râzând de maică‑sa care auzise cine ştie pe unde povestea asta şi apoi a venit acasă şi a reprodus‑o exact aşa: potenţiator.

De unde ştie ea ce e aia potenţiator? Se fac potenţiatori d‑ăştia în Giurgiu?

Mă uit peste pagini. Dialoguri, monologuri, povestiri. Îmi aduc aminte de prima poezie a Dianei. Sau, mă rog, prima operă în versuri pe care a scris‑o la ziar. Ştiu doar ceva pe sărite: te‑ncolonezi la nod şi‑ţi faci sepuku‑n pod. Finalul era însă superb: poezia se dezvoltă ca şi cum te pişi cu boltă.

Ce sunt ăstea 400 de pagini? Sau cel mult 700? Jurnalul ei? Jurnalul maică‑sii?

Acum nişte ani mi‑a spus că Mily are un jurnal, borcanul în care îşi urlă ura faţă de univers. Odată mi‑a citit din el. Mi s‑a făcut rău. Despre Diana scria că este ticăloasă, beţivă, curvă. Vick era curvarul‑impotent, Vlad era năsosul‑ratat.

Diana citea şi râdea şi mie mi‑era rău şi nu puteam nici măcar să mă prefac că mi se pare amuzant. Şi, la un moment dat, Diana a început să plângă cu hohote şi am luat‑o‑n braţe şi a plâns mult şi după a zis: hai să mergem să bem ceva.

Şi am mers.

Să nu râzi :((

Capitolul 1 şi un sfert

Este o carte.

Este o criză de tuberculoză.

Diana a murit de tuberculoză. A scuipat sânge în batistă. Plămânii şi i‑a scuipat.

Este cartea vieţii ei, care este cartea vieţii maică‑sii, care este cartea vieţii bunică‑sii, maicile superioare din Dune.

Nu este o carte, este un pachet de cărţi pe care ghicitoarea ţi le răsfiră pe faţa de masă şi le întoarce una câte una, ai opt în pentagrame, care lângă Eremit înseamnă că o să mori de mâna ăleia care te‑a făcut.

Diana a înregistrat totul, toate şoaptele şi toate bocetele, toate vorbele la beţie şi toate vorbele la mânie. Nu ştiu cum de nu şi‑a pus ştreangul de gât mai devreme.

Cartea asta, Să nu râzi:((, este cartea pe care niciunul dintre noi nu vrea să şi‑o amintească. Umilinţele, laşităţile, supuşenia şi metamorfoza ratată, în loc să devenim fluturi, am rămas nişte larve rele, înjurând în barbă universul pentru incapacitatea noastră de a zbura.

Ieri mi‑am adus aminte de cuvântul teraformare.

Eram între paginile Dianei întinse în toată camera, hârtia asta vine aici, foaia asta se pupă cu asta şi mi‑am dat seama că teraformez viaţa asta în care am locuit şi eu un pic, câţiva ani, dar pe care nu o cunosc deloc, o viaţă străină ca o cameră de hotel în care ai stat două nopţi în patul cu cearşaful vârât bine sub saltea.

Teraformez viaţa asta necunoscută mie, aici fac un lac şi aici pun un munte, aşa cum îmi place mie. Dar Dianei cum i‑ar fi plăcut? Poate să pun lacul în altă parte şi să scot muntele de tot, căci nu‑i plăcea muntele, că era frig şi ea avea circulaţia periferică proastă. Pune‑ţi şi tu şosete, nu umbla desculţă prin casă, îi spunea maică‑sa, că ai circulaţia periferică proastă.

Dar Diana nu o asculta şi atunci Mily îmi spunea mie să îmi pun papuci.

Era frig la ei în casă, că nu dădeau drumul la centrală decât seara şi numai când erau -5 grade afară.

Teraformez viaţa Dianei. Aş teraforma şi moartea Dianei, aş putea să spun că nu s‑a sinucis, ci a murit de tuberculoză, scuipând sânge în batistă, căci avea sânge prea mult în plămâni şi batiste prea albe.

Sau pot să zic că a murit de frig, circulaţia asta periferică proastă i‑a venit de hac.

Dar ce mai contează?

Morţii cu morţii şi viii cu viii, cum spunea bunicul Dianei în carte. Eu nu l‑am cunoscut pe bunicul Dianei, cum nici ea nu l‑a cunoscut decât din faimoasele tirade ale maicăsii, care l‑a urât pe bătrân cu patimă. Cam cum a urât mai tot în jurul ei.

Să încep cu ce?

Zic să încep cu Viena.

E un început bun de carte, este vorba despre doi bătrâni ajunşi în Occident pe banii fetei lor cu picioare reci. Şi peripeţiile lor acolo, în Viena, la prinţesa Sisi.

Dar mai întâi să spunem că această carte, Să nu râzi:((, este scrisă la persoana întâi de Diana, fata care a murit, şi este o carte despre părinţii ei, mai degrabă despre mama ei, Mily, Maria Matei din Găujani, Giurgiu. Apare şi Vick, Victor, tatăl ei, şi mai apare şi Vlad, fratele ei, şi alţi unchi şi mătuşi trec prin cadru, dar este despre Diana şi Mily, fiică şi mamă.

Eu i‑aş zice Cea mai lungă crimă din lume. Dar şi Să nu râzi:(( îmi place. Pentru că în titlul ăsta intră şi mamă şi fiică şi toată tristeţea şi frica de pe lume. Să nu râzi:((, pentru că mi‑ai rupe inima.

Mi‑ai rupe inima şi eu sunt deja cu inima ruptă, de când m‑am născut am avut inima ruptă şi d‑aia am avut mâinile şi picioarele reci, că inima stricată nu putea să pompeze sângele cu atâta forţă cât să ajungă până‑n picioare.

Capitolul 2

Mily şi Vick pleacă la Viena. O să stea zece zile, să aibă timp de plimbări pe Dunăre şi de vizite la Schönbrunn. Nu vreau să‑i grăbesc, să alerge ca disperaţii să bifeze.

Cu trei nopţi înainte de plecare, maică‑mea nu mai doarme.
- A înnebunit de tot, sare în sus de trei metri din orice. Nu pot să‑i mai zic nimic.
- Păi nu‑i zi.

Taică‑miu a făcut bagajul. E imens.
- Ce dracu' vă luaţi, dom'le, atâtea haine? O să‑ţi crape hernia iar.
- Mă‑ta şi‑a luat patru perechi de pantofi, opt fuste, zece bluze, mi‑am luat şi eu patru perechi de pantaloni şi...
- Voi sunteţi normali, staţi zece zile, de ce să‑ţi iei patru perechi de pantaloni, când ai timp...
- Cari tu?
- Nu.
- Atunci lasă‑mă‑n pace!
- Nu car eu, dar eu dau banii când o fi să te operezi. Iar.

Au ajuns. Nu le place hotelul. Nu are televizor în cameră şi nici nu au decât un cearşaf pe pat, să se acopere.
- Nişte nesimţiţi! şuieră Mily la telefon.
- Sunt 40 de grade afară, îi spun.
- Dar dacă noaptea se face frig?
- Dar dacă nu se face frig?
- Un rahat de hotel, concluzionează maică‑mea.

Înjur în gând. Trimit gândul cu înjurătura cu 900 de kilometri la oră până la Viena. Sper ca în două ore să‑i mai găsească la hotel.

Sună telefonul.
- Am căcat steagul, zice taică‑miu cu voce panicată.
- V‑aţi certat?
- Nu. Mi‑au furat portofelul.

Mi se taie respiraţia. 500 de euro cash plus card cu alţi 1.000, am pus‑o.
- Când? Ce aveai în el?
- Acum câteva secunde, mi‑am dat seama că pun la cale...
- Ce aveai în el, cash‑ul?
- Nu, e la maică‑ta. Cardul şi buletinul.
- Sună să blochezi acum cardul.
- Nu poţi să...
- Sun eu.

Sun la CEC, omul care îmi răspunde spune că trebuie să sune posesorul cardului, nu fiică‑sa.
- Trebuie să suni tu. Uite numărul. Sună acum, bine? Sună să blocheze cardul.

Trec 10 minute. Sun înapoi.
- Ai rezolvat?
- Da. Au blocat cardul.
- Perfect.
- Dar acum nu ne ajung banii.
- Cum adică? Aveţi 500 de euro cash, i‑aţi spart în două zile de când aţi ajuns?
- Nu. Dar trebuie să ne trimiţi bani.
- Normal. Mă uit acum cum e cu Western Union.

Din spatele lui se aude gura maică‑mii:
- Un băbălău, un neatent, normal că îi fură banii când...
- Dă‑mi‑o puţin la telefon.
- E fii‑ta, vrea să vorbească..., vocea lui taică‑miu se scufundă lovită de aisbergul acuzaţiilor lui Mily.
- Diana, e un cretin. I‑am spus, fii atent că tipii ăştia sunt dubioşi, prea se bagă în noi la trecerea de pietoni şi chiar şi el a zis că ăştia ne tâlhăresc, dar ştii cum e taică‑tu, haidaaaaa, haidaaaa, ardelean bătut în cap, până s‑a mişcat el, i‑au furat portofelul.
- Se poate întâmpla oricui. Şi mie mi‑au furat din rucsac şi din cort, mi‑au spart casa, nu înseamnă că eşti idiot, ci doar ghinionist.
- Cum, mă, să nu fii idiot când de‑a doua zi păţeşti aşa ceva?
- Te rog frumos, nu v‑am trimis acolo ca să vă certaţi. Te rog, linişteşte‑te, nu v‑au furat niciun ban. Mâine vă trimit eu.
- Un nemernic. Cum să mă liniştesc? Îşi bate joc de mine, de banii tăi, de...
- Nu s‑a întâmplat nimic. Cardul e blocat, nu aţi pierdut niciun ban. Şi, chiar dacă s‑ar fi întâmplat, erau banii mei, nu ai voştri. Deci ar trebui ca eu să fiu supărată.
- Păi şi eu sunt supărată că acum te pune pe tine pe drumuri, că tu te‑ai dat peste cap să ne trimiţi aici şi el nu e atent.
- Nu e nicio problemă. Nu vă mai certaţi.

Închid telefonul. Am mâinile şi picioarele reci.
Şi umede.

Mi‑e milă de taică‑miu. Pentru el ziua de azi şi aia de mâine o să fie de coşmar. Viena o să dispară într‑un nor de ocări. Ar fi putut foarte bine să fie undeva în Giurgiu, pe malul gârlei, pişcat de ţânţari, mâncând porumb fiert.

Cuvintele sunt ciocane. Cad pe piatra din care crezi că eşti făcut şi poc‑poc‑poc, te cioplesc, te ciobesc, scot colţuri pe care nu ştiai că le ai, îţi trag de sub piele cuţite şi de sub unghii gheare.

Cuvintele‑ciocan te transformă într‑un ciocan. Ciocanele bat cuie.

Cuiele intră în alţi oameni. În cauciucuri, în mingi şi în trunchiuri de copaci.

De cuiele care au străpuns trunchiuri de copaci, oamenii care au fost găuriţi de alte cuie agaţă funii şi spânzură pisici.

Cei mai mulţi dintre noi sunt ciuruiţi de cuiele pe care părinţii noştri le‑au bătut în noi. Apoi educatoarele şi mătuşile, bunicile şi vecinii, şi copiii de la bloc, şi oamenii de la televizor.

Ne‑a ieşit tot sufletul din noi prin găurile făcute de cuie şi pentru că nu avem suflet, pentru că ne‑am transformat în ciocane fără suflet, batem cuie în alţi oameni şi în trunchiuri de copaci şi spânzurăm pisici. Şi vrăbii. Uneori, când avem noroc, spânzurăm câte o vulpe sau câte un pelican.

Cred că un biznis bun ar fi să fac un cabinet unde să am un magnet mare, aşa, cât un laptop. Să‑l plimb peste corpul pacienţilor şi să le scot cuiele ăstea din corp.

Aş face operaţiunea asta, dar numai pentru copii. Ei sunt salvabili. Lor nu le‑a ieşit tot sufletul din corp şi, se ştie, dacă mai ai chiar şi numai 12% din suflet rămas, el se reface. Dar pentru asta trebuie să nu stai lângă adulţi‑ciocan.

Trebuie să fii izolat, cu alţi copii norocoşi ca tine, şi părinţii să‑ţi poată spune numai anumite lucruri. Le‑aş pune zgărzi care electrocutează şi, cum apare cuvântul‑cui, cum dzzzzdzzzzzzzz, mama şi‑ar muşca limba şi ar trebui să caute în vocabular un cuvânt mai bun, un cuvânt bont, care să nu înţepe.

Săracu' taică‑miu.

El nu e un om rău. Doar un adaptat la rău. Rău cu rău, dar mai rău fără rău.

E un miros la ei în casă, un miros pe care, probabil, l‑am avut şi eu cât am stat acolo. Mirosul relaţiei lor, uşor acruţ, uşor putrefact, de picior transpirat scos dintr‑un pantof scâlciat, după o călătorie lungă cu trenul.

Vick şi Mily au călătorit mult cu trenul ăsta al lor. Au ajuns să‑şi umple vieţile unul cu altul, asta e camera mea şi asta a ta, asta e farfuria mea, asta a ta, dar mirosul e al lor, al amândurora, imposibil de spus cine a contribuit cu ce la crearea lui.

Western Union e cel mai scump. Mai sunt două variante. Una e gratis, dar mie îmi put chestiile gratis, şi cealaltă costă mai puţin, dar sunt mai puţine office‑uri de unde pot să ridice banii.

Maică‑mea zice că să le trimit prin Western Union că e mai simplu.

Nu e mai calmă, e chiar mai disperată. Zice că nu are bani să îi cumpere nimic nepotului şi nici lu' frate‑miu şi nici vecinei care îi udă florile acum, cât e ea plecată.

Mai are o săptămână în faţă, mâine primeşte banii şi are 350 de euro neatinşi.

Se plânge că îi e frică să meargă la restaurant, chibzuieşte banii ca să nu moară de foame. Mănâncă wurst cu un euro şi bea apă de la chiuvetă până vede banii ăia de la Western Union, cine ştie ce se mai poate întâmpla?

Universul poate să comploteze să te distrugă.

Se ştie acest lucru, unii oameni nu au noroc şi pace. Chiar dacă printr‑un miracol ajung la 70 de ani să viziteze Viena, deşi au o pensie de rahat, o singură pensie de rahat, deşi nu au pus bani deoparte, că nu au avut cum, că era doar un singur salariu în casă, deşi nu au avut pe nimeni să‑i ajute, deşi copiii sunt nerecunoscători şi nu apreciază sacrificiul făcut şi nu trimit bani acasă cum trimit alţi copii care au fost crescuţi cu cheia de gât, dar uite, îşi iubesc părinţii, şi acum din Germania sau America, din Italia sau Spania, trimit acasă munţi de bani, vagoane de bani, Doamne, de unde am plecat, de la miracolul care i‑a adus pe Mily şi Vick la Viena când nimeni nu le‑ar mai fi dat o şansă, dar uite, au ajuns şi ce să vezi, poc, li se fură portofelul unde sunt un card şi un buletin şi miracolul se duce dracului.

Oribil aici. E plin de turci şi arabi şi ţigănie. E murdar pe stradă şi e scump.

Tot mai bine e acasă.

Şi în mine miroase a mort. Căci am mai murit o dată, în mine. Nu ştiu câte vieţi mai am, că am murit de mii de ori în mine, sperând că o să cad lată, jos, şi o să mă trezesc desculţă, alergând pe un câmp de sare. Ciudat este că moartea asta, a sinelui, e confundată de multă lume cu apatia.

Dar nu e apatie. E doar lipsă de resurse. Fiecare nouă viaţă mă găseşte mai puţină.

Mai subţire.

Şi dacă eu sunt aşa, oare cum e Vick? De câte ori o fi murit în el?
- Ai primit? Totul în regulă?
- Da. Mulţumesc.
- S‑a calmat?
- Da, clar. Chiar nu m‑a mai făcut azi idiot.
- S‑a gândit că ţi‑a zis ieri de atâtea ori încât poţi să ţii minte până azi. Doar n‑oi fi idiot?
- Nu fi impertinentă.

Taică‑miu se îmbăţoşează.
Glumele tata-fiică au şi ele o limită.

E clar. E împuţinat de loviturile de ciocan. Nu mai e de mult el, ci o versiune subţiată a lui. Un Buddha scheletic.

Mă gândesc la el, coborând scările în întunericul blocului lipsit de geamuri pe coridor. Mi‑l imaginez pipăind cu piciorul marginea treptei, monturile mâinii drepte strângând balustrada, stânga căutând în beznă repere.

Avea 43 de ani şi Ceauşescu tăia lumina.

Nu puteai să te pui cu Ceauşescu, el era mare şi avea o foarfecă mare, tu erai mic, o foaie de hârtie decupată de Ceauşescu în hore de omuleţi ţinându‑se de mână.

Întunericul trebuia îmbrăţişat, cunoscut, acceptat. Când nu te poţi lupta cu un inamic, copiază‑l. Mimetism.

Maică‑mea, comunismul, inamicii lui Vick pe care Vick i‑a învins devenind ei.

Oare de ce îl căinez?

Mântuitorul Dunei

Frank Herbert
Mântuitorul Dunei
Editura Nemira, 2019
traducere din limba engleză de Ion Doru Brana



***
Intro

Frank Herbert (1920-1986) este scriitorul care a creat cea mai iubită poveste SF a tuturor timpurilor: Dune. Scriitorul a avut o personalitate multiplă, cu un mod complicat şi întortocheat de gândire, iar opera sa de căpătâi este o reflectare a modului său de a fi. Romanele care alcătuiesc seria Dune sunt scrieri clasice, structurate pe mai multe niveluri de înţelegere, iar seria se dovedeşte una dintre cele mai complexe opere SF scrise vreodată.

Curiozitatea şi spiritul independent caracteristice lui Frank Herbert i-au creat acestuia multe probleme în copilărie şi l-au pus în situaţii dificile mai târziu. Scriitorul nu a absolvit facultatea deoarece a refuzat să urmeze cursurile care nu îl interesau. Frank Herbert s-a străduit o perioadă îndelungată să-şi găsească o existenţă normală, trecând de la un serviciu la altul şi mutându-se din oraş în oraş. A fost atât de independent încât a scris numai ceea ce a simţit că trebuie să scrie.

Pentru documentarea şi scrierea primului roman al seriei Dune a avut nevoie de 6 ani. Primul roman a primit refuzuri din partea a 23 de editori înainte de a fi publicat. Soţia sa, Beverly, a fost pentru Frank Herbert sprijinul cel mai de nădejde. Aceasta a renunţat la propria carieră literară, muncind pentru a plăti facturile şi a-i acorda lui Frank întreaga libertate de creaţie de care avea nevoie. În fapt, cei doi au format o adevărată echipă, Beverly fiind cea care i-a redactat aproape toate scrierile. Cei doi au trăit o poveste de dragoste remarcabilă şi tragică în acelaşi timp, iar moartea prematură a soţiei i-a lăsat lui Frank Herbert un gol imens in suflet, modificând chiar, într-un fel, cursul unuia dintre romanele din ciclul Dune: Canonicatul Dunei.

În total, Frank Herbert a scris aproximativ 30 de cărţi şi antologii de povestiri, incluzând aici şi cele 6 cărţi din seria Dune. Toate au devenit bestselleruri internaţionale. A colaborat cu Bill Ransom la romanele Incidentul Isus, Efectul Lazar şi Factorul Înălţare, iar ultimul său roman publicat, Man of Two Worlds, a fost scris împreună cu fiul său, Brian. Deşi apărută cu multe decenii în urmă, Dune este mai actuală şi mai populară ca niciodată, noii cititori descoperind mereu alte şi alte înţelesuri. A fost tradusă în zeci de limbi şi s-a vândut în peste 20 de milioane de exemplare.

***

Mântuitorul Dunei e al doilea volum din seria Dune.

*

Fremenii şi-au găsit Mesia. Prorocirile s-au adeverit. Au devenit stăpânii planetei lor, ba chiar ai întregului Univers, iar Paul Atreides a devenit legendarul Muad'Dib.
Cu mai multă putere decât orice altă fiinţă din univers, venerat ca un zeu de fanaticii fremeni, acesta se confruntă, însă, cu maşinaţiunile politice ale celorlalte puteri din imperiu.
Paul se luptă şi cu îndoielile oricărei figuri mesianice: poate el să aducă, într-adevăr, mântuirea şi dacă da, nu cumva însăşi umanitatea lui îi stă în cale?

"Genial! Este tot ce a fost Dune, şi poate puţin mai mult." (Galaxy Magazine)

"Orice operă fantasy reflectă spaţiul şi timpul când a fost scrisă. Dune este un fantasy emblematic pentru epoca modernă: discută probleme de mediu, potenţialul speciei umane, stadiile conştiinţei şi revoluţia regiunilor în dezvoltare faţă de imperialism. Toate compunând o viziune unică despre transformările personale şi cosmice." (The Guardian)

Fragment

O lună care cade şi dispare.

Avu brusc sentimentul că oraşul care se întindea sub privirile lui fusese transpus într-un straniu simbol al universului său. Clădirile pe care le contempla acum fuseseră ridicate în câmpia unde fremenii săi îi zdrobiseră cândva pe sardaukari. Pe locul unde răsunase odinioară zgomotul bătăliei domnea acum larma surdă a activităţii citadine.

Continuând să înainteze de-a lungul balustradei, Paul coti. Din acest punct al balconului priveliştea care i se înfăţişa era cea a unei suburbii ale cărei construcţii se pierdeau în depărtare, printre stânci şi nisipul adus de vânt din deşert. În prim-plan, peisajul era dominat de templul Aliei. Pe cei două mii de metri ai zidurilor sale, luna, simbolul lui Muad'Dib, apărea pe imense tapiserii verde cu negru.

O lună care cade.

Paul îşi trecu mâna peste frunte şi peste ochi. Oraşul-simbol îl apăsa. Îşi dispreţuia propriile gânduri. O asemenea şovăială, la altcineva, i-ar fi provocat mânia.

Îşi detesta oraşul!

O furie născută din plictiseală mocnea în adâncul fiinţei lui, alimentată şi de deciziile pe care nu le putea evita. Ştia ce potecă ar trebui să urmeze. O văzuse, doar, de atâtea şi-atâtea ori....O văzuse! Într-o vreme... demult, se considerase inventatorul unui sistem de guvernământ. Dar invenţia lui căzuse în vechile şabloane, ca şi când ar fi fost un fel de maşinărie hidoasă dotată cu o memorie elastică. Era suficient un moment de slăbire a vigilenţei pentru ca formele trecutului să revină. Forţe care lucrau în afara controlului său, în inimile oamenilor, îl înşelau, îl sfidau.

Îşi plimbă privirea peste acoperişuri. Câte existenţe libere adăposteau, oare? Printre acoperişurile albe, roşii şi aurii se zăreau petice verzi de frunziş. Verdele... Darul lui Muad'Dib şi al apei sale. Plante în aer liber... Grădini care puteau să rivalizeze cu cele ale legendarului Liban.
"Muad'Dib iroseşte apa ca un smintit", spuneau fremenii.

Din nou, Paul duse mâna la ochi.

Luna cădea.

Lăsă mâna jos. Oraşul i se înfăţişa acum parcă mai clar. I se păru că percepe în jurul clădirilor aura unei monstruoase barbarii imperiale. Edificiile se înălţau, enorme şi strălucitoare, sub soarele septentrional. Coloşi! În faţa lui se desfăşurau toate extravaganţele arhitecturale ale unei istorii detracate: terase cu proporţii de mesa, pieţe de mărimea unui oraş, parcuri, clădiri cu acareturi, grădini reproducând colţuri de natură sălbatică.

Arta sublimă se hotărnicea cu inexplicabile prodigii ale prostului-gust. Câteva detalii îi impresionară, totuşi, retina: o arcadă adusă parcă din străvechiul Bagdad... un dom de vis dintr-un mitic Damasc... o punte boltită, concepută pe lumea cu gravitaţie scăzută a Atarului... înălţări graţioase şi coborâşuri bizare. Efectul de ansamblu era o splendoare fără pereche.

O lună! O lună! O lună!

Frustrarea, presiunea inconştientului maselor, iureşul omenirii în univers erau ca un gigantic val de maree care ameninţa să-l înece. Percepea vastele migraţii ce guvernau relaţiile umane: vârtejuri, curenţi, fluxuri de gene pe care niciun baraj de abstinenţă, nicio epidemie de impotenţă, niciun blestem nu le puteau curma.

În această imensă mişcare, jihadul lui Muad'Dib nu era decât o clipire. Înotând în această maree, Bene Gesseritul, entitatea care încerca să manipuleze genele, era, ca şi el, neputincioasă în capcana torentului. Viziunea lunii care cădea trebuia măsurată la scara altor legende, a altor viziuni din acest univers în care până şi stelele, aparent veşnice, pâlpâiau, păleau şi mureau...

Ce importanţă putea să aibă o biată lună solitară într-un asemenea univers?

De undeva, din adâncurile Citadelei, adâncuri atât de îndepărtate încât sunetele se pierdeau uneori în zgomotul difuz al oraşului, se auziră armoniile unei rebaba cu zece coarde. Era un cântec al jihadului, o melodie de dor pentru o femeie rămasă pe Arrakis:

Şoldurile ei sunt dune arcuite de vânt,
Ochii ei ard ca arşiţa verii.
Cosiţele lungi îi atârnă pe spate
Încărcate de acverigi.
Mâinile mele îşi amintesc pielea ei:
Parfumul de ambră, mireasma de floare,
Pleoapele mi se zbat sub amintiri...
Focul dragostei iarăşi mă arde!

Un cântec stupid, pentru cei care se pierdeau în sentimentalisme! Numai bun de cântat cadavrului pe care-l văzuse Alia printre dune.

O siluetă se deplasă în umbra grilajului de la capătul balconului.

Paul se răsuci brusc.

Ghola-ul ieşi la lumină. Ochii săi de metal scânteiau.
- E Duncan Idaho sau cel numit Hayt? întrebă Paul.

Ghola-ul, oprindu-se la doi paşi de el, răspunse:
- Pe care-l preferă Domnia Ta?

În glasul lui răzbătea o notă de prudenţă.
- Joacă-ţi rolul de zensunnit, rosti cu amărăciune Paul.

Insinuare în insinuare! gândi. Dar ce putea spune sau face un filozof zensunnit pentru a schimba măcar o părticică din realitatea ce se desfăşura înaintea lor în această clipă?
- Eşti tulburat, Sire, zise ghola-ul.

Paul îi întoarse spatele şi privi în depărtare, spre meterezele şi turlele cioplite de vânt ale Scutului de Piatră. Erau ca o copie ironică a oraşului. Natura însăşi îl sfida! Iată ce pot construi! Privirea îi poposi pe uriaşa despicătură din versantul masivului, crevasa din care se revărsa un râu de nisip, şi gândi: Acolo! Da, acolo i-am zdrobit pe sardaukari!
- Ce te tulbură, Domnia Ta? întrebă ghola-ul.
- O viziune, murmură Paul.
- Ahhh... Şi eu am avut viziuni când tleilaxu m-au trezit la viaţă. Eram neliniştit, singur... deşi încă nu ştiam cât de singur.

Viziunile nu mi-au dezvăluit nimic! Tleilaxu mi-au spus că era o simplă intruziune a cărnii, o indispoziţie care-i afectează deopotrivă pe oameni şi pe ghola. Atâta tot.

Paul se întoarse şi scrută ochii ghola-ului, bilele de oţel lipsite de orice expresie. Ce puteau să vadă ochii aceia?
- Duncan... Duncan... murmură el.
- Numele meu este Hayt.
- Am văzut o lună care cădea. Pe urmă a dispărut, distrusă.

Am auzit un şuier cumplit. Iar pământul s-a cutremurat.
- Ai băut prea mult Timp, Sire, spuse ghola-ul.
- Eu fac apel la zensunnit şi-mi răspunde mentatul! Foarte bine! Fă să treacă viziunea mea prin filtrul logicii tale, mentatule. Analizeaz-o şi redu-o la simple fraze pentru un elogiu funebru.
- Un elogiu funebru! Dar Domnia Ta fugi de moarte. Nu te interesează decât clipa ce va urma. Refuzi să trăieşti în prezent. Un augur! Grozavă cârjă pentru un Împărat!

Brusc, Paul constată că era incapabil să-şi ia ochii de la o aluniţă de pe bărbia ghola-ului - o aluniţă de care-şi aducea foarte bine aminte.
- Încercând să trăieşti în acest viitor, urmă Hayt, îi conferi vreo substanţă? Îl faci să fie real?
- Dacă mă angajez pe calea viziunii mele, voi fi viu în acel viitor, murmură Paul. Ce te face să crezi că vreau să trăiesc acolo?

Ghola-ul ridică din umeri.
- Mi-ai cerut un răspuns substanţial.
- Unde este substanţa, într-un univers alcătuit din evenimente? întrebă Paul. Există vreun răspuns final? Nu generează fiecare soluţie noi întrebări?
- Ai absorbit atât de mult Timp, Sire, încât ai iluzii de nemurire. Dar chiar şi Imperiul Domniei Tale trebuie să-şi trăiască traiul şi să moară.
- Nu-mi vântura pe sub nas altare înnegrite de fum, mârâi Paul. Am auzit destule poveşti tragice despre zei şi mântuitori. Pentru ce aş avea nevoie de facultăţi speciale ca să-mi prevăd ruina, asemenea tuturor celorlalţi? Cel mai mărunt servitor din bucătăriile mele ar putea face asta. Clătină din cap. Luna a căzut!
- N-ai acordat, de la bun început, niciun răgaz de odihnă minţii Domniei Tale, spuse ghola-ul.
- Aşa mă distrugi? întrebă Paul. Împiedicându-mă să-mi adun gândurile?
- Poţi să aduni haosul? Noi, zensunniţii, zicem aşa: "Nu aduna nimic şi-ai să culegi totul." Ce poţi să culegi dacă nu te aduni pe tine însuţi?
- Eu sunt chinuit de-o viziune şi tu îmi debitezi aiureli! se înfurie Paul. Ce ştii tu despre precogniţie?
- Am observat efectele oracolului... I-am văzut pe cei care caută semne şi prevestiri pentru destinul lor. Se tem de ceea ce caută.
- Dar luna aceea care cade este reală, murmură Paul şi, inspirând tremurat, adăugă: Se mişcă... se mişcă.
- Dintotdeauna, oamenii s-au temut de lucrurile care se mişcă de la sine, spuse ghola-ul. Te temi de propriile tale puteri. Lucrurile care cad în mintea Domniei Tale nu vin de nicăieri. Unde se duc după aceea?
- Mă consolezi cu înţepături, mormăi Paul.

O iluminare lăuntrică păru să se oglindească o clipă pe chipul ghola-ului. Paul avu impresia că în faţa lui se afla într-adevăr Duncan Idaho.
- Te consolez cum pot, rosti Hayt.

Paul reflectă asupra acestei reacţii. Resimţea ghola-ul vreo durere pe care mintea lui o respingea? Reprima Hayt o viziune proprie?
- Luna mea are un nume, şopti Paul.

Brusc, încetă să mai lupte, se lăsă năpădit de viziune. Niciun sunet nu-i ieşi pe buze, dar întreaga sa fiinţă urla. Nu îndrăznea să vorbească, de teamă ca vocea să nu-l trădeze. În acest viitor terifiant, aerul era încărcat de absenţa lui Chani. Carnea care ţipase în extaz, ochii ei care străluciseră de dorinţă, glasul care-l fermecase pentru că niciodată nu încercase să-l înşele cu vreun tertip subtil... totul dispăruse. Totul se întorsese la nisip şi la apă...

Încet, Paul se întoarse. Ochii săi poposiră asupra realităţii prezentului.

În piaţa din faţa templului Aliei îşi făcuseră apariţia trei pelerine cu capul ras, purtând mantii galbene, murdare. Mergeau repede, cu capetele plecate pentru a se feri de vântul puternic. Unul dintre ei şchiopăta cu piciorul stâng. Străbătură piaţa, dădură colţul şi dispărură.

Dispărură, asemenea lunii din viziunea lui. Viziunea care continua să-l stăpânească. Ţelul ei cumplit nu-i dădea de ales.

Carnea cedează, gândi el. Eternitatea îşi ia înapoi ceea ce-i aparţine. Trupurile noastre au agitat, o vreme, apele. O vreme, am fost intoxicaţi de dragoste de viaţă, de dragoste de sine, o vreme, am nutrit câteva idei stranii, înainte de a ne supune instrumentelor Timpului. Ce s-ar mai putea spune? Am survenit. Nu sunt, dar am survenit.

Cărți de la RAO de luat în vacanță

09 Aug 2019 - 14:11

Vezi galeria foto

Nix, NATHAN HILL, un roman despre iubire, trădare, politică și cultura pop

Câștigător al Premiului Art Seidenbaum pentru debut, 2016

O critică acidă a pretențiilor mileniale, a dependenței de jocurile video și a lipsei de performanță a comunității academice, dar și o sensibilă meditație asupra prieteniilor legate în copilărie, a primei iubiri sau a abandonului matern. În plus, un foarte eficient tutorial despre radicalismul anilor ’60.
Aprecieri critice: „Irezistibil! Nathan Hill este un fin observator al societății americane, fiind în permanentă alertă față de absurditățile vieții moderne.“ The Washington Post
„Un roman fantastic despre iubire, trădare, politică și cultura pop.“ Bestseller People
Despre autor: NATHAN HILL este considerat unul dintre cei mai promițători tineri scriitori ai Americii. Romanul său de debut, Nix, a fost declarat cartea anului 2016 de Audible și Entertainment Weekly, primind, totodată, elogii și în paginile de cultură ale prestigioaselor publicații The New York Times, The Washington Post, NPR sau Slate. Până în prezent, Nix a fost tradus în aproape 30 de limbi, iar drepturile de ecranizare au fost deja vândute unei mari case de producție de la Hollywood.

Copilul care a găsit soarele noaptea, LUCA DI FULVIO,
autorul bestsellerului Fata care a atins cerul

O povestire cu tentă istorică, oferind o frumoasă frescă a unei societăți aflate la limita dintre Evul Mediu și zorii timpurilor moderne
Acțiunea romanului se desfăşoară începând cu anul 1407. Eroul principal, Marcus, este un băiat de zece ani, fiul lui Marcus I de Saxa, principele unei mici feude dintr-o zonă de munte. După ce asistă la atacul unei bande de asasini, care îi ucide întreaga familie, copilul reuşeşte să fugă din castel, scăpând de criminalii trimiși acolo de un nobil din vecinătate. Pentru a supravieţui, se dă drept un copil orfan și este silit să îndure toate lipsurile și umilințele vieții unui țăran șerb. Este însă ajutat de moașa sa și de Rafael, un personaj misterios care îl învață să lupte, deoarece tânărul dorește să-și recapete principatul. În paralel, între Marcus și Eloise, tovarășa sa de joacă din copilărie, se desfășoară o poveste de dragoste.
Prin modul în care este dezvoltată intriga, romanul amintește de marii romancieri din trecut, cum ar fi Alexandre Dumas și Walter Scott.

Bijuteriile Kabbalah și Lumina Lor, THEA HAIMOWITZ

Volumul de faţă îşi propune să aducă în faţa publicului istoria acestei preocupări pentru frumosul cu sens, mesaj, energie, putere şi nu doar frumosul de dragul frumosului. Prin urmare, cititorul va găsi aici informaţii academice despre ce este și ce reprezintă Kabbalah, ce semnificaţii ascunde, ce a adus ea nou în evoluţia omenirii, cu ce a contribuit la dezvoltarea gândirii, ştiinţei şi culturii universale, prin materiale puse la dispoziţie de mari personalități ale mediului universitar – prof. dr. Moshe Idel, prof. dr. Andrei Marga, prof. dr. Carol Iancu, prof. dr. Ladislau Gyemant, prof. dr. Ovidiu Bojor, prof. dr. Constantin Dulcan, conf. dr. Felicia Waldman, şi de experți recunoscuți la nivel internațional, precum dr. Lucian-Zeev Herșcovici, Otto Adler, Viorica Weissman, arh. Cristina Groza, Ilana Ionescu, specialist financiar, Alice Costin, make-up artist de televiziune, Ada Pasc, make-up artist, dar şi mărturii despre influenţa bijuteriilor Kabbalah create de Thea asupra vieţii, carierei şi succesului în dezvoltarea personală a unor vedete importante, precum Mirela Vescan, imaginea bijuteriilor Kabbalah, Cătălin Botezatu, Daniela Nane, Gianina Corondan, Amalia Enache, Adina Buzatu, Deea Buzdugan, Roxana Gabor Iliescu, Valentina Pelinel, Florentina Opriş, Cristina Cioran, Paula Chirilă, Gabriel Cotabiţă. În plus, dar nu în cele din urmă, cartea include o vastă colecţie de fotografii, care pun în valoare frumuseţea şi relevanţa bijuteriilor Kabbalah în imaginea publică a celor care le poartă, realizate de fotografi profesionişti de marcă, precum Zoltan Lorencs, Vlad Munteanu, Daniel Costache, Ştefan Ovidiu.
Bijuteriile Kabbalah și Lumina Lor vorbește despre ceea ce stă la baza bijuteriilor pe care le crează Thea Haimovitz, și anume înțelepciunea Kabbalah. În limba ebraică, Kabbalah înseamnă „primire“, „receptare“, și, prin extensie, „tradiție“. În cazul de față, Kabbalah se referă însă strict la primirea de către Om a Sufletului și a Vieții. Ce hotărăște Omul să facă cu ele? Cu alte cuvinte, „cum și câtă Viață va pune omul în propriul său trai“, și, mai ales, cât din acest efort nu va fi doar în folosul personal. „ Fiecare Om vine pe Pământ cu o menire de îndeplinit şi nişte corecţii importante de realizat în viaţă. Înţelepciunea Kabbalah (înţelepciunea Primirii) reprezintă un infinit de posibilități pentru noi, cei de pe Pământ, o legătură de nezdruncinat cu Creaţia şi regulile ei, prosperitate, lumină și abundenţă umană.


Orient, STEPHAN ABARBANELL
 O carte despre pierderi, dezrădăcinare, căutarea patriei și un fel de mântuire

1946: Lilya Wasserfall, membră a mișcării de rezistență împotriva puterii britanice mandatare în Palestina, spera să ia parte la o acțiune de sabotaj, dar primește o misiune aparent neînsemnată. Trebuie să îl caute în Germania devastată de război pe omul de știință evreu Raphael Lind, despre care britanicii susțin că ar fi murit într-un lagăr de concentrare, dar pe care fratele său din Ierusalim îl crede încă în viață. Misiunea se dovedește însă o mare provocare, trezește interesul serviciului secret britanic și pune pe urmele ei un individ misterios, care încearcă să o împiedice prin toate mijloacele să îl  găsească pe Raphael‑Lind.
„Un roman inteligent, cu scene istorice bine documentate și personaje interesante.“ www.vorablesen.de
„O carte încântatoare, captivantă și complexă, despre oamenii din Palestina de după al Doilea Razboi Mondial și despre Germania ruinată, în căutarea rădăcinilor și a identității.“ JAN-PHILIPPE SENDKER

Cartea pentru tineri
Legendar, STEPHANIE GARBER
Continuarea volumului Caraval
O inimă de protejat. O datorie de plătit. Un joc de câștigat.

Donatella Dragna a scăpat, în sfârșit, de tatăl său și a salvat-o pe sora ei, Scarlett, de la o căsătorie aranjată. Fetele ar trebui să sărbătorească, dar Tella nu este încă liberă. A făcut un aranjament disperat cu un infractor misterios care i-a cerut să afle adevărata identitate a lui Legend, Stăpânul Caravalului. Pentru aceasta, Tella se aruncă încă o dată în legendarul joc. Pentru Caraval a fost nevoie întotdeauna de curaj, viclenie și sacrificiu, însă de această dată jocul cere mai mult. Bine ați venit la Caraval, jocul abia a început!
„Am vrut să scriu o carte plină de întrebări la care nu este ușor de răspuns. Am vrut să spun o poveste despre personaje deopotrivă fragile și indestructibile. Am vrut confruntări între curaj și frică, între încredere și îndoială. Am vrut o avalanșă de emoții ce curge lent, înduioșătoare și palpitantă, cu sentimente care se amestecă precum vopselele. Deci, pregătiți-vă, prieteni!” STEPHANIE GARBER
Impresionantă, originală, minunată. USA Today
Un tur de forță al imaginației. Teme ca dragostea, trădarea și prețul dorinței se împletesc ca vrăjile Caravalului, iar săruturile senzuale ale lui Dante le vor da fiori cititorilor la fel de mult ca Tellei. Kirkus Reviews
Legendar te duce într-o cursă caleidoscopică, plină de imagini amețitoare, incredibil de magică și cu atât de multe răsturnări, încât te întrebi ce urmează cu fiecare pagină. Este puțin amețitor, puțin fermecător și absolut memorabil. Goodreads Reviews

FranceDanse Orient-Express

Un volum de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov
FranceDanse Orient-Express
Institutul Francez Bucureşti, 2018
cu un cuvânt înainte de Irina Petrescu
traducere în limba franceză de Georgeta Cristian / grafică: Alice Stoicescu



***
Cuvânt înainte.
O răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate

de Irina Petrescu

Creaţia artistică şi intelectuală a unei ţări este, în mare parte, produsul metisajelor, al influenţelor exterioare, al asimilării alterităţii. Acest fapt a fost demonstrat de avangardele istorice pariziene de la începutul secolului trecut, la care mulţi români au participat.

Mai trebuie să aducem alte dovezi? Să ne oprim asupra condiţiilor care au dus la apariţia dansului contemporan francez, în jurul anului 1980.

Atunci are loc reformarea lui totală, prin îndepărtarea de clasicism şi neoclasicism. Iar acest lucru este posibil prin situarea dansului la o răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate. Se inspiră de la Merce Cunningham, neînţeles de cealaltă parte a Atlanticului, Franţa devenind pentru el patria exilului. Împrumută idei de la Hideyuki Yano, pe care Japonia îl repudiază şi pe care Franţa îl primeşte. Acceptă demersul Pinei Bausch, pe care Germania, fără luciditate, i-o abandonează. Învaţă mult de la ceilalţi pentru a-şi construi propria identitate: o împletire de influenţe sublimate.

Ironizarea politicienilor poate fi oportună. În cazul de faţă, nu a fost complet nemeritat. Un anume Jack Lang a cutezat atunci să fie ministru al artiştilor francezi şi, deci, al artiştilor din lumea întreagă! I s-a reproşat acest lucru, dar cine ar mai îndrăzni astăzi să-i impute ceva? Nebunia dintr-o zi a devenit temeiul unei acţiuni durabile.

Apoi au venit 1989 şi regăsirea îndelung amânată cu România. Prin aplicarea urgentă a principiilor pe care Parisul şi le fixase atunci, în 1990-91 se va desfăşura operaţiunea numită La Danse en Voyage. Un dans al autorilor, care şi-au inventat o gestualitate particulară, un dans mereu receptiv la evenimentele lumii. Această acţiune era expresia dinamismului unei reforme tinere şi energice a dansului francez, precum şi a dorinţei de a construi un spaţiu de dialog şi de schimb de idei. Principiul era foarte simplu: opt mari companii de dans franceze, dintre cele renumite la nivel internaţional, au venit în România, în cadrul unui program care s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani. Subtitlul acestuia era: Rencontres et chemins de traverse [Întâlniri şi scurtături], fiindcă avea obiectivul să schimbe opinia publicului asupra scenei româneşti de dans, atât la Bucureşti, cât şi la Timişoara, Iaşi şi Cluj, precum şi să antreneze, să transmită, să repună în mişcare, să redea încrederea tinerilor dansatori şi coregrafilor români. Într-un mod la fel de simplu: întâlnirea dintre artişti.

Aşa cum subliniază în acest volum, pe bună dreptate, Vava Ştefănescu şi Liana Tugearu, apariţia primelor companii independente în România, crearea de structuri instituţionale, cum este CNDB (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), şi-au avut originea în această primă experienţă "revitalizantă". S-au format noi generaţii de dansatori şi, peste tot în această ţară, s-au născut noi perspective creatoare.

Programul FranceDanse Orient-Express, pentru a cărui realizare stă mărturie volumul de faţă, este continuatorul direct al îndelungatului traseu menţionat mai sus şi, de asemenea, prezintă extinderea lui geografică în 13 ţări din Europa de Sud-Est. România păstrează un loc central în această parte a lumii, întrucât a primit şapte companii de dans.

Acest obiectiv continuă prin alte acţiuni: repunerea în lumina reflectoarelor a dansului contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, facilitarea întâlnirilor şi a dialogului între artişti, construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, diversificarea publicului. Bilanţul este pozitiv: numeroşi spectatori în spaţiile publice, locuri neconvenţionale şi teatre, o prezenţă importantă în presa naţională şi regională, o atenţie specială din partea televiziunii publice, o implicare puternică a structurilor publice (Teatre Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional al Literaturii Române, ARCUB, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu), un parteneriat nou cu festivalul independent eXplore. Şi aici trebuie subliniată importanţa parteneriatului strategic cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, care a condus, peste câteva luni, la organizarea unui schimb de rezidenţe pentru artişti, a unor spectacole în coproducţie şi a unui dialog între echipele administrative. Perspectiva Sezonului cultural Franţa-România (decembrie 2018 - iulie 2019) încurajează foarte mult dezvoltarea acestor parteneriate.

Este un demers de lungă durată: el implică, pe de-o parte, restabilirea importanţei diferitelor schimburi, iar pe de altă parte, reinventarea acestor fluxuri care nu ar fi trebuit să se întrerupă niciodată.

"Se hace camino al andar! [Drumul se face mergând!]", spunea poetul Antonio Machado.

Mulţumiri

Celor doi jurnalişti, Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov, cărora Institutul Francez din Bucureşti le-a încredinţat misiunea de a urmări programul FranceDanse Orient-Express cu o privire critică şi de a reuni diversele mărturii, le adresez calde mulţumiri.

De asemenea, îi mulţumesc Clarei Trăistaru, coordonator de proiecte culturale în domeniul artelor vizuale şi al artelor spectacolului, care a fost, pentru Institutul Francez din Bucureşti, indispensabila şi talentata verigă centrală în realizarea programului, precum şi a acestei cărţi.

Parteneriatul strategic cu CNDB a permis pregătirea nu doar a următoarelor acţiuni comune şi a schimburilor pe termen lung, ci şi a unor proiecte din cadrul Sezonului cultural.

Doresc să reamintesc coordonarea exemplară, realizată de către Institutele Franceze din Iaşi şi Timişoara.

Acest program nu s-ar fi putut desfăşura în România fără susţinerea hotărâtoare a Institutului Francez de la Paris şi a Institutului Francez din Belgrad, prin programul TEATROSKOP.

Această carte, născută dintr-o aventură comună, este publicată graţie parteneriatului statornic cu Arta Grafică.

(Irina Petrescu, Ataşat Cultural,Director Adjunct al Institutului Francez din Bucureşti)

Prefaţă
Apetitul performativ românesc
de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov

La un sfert de veac de la călătoria reconectării dansului românesc la cel occidental (după interludiul modernist interbelic), o nouă rută performativă franceză a traversat ţările parcurse cândva de faimosul Orient-Express, cu o selecţie de spectacole ce explorează expresiile corpului în performance-ul de mişcare pe scenele franceze. În perioada mai-decembrie 2017, am urmărit la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi şi Sibiu un grupaj de şapte spectacole, care propun de la coregrafii contemporane (G.U.I.D., Hydre), la forme ale prezenţei corpului ritualic semnificate (Dumy Moyi, TORDRE) sau la spectacole tip conferinţă (Histoire spirituelle de la danse) ori experimentale (Gala). O notă distinctă a dat-o extensia programului românesc cu un performance documentar (Radio live) ce se constituie într-o mărturie a realităţilor trăite de persoane civile, convertită în angajament social şi exerciţiu democratic. Institutul Francez din Bucureşti şi directoarea sa delegată, doamna Irina Petrescu, şi-au dorit să fixeze urma acestei imagini multiforme a scenei franceze proiectate în programul FranceDanse Orient-Express 2017. La iniţiativa lor s-a născut această carte, mărturie a reîntâlnirii publicului românesc cu ceea ce numim dansul contemporan francez, prin spectacolele selectate de către doamna Petrescu dintre propunerile făcute de Institutul Francez de la Paris sau prin programul TEATROSKOP.

Despre dansul contemporan scriu, de regulă, cronicarii specializaţi în dans, puţini la număr la noi, şi cei de teatru interesaţi de genurile impure, de metisajul artelor, nu foarte mulţi, nici ei. Cartea aceasta documentează traseul românesc al celor şapte spectacole din programul FranceDanse Orient-Express, din perspectiva jurnalistului interesat să arhiveze vocile tuturor participanţilor la acest proiect: coregrafi, performeri, dansatori, public profesional, audienţa obişnuită sau întâmplătoare a dansului contemporan. Numitorul comun al tuturor acestor oameni e credinţa că scena reprezintă locul reflecţiei asupra societăţii de mâine, iar formele expresiei corpului pe scenă dau glas provocărilor şi întrebărilor pe care le ridică transformarea lumii din jur. Surprindem aici impactul individual (al fiecărui spectacol în parte) şi colectiv (al întregului program) pe care l-au avut aceste prezenţe franceze în interacţiune cu scena performativă românească, cel mai adesea asociate cu festivaluri experimentale (eXplore festival, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu) şi cu oraşe caracterizate de o accentuată dinamică culturală (Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Iaşi), ca semn al apartenenţei, şi în România, a dansului contemporan la avangarda artelor performative. Polifonia vocilor implicate în program urmează linia complexă, nu neapărat melodică, a reflexiei artelor, în raport cu societatea pe care o oglindeşte şi cu oamenii pe care îi modelează indirect.

Faptul că primul spectacol din seria FranceDanse Orient-Express 2017 în România (G.U.I.D.) a coborât în stradă, direct în spaţiul public, printre trecătorii din faţa Teatrului Naţional din Timişoara şi în Pasajul pietonal de la Universitatea din Bucureşti, e o întâmplare care s-a încărcat de sens în relaţie cu trecătorii transformaţi efemer în public de dans. Spectacolul a ocupat, astfel, un teritoriu urban marcat de prezenţa grupului uman încă nediferenţiat ca public. În acelaşi timp, a ajuns în faţa unei potenţiale audienţe ce rămâne încă de câştigat la noi pentru dansul contemporan şi performance. Corpurile lor − corpul natural, departe de norma impusă de publicitate şi modă, corpul îmbătrânit, cu sechelele unor suferinţe, corpul ca expresie a diversităţii umane − sunt materialul de lucru al coregrafului Jérôme Bel pentru Gala, spectacol prezentat în finalul programului FranceDanse Orient-Express. Programul s-a încheiat, într-o acoladă simetrică faţă de G.U.I.D., cu un spectacol, Gala, care urcă pe scenă corpurile imperfecte ale celor douăzeci de participanţi civili, ca pe un concentrat reprezentativ al societăţii româneşti, activate performativ. Scena finală Bucureşti, Bucureşti, parafraza celebrului hit New York, New York, e, în fond, modestul omagiu adus oamenilor şi locului pe care suntem chemaţi să-l construim.

La capătul traseului performativ FranceDanse Orient-Express 2017 în România, călătorii (indiferent pe ce parte a scenei s-ar situa) sperăm să găsească, în cartea noastră, esenţa a ceea ce e constructiv, onest, sensibil în demersul înţelegerii lumii de azi prin dans. Ruta are întotdeauna posibilitatea returului în măsura în care fiecare program al Institutului Francez deschide noi oportunităţi de colaborare între coregrafii români şi francezi. Şi, poate nu în ultimul rând, mărturiile cuprinse aici vor deschide apetitul pentru artele performative tuturor celor care acordă acestor pagini câteva momente de lectură acum, mâine sau peste ani.

(Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov)

Fragmente din interviurile cu coregrafii
spectacolelor din FranceDanse Orient-Express

Guillaume Siard (G.U.I.D.): Ar fi greu, poate chiar imposibil, să redai prin dans această încremenire pe loc. Mai ales când vorbim de Angelin Preljocaj, care este îndrăgostit de mişcare, de gest, de spaţiu. El spune că, atunci când priveşte un spectacol, vede şi spaţiul dintre corpuri, nu doar corpurile însele. Prin urmare, aş zice că provocarea noastră este să dansăm acel spaţiu.

Yuval Pick (Hydre): Mă interesau două lucruri. Mai întâi, să văd cum poate dansul să reveleze o prezenţă umană, vieţi anterioare, într-un loc care este încărcat de trăiri, care nu este neapărat conceput pentru dans, şi cum, prin acel dans, publicul poate vedea altfel monumentul. Dar şi invers, cum monumentul revelează altfel dansul. Acest dialog, această relaţie m-au interesat mult.

François Chaignaud (Dumy moyi): Obiectivul meu este să bulversez certitudinile noastre, să le verific supunându-le probei trecutului. Pe de altă parte, când ne reprezentăm istoria dansului, adesea, o reducem la câteva cuvinte importante; credem că dansul este o artă care îşi construieşte greu propria istorie, tocmai din lipsa surselor, fiindcă este o artă corporală, efemeră. Deci, mi se pare foarte interesant să răstorn certitudinile despre cum dansăm, cum prezentăm dansul, la ce oră, în ce locuri, pentru cine dansăm.

David Wahl (Istoria spirituală a dansului): Voiam să studiez mai îndeaproape istoria traumatică a dansului în Vestul Europei şi să văd de ce, în anumite epoci, a existat acea suspiciune faţă de dans. Am început să fac cercetări şi am descoperit lucruri pe care nici măcar nu le bănuisem. Dansul are mai multe contradicţii decât am crede; a existat o frică faţă de dans, dar au existat şi momente când oamenii şi l-au imaginat ca un drum care duce la cer (chiar dacă acest lucru s-a întâmplat mai rar în Occident). Acesta este paradoxul pe care am vrut să-l analizez şi să-l povestesc.

Rachid Ouramdane (TORDRE): Despre TORDRE, tot aud lume spunînd: "A, e un spectacol despre artă şi handicap, despre practici incluzive", cînd de fapt nu, e pur şi simplu un portret a două tinere femei şi chiar şi în acest mediu progresist, încerc să fac în aşa fel încît să nu reduc aceste femei la fizicalitatea lor diferită. Dacă, după ce-ai văzut spectacolul, continui să spui asta înseamnă că nu ai văzut acest spectacol.

Jérôme Bel (Gala): Ceea ce caut eu, prin artă, e să găsesc în ea un mod de a fi cât mai eficace din punct de vedere politic. Ceea ce încerc, prin intermediul artei, e să provoc o emancipare şi să generez egalitate între performer şi public

Aurélie Charon (RADIO Live): Nu e puţin lucru să descinzi pe o scenă, invitaţii noştri nu sunt deloc profesionişti ai scenei. N-au pregătit nimic, n-au scris niciun text, stau acolo şi noi le punem întrebări. Fireşte, ne cunoaştem de când am făcut emisiunile de radio, s-a instalat o anumită complicitate între noi. Punem în scenă generaţia noastră, arătăm multitudinea de imagini dematerializate pe care ni le furnizează mass-media şi fantasmele noastre. Ideea este să vedem cum facem să ne ancorăm privirea în realitatea acelor locuri cu o existenţă zbuciumată, şi cum le abordăm din perspectiva vieţii şi a parcursului fiecăruia. Aşa îi alegem pe protagoniştii noştri: sunt oameni cu un discurs puternic.

***

Lansarea acestui volum se va face în cadrul celei de-a cincea ediţii a Premiilor CNDB.

A cincea ediţie a Premiilor CNDB are loc pe 17 decembrie 2018, de la ora 19.00, la sala Elvire Popesco din Bulevardul Dacia nr. 77. Evenimentul este organizat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) şi Institutul Francez din Bucureşti.

Ca de obicei, Premiile CNDB nu se acordă ierarhic, ci după criteriul excelenţei în domeniul dansului contemporan şi artei contemporane şi se situează în linia gesturilor similare la nivel european, prin care creatorilor şi susţinătorilor dansului contemporan le este conferită recunoaşterea firească şi binemeritată. "Trofeul nostru este o cărămidă scrisă cu foiţă de aur, ea simbolizează fundamentul în dansul contemporan românesc ca profesie. Cărămidă cu cărămidă sperăm să construim împreună ceva durabil şi solid şi poate ajungem chiar să avem şi acea casă pe care ne-o dorim", spune Vava Ştefănescu, coregrafă şi managerul CNDB.

Tema Premiilor CNDB 2018 este parteneriatul. Într-o perioadă marcată de incertitudini şi incoerenţe politice la nivel mondial, parteneriatul se dovedeşte a fi soluţia care oferă continuitate, încredere, responsabilizare reciprocă, grija comună pentru calitatea rezultatelor şi bucuria de a împărtăşi succesele. Parteneriatul cu Institutul Francez din Bucureşti a făcut posibilă realizarea acestui mult aşteptat eveniment.

Premianţii CNDB

La ediţia 2017, CNDB i-a celebrat pe artiştii care au construit de-a lungul secolului XX contextul coregrafic contemporan din România: Iris Barbura, Floria Capsali, Trixy Checais, Lizica Codreanu, Esther Magyar, Gabriel Negry, Stere Popescu, Vera Proca-Ciortea şi Paule Sybille. În 2016 au fost premiaţi Brynjar Åbel Bandlien şi Rui Catalão, Maria Baroncea, Miki Branişte, Adina Cezar - Grupul CONTEMP şi Simona Deaconescu, în 2015 au primit premii Mădălina Dan, Florin Fieroiu, Eduard Gabia, Liana Tugearu şi Miriam Răducanu, iar în 2014, la ediţia inaugurală, au fost premiaţi Mihaela Alexandra Dancs, Silvia Ghiaţă, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Alexandra Pirici & Manuel Pelmuş şi Ioan Tugearu.

Programul evenimentului

Aflate la a 5-a ediţie, Premiile CNDB 2018 îl vor avea ca MC pe coregraful şi performerul Paul Dunca, devenit deja emblema acestui eveniment. Alături de el şi de partenerii CNDB a fost pregătită o seară interactivă.

Începând cu ora 19.00, la Sala Elvire Popesco vor fi prezentate filme în premieră, vor avea loc decernarea Premiilor şi lansarea cărţii FranceDanse Orient-Express 2017 în România, volum apărut sub egida Institutului Francez din România şi coordonat de Oana Cristea-Grigorescu şi de Andrei Popov.

Program desfăşurat în 13 ţări din Europa Centrală şi de Est şi în care România a jucat un rol central, FranceDanse Orient-Express a readus "în lumina reflectoarelor dansul contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, a facilitat întâlnirile şi dialogul între artişti francezi şi români, a contribuit la construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, la diversificarea publicului", spune Irina Petrescu, directoarea delegată a Institutului Francez din Bucureşti şi coordonatoarea programului în România.

Seara se încheie cu un cocktail de la 20.30 şi un ciné-concert de la 21.00, susţinut de Karpov not Kasparov, duo electric care produce muzică de "acţiune şi reacţiune" din 2009, pe scene din România şi Europa.