A încerca să rămâi om / O restituire aşteptată - Mircea Săucan, geometrii poetice

Marian Sorin Rădulescu
Mircea Săucan, geometrii poetice
Editura Noi Media Print, 2019

Citiţi un fragment din această carte.

*****
A încerca să rămâi om
Prefaţă de Iulia Blaga

Îi mulţumesc lui Marian Sorin Rădulescu pentru invitaţia de a scrie câteva rânduri despre albumul Mircea Săucan pentru că îmi dă ocazia să leg cu anul 2003, când am lansat Fantasme şi adevăruri. O carte cu Mircea Săucan (descarcă versiunea electronică publicată de LiterNet aici). A mai trecut timpul şi acum îl văd mult mai clar pe Săucan şi lucrurile pe care mi le-a spus. Mi-a devenit limpede - după ce a murit, mai ales - că această carte nu e o carte de mărturii, cum am citit undeva, ci un testament, dar şi un fel de pod care l-a ajutat să plece mai împăcat. (Sănătatea i s-a înrăutăţit imediat ce a văzut exemplarul-semnal şi a murit cu o zi înaintea lansării.). Mi-a devenit şi mai limpede ce spunea despre încercarea de a rămâne om atunci când te confrunţi cu experienţe ostile sau înşelătoare. Săucan avea o intuiţie de speriat. De pildă, spunea despre prieteni de-ai mei (pe care nu-i cunoştea nici măcar din vorbele mele) lucruri de o acuitate extraordinară. Al şaselea (sau al şaptelea!) simţ funcţiona la el perfect, încât cred că avea capacitatea de a vedea cauzalităţile în mod abstract. M-am gândit de multe ori la cuvintele lui: "Când se schimbă momentul istoriei apar pe scenă, pe turnantele astea geografice, cam aceleaşi personaje." Am întâlnit şi eu astfel de personaje. Unele dintre acestea sunt marii învârtiţi, şmecherii unşi cu toate alifiile şi care, indiferent de talent, reuşesc să se descurce cultivându-i numai pe cei de care au nevoie şi colorându-şi perii (în mod foarte convingător) în funcţie de anturaj (pot chiar să pozeze în victime ale sistemului). În timp ce alţii refuză compromisurile cu riscul de a se autoexclude, de a fi marginalizaţi, îi ţin la distanţă (uneori printr-o politeţe exagerată) pe cei care nu le seamănă şi îşi asumă puritatea până la capăt.

E una din regulile nescrise ale vieţii - cine refuză jocul suportă consecinţele. Chiar Săucan spunea: "Cine nu iubeşte nu poate fi jertfă". O spun toate filmele lui. Oricât de dureros a fost să-şi vadă filmele ciopârţite, cred că şi-a asumat destinul, şi-a asumat că va fi un cineast ale cărui filme nu sunt arătate, care nu e considerat valoros de marea masă a cinefililor ori a confraţilor, deşi are un contingent de fani extrem de devotaţi. (Când mă apucasem de carte, o doamnă critic de film, foarte populară la noi, m-a întrebat de ce scriu despre Săucan, doar a făcut filme proaste. Pe acelaşi considerent îi şi erau ciopârţite filmele, asta ca să înţelegem cât de perfid era sistemul). E surprinzător că până azi Săucan a rămas aparte, deoparte. Filmele lui nu sunt digitalizate şi scoase pe DVD-uri laolaltă cu alte filme româneşti şi, în general, a rămas un cineast (şi un scriitor) de nişă, specios, chiar dacă Cinemateca Română mai organizează proiecţii cu filmele lui. Personal, cred că ăsta a fost preţul pe care l-a plătit pentru a rămâne om, incluzând aici şi a rămâne artist. Apropo de intuiţiile şi de capacitatea de a vedea viaţa în mod abstract şi de a percepe mişcările ei repetitive, citez din ce spunea în Fantasme şi adevăruri: "Dom'le, e pericol. Pericol mare. Se adună cetele ca nişte viespi. Le auzim cum murmură. Se-adună, se-adună, şi nu e numai antisemitismul. Sunt tot felul de răutăţi. Mare prostie omenească şi mari interese în joc. M-am gândit: Nu fi convenţional, Săucane! Fii foarte atent să rămâi ce ai fost în toată viaţa ta, cu toate riscurile!". Permanenta moarte şi permanenta înviere, despre care tot el vorbea, e lupta constantă pentru a rămâne de o anume integritate în tot ceea ce faci, nu doar în artă.

Marian Sorin Rădulescu mi-a spus de multe ori că mă invidiază că l-am cunoscut pe Mircea Săucan. El e un critic de film foarte serios, un mare cinefil şi un mare fan Săucan. Ştie Fantasme şi adevăruri pe de rost, lucru care se vede din acest album. Necunoscându-l în mod direct pe Săucan, Marian îl ştie foarte bine şi îl contextualizează foarte bine din punct de vedere uman şi artistic. Personal, eu nu l-aş asocia pe Mircea Săucan cu Dan Piţa şi Mircea Veroiu sau cu Andrei Tarkovski. Săucan mi se pare inclasabil, mai ales dacă iei în calcul toate filmele lui. În consecinţă, nu mi se pare îngrijorător că n-a făcut emuli aşa cum a făcut Lucian Pintilie. Nici n-avea cum, era mult mai natural ca cineaştii care au eclozat după eliberarea de comunism şi de cenzură să se revendice de la cinemaul extrovertit şi vocal al lui Pintilie. Mi-a plăcut fraza aceasta a lui Marian Sorin Rădulescu: "Polifoniile sale poetice te pot ajuta să înţelegi, într-un mod nou, ceea ce este vechi în tine". Mi se pare una din dovezile că îl citeşte pe Săucan printre rânduri şi că poate descoperi în opera lui eteroclită polifoniile care o armonizează, pentru că este o operă-aisberg. Ceea ce e vizibil, ceea ce a rămas, ceea ce a putut fi exprimat e o mică parte din ceea ce ar fi putut exista dacă n-ar fi fost cenzura comunistă. Dar, recitind recent Fantasme şi adevăruri, mi-a atras atenţia o frază în care Săucan spunea că are sentimentul că ar fi rămas un outsider şi dacă n-ar fi existat comunismul. Asta e o temă de gândire.

E interesant Epilogul acestui album, unde e amintită ancheta revistei Cinema din 1971, la care Iulian Mihu, Lucian Pintilie, Sergiu Nicolaescu, Liviu Ciulei şi Mircea Săucan au fost întrebaţi cum întâmpină deceniul al 8-lea. Iată ce au răspuns: "Şi aici ca pretutindeni, criteriul reciprocităţii; cum mă întâmpină el pe mine, aşa îl întâmpin şi eu pe el." (Liviu Ciulei), "Eu să îmbătrânesc cât mai lent şi cinematografia să se maturizeze cât mai repede." (Iulian Mihu), "Optimist." (Sergiu Nicolaescu), "N-am nimic de spus." (Lucian Pintilie), "Mă gândesc mai degrabă: ce are de gând să facă cu mine deceniul 8?" (Mircea Săucan). Cât de tipice sunt răspunsurile pentru cele cinci personalităţi artistice şi cât de interesant ce s-a întâmplat într-adevăr în deceniul opt şi după! Marian Sorin Rădulescu schiţează o continuare peste ani în subsolul paginii: "Liviu Ciulei n-a mai făcut niciun film după Pădurea spînzuraţilor (1964), Iulian Mihu a mai regizat (în mod onorabil, pentru că, altfel, a tot filmat comedioare, vodeviluri, parodii, pseudo-drame) doar Felix şi Otilia (1972) şi Lumina palidă a durerii (1980), optimistul Sergiu Nicolaescu a filmat fără oprire. Lucian Pintilie, după scandalul pricinuit de Reconstituirea, n-a prea mai avut ocazia să spună nimic în cinematografia românească de până în 1989", în vreme ce Săucan a făcut Suta de lei şi atât, iar în 1987 i s-a dat de înţeles că, dacă tot i se dă voie să plece în Israel, ar face bine să nu se mai întoarcă. Iar Săucan a plecat şi nu s-a mai întors. Astea fiind zise, ar fi stupid şi superfluu să spun că acest frumos album e necesar, dar o voi face, adăugând că e un instrument foarte util şi pentru cei care nu au descoperit încă filmele lui Mircea Săucan, dar şi pentru cei care le cunosc.

În ultimă instanţă, cred că marea provocare a lui Mircea Săucan nu a fost cenzura, sabia care îi stătea deasupra capului la filmări sau la masa de montaj sau la proiecţiile de la Casa Scânteii. Marea provocare a fost ca, luptând pentru filmele şi cărţile lui, să-şi păstreze demnitatea ca om, chiar cu riscul de a nu fi proiectat, de a nu fi publicat, de a nu putea lucra, de a nu fi în mod complet ceea ce îşi dorea să fie. De aceea, această operă-aisberg a lui mi se pare opera unui învingător, la fel cum şi viaţa lui a fost. "Orice respiraţie a unui pom, a unei crengi, a unui om este o aventură esenţială. Ultima respiraţie a unui bătrân e creativă. Chiar moartea lui este creativă", spunea în Fantasme şi adevăruri, şi acum sunt sigură că se gândea la cartea pe care o scriam. Ca să-l parafrazez pe Marian Sorin Rădulescu, acest album ne poate ajuta să înţelegem, într-un mod nou, lucruri care sunt vechi în noi şi care ţin de o anumită ordine interioară. Iar în zona asta n-ar strica nişte emuli.

O restituire aşteptată
Postfaţă de Dinu-Ioan Nicula

În prima parte a anilor '90, Mircea Săucan se reintegra peisajului cinematografic românesc (după o absenţă destul de scurtă, în fapt, căci s-a scris elogios despre el până la graniţa posibilului, adică până la damnatio memoriae survenită în momentul emigrării din 1987), graţie mai ales abnegaţiei Arhivei Naţionale de Filme şi a directorului ei, Savel Stiopul, care a organizat la Cinemateca din strada Eforie relansări ale filmelor lui Săucan şi premiere naţionale pentru peliculele sale inedite. Centenarul cinematografiei mondiale (1996) şi al celei româneşti (1997) i-au dat autorului Anotimpurilor ocazia să iniţieze un lung ciclu tematic intitulat "Un nou val martirizat" (în care s-a inclus, fireşte, şi pe sine), unde la loc esenţial a fost aşezat, cum se cuvenea, Mircea Săucan. Abil, Stiopul doar a întredeschis cutia Pandorei, întrucât unul dintre responsabilii martiriului (recte Sergiu Nicolaescu) era încă la putere, deşi în pierdere de viteză. Latura de revanşă şi de (auto)victimizare a rămas în seama altora, pe fundalul anticomunismului care era în mare trend.

Acestui învolburat peisaj nouăzecist îi răspunde coerent volumul monografic al lui Marian Sorin Rădulescu, care poartă marca timpului în care criticul timişorean a intrat sub raza vrajbei operei lui Mircea Săucan prin intermediul televizorului (repudiat apoi, ca un mesager de amor devenit intrus în relaţie). Din unghiul fenomenologiei receptării cinefile, volumul este elocvent pentru fixarea exegetului în acest canon, oficializat de însuşi Săucan prin generosul volum al Iuliei Blaga, Fantasme şi adevăruri. Pasul de la filme-cult (Meandre, 100 de lei) la cultul regizorului îşi are dialectica sa - ce trece prin lectura amintitei cărţi, intens citată în monografie - în parte ocultată de autor, care surprinde prin stoicismul cu care a aşteptat până în anul 2017 să vadă Ţărmul n-are sfîrşit, placa turnantă a creaţiei săucaniene. Pe acest traseu, momentele apariţiilor volumelor Pseudokinematikos 1. Fals tratat de cinema românesc (2010), Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului (2012) şi Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme (2016) sunt importante, în măsura în care Marian Sorin Rădulescu reia în prezentul opus o parte din consideraţiile fragmentare (adjectiv care nu îl deserveşte!) de acolo.

Afectiv vorbind, şi eu sunt legat de Mircea Săucan, cel din ultimul deceniu al mileniului trecut, atât prin întâlnirea cu el la Cinemateca Română, cât şi ulterior (când am devenit redactor la Arhiva Naţională de Filme) prin pregătirea retrospectivei sale exhaustive de la Trieste din anul 2001 (cu un preambul în anul 2000, când s-au prezentat, în ciclul tematic "Onde del Mar Nero", filmele Reportaj de pe Marea Neagră şi Ţărmul n-are sfîrşit). Dincolo de efortul redactorului (conjugat cu deschiderea manifestată de către directorul ANF, Bujor T. Rîpeanu), meritul esenţial este al filmologului italian Sergio Germani, care a adus creaţia lui Săucan într-un prestigios context european, după redescoperirile totuşi pasagere din 1990 (Italia, Franţa) şi după desele proiecţii frăţeşti de la Ierusalim şi Tel Aviv. Prezenţa crepusculară a marelui regizor, pe ţărmul Adriaticii, a fost una discretă, ca a unui înţelept solomonic a cărui simplă apariţie e o lecţie de viaţă. Vedeta mediatică a acelei ediţii din ianuarie 2001 a fost expansivul Mircea Daneliuc (inseparabil de regretatul Marin Mincu), chiar şi pentru un rafinat ca Germani comprehensiunea faţă de cinematograful realist românesc fiind mai mare (confirmare pe care o va primi în decursul aceluiaşi an, prin convingătorul debut al lui Cristi Puiu cu Marfa şi banii).

Acest trend îl relevă şi Marian Sorin Rădulescu, văzându-l concretizat atât în absenţa urmaşilor (totuşi aş menţiona Unde la soare e frig, 1991, de Bogdan Dumitrescu, epigonic mai ales ţinând cont de ulterioara carieră descendentă a cineastului, covârşit de povara supranumelui adoptat pe parcurs: Dreyer), cât şi într-o mefienţă a criticii, fapt care intră adânc pe teritoriul parti-pris-ului. Exegeţii (chiar şi cei de la oficioasele vremii!) au tratat, de-a lungul timpului, cu seriozitate filmele de lungmetraj ale lui Săucan (fără excepţie în cazul Meandrelor, cu câteva derapaje răzleţe la 100 de lei, pentru că acolo şi filmul juca pe muchie de cuţit; dosarele de presă ale celor două pelicule însumează peste 30 de cronici, inclusiv în presa regională). Este şi explicabil, pentru că noutăţile formale (în fieful cinematografului naţional) le dădeau cronicarilor o "pâine de mâncat", prin comparaţie cu platitudinea lipiei furnizate de subiectele din actualitatea socialistă. De pildă, chiar şi "temutul" critic de la Scânteia, D. Costin, a achiesat la îndrăznelile de limbaj, orientându-şi critica pe tărâm social.

Cu inteligenţă, Marian Sorin Rădulescu a ales pentru acest volum o formulă de "opere alese", care-l fereşte de balastul analizei mai aplicate a creaţiilor lui Săucan din perioada proletcultismului, însă filmografia anexată ar fi trebuit să cuprindă toate scurtmetrajele lui realizate după 1974 (argumentul că unele sunt "doar semnate de el" e şubred), mai ales că Tutunul sau sănătatea, alegeţi! (16 mm) a fost prezentat la Trieste cu acordul implicit al regizorului. Dorind să "sculpteze în timp" (ca să reiterăm un paralelism pe care îl face cu Tarkovski) o statuie a lui Săucan, pentru un templu în care prezenţa vestalei se face simţită, autorul bănăţean se plasează precaut în umbra mitică a zeului, iar ca atare preluarea ad-litteram a spuselor lui legendare e aproape un fatum. Cel mai elocvent caz este "arderea negativului" filmului 100 de lei. Asumându-mi riscul de fi ostracizat ca negaţionist, ţin să formulez un truism: un film nu poate avea două negative, aşa că negativul filmului 100 de lei este cel al versiunii oficiale (cea de difuzare), existent în patrimoniul ANF. Ceea ce a căzut de la remontarea "director's cut"-ului lui Săucan a fost dat la casare, pentru că aceste "resturi" nu se păstrau la niciun film (iar dacă a existat un ordin al Elenei Ceauşescu, acela nu era ideologic, ci legat de recuperarea argintului din pelicule).

Despre difuzare: 100 de lei a rulat pe ecranele Capitalei două luni, întru totul rezonabil pentru un "film de artă" (concept pus benefic în discuţia intelectualităţii din cinematografie încă din 1967); Meandre doar o lună, dar programările ultracentrale din primele două săptămâni au fost, poate, suficiente pentru publicul cu gusturi alese (sau pur şi simplu snob); Ţărmul n-are sfîrşit n-a fost deloc difuzat în vremea realizării lui, dar paradoxal aceasta a creat o aură lui Săucan, fiindcă nu ştiu câţi dintre spectatori ar fi digerat filosovietismul peliculei (nesemnificativ pentru comentatorii străini ai filmului). Cu eleganţă, Marian Sorin Rădulescu trece cu vederea forţarea mâinii producătorului prin schimbarea sensului unui scenariu şi ducerea lui pe un teritoriu minat, care a obligat forurile să scoată o copie-standard, întrucât tovărăşia cu "big brother"-ul sovietic se mai răcise, dar vecinătatea nu.

Vădit lucru, scriitura şi persoana autorului emană o deplină civilitate, cu judecăţi necontondente şi strategii pe măsură. Una dintre ele este de a alătura figurii lui Mircea Săucan pe cea a lui Lucian Pintilie, ca un contrapunct la tema principală. Dacă artistic paralelismul este viabil, uman el devine echivoc, pentru că nu pot fi puşi pe acelaşi plan Săucan (fără niciun sprijin, nici măcar cel al consângenilor săi) şi Pintilie (cu destule susţineri în rândul puternicilor vremurilor, ba chiar trecând el însuşi la butoane după 1990). Dar asta ţine poate de structura muzicală a lui Marian Sorin Rădulescu, impresionant meloman, iar paginile despre coloanele sonore ale lui Săucan sunt printre cele mai rezistente, anticipând poate preocupări de gen mai sistematice. Din partea unui absolvent de Filologie, ar fi fost de aşteptat o abordare mai in extenso a literaturii lui Mircea Săucan, a cărei primă bornă este Camera copiilor (1969), în care se regăsesc numeroase motive din creaţia sa cinematografică, inclusiv legate de personajele lui Dan Nuţu, în care criticul de azi vede rebelul standard antisistem, pe când odinioară cronicara de la Steagul Roşu Ilfov, Magda Jianu, descoperea în el "cavalerul juvenil şi imprevizibil al filmului nostru, cu privirile lui intense, cu nonconformismul lui real, cu sila de minciună care-l caracterizează pe tot traiectul filmografiei sale" (în arc peste timp, divergenţă sau convergenţă? Ori neimplicarea socială, postulată de Dan Nuţu la cineclubul de la Cinemateca Română, în noiembrie 2018, este răspunsul?). Afirmarea literară a lui Mircea Săucan a coincis cu avântul mişcării onirice, căruia îi este tributar în parte dar care, altminteri, l-a plasat în unghi închis, întrucât Săucan nu avea suportul Luceafărului, după cum, continuând paralelismul, nu l-a avut ulterior nici pe al Europei Libere. Volumele sale următoare apar mult mai târziu fie în Israel, fie la minuscula editură bucureşteană "Ara", abia apoi fiind reunite, postum, de către Institutul Cultural Român în antologia Colivia caută pasărea (2007).

Prin prezentul volum scris în anul propriului jubileu, Marian Sorin Rădulescu începe să-şi edifice o operă, mai ales că el apare la scurt timp după monografia intitulată Mircea Veroiu, poezia unei lumi tragice (Ed. Noi Media Print, 2018). Dacă acolo titulatura de album se justifica atât prin partea ilustrativă impecabilă, cât şi prin potpuriul de citări critice (cu migală puse în pagină), aici exegetul devine mai personal şi, implicit, mai vulnerabil. Anumite laitmotive insistent reiterate pot deranja, dar ele pot fi privite în spiritul "allez-retour"-urilor din opera şi din viaţa lui Săucan. Şi tot în siajul-lipsă al aceleiaşi efigii, mă îndoiesc că mai tinerele generaţii vor prelua ştafeta entuziasmului faţă de opera săucaniană, apostat atât al comunismului în versiune românească (aşadar, persona non grata 1965-1989), cât şi al marxismului (deci nefrecventabil pentru stânga uploaded, cu portdrapel Filmul tranziţiei, Ed. Tact, 2017).

Cinefil de lux, Marian Sorin Rădulescu îşi permite să vadă filme pe alese, la crème de la crème, spre deosebire de mulţi dintre noi, ceilalţi săucanieni, care trebuie să mergem şi pe la proiecţiile din malluri spre a ne îndeplini obligaţiile de cronicari, poate nu cu consecinţa spălării creierelor, dar sigur cu repercusiunea curăţării chimice a organismelor, prin popcorn şi cola. Ar fi interesant ca un viitor volum al său să fie dedicat unui cineast de care să ia o mai mare distanţare şi pe lângă care să nu rişte soarta lui Icar, chiar dacă ar putea fi vorba de Soarele negru al lui Slavomir Popovici, de care îl apropie religiozitatea luminată.

Risipire şi înviere - Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim

Mihail Păunescu
Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim
Editura Cartea Românească, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Risipire şi înviere
Gânduri pe marginea volumului de debut al lui Mihail Păunescu, Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim (Editura Cartea Românescă, Bucureşti, 2018)

Se poate spune că Mihai Păunescu - teolog, artist plastic şi profesor de desen - a intrat cu dreptul în lumea literară românească. Cel dintâi volum al său, Ultimele luni din viaţa lui Achim Ioachim, este captivant, se citeşte uşor şi i-a adus premiul pentru debut oferit de Editura Cartea Românească. Juriul prezidat de criticul Nicolae Manolescu va fi fost încântat de dimensiunea şi tonalităţile sale tragi-comice.

Încă de la primele pagini te întâmpină o atmosferă desprinsă parcă din Dimineaţa pierdută, romanul Gabrielei Adameşteanu devenit - la mijlocul anilor '80 - spectacol de referinţă al Teatrului Bulandra din Bucureşti, în regia Cătălinei Buzoianu, cu Tamara Buciuceanu în rolul menajerei Vica. Petra, menajera din cartea lui Păunescu, este la fel de tonică precum Vica. Dincolo de convingerile sale pragmatice, crede "cu sfinţenie" şi "până la sfârşitul zilelor" că nu există oameni răi, că răutatea este doar o mască - "doctorul îşi ia masca de doctor, profesorul de profesor, avocatul de avocat, şi tot aşa, încât, de cele mai multe ori, omul dispare cu desăvârşire în spatele ei". Omului îi revine, aşadar, rolul de a străbate - cu înţelegere şi răbdare - dincolo de aparenţe, de convenţii sociale. Iar acesta este un demers pe care numai o "minune dumnezeiască" îl face posibil, atunci când porţile sufletului "rămân larg deschise". Adevărata minune - ne aminteşte Petra, cu filozofia ei populară pe care autorul o înveşmântează adesea într-un limbaj excesiv de îngrijit, de preţios şi neverosimil, în raport cu datele culturale relativ modeste ale personajului - e "o sănătate bună" pe care, atunci când avem parte de ea, nu ştim să o preţuim. Sau prezenţa omului din imediata noastră apropiere, pe care nu ştim să o primim ca pe un dar.

Achim Ioachim este un dascăl cărturar în vârstă de aproape 50 de ani, soţul unei contabile (ce mai fusese căsătorită) pe care Petra o preferă dintre toate celelalte doamne (un fel de "molii" călinescene) pentru care lucrează. O anume criză existenţială, o tristeţe extremă ce vine din deznădejde, îl face pe Achim, om care "toată viaţa a strâns cărţi", să se izoleze dintr-o dată în propriul apartament, să întrerupă orice fel de comunicare cu soţia sa. După câteva luni de tăcere, pare să-şi revină atunci când aude la uşă glasurile unor cadre medicale chemate să-l scoată din auto-claustrare. Pe fondul acestei convalescenţe înşelătoare, soţia şi Petra organizează o masă îmbelşugată la care îl invită pe Guber, mai vârstnicul prieten al lui Ioachim de altă dată, de care îl legase cândva o mulţime de discuţii fascinante pe marginea unor cărţi. La sfârşitul lecturii însă, rămâi nu atât cu descrierea minuţioasă a capriciilor şi tabieturilor întâlnite în familiile unde, cu devotament, Petra face menajul, ci cu paginile ce redau reîntâlnirea lui Achim cu Guber.

Guber, un "evreu botezat", este un fost cărturar (chiar înalt funcţionar la o importantă bibliotecă din capitală) pe care l-a schimbat radical suferinţa. Mai exact, suferinţa soţiei sale, Mica, răpusă după agonia câtorva ani de boală grea. Felul în care îşi deschide sufletul aminteşte de ridicolul unor personaje dostoievskiene măcinate de regretele (târzii) faţă de "păcatele tinereţelor" şi faţă de propria ratare existenţială. Guber îşi regretă trecutul mincinos şi adulterin, hotărând să înceapă o nouă viaţă, pentru că "Nu poţi minţi, nu te poţi preface, nu te poţi ascunde mereu, la nesfârşit...". Ceea ce urmează este un climax revelator ce trimite spre posibila "coloană vertebrală" a cărţii: polemica iscată între cei doi foşti amici pe tema salvării prin credinţă. Deodată, cititorul se află faţă în faţă cu însăşi "adevărata cruce" a omului, care nu este crucea de piatră - o "cruce ca lumea" pe care doamna Ioachim o va dori pentru mormântul soţului ei, ci viaţa trăită în lumina crucii, aşa cum are să o descopere Guber. Pentru unul, suferinţa rămâne "urâciunea pustiirii", în vreme ce altul vede în ea prilejul suprem, unic, de izbăvire.

Mihai Păunescu surprinde, spre finalul cărţii sale, un alt mod de "ieşire din lume". Moartea de dinainte de moarte a lui Achim este fără sens şi "întru neant". Murirea faţă de lume a lui Guber, prin începutul unei existenţe ascetice la ţară, lipsite de forfota marilor oraşe, este o înviere plină de bucurie ce umple "neantul existenţial". Vestirea cea bună a lui Guber e calificată de Achim drept "o iluzie", "o păcăleală", "o cacealma", "o fantasmagorie", "o visare cu ochii deschişi". Acesta primeşte cu consternare, de la fostul său prieten, ideea "adevăratei salvări" - singura, cea oferită de credinţă - şi o consideră tributară numeroaselor "condiţionări şi circumstanţe", unei ţesături de nenumărate "conjuncturi favorabile", "un accident" fără nicio legătură cu "adevărul ultim şi imuabil". Este obişnuita diferenţă de atitudine faţă de ceea ce - mai mult sau mai puţin exact - numim "realitate". Dar, nota bene, ceea ce îl însufleţeşte pe Guber (un "copil bătrân", îi trânteşte în faţă Ioachim) nu ţine de o atât de răspândită "religiozitate lumească" (împărtăşită - cu rigurozitate şi "ca la carte" - de o serie de personaje feminine din roman), ci de întrezărirea (şi asumarea) conştiinţei ecleziale. Tot ceea ce nu putuse împlini cât timp îi trăia soţia, Guber avea să înceapă să trăiască după ce aceasta, măcinată de boală, îşi dădu obştescul sfârşit: rânduiala bunei vieţuiri creştineşti printr-o viaţă simplă, aproape de natură. O viaţă pe care - cu însufleţirea unui apostol şi cu totul altfel decât "filozofia" Petrei, rezumată la o serie de laitmotive gen: "Aşa a fost să fie!", "Nu depinde de noi. Tot ce putem face, aici pe pământ, e să încercăm să trăim omeneşte. Cât mai omeneşte posibil." ş.a.m.d. - Guber o socoteşte acum "minune şi taină dumnezeiască, un miracol prea mare ca ea în ea să încapă, dacă avem puţină înţelepciune, măcar un strop de minte, fie şi un firicel de minciună".

Într-un fel, devenirea lui Guber întru fiinţă este şi cronica unei (anevoioase, deloc facile) îmbisericiri. Ultimele luni din viaţa întru risipire a lui Achim Ioachim se suprapun cu primele luni din viaţa întru înviere a lui Guber. Prin experienţa transfigurării metanoice, el devine un om al Bisericii, nicidecum un "bisericos", şi - în câteva puncte - schimbarea sa aminteşte de "făptura nouă" a lui Raskolnikov, din Crimă şi pedeapsă. Cartea lui Mihai Păunescu se termină şi ea, asemenea romanului dostoievskian, abia după ce oferă cititorului şi această perspectivă regeneratoare, restauratoare, a izbăvirii prin iubirea despre care - în Întîia Epistolă către Corinteni - Apostolul Pavel spune că "îndelung rabdă, se milostiveşte, nu pizmuieşte, nu se trufeşte, nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se întărâtă, nu gândeşte răul, nu se bucură de dreptate, ci se bucură de adevăr, toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte"...

O poveste despre viitor, libertate, iubire şi Big Pharma - Autonom

Annalee Newitz
Autonom
Editura Nemira, 2019
Traducere din limba engleză de Mihai Iordache

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O poveste despre viitor, libertate, iubire şi Big Pharma

O să spun din start că Armada, proiectul editorial lansat de editura Nemira la sfârşitul anului 2018, tinde să devină unul dintre favoritele mele. Selectând cu atenţie şi competenţă titluri de SF, fantasy şi thriller, Armada continuă să facă ceea ce face Nemira excelent de atâţia ani: să păstreze cititorul pasionat de aceste genuri conectat la cele mai interesante şi controversate apariţii editoriale de pe piaţa internaţională. Ultimul titlu care mi-a căzut în mână a fost Autonom al scriitoarei americane Annalee Newitz. Pentru mine un nume nou, Annalee Newitz este pentru mulţi o jurnalistă cunoscută, posesoare a unui doctorat obţinut la Berkeley şi a unui blog intitulat io9, unul dintre cele mai citite bloguri de science-fiction din lume.

Autonom s-a dovedit a fi genul de carte care fie îţi place şi te prinde, fie te enervează şi o arunci cât acolo. Cert este că în ea uitate sunt legile roboticii ale lui Asimov, corectitudinea politică şi optimismul faţă de viitorul speciei umane. Cartea ne aruncă într-un viitor sumbru, undeva în jurul anilor 2144, într-un timp în care omenirea încearcă să îşi revină după un cataclism care a schimbat faţa Pământului pentru totdeauna. Nu mai există ţări aşa cum le ştim, ci doar francize. Big Pharma controlează lumea asigurând la preţuri de multe ori exorbitante medicamentele necesare combaterii bolilor declanşate de virusuri şi bacterii periculoase. Cei care nu îşi pot permite variante originale ale medicamentelor apelează la piraţi care produc şi distribuie la preţuri mult mai mici copii ale acestora. Unul dintre aceşti piraţi este Jack, adică Judith Chen, fostă speranţă a cercetării medicale. La eliberarea din închisoarea în care ajunsese ca urmare a unor activităţi cu tentă revoluţionară, devine pirat considerând că oricine are dreptul la tratament şi medicamente ieftine, indiferent de situaţia materială sau poziţia socială. Să nu vă imaginaţi, însă, că oamenii epocii sunt dispuşi să dea bani doar pe leacuri pentru diverse boli. Unul dintre cele mai vândute medicamente ale lui Jack se dovedeşte a fi, de exemplu, o reproducere moleculă cu moleculă a lui Vive, o pastilă care asigura longevitatea.

Ultima realizare a lui Jack este obţinerea prin inginerie inversă a unui produs celebru al unei firme din Big Pharma, numit Zacuity şi care are drept scop creşterea productivităţii şi vigilenţei la locul de muncă. Problemele apar atunci când oamenii care folosesc copia creată de Jack încep să o ia razna. Devin atât de obsedaţi de activitatea pe care o prestează încât renunţă la somn, mâncare şi orice altceva. Îşi pun în pericol viaţa lor şi pe a altora. Ştirile sunt pline de cazuri care de care mai ciudate ceea ce determină compania producătoare să ia măsuri. Aceasta decide trimiterea pe urmele lui Jack a lui Eliasz, un agent militar cu experienţă, şi a lui Paladin, un robot antrenat pentru a fi partenerul unui uman în astfel de misiuni. Cartea urmăreşte acţiunile celor două părţi, împletind incursiunile în trecutul lui Jack cu istoria sclavului uman Threezed, gândurile lui Paladin cu sentimentele lui Eliasz. Folosind toate aceste elemente, autoarea reuşeşte să contureze mai bine lumea pe care şi-a imaginat-o. Aflăm, astfel, că oamenii pot fi şi ei împinşi spre servitute, devenind sclavi din considerente financiare, că roboţii îşi pot obţine, cel puţin teoretic, autonomia după cel mult zece ani de servitute. Cu tristeţe constatăm că mizeria umană continuă să existe, că unii copii sunt vânduţi în continuare ca sclavi sexuali, că religia joacă încă un rol important în viaţa multora, că nivelul de corupţie este în continuare ridicat. Lumea a devenit un loc sumbru, periculos atât pentru oameni cât şi pentru roboţi. Interesele marilor companii primează, acestea sunt dispuse să calce la propriu pe cadavre pentru a-şi menţine imaginea şi marja de profit.

Cenuşiul lumii este un pic, dar doar un pic, contracarat de povestea de dragoste care se naşte între Eliasz şi Paladin. Spun doar un pic pentru că Eliasz dă dovadă de homofobie. Astfel, deşi nu are nici o problemă în a se îndrăgosti de un robot, acesta trebuie neapărat să fie o "Ea", deşi, roboţii nu au sex după cum ne spune Paladin. Mulţi cititori au fost deranjaţi de această latură a personajului ratând faptul că Eliasz nu este construit ca un erou, ci ca un militar obişnuit prins în nişte circumstanţe speciale. Eu nu m-am aşteptat să fie altfel decât l-a gândit autoarea şi nici nu mi-aş fi dorit să fie pentru că ar fi pierdut ceva din credibilitate. Pe de altă parte, povestea de iubire mi s-a părut caraghioasă. Chiar dacă am înţeles ce a vrut să transmită autoarea - că diferenţele pot fi estompate şi că o maşină inteligentă poate ajunge să aibă sentimente şi semne de întrebare legate de sine şi relaţiile cu cei din jur ca orice fiinţă din carne şi oase, tot nu am putut să consider povestea credibilă şi emoţionantă. De altfel, de aici cred că vine şi punctul slab al acestei cărţi. Deşi construieşte o lume originală, vine cu idei şi găselniţe tehnologice interesante, Newitz nu reuşeşte să creeze personaje de care să te ataşezi, de care să îţi pese. Rămân cumva terne, secundare faţă de fascinantele idei legate de dezvoltarea inteligenţei artificiale şi ideea de antropomorfizare.

Însă lui Annalee Newitz i-au ieşit excelent descrierile oraşelor şi a activităţii Pastilelor Biliare. Mi-a plăcut mult de tot modul în care şi-a imaginat Casablanca: un amestec de nou şi vechi, de tehnologie şi vestigii, de ştiinţă şi religie. Astfel, Biotech Park, un incubator de corporaţii şi oraş nou se afla în apropiere de Moscheea Hassan II ale cărei lasere de pe acoperiş se aliniau cu Mecca în timpul rugăciunilor. Medina cuprindea atât magazine tradiţionale cât şi magazine de biotech pentru consumatori. Magazinele care vindeau carne proaspătă de miel se aflau lângă cele care vindeau carne artificială de porc crescută pe spaliere, învelită în polimeri biodegradabili.

Cartea oferă câteva momente excelente iubitorului de science-fiction, dar simţi că ar mai fi multe de spus, că este cumva neterminată. Deşi aduce în discuţie subiecte grele ca libertatea şi politicile de gen, autoarea ratează întrucâtva discuţia reuşind doar să ultragieze o parte a cititorilor şi să îi amuze pe alţii. Per total este o poveste bună, originală, cu idei şi concepte interesante care pot deveni realitate într-un viitor nu foarte îndepărtat. Scriitoarea stăpâneşte subiectele despre care vorbeşte, transmite cititorului pasiunea şi fascinaţia pentru ele, dar nu reuşeşte să facă acelaşi lucru când vine vorba de personaje. Acestea par cumva izolate, cumva anesteziate faţă de latura lor umană chiar şi atunci când pretind că trăiesc sentimente puternice. Paladin, Threezed şi Med au fost pentru mine cele mai interesante personaje din carte şi mi-aş dori să mă mai întâlnesc cu ele şi pe viitor... poate fără Eliasz şi Jack.

Când supravieţuitor înseamnă mai mult decât o emisiune tv - Sahara

Dean King
Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire
Editura Corint, 2019
Traducere din limba engleză de Florin-Răzvan Mihai

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Când supravieţuitor înseamnă mai mult decât o emisiune tv

Recunosc că nu am mai citit de mult o poveste adevărată atât de impresionantă cum este cea din Sahara lui Dean King. Mi-au plăcut întotdeauna cărţile care descriu expediţiile temerare ale unor oameni curajoşi în regiuni încă neexplorate ale Pământului. Epoca aceea în care existau pe hărţi încă multe pete albe, în care o hartă marinărească pe care erau însemnaţi curenţii şi căile de navigare prin ape periculoase valora cât greutatea unui om în aur am găsit-o mereu fascinantă. A fost, după mine, epoca unor altfel de bărbaţi, croiţi după un alt calapod faţă de cei de azi, cu instincte de supravieţuire puternice puse la încercare de vitregiile lumii în care trăiau. Unii dintre ei erau mânaţi de spiritul de aventură, alţii de dorinţa de cunoaştere, mulţi de situaţia financiară precară. Dacă mulţi erau exploratori pentru că asta îţi doriseră să facă, povestea descrisă în cartea apărută la Corint face parte din alt registru.

În 1815, doisprezece marinari americani au avut neşansa de a naufragia pe coasta africană, într-una din cele mai aride regiuni ale Globului. Bricul american Commerce, după furtuni puternice şi o deviere de la curs a ajuns în zona capului Bojador, considerat mormântul multor vase care avuseseră nenorocul să se rătăcească în acea zonă. Deciziile rapide şi inspirate ale căpitanului James Riley au salvat echipajul de la înec, dar nu şi de la o soartă care s-a dovedit a fi mult mai crudă. Riley avea 37 de ani în momentul naufragiului şi era marinar de la vârsta de 22 de ani. Echipajul vasului Commerce era format din marinari cu experienţă, dar şi din novici ai mării. De-a lungul călătoriei pe mare, oamenii se transformaseră cu adevărat într-un echipaj, ceea ce privind retrospectiv, a jucat un rol important în supravieţuirea multora dintre ei.

Poveştile de groază despre cei care populau ţărmurile africane ale oceanului era frecvente în epocă. Arabii, numiţi Sahrawi, aveau obiceiul de a jefui, ucide sau lua în sclavie creştinii care aveau nenorocul să ajungă în acele regiuni. Oamenii deşertului erau la fel de nemiloşi ca regiunea în care locuiau. Musulmani care îşi reclamau originea din însăşi familia Profetului, săraci de cele mai multe ori, beduinii nu dădeau o prea mare importanţă vieţii străinilor ajunşi în puterea lor decât dacă aflau că puteau obţine o răscumpărare pentru ei. James Riley este dat, de exemplu, la un moment dat la schimb pentru o pătură. Atât se estimase că valorează: o pătură. Lumea văzută prin ochi de Sahrawi era cu totul altfel decât cea văzută prin ochii marinarilor. Deşertul nu era pentru ei un spaţiu pustiu şi descurajant, ci ca un spaţiu cu numeroase faţete, populat de spirite bune sau rele, cu oameni sfinţi capabili de magie albă sau cu duşmani în stare să-i deoache. Femeile erau majoritatea îmbătrânite înainte de vreme şi mult mai rele decât bărbaţii. Toate acestea aveau să le afle marinarii lui Riley atunci când după ce vor ajunge la marginea deşertului şi vor deveni sclavii oamenilor deşertului. Vânduţi pe nimic, bătuţi, înfometaţi şi însetaţi, oamenii vor trăi un adevărat calvar în care îşi vor folosi şi cele mai ascunse forţe pentru a supravieţui.

Bazată pe memoriile a doi dintre supravieţuitori, căpitanul Riley şi marinarul Robbins, precum şi pe călătoriile, studiile şi cercetările autorului, Sahara. O poveste adevărată despre supravieţuire nu este o lectură uşoară, ci una care vorbeşte despre testarea limitelor rezistenţei umane, despre greutăţile vieţii într-una dintre cele mai dure regiuni ale lumii. Lipsa apei şi a hranei i-a îmbolnăvit pe oameni, i-a determinat să mănânce şi să supravieţuiască cu melci, bulbi de plante, lapte şi sânge de cămilă. Ne trece prin faţa ochilor o lume exotică, neîndurătoare, cu legi şi obiceiuri foarte diferite de ceea ce trăim acum. Forţa, curajul şi unitatea de care dau dovadă membrii echipajului, precum şi loialitatea căpitanului faţă de oamenii lui sunt impresionante. Cu fiecare încercare descrisă, cu fiecare rând citit, realizezi de câtă voinţă şi de câtă determinare au avut nevoie aceşti oameni pentru a supravieţui. Cartea descrie fără menajamente efectele setei asupra organismului uman, disperarea oamenilor care pentru a supravieţui ajung să îşi bea propria urină. Autorul nu se limitează la a descrie într-un mod pe care l-aş numi naturalist aceste experienţe, ci oferă cititorului informaţii despre cazurile şi mărturiile altor naufragiaţi care au supravieţuit unor situaţii asemănătoare, precum şi concluzii ale studiilor medicale legate de efectele testării limitelor organismului în acest fel de situaţii.

Dean King nu scrie un studiu ci descrie într-un mod fascinant şi cu clare calităţi literare o poveste de viaţă adevărată. Pagină după pagină, cititorul devine din ce în ce mai legat de aceşti supravieţuitori, simte împreună cu ei fiecare piatră care le însângerează picioarele şi durerea biciului pe spinare sau a călătoriei pe cămile. Simte nebunia şi deznădejdea echipajului şi continuă să spere împreună cu ei. Răsuflă uşurat când află că, mai întâi cinci mateloţi, reuşesc să ajungă la Swearah, oraşul în care vor fi răscumpăraţi. Află că alţi doi oameni au fost salvaţi ulterior, dar şi că, din păcate, despre ceilalţi membri ai echipajului luaţi în sclavie nu s-a mai aflat niciodată nimic. Cartea aceasta este o experienţă care îi creşte cititorului adrenalina mult mai bine decât ar putea-o face orice serie televizată despre viaţa în sălbăticie. Pentru că ştii că aici este vorba despre o poveste reală, despre situaţii din care oamenii au trebuit să scape bazându-se doar pe propria voinţă, putere şi inteligenţă. Ştii că nu au existat camere de filmat şi nici un echipaj medical la îndemână. Înţelegi că pentru aceşti oameni să renunţe echivala cu o condamnare la moarte.

Povestea adevărată din această carte este recomandată celor care au fost fascinaţi de cartea lui Alberto Vaszquez-Figueroa, intitulată Tuareg, dar şi celor care iubesc aventura şi faptele de curaj reale. Este o carte a depăşirii limitelor, a atrocităţilor unei lumi conduse de regula celui mai puternic, o carte despre prietenie, onoare şi încăpăţânarea de a supravieţui în pofida celor mai negre circumstanţe.

Flamurile negre: ascensiunea ISIS

Joby Warrick
Flamurile negre: ascensiunea ISIS
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Joby Warrick este câştigătorul a două premii Pulitzer, primul pentru jurnalism în 1996 şi al doilea pentru nonfiction în 2016 pentru Flamurile negre: ascensiunea ISIS. Autor al bestsellerului publicat în 2011, The Triple Agent, Joby Warrick scrie pentru The Washington Post din 1996 despre Orientul Mijlociu, diplomaţie şi securitate naţională.

A fost corespondent UPI în Europa de Est şi a colaborat cu publicaţii ca Philadelphia Inquirer şi Delaware County Daily Times.

*

Câştigătoare a premiului Pulitzer 2016 pentru nonfiction, Flamurile Negre: ascensiunea ISIS a fost considerată cea mai bună carte a anului 2015 de către The New York Times, The Washington Post, People Magazine, San Francisco Chronicle, Kansas City Star şi Kirkus Reviews.

Într-o relatare dinamică şi dramatică, reporterul Joby Warrick dezvăluie felul în care acţiunile militanţilor islamişti din spatele ISIS au luat naştere într-o închisoare izolată din Iordania şi s-au răspândit cu ajutorul involuntar a doi preşedinţi americani. Bazându-se pe accesul la surse unice la nivel înalt din CIA şi din serviciile secrete iordaniene, Warrick completează puzzle-ul, moment cu moment, cu detalii operaţionale, perspective ale diplomaţilor şi spionilor, generalilor şi şefilor de stat, dintre care mulţi au prevăzut o ameninţare mai mare decât al-Qaeda şi au încercat cu disperare să o oprească. Flamurile negre este o relatare istorică, genială şi definitivă, care expune ramificaţiile celei mai periculoase ameninţări teroriste de astăzi.

"Reporter la The Washington Post şi autor al bestsellerului din 2011 The Triple Agent, Joby Warrick are un dar pentru a construi relatări cu o energie şi detalii de romancier şi în acest volum creează cel mai revelator portret al lui Abu Musab Al-Zarqawi, fondatorul organizaţiei care va deveni Statul Islamic (cunoscut şi ca ISIS)... Pentru cititorii interesaţi de rădăcinile Statului Islamic şi geniul malefic al fondatorului său, nu există o carte mai bună cu care să înceapă." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"Cartea lui Warrick este probabil cea mai detaliată şi nuanţată relatare a formării şi ascensiunii ISIS publicată până acum. Flamurile negre e plină de personalităţi, dar păstrează şi un focus atent pe arcul larg al istoriei." (Boston Globe)

"Warrick construieşte diagrama ascensiunii lui Zarqawi de la un huligan iordanian împătimit al băuturii la unul dintre cei mai brutali jihadişti din lume. Demonstrează cât de mult îi datorează lui Zarqawi militanţii Statului Islamic: nu doar ideologia, ci chiar culoarea uniformelor pe care prizonierii le poartă în execuţiile filmate. Militanţii ISIS, explică una dintre sursele lui Warrick, sunt «copiii lui Zarqawi»." (The New Yorker)

"Joby Warrick construieşte Flamurile negre cu măiestria unui spion, mintea unui reporter de investigaţii şi cu talentul unui romancier. Arareori o carte cu un subiect atât de vast şi complex clarifică lucrurile cu atâta uşurinţă." (Dana Priest, reporter Washington Post, premiată de două ori cu Pulitzer)

Fragment
"Ce fel de persoană poate ordona doar din priviri?"

Închisoarea iordaniană cea mai faimoasă este vechea fortăreaţă al-Jafr, cunoscută timp de zeci de ani ca locul unde erau duşi cei care reprezentau o ameninţare pentru a fi daţi uitării. E aşezată în afara satului beduin cu acelaşi nume, pe un drum care marchează ultima frontieră între existenţa umană şi neîndurătorul deşert din sud-est. Dincolo de închisoare, terenul se aplatizează şi devine un bazin de noroi încins care se întinde cât vezi cu ochii, fără nicio colină, stâncă sau petic de iarbă. Străvechea mare care se afla aici s-a evaporat acum câţiva eoni, lăsând în urma ei o absenţă ca cea a unui membru amputat, un vid atât de nenatural, încât stârneşte sentimente de spaimă în rândul puţinilor călători care se opresc să-l contemple. "Există aici o singurătate teribilă", scria regizorul David Lean, care, în 1962, a filmat bucăţi din Lawrence al Arabiei pe aceleaşi întinderi noroioase şi care a descris locul ca "mai deşertic decât orice alt deşert pe care l-am văzut". Editorul său de imagine, Howard Kent, descria al-Jafr pur şi simplu ca pe "un avertisment despre cum trebuie să arate iadul".

În acest loc au ales supervizorii din armata britanică să ridice o închisoare impunătoare, cu ziduri din piatră de calcar şi turnuri de supraveghere înalte, pentru deţinuţii consideraţi prea periculoşi pentru închisorile obişnuite. Şi acesta este locul în care, ani mai târziu, au început iordanienii să îi ţină în regim de carantină pe militanţii palestinieni şi alţi radicali priviţi ca ameninţări la adresa statului. Sute de bărbaţi, mulţi dintre ei închişi fără proceduri oficiale, şi-au dus zilele în celule înăbuşitoare şi infestate, îndurând temperaturile extreme, hrana râncedă şi o întreagă listă de alte abuzuri mai târziu documentate de inspectorii ONU. Prizonierii proaspăt sosiţi erau în mod obişnuit bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Alţii erau biciuiţi cu cabluri electrice, arşi cu ţigara aprinsă sau suspendaţi cu capul în jos prin introducerea unui băţ sub genunchi, o poziţie pe care gardienii o porecliseră, cu umor macabru, "pui la rotisor". Cu timpul, monarhia s-a săturat să deconteze costurile funcţionării unei închisori atât de izolate şi care îi aducea atâtea prejudicii de imagine. În 1979, ultimii deţinuţi au fost transferaţi în alte închisori, iar al-Jafr a fost abandonată scorpionilor şi propriilor năluci.

Anii au trecut, iar apoi, printr-o turnură neaşteptată, vechea închisoare a fost resuscitată. Oficialii din Directoratul pentru Securitate Publică deveniseră îngrijoraţi din cauza comportamentului unei găşti de zeloţi antiguvernamentali din principalul penitenciar al ţării, Swaqa, aşa încât, în 1998, au decis să izoleze grupul pentru a împiedica răspândirea contagiunii. Oficialii au redeschis una dintre aripile prăfuite din al-Jafr şi o armată de muncitori a descins să măture coridoarele şi să pregătească o celulă unde puteau încăpeau cu toţii. 25 de paturi de campanie au fost adunate şi strâns rânduite unul lângă altul, iar o nouă uşă cu gratii de oţel a fost montată la intrarea în celulă, singura cale de ventilaţie a încăperii în afară de micile deschizături de la nivelul genunchiului. Când incinta a fost gata, departamentul a numit un director şi a angajat logistica complementară obişnuită a gardienilor, spălătoreselor şi bucătarilor. Deţinuţii erau prea puţini ca să justifice angajarea separată a unui doctor al închisorii, aşa încât Basel al-Sabha, un absolvent de medicină recent repartizat în sat, a fost obligat să devină medicul curant a 50 dintre cei mai periculoşi bărbaţi din Iordania.

Pentru Sabha, un tânăr înalt şi atrăgător de 24 de ani, a fost o sarcină nedorită, aşa că s-a plâns vehement de respectiva numire. Închisorile iordaniene erau locuri odioase, iar aceasta le întrecea pe toate, cel puţin ca reputaţie. Îngrijorarea lui Sabha n-a făcut decât să se adâncească chiar din prima zi de lucru, când directorul închisorii, un colonel de vârstă mijlocie pe nume Ibrahim, i-a prezentat lista cu măsurile de precauţie. Când ai de-a face cu deţinuţi ca aceştia, l-a atenţionat directorul, e esenţial să rămâi permanent de cealaltă parte a gratiilor, chiar şi în timpul examinărilor medicale. Iar Sabha nu trebuia să se amăgească ajungând să creadă că o uşă de metal era toată protecţia de care avea nevoie, l-a avertizat.
"Aceşti oameni sunt foarte periculoşi", a spus Ibrahim. "Chiar dacă nu sunt periculoşi din punct de vedere fizic, te pot afecta într-un mod aparte. Chiar şi eu trebuie să fiu atent să nu mă las afectat."

Directorul a continuat să descrie ciudăţeniile noilor-veniţi, de la costumaţia bizară (majoritatea insistau să poarte o tunică specific afgană peste uniformele de închisoare, fiindcă pantalonii acestora, foarte strânşi pe picior, erau consideraţi vulgari), până la abilitatea de a converti criminali înrăiţi şi chiar angajaţi ai închisorii. La Swaqa, atât de mulţi gardieni căzuseră în mrejele lor, încât oficialii închisorii fuseseră obligaţi să limiteze turele la 90 de minute în orice sector în care exista şansa de a-i întâlni pe aceşti deţinuţi. Pe măsură ce prezentarea se apropia de sfârşit, directorul şi-a reiterat avertismentul în privinţa prizonierilor. Unul dintre ei, aparent liderul sectei, avea o putere de seducţie extraordinară, a spus. Era vorba despre un ins pe nume Maqdisi, un cărturar religios, un predicator extrem de înzestrat, capabil să infesteze şi să contorsioneze mintea celorlalţi ca un Rasputin musulman.
"E foarte inteligent, o bibliotecă ambulantă de învăţăminte islamice", a spus Ibrahim. "Când îl vei vedea, vei înţelege. Un tip cu trăsături frumoase, înalt şi slab, cu părul castaniu deschis şi ochi albaştri. Nu te lăsa păcălit."

Câteva momente mai târziu, Basel al-Sabha era escortat de gardieni în interiorul închisorii, pe lângă turnurile de supraveghere şi gărzile înarmate, către aripa unde erau încarceraţi prizonierii. Se întunecase de mult şi o lumină slabă pătrundea printre gratiile uşii de la intrare în timp ce doctorul se apropia. Treptat, a putut să distingă paturile de campanie, după care, cu o strângere de inimă, i-a văzut pentru prima oară pe prizonieri.

48 de deţinuţi stăteau pe paturile sau covoraşele de rugăciune, cu feţele atente întoarse către intrare, ca nişte militari în termen aşteptând inspecţia. Fiecare dintre ei purta aceeaşi uniformă bizară, o tunică largă peste cămaşa şi pantalonii albaştri ai uniformei standard, exact cum spusese directorul. Toţi ochii păreau aţintiţi asupra unei figuri din vecinătatea uşii, iar Sabha s-a apropiat şi mai mult să vadă cine era.

În acest capăt al celulei se aflau doi bărbaţi. Primul era înalt şi atletic, cu o pereche de ochelari profesorali şi o claie de păr castaniu deschis ce îi ieşea de sub tichia de rugăciune. Sabha a intuit că era vorba despre cel pe care directorul îl numise Maqdisi, liderul carismatic al deţinuţilor. Însă al doilea bărbat era cel care părea să subjuge privirile tuturor. Era mai brunet şi mai scund, dar cu o constituţie vânjoasă, cu gât şi umeri laţi ca ai unui luptător sau gimnast. Sabha, la doar câţiva metri distanţă acum, a observat o cicatrice neobişnuită pe braţul drept al bărbatului: o spintecătură în zig-zag de-a lungul unei porţiuni de piele tatuată, de culoarea unei vechi vânătăi. În jurul rănii, carnea păstra urmele unor suturi amatoriceşti.

Proprietarul cicatricii a scrutat îndelung paturile, după care s-a întors şi apoi şi-a aţintit privirea asupra vizitatorului. Chipul era unul obişnuit, cărnos, cu buze pline, încadrate de barba rară. Dar ochii îi erau de neuitat. Adânciţi în orbite şi aproape negri în lumina slabă a închisorii, transmiteau o inteligenţă rece, alertă şi pătrunzătoare, dar lipsită de orice urmă de emoţie. Nici primitoare, nici ostilă, privirea era cea a unui şarpe care studiază şoarecele gras ce tocmai i-a fost aruncat în cuşcă.

Într-un final, directorul a început să vorbească. A bălmăjit câteva cuvinte de prezentare şi apoi a declarat deschise orele de consultaţie. Toţi prizonierii cu probleme medicale se pot prezenta pentru a fi examinaţi, a spus.

Sabha s-a apropiat şi mai mult de uşă aşteptând inevitabila înghesuială. Se pregătise pentru acest moment aducând cu el o trusă cu medicamentele şi unguentele necesare tratării erupţiilor, rănilor uşoare, alergiilor şi afecţiunilor gastrice comune în cazul celor care trăiesc închişi. Dar, spre surpriza lui, nimeni nu s-a mişcat. Deţinuţii stăteau neclintiţi, aşteptând un semn de la omul cu cicatricea, care, în cele din urmă, şi-a întors privirea către unul dintre ei, aşezat pe un pat aproape de intrarea în celulă. Când i-a făcut un uşor semn din cap, prizonierul s-a ridicat şi a venit la uşă, fără să scoată niciun sunet. A dat din cap o a doua oară, o a treia şi, unul câte unul, deţinuţii şi-au luat în primire locul la coada din faţa doctorului.

Cinci bărbaţi, şi numai cinci, au fost astfel convocaţi, iar bărbatul cu cicatricea tot nu scosese niciun cuvânt. S-a întors către doctor cu aceeaşi privire reptiliană, privirea unui om care posedă, chiar şi în cea mai strictă închisoare din Iordania, controlul absolut. Sabha a simţit o senzaţie de nelinişte, ca un fior care se adună de undeva din adâncurile vechii fortăreţe. "Ce fel de persoană", s-a întrebat el, "poate ordona doar din priviri?"

În următoarele zile, doctorul a consultat cu foarte mare atenţie dosarele deţinuţilor pentru a afla cât mai multe despre noii săi pacienţi şi a se lămuri de ce oficialităţile ajunseseră să se teamă atât de mult de ei. A aflat că nucleul grupului era format din aproximativ 20 de bărbaţi care fuseseră membri în sectele radical-islamice apărute în Iordania la începutul anilor ʼ90. Cu excepţia liderului, Abu Muhammad al-Maqdisi, un predicator revoluţionar cunoscut pentru diatribele scrise împotriva liderilor arabi, istoricul lor individual nu impresiona. Unii dintre ei fuseseră pungaşi care descoperiseră religia, găsind acceptare şi sens printre zeloţi. Alţii făcuseră parte din armata de voluntari arabi care luptase împotriva sovieticilor în Afganistan în anii ʼ80. Întorşi acasă, într-o Iordanie stabilă şi sigură, aceşti bărbaţi fuseseră atraşi de organizaţiile care le ofereau o cale de a retrăi gloria campaniei afgane prin intermediului războiului sfânt perpetuu împotriva inamicilor Islamului.

Eforturile lor de jihadişti în Iordania fuseseră însă departe de orice glorie. Liderii micii grupări a lui Maqdisi fuseseră arestaţi înainte să poată duce la bun sfârşit prima lor operaţiune, un atac asupra unui post de frontieră israelian. Ţintele celorlalte grupări fuseseră simboluri mărunte ale corupţiei occidentale, de la magazine de băuturi alcoolice, la centre de închiriere casete video şi cinematografe pornografice. Una dintre încercările timpurii de atac cu bombă se sfârşise cu un eşec spectaculos. Un membru al grupării se oferise să planteze explozibil într-un cinematograf pentru adulţi, cu numele de Salwa. După câteva minute petrecute în cinematograf, pretinsul atacator devenise atât de captivat de film încât uitase de bombă. În timp ce stătea pe scaun, vrăjit complet de ceea ce vedea pe ecran, dispozitivul s-a detonat la picioarele lui. Niciun client n-a fost rănit, însă atacatorul şi-a pierdut ambele picioare. Şase ani mai târziu, se număra printre pacienţii lui Sabha, la închisoarea al-Jafr. Doctorul îl observase în decursul primei vizite, sprijinit pe pat, cu pantalonii rulaţi, prinşi la genunchi.

Aproape toţi bărbaţii fuseseră închişi de cel puţin patru ani deja. Dar dacă detenţia ar fi trebuit să îi uzeze pe jihadişti şi să le slăbească încrederea în cauză, încercarea eşuase lamentabil. Având accesul restricţionat în principal la aceleaşi celule comune, aceşti bărbaţi fuseseră obligaţi de privaţiuni şi de caznele zilnice să persevereze ca purişti religioşi printre traficanţi de droguri, hoţi şi ucigaşi. Împărtăşeau un crez comun, un fel de islamism auster, inventat de Maqdisi şi inculcat în decursul interminabilelor săptămâni de încarcerare. Dădeau dovadă şi de o disciplină rar întâlnită. Grupul se comporta ca o unitate militară, cu grade de subordonare clare, demonstrând incontestabilă obedienţă în faţa locotenentului ales personal de Maqdisi, bărbatul cu cicatricea şi pieptul bombat care îi făcuse o impresie atât de puternică lui Sabha în timpul primei vizite. Maqdisi le spunea bărbaţilor ce să gândească, dar mâna sa dreaptă controla tot restul: cum vorbeau şi se îmbrăcau, ce cărţi citeau şi ce emisiuni TV urmăreau, dacă să accepte sau să se împotrivească dictatelor închisorii, când şi cum să lupte. Numele adevărat al acestui bărbat era Ahmad Fadil al-Khalayleh, însă prefera să i se spună "al-Gharib" ("Străinul"), poreclă pe care o căpătase când luptase în războiul civil afgan. Unii, însă, îl strigau deja "cel din Zarqa", oraşul industrial dur din nordul Iordaniei în care crescuse. Apelativul în limba arabă este "al-Zarqawi."

Sabha a avut ocazia să-i urmărească îndeaproape pe ambii lideri. Acel Maqdisi pe care l-a cunoscut i s-a părut liniştit şi agreabil, mai degrabă profesor amiabil decât mistic viclean. Foarte aproape de 40 de ani, avea aerul obosit al intelectualului care simţea că merită o companie mai selectă decât cei 20 şi ceva bărbaţi înapoiaţi cu care împărţea celulă. Emitea cu lejeritate sfaturi religioase şi ocazionala fatwa (dispoziţie religioasă), dar prefera să-şi petreacă timpul în activităţi solitare, scriind eseuri şi citind din Coran. În scris, Maqdisi era neînfricat: dobândise un renume în lumea musulmană pentru cărţi incendiare cu titluri precum Democraţia e religie, în care denunţa regimurile arabe seculare ca antiislamice, cerând distrugerea lor. În cele din urmă, opera sa va avea parte de un asemenea ecou în rândul islamiştilor, încât un studiu comandat de Pentagon în 2006 îl va numi cel mai important nou gânditor în universul intelectual jihadist.

În trecut, şi alţi ideologi islamişti îi criticaseră pe liderii lumii arabe pentru că erau corupţi şi nu mai respectau litera religiei. Aceleaşi teme apăreau şi în scrierile lui Sayyid Qutb, influentul autor egiptean ale cărui opere îi inspiraseră pe fondatorii al-Qaeda. Dar în viziunea lui Maqdisi, fiecare musulman avea obligaţia personală să acţioneze atunci când se confrunta cu erezia oficială. Nu era suficient ca cei credincioşi pur şi simplu să-i denunţe pe conducătorii corupţi. Allah le poruncea să-i măcelărească.
"Concluzia radicală la care ajunsese era că liderii erau nişte necredincioşi, iar musulmanii trebuiau să-i omoare", spunea Hasan Abu Hanieh, un scriitor şi intelectual iordanian care a fost în relaţii amicale cu Maqdisi în anii în care ideile sale începeau să prindă contur. "Uciderea liderilor a fost punctul de cotitură. Era un mesaj care rezona în musulmanii care considerau regimurile stupide, pentru că le permiseseră străinilor să ocupe pământurile arabe. Acestor oameni, Maqdisi nu numai că le valida punctul de vedere, dar le şi transmitea că erau obligaţi să facă ceva în privinţa asta."

În mod ciudat, cel care cerea atât de inechivoc confruntarea inamicilor Islamului avea tendinţa de a evita conflictele. După cum a observat Sabha, de fiecare dată când cei care-l interogau sau agenţii serviciilor de informaţii vizitau închisoarea, el îi primea foarte politicos, întrebându-i ce mai fac familiile lor, spre stupoarea celorlalţi deţinuţi, care suferiseră din cauza aceloraşi persoane. Le explica răbdător gardienilor şi ofiţerilor închisorii de ce ei şi guvernul care îi conducea erau eretici, susţinându-şi argumentaţia cu citate din Coran. Dar, confruntat, bătea în retragere de multe ori, recunoscând că şi alte interpretări, mai puţin severe, ale scripturilor puteau fi la rândul lor valide.
"Poţi să fii membru în Parlament şi să fii un bun musulman în continuare", i-a declarat într-o zi lui Sabha, demonstrând o nuanţă care părea să contrazică teza lui centrală în privinţa răului pe care îl reprezenta guvernarea non-teocratică. "Dacă cineva este ales pentru că vrea să îşi servească poporul, asta înseamnă că este un bun musulman. Dar dacă el crede în democraţie, dacă el crede în regulile imaginate de om, atunci este un necredincios."

Maqdisi părea să îl placă pe tânărul doctor, care, deşi era laic, era singura persoană de la al-Jafr cu studii superioare, în afara lui. Relaţia lor a cunoscut un punct de cotitură în ziua în care cea mai tânără dintre soţiile lui Maqdisi s-a îmbolnăvit în timpul unei vizite la închisoarea din deşert. Femeia suferea de o sângerare menstruală neobişnuit de abundentă, iar Sabha a făcut în aşa fel încât să o consulte la cabinetul lui privat din sat. Gestul risca să echivaleze cu o ofensă (mulţi musulmani ultraconservatori refuză să le permită soţiilor să fie consultate de doctori bărbaţi), însă Maqdisi părea cu adevărat recunoscător. Din acea zi, vizitele doctorului în celulă erau primite cu zâmbetul pe buze.

Dar politeţea şi intelectul sunt instrumente nepotrivite pentru a ordona bărbaţilor dintr-un loc atât de dur ca al-Jafr. Maqdisi avea nevoie de un executant. În Zarqawi, îşi găsise ajutorul perfect: un bărbat unic, posedând în acelaşi timp un devotament absolut şi o cruzime neînduplecată. "E foarte dur", spunea Maqdisi cu admiraţie despre mâna sa dreaptă, "şi e un iordanian autentic, un bărbat al propriului trib."

Cu greu personalităţile lor ar fi putut fi mai diferite. Zarqawi nu avea capacitatea de a simţi căldură sau de a distinge nuanţe. Bărbatul cu cicatricea nu zâmbea. Nu răspundea saluturilor angajaţilor închisorii şi nu se implica în discuţii cotidiene cu ei. Când vorbea, o făcea în argoul unui om care renunţase la liceu şi crescuse ca golan şi pungaş într-unul dintre cartierele cele mai dure din Zarqa. Atitudinea sa morocănoasă şi refuzul de a se conforma regulilor îl singularizaseră drept un tip-problemă încă din adolescenţă. Îl şi ajutaseră să-şi clădească legenda care începuse deja să se consolideze în jurul lui Zarqawi, acum în vârstă de 33 de ani.

Dacă Maqdisi prefera lumea eterică a cărţilor şi ideilor, Zarqawi era în totalitate o fiinţă fizică, cu o constituţie musculoasă pe care şi-o modelase ridicând greutăţi, folosindu-se de găleţi umplute cu pietre în locul halterelor. Poveştile care circulau în şoaptă despre trecutul său infracţional (înjunghierile şi încăierările, proxenetismul şi traficul de droguri) îl făceau să pară periculos şi imprevizibil, un om de acţiune, capabil de orice.

Luptase curajos, uneori chiar nesăbuit, în Afganistan, iar reputaţia sa pentru violenţă impulsivă îl însoţise în închisoare. Sfida autorităţile în mod obişnuit în primele penitenciare în care el şi ceilalţi fuseseră încarceraţi, iar pe deţinuţii care îl iritau îi brutaliza şi umilea, câteodată cu pumnii goi sau cu arme improvizate, iar alteori, se zvonea, sexual. Odată, într-un acces de furie, îl prinsese de gulerul uniformei pe unul dintre gardieni şi îl agăţase într-un cuier. Altă dată, instigase un protest violent al deţinuţilor, înarmaţi cu bâte improvizate şi săbii făcute din stinghiile paturilor. "Am venit să murim!" strigaseră prizonierii, iar unii dintre ei ar fi făcut-o cu siguranţă dacă n-ar fi existat intervenţia oportună a directorului închisorii, care acceptase multe dintre cererile jihadiştilor.

Sub oblăduirea lui Maqdisi, atacurile lui Zarqawi s-au împuţinat, însă energia sa violentă doar şi-a schimbat forma. Zarqawi a început să memoreze Coranul, petrecându-şi oră după oră citind sau privind în gol, cu cartea deschisă în poală. Furia sa difuză a început să se concentreze: o ură nemiloasă şi univocă îndreptată împotriva inamicilor lui Allah. Lista debuta cu monarhul Iordaniei, Regele Hussein, pe care Zarqawi îl vedea ca liderul ilegitim al unei ţări artificiale, responsabil pentru crima de neiertat de a fi încheiat pace cu Israelul. Lista îi includea pe cei care serveau regimul: gardienii, soldaţii, politicienii, birocraţii şi nenumăraţii ceilalţi care profitau de pe urma sistemului în vigoare. Chiar şi pe colegii săi deţinuţi îi denunţa drept kafir-i, adică necredincioşi. Pentru musulmani, termenul nu este un simplu epitet; dacă este folosit într-o fatwa, implică faptul că persoana respectivă a pierdut protecţia legii islamice şi poate fi ucisă fără nicio consecinţă. În interiorul închisorii, gardienii au început să se refere la Zarqawi şi la cei mai apropiaţi adepţi ai săi ca la al-takfiri, adică "excomunicatorii".

În acelaşi timp, Zarqawi a început să preia un control mai strict ca lider şi locotenent al prizonierilor islamişti. Le cerea o obedienţă absolută şi îi mustra de fiecare dată când nu respectau orele de rugăciune sau urmăreau ştirile la televizor prezentate de femei care nu purtau văl. În ciuda manierei sale brutale, câştigase simpatizanţi prin atitudinea sa sfidătoare şi netemătoare în faţa autorităţilor coercitive. Când al-Jafr era vizitat de vreun oficial, Zarqawi deseori îl ignora şi refuza inclusiv să-i răspundă la salut. Şi le ordona oamenilor lui să facă la fel.

Într-o zi, după ce Iordania acceptase să-şi deschidă închisorile inspecţiilor din partea grupurilor care militau pentru drepturile omului, un oficial de rang înalt din Ministerul de Interne a sosit la al-Jafr pentru a controla condiţiile şi a-i implora pe deţinuţi să nu spună nimic negativ străinilor. Islamiştii au refuzat să-i răspundă la întrebări, nici măcar nu l-au privit.

Exasperat, oficialul i-a certat, iar apoi a încercat să-i momească să coopereze sugerând că sentinţele le-ar putea fi reduse. "Cu voia lui Dumnezeu, Regele Hussein vă va ierta!" a spus el.

Zarqawi s-a ridicat brusc şi i-a băgat un deget sub nas birocratului, aproape atingându-l.
"Acest stăpân nu este şi stăpânul nostru!" a mârâit el. "Al nostru este Allah atotputernicul." Vizitatorul a cedat nervos. "Jur pe Dumnezeu că nu vei ieşi de aici!" a urlat. "Vei rămâne în această închisoare!" "Cu voia lui Allah", a replicat cu răceală Zarqawi, "vom scăpa de aici. Cu forţa, dacă aşa vrea Dumnezeu."

Zarqawi avea şi o altă latură. Sabha o putea ocazional întrevedea în timpul vizitelor sale la închisoare. Iar această latură era în contrast evident cu comportamentul obişnuit al lui Zarqawi, ca şi cum ar fi suferit de personalitate dublă.

Toată lumea de la al-Jafr ştia că Zarqawi o adora pe mama lui şi cunoştea felul în care se transforma într-un băieţandru de fiecare dată când ea îl vizita. Se pregătea zile în şir, curăţându-şi hainele în chiuvetă şi făcând lună colţul său de celulă. Unii dintre deţinuţi ştiau de scrisorile de dragoste pe care i le compunea ei şi surorilor lui. Foarte rar era menţionată soţia lui Zarqawi, Intisar, sau cei doi copii mici pe care îi aveau. Dar mamei şi surorilor le scria bileţele pline de ardoare, înfrumuseţate cu poeme şi cu flori desenate pe margini.
"Oh, surioară, cât de mult ai suferit din cauza încarcerării mele de dragul religiei", îi scria lui Umm Qadama într-un bileţel scris caligrafic, alternând cerneala albastră cu cea roşie. Încheia cu un poem:

Ţi-am compus o scrisoare, of, surioara mea,
Care a izbucnit din dorinţa sufletului.
Primul lucru pe care ţi-l scriu este focul inimii mele,
Iar cel de-al doilea e dragostea şi dorul meu.

Celelalte obiecte ale atenţiilor exagerate ale lui Zarqawi erau oamenii săi bolnavi şi suferinzi. Când vreunul dintre islamişti se îmbolnăvea, se transpunea în rolul îngrijitorului eroic, renunţând la propriile pături şi raţii ca să le asigure acestora confortul. Stătea pe lângă Sabha şi un al doilea medic ce se alăturase personalului închisorii, certându-i de fiecare dată când simţea că oamenii lui nu erau trataţi cum se cuvine.
"Unde este medicamentul pe care i l-ai promis acestuia?" întreba el, după cum îşi aminteşte Sabha. Odată, când unul dintre deţinuţi a părăsit al-Jafr pentru câteva zile de terapie la spital, s-a foit tot timpul ca un părinte agitat, cicălindu-l pe Sabha în legătură cu starea omului său.

Sabha era în mod special uimit de blândeţea pe care Zarqawi o afişa către cel mai neputincios dintre deţinuţi, cel cu ambele picioare amputate, pe nume Eid Jahaline, ghinionistul atacator cu bombă care eşuase în cinematograful pornografic. Jahaline, care suferea de o tulburare psihică, pe lângă mutilarea fizică, rămăsese tot timpul alături de ceilalţi islamişti, în ciuda dizabilităţilor sale extreme. Zarqawi se autoproclamase valetul lui personal, ajutându-l să se spele, să se îmbrace şi să se hrănească. În majoritatea zilelor, îl lua pur şi simplu în braţe şi îl ducea la toaletă. Sabha suspecta că acest ritual zilnic era motivat în aceeaşi măsură de concepţia bizară despre bună-cuviinţă a lui Zarqawi, precum şi de o compasiune autentică pentru camaradul său. În codul moral strict al islamiştilor, ca un bărbat să-şi expună corpul gol celorlalţi ar fi constituit atât o umilinţă, cât şi un păcat.

Într-o seară, în timp ce Sabha vizita celula, Jahaline a fost cuprins de una dintre ocazionalele sale căderi, o criză însoţită de ţipete care de obicei necesita tratament cu antipsihotice. Sabha a pus mâna pe seringă şi se pregătea să îi administreze injecţia, când Zarqawi a făcut un pas în faţă pentru a-l opri. Fără să rostească vreun cuvânt, Zarqawi a luat o pătură de pe unul dintre paturi şi a înfăşurat-o în jurul părţii de jos a trunchiului lui Jahaline. Ţinând pătura strânsă cu o mână şi desfăcându-i elasticul care-i ţinea pantalonii, i-a expus un semicerc îngust de piele. Apoi, i-a făcut semn doctorului.
"Asigură-te doar că e în locul potrivit", i-a ordonat. Sabha a pipăit prin material după osul pelvian şi, mulţumit, a introdus acul în carnea palidă.

Când a terminat, iar Jahaline se odihnea liniştit, Sabha şi-a ridicat ochii pentru a-l surprinde pe Zarqawi privindu-l satisfăcut. Ceva era diferit în ochii reptilieni, o însuşire pe care doctorul n-o observase înainte. S-a gândit că ar fi putut fi începutul unui zâmbet.

Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii

Vadim Guzun
Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii: documente, 1965-1979
Editura Argonaut, 2018

Citiţi nota asupra acestei ediţii a cărţii.

*****
Intro

Volumul 26 din seria Afaceri Orientale oferă cercetătorilor şi cititorilor interesaţi de relaţiile româno-sovietice un important instrument de lucru, relevând soarta lui Pan Halippa după revenirea din URSS în Republica Socialistă România, organizată după modelul sovietic, aservită intereselor Kremlinului, precum şi modul în care s-a pus problema Basarabiei la Bucureşti în timpul regimului Ceauşescu. Astfel cum rezultă din sursele publicate de Vadim Guzun, liderul unionist nu va uita şi va reproşa autorităţilor române, pe bună dreptate, faptul şi condiţiile în care a fost predat Moscovei, deşi ar fi putut foarte bine să nu o facă. Detenţiile sovietică şi românească, înainte şi după incalificabila "extrădare", vor reprezenta două constante ale dosarelor Halippa, bază pentru urmărirea până la sfârşitul vieţii. Apariţia culegerii Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii, 1965-1979 are o puternică latură simbolică, dată fiind împlinirea în 2018 a unui secol de la unirea Basarabiei cu România, dar şi una pragmatică, contribuind la descifrarea originilor poziţiei actorilor statali interesaţi în rezolvarea sau tergiversarea rezolvării chestiunii basarabene, care nu şi-a pierdut actualitatea. (Mihai Taşcă)

***
Fragment

DOCUMENTE
- 50 -
Notă a Securităţii de redare a convorbirii lui Pantelimon Halippa cu Ion Moraru şi Nichita Smochină pe tema discursului radiodifuzat al lui Anton
Crihan, cu prilejul semicentenarului unirii Basarabiei cu România.

Data: 28 martie 1968

PANTELIMON HALIPPA
Telefon 11.59.43

Redat din limba română - Strict Secret
Nr. filelor: 3 - Exemplar nr.^[i]
Postul nr. 6/5 - Direcţia I-a/121

Ora 12.13 - chemat
Dl HALIPPA este sunat la telefon de dl ION MORARU, care îl întreabă dacă a ascultat la radio pe ANTON^[ii] şi dl HALIPPA arată că l-a ascultat şi s-a bucurat de felul cum s-a sărbătorit 50 de ani de la unire, ANTON arată că pe străzile New Yorkului şi ale Londrei românii au manifestat şi s-au ţinut conferinţe. Dl ION arată că şi el a ascultat emisiunile lui ANTON şi s-a bucurat.
Dl HALIPPA arată că "Eu am fost foarte vesel că în cele din urmă ANTON al nostru şi-a făcut datoria, pentru că eu tot i-am scris că el este considerat de noi ca ambasadorul nostru acolo şi el, vasăzică, s-a pătruns de sentimentul datoriei şi a făcut-o bine".
Dl ION arată că, în general, toţi românii de afară şi-au făcut datoria cu ocazia unirii. În continuare, dl HALIPPA arată că este ocupat cu lucrarea şi a ajuns la capitolul privind Comisia Agrară din Sfatul Ţării. Doreşte să ştie dacă dl ION îşi aminteşte câte ceva despre activitatea acestei comisii, întrucât dosarul pe care l-a pus la dispoziţie SURUCEANU NICULAI este scris cu cerneală şi e puţin şters, nu se mai poate citi bine.
Dl ION nu cunoaşte nimic deoarece în acea perioadă a fost mobilizat, aşa că tot la studierea dosarului rămâne.
În încheiere, se înţeleg să mai discute şi în una din zile vor face o vizită doamnei PELIVAN, pentru că zilele astea i-a murit o soră. Mai discută probleme de sănătate şi se salută.

Ora 19.56 - telefon 15.79.68,
POPA GHEORGHE, Calea Victoriei nr. 139 et. 5, ap. 30
Dl HALIPPA discută cu dl SMOCHINĂ şi-l întreabă dacă a auzit ce-a fost la New York şi Londra cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la unirea tuturor românilor şi dacă e adevărat că şi la postul nostru de radio s-a anunţat acest lucru, deoarece lui nu-i vine să creadă.
Dl SMOCHINĂ arată că la noi la radio nu s-a vorbit nimic despre această problemă, dar despre sărbătorirea de la New York a auzit cu urechile lui la radio.
Dl HALIPPA îl întreabă dacă ştie cum se mai numea generalul sau mareşalul FRUNZE şi unde e născut.
DL SMOCHINĂ nu ştie numele mic al lui FRUNZE şi era născut într-o localitate din apropierea lui. Se va interesa şi-i va comunica.
Dl HALIPPA ştie că FRUNZE a avut un rol mare în lupta cu generalii care luptau pentru restabilirea ţarismului, cum era KOLCEAK. Dl SMOCHINĂ arată că FRUNZE a luptat mai mult în Siberia, Taşkent, unde era trimis de STALIN. Pentru documentare corectă, dl SMOCHINĂ promite ca mâine să meargă la bibliotecă şi să extragă tot ce apare în legătură cu viaţa lui FRUNZE. Revenind la sărbătorirea a 50 de ani de la unirea românilor, dl SMOCHINĂ arată că în afară de manifestările avute la New York, Londra şi la Paris au avut loc manifestări de stradă. La Londra a avut loc un recital la pian. În afară de aceste manifestări s-au depus memorii la ONU, Ambasada Sovietică şi la Ambasada Română.
Dl HALIPPA scoate în evidenţă aportul lui ANTON CRIHAN în problema aceasta şi dl SMOCHINĂ crede că a fost mai mult împins.
Dl HALIPPA arată că la radio nu a recunoscut vocea lui ANTON, iar SMOCHINĂ arată că vocea era înregistrată pe bandă, dar mai interesant a fost cuvântul de deschidere făcut de TIMOFTE.
Dl HALIPPA arată mai departe (redau în dialog)^[iii]:
Dl H: Uite ce m-am gândit eu, deoarece expunerea lui a fost destul de sărăcăcioasă.
Dl S: Foarte sărăcăcioasă.
Dl H: Eu m-am gândit să-i trimit actul aşa cum l-am reconstituit noi.
Dl S: Păi, mai bogat este al dv.
Dl H: Şi... dar numai atâta, un exemplar i l-am dat lui CRISTESCU, altul lui PUŢURI şi al treilea lui OŢETEA.
Dl S: Al patrulea este la SINICLIU. Mi l-aţi dat mie şi eu l-am dat lui SINICLIU. Am să-l iau eu de la SINICLIU şi să-l completăm.
Dl H: Da, eu aş vrea să-l trimit, pentru că el, în cele din urmă, el nu a avut datele acelea, care, după a mea socoteală, sunt mult mai însemnate decât ceea ce a spus el, că el a spus numai generalităţi.
Dl S: Foarte superficial.
Dl H: Amănuntele sunt mai importante.
Dl S: Şi mai ales amănuntele celor trei care au votat contra, să se ştie cine erau şi să se ştie că au fost în serviciul statului român. Eu când l-am ascultat era şi SINICLIU, l-am chemat şi i-am spus, vino, domnule, să auzim şi l-am întrebat după aceea pe dânsul, zic, ce zici, ei, zice, putea să dea mai bine, mai mult.
Dl H: Păi, fireşte că putea.
Dl S: Nu a avut date şi la un moment dat mi-a făcut impresia că parcă a fost tăiată cuvântarea lui, ştiţi, aşa, parcă întreruptă, mai aştept, că poate să mai dea ceva.
Dl H: Mai întâi de toate, în scrisoarea aceea a lui se spunea că lui i-au cerut şi un interviu.
Dl S: Da.
Dl H: Ei, acel interviu dacă ar apărea, poate ar fi...
Dl S: Poate ar fi mai clar, mai mult.
Dl H: Mie nu-mi venea să cred că VIŞOIANU ar fi aşa, dintr-o origine aşa obscură.
Dl S: Dar ce-l interesează asta?
Dl H: Nu ştiu de ce, se vede că acolo este o mâncătorie oarecare.
Dl S: Probabil.
Dl H: Pentru că, de pildă, tot ANTON îl face pe JONI STERI băiatul.
Dl S: Da, îl ştiu.
Dl H: Acolo RADOVICI îl face pur şi simplu că este o canalie, asta înseamnă că acolo este o mâncătorie între emigranţii ăştia.
Dl S: Ca şi la Paris.
Dl H: Eu înainte vreme credeam că JONI STERI e la Paris, dar din scrisoarea asta de acum nu ştiu de ce... VIŞOIANU e în America?
Dl S: Eu nu ştiu dacă mai este în viaţă VIŞOIANU.
Dl H: A, nu ştii!
Dl S: Nu ştiu de asta, ştiu că era în America într-un timp, iar CRETZIANU e la Londra şi la un moment dat ei se mâncau amândoi, dar VIŞOIANU, dacă nu mă înşel, mi se pare că nu este în viaţă, dar din moment ce se interesează de dânsul, înseamnă că este în viaţă.
Dl H: Eu cred că este în viaţă. În tot cazul, eu încerc acuma să aflu ceva şi am găsit o funcţionară care e originară şi ea din comuna Ceptura şi spune că Ceptura e un orăşel şi este foarte bine gospodărit, fiindcă sunt sonde de petrol şi oamenii sunt înstăriţi şi, ce e drept, zice că sunt şi trei curţi boiereşti vechi şi la acele curţi boiereşti poate că pe vremuri să fi fost rod ţigani şi atunci ar putea să se întâmple ce-l interesează pe ANTON că VIŞOIANU este din ţigani.
Dl S: Nu ar fi de mirare.
Dl H: Dar în tot cazul, pe mine această latură nu mă interesează decât atâta deoarece el ne roagă ca noi să facem investigaţii şi să-i spunem ce-i această Ceptura şi care e originea lui VIŞOIANU şi trebuie să facem treabă aceasta, că poate are nevoie.
Dl S: Da, are nevoie şi poate cine ştie în ce, pentru că este pus el singur şi el poate vrea să se apere.
Dl H: Nu ştiu.
Dl S: Din moment ce se interesează şi de unul şi de altul, înseamnă că el trebuie să fie în conflict cu dânşii. O să caut şi eu la Academie să întreb, dacă o să am de la cine.
Dl H: Vasăzică dumneata ai să-mi dai cu FRUNZE, comuna sau satul de origine şi pe urmă amănunte cu luptele lui cu generalii lui, cu KOLCEAK şi ruşii, ştiu eu cine şi de ce STALIN a vrut să-l trimită cât mai departe, ca să nu joace un rol la Moscova.
Dl S: Iacă, mi-am adus aminte, el e din Zahareuca, e o gară mică şi un sat moldovenesc, cam la 50 km de la Tiraspol.
Dl H: Eu aşa am avut impresia până acuma, că STALIN l-a exploatat la maximum pe acest român care a avut o capacitate strategică mare şi care a avut un rol foarte important în salvarea revoluţiei socialiste a lui LENIN şi deoarece STALIN voia să rămână el singur stăpân pe moştenirea lui LENIN, el pe toţi i-a înlăturat, i-a fugărit, cum e, de pildă, TROŢKI, care a trebuit să plece în America şi nici acolo nu a scăpat.
Dl S: A fost omorât acolo.
Dl H: Ceea ce înseamnă că STALIN a fost într-adevăr un om care ştia ce face şi cum face, pe dânsul nu-l oprea nicio crimă şi de aceea sute de mii de morţi în războaiele civile care le-au purtat ei acolo.
Dl S: Da, păi era IAKIR din Basarabia, tot aşa, el l-a împuşcat şi era mâna dreaptă a lui la un moment dat şi s-a luptat foarte mult. El, de obicei, se folosea de prietenii lui şi după aceea căuta sau să însceneze procese sau să-i îndepărteze să nu fie cu dânsul şi să fie în dizgraţie, dar ca dovadă că acest FRUNZE a fost unul din bunii conducători, i-a dat numele Academiei Militare, el a jucat un mare rol.
Dl H: Da, Academia Militară cu numele lui FRUNZE, asta înseamnă că el a fost salvatorul Revoluţiei Socialiste a lui LENIN şi armata sovietică a fost organizaţia lui.
Dl S: El a organizat-o.
Dl H: El a avut talentul militar.
Dl S: Iar generalul BRUSILOV a fost acela care a apărat Moscova, la un moment dat, el căzuse în Moscova, era general vechi, şi atunci ăştia l-au sechestrat şi i-a pus condiţiile, ori te omorâm, ori ne faci planul de apărare şi atunci el a făcut planul de apărare împotriva lui DENIKIN şi KOLCEAK, dar FRUNZE a fost unul din cei mai mari. Ştiţi ce era el, caporal în armată.
Mai departe scoate din nou în evidenţă calităţile de militar ale lui FRUNZE.
Redactat: cpt. COSMA AURORA
29.03.1968

2ex./1ex.Dir.¥I-a/2ex.Dir.¥XI-a/Dactilo: ZECIU N.
ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 21, ff. 313-315. Document în original.

-51-
Plan de măsuri al Direcţiei I-a a Securităţii în cadrul urmăririi lui Pantelimon Halippa şi a "comitetului basarabenilor" din jurul său; una
din sarcini - de a stabili dacă există "intenţii dirijate din străinătate".

NOTĂ

Consiliul Securităţii Statului - 121/F.I./29.03.1968
Dir. Gen. de Informaţii Interne - Strict Secret
Direcţia I-a - Ex. unic

SE APROBĂ,
ss, indescifrabil^[iv]

PLAN DE MĂSURI

În cadrul problemei "Foşti demnitari" se află lucrat informativ HALIPPA PANTELIMON, fost membru în delegaţia permanentă a CC-PNŢ şi ministru al Basarabiei.
Din materialele acumulate în cadrul urmăririi rezultă că HALIPPA PANTELIMON încă din toamna anului 1966 s-a preocupat de strângerea unor documente care să ateste faptul că Basarabia şi Bucovina sunt ţinuturi româneşti.
În acest scop, a luat legătura cu o serie de persoane originare din Basarabia şi Bucovina, motivând că are însărcinarea din partea organelor de partid în acest sens.
Recent, a luat fiinţă un comitet al basarabenilor, care au întocmit un memoriu către CC al PCR, cu scopul de a obţine aprobarea unei manifestaţii colective cu privire la aniversarea a 50 de ani de la unirea Basarabiei cu România.
Acest comitet se întruneşte de două ori pe săptămână la domiciliul lui HALIPPA PANTELIMON, unde discută o serie de probleme, necunoscute în totalitate organelor noastre.
Din acest comitet se cunoaşte până în prezent că fac parte, printre alţii: IACOBESCU TEODOR, originar din Basarabia, fost membru în CC-PNL; ŢEPORDEI VASILE, preot, fost deţinut în URSS; SINICLIU ELEFTERIE, fost deputat liberal şi primar al oraşului Odessa; VĂRZARU SIMION, membru în cercul de studii al PSDI şi alţii, care îl susţin şi încurajează în acţiunile întreprinse.
Având în vedere cele menţionate mai sus, în faţa urmăririi lor stau următoarele sarcini:
- Concretizarea activităţii pe care aceştia o desfăşoară, dacă întreprind în mod practic acţiuni împotriva regimului. De a stabili dacă acţiunile ce doresc să le întreprindă nu sunt speculate de elementele duşmănoase sau sunt intenţii dirijate din străinătate.
- Stabilirea tuturor persoanelor care fac parte din comitetul acestor basarabeni, scopul adevărat al formării, ce sarcini are, de către cine este condus şi la iniţiativa cui a luat fiinţă.
- Documentarea eventualei activităţi duşmănoase pe care o desfăşoară aceştia.
În vederea realizării sarcinilor ce stau în faţa urmăriri, se vor lua următoarele măsuri:
- Pe linie informativă, vor fi dirijaţi informatorii "NICU" din legătura tov. cpt. BICA N., "BRĂILESCU" din legătura tov. cpt. DIŢULESCU N. şi "VLAICU PETRE" din legătura tov. mr. CULCEA.
- Deoarece informatorul "BRĂILESCU" dispune de posibilităţi de informare pe lângă HALIPPA PANTELIMON, se bucură de încrederea acestuia, va fi dirijat în continuare în scopul de a stabili preocupările sale prezente, persoanele care îl vizitează la domiciliu, conţinutul memoriului făcut către CC-PCR, precum şi cine face parte din comitetul basarabenilor.
- Informatorul "NICU" va fi dirijat cu scopul de a stabili vederile prezente ale lui HALIPPA PANTELIMON şi ale celorlalte elemente care îl vizitează la domiciliu, ce lucrează în prezent, precum şi proiectele basarabenilor de viitor.
- Informatorul "VLAICU PETRE", cu mari posibilităţi pe lângă preotul ŢEPORDEI V-LE, fost colaborator al organelor de securitate sovietice, prietenul cel mai apropiat al lui HALIPPA PANTELIMON, va fi dirijat în continuare pe lângă ŢEPORDEI V-LE, cu scopul de a stabili dacă acesta nu cumva colaborează şi în prezent, dacă are sarcini de a instiga pe basarabeni la anumite acţiuni duşmănoase.

ALTE MĂSURI

- Întrucât comitetul de basarabeni, format, se întruneşte de două ori pe săptămână la domiciliul lui HALIPPA PANTELIMON şi pentru a cunoaşte ce probleme discută, în cazul când nu participă informatorii, se vor lua măsuri de instalare ITL pe timp de 30 de zile.

Termen 1.04.1968

- Având în vedere că în imediata apropiere a lui HALIPPA PANTELIMON se află preotul ŢEPORDEI VASILE, fost colaborator al organelor de securitate sovietice, care participă activ la toate acţiunile basarabenilor, în unele cazuri fiind chiar iniţiator şi organizator, contactând cu această ocazie şi alte persoane necunoscute de către noi, va fi pus în filaj pe o perioadă de 10 zile^[v].

Termen 5.04.1968

- Pentru a cunoaşte mai bine relaţiile ce le au în rândul basarabenilor, numiţii ŢEPORDEI VASILE, SINICLIU ELEFTERIE şi VĂRZARU SIMION, care au posturi telefonice la domiciliu, se vor lua măsuri de instalare a ITL-ului, la fiecare persoană în parte.

Termen 5.04.1968

- În perioada urmăririi, se va pune în control corespondenţa lui HALIPPA PANTELIMON şi a persoanelor ce apar în anturajul lui ŢEPORDEI VASILE, SINICLIU ELEFTERIE, VĂRZARU SIMION şi IACOBESCU TH.

Termen 1.04.1968

În funcţie de situaţiile noi ce vor apare pe parcursul urmăririi, planul va fi completat şi cu alte măsuri.

Lt. maj. de securitate, ss, FALCAN I.

DE ACORD,
p. Şef Serviciu, ss, indescifrabil^[vi]
Şef Birou, ss, indescifrabil
Red. FALCAN I./Dact.: ROTARU G./Ex. unic, r.d.9

ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 1, ff. 3-5. Document în original.

-62-
Notă-raport a Direcţiei I-a a Securităţii privind intenţiile
"necorespunzătoare" ale Pantelimon Halippa în problema
basarabeană; memoriu către generalul De Gaulle.

Consiliul Securităţii Statului - 120/T.D./08.05.1968
DGII-Direcţia I-a - Strict Secret
Ex. nr. 1

NOTĂ-RAPORT PRIVIND UNELE ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE HALIPPA PANTELIMON, FOST DEPUTAT PNŢ ŞI MEMBRU ÎN "SFATUL ŢĂRII"

În acţiunea de strângere a unor documente inedite cu privire la actul istoric al Unirii Basarabiei şi Bucovinei cu România, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR a solicitat unele date şi lui HALIPPA PANTELIMON, fost deputat PNŢ şi membru în "Sfatul Ţării". Acesta a răspuns favorabil, dar, interpretând în mod greşit solicitarea, a reluat legăturile cu o serie de foşti politicieni basarabeni, cărora le-a spus că "a sosit momentul" să întreprindă unele acţiuni prin care să ceară retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei.
Găsind poziţie favorabilă şi la cei pe care i-a contactat, împreună au hotărât ca, printre alte acţiuni (raportat în informarea noastră nr. 268 din 19 aprilie), să predea la Ambasada franceză un memoriu care să fie înaintat generalului DE GAULLE, cu ocazia vizitei în ţara noastră. "Raţiunea" unei astfel de acţiuni este că DE GAULLE, fiind în relaţii bune cu Uniunea Sovietică, ar putea interveni şi "determina" retrocedarea celor două provincii.
Memoriul are un caracter documentar (date etnografice, istorice etc.), încadrân-du-se, în general, pe linia datelor solicitate de către tov. ION POPESCU-PUŢURI. Dacă în trecut HALIPPA se gândea ca acest memoriu să ajungă la DE GAULLE "cu ştirea guvernului", acum a hotărât să facă acest lucru î mod "secret", deoarece în cazul când i s-ar interzice şi el totuşi ar continua acţiunea, ar putea avea neplăceri.
Despre intenţiile sale HALIPPA PANTELIMON a vorbit mai multor persoane, creând astfel posibilitatea obţinerii memoriului şi chiar a unor discuţii cu el, fără riscul deconspirării măsurilor ITX sau a informatorilor.
Faţă de cele raportate, considerând intenţiile lui HALIPPA ca necorespunză-toare,

PROPUNEM:

A se aproba luarea unor măsuri pentru obţinerea memoriului respectiv şi prevenirea şi altor acţiuni pe care sus-numitul sau alţi basarabeni ar încerca să le întreprindă cu ocazia vizitei Preşedintelui Franţei în ţara noastră.
Colonel de securitate, ss, TOADER D-TRU£^[vii]

Red.: Cpt. NĂTĂLEŢU D-TRU/Dact.: ROTARU G./Ex. două/r.d. 273
ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 1, ff. 13-14. Document în original.

-74-
Notă privind vizita sursei "Făgărăşanu" la Pantelimon Halippa; Halippa
crede că Cehoslovacia va învinge, apreciază curajul conducătorului Ceauşescu; va ajuta la dovedirea apartenenţei istorice a Basarabiei la România.

Primit: cpt. SMĂRĂNDACHE C-TIN
Sursa: "FĂGĂRĂŞANU"
Casa: "Brezoianu"
25.07.1968, ora 18.30

NOTĂ

În ziua de 24 iulie 1968, conform instrucţ., pe la orele 10.a.m., am vizitat pe fostul ministru naţional-ţărănist PANTELIMON HALIPPA, la domiciliul său din Bucureşti, str. Alexandru Donici nr. 32, Sect. 2.
Locuieşte la parter, cu soţia sa. În acelaşi imobil mai locuieşte şi fiul său ing. RADU HALIPPA şi altă rudă.
M-a primit bătrânul PANT. HALIPPA cu aceeaşi modestie care l-a caracterizat de totdeauna. Este îmbătrânit şi bolnav [...] ^[viii]. Încolo, foarte comunicativ. Pe biroul său, din hol, avea desfăcută o colecţie de ziare apărute sub conducerea sa, în Basarabia, între anii 1906-1919, scrise cu litere chirilice, dar în limba română, din care extrăgea anumite date, necesare la descrierea vieţii lui, intitulată "Cronica vieţii mele" şi care a ajuns acum descrisă în 1016 pagini de caiet tip şcolar.
După ce am discutat anumite chestiuni mărunte, necesare introducerii, după ce m-a chestionat ce fac în prezent, aşezându-se culcat pe un scaun, a început să-mi depene amintiri din viaţa sa politică dinainte de 1918 şi după. Ce a făcut pentru Basarabia şi pentru ţara asta a noastră şi câte a pătimit pentru fanatismul lui naţional, însă având la bază democratismul şi ideea de dreptate pentru toate naţionalităţile conlocuitoare.
Mi-a povestit lupta dusă de el, alături de CONST. STERE, pentru libertatea Basarabiei şi după exilarea lui STERE continuând-o el, în Basarabia, prin toate mijloacele - Unirea din 1918 şi tot ceea ce a urmat apoi.
Cum a fost arestat în 1950 şi cum a fost luat din lagărul de la Sighetu Marmaţiei de către organele poliţiei secrete sovietice şi dus în Siberia, unde a fost judecat şi condamnat din ordinul lui STALIN la 25 ani; viaţa dusă în lagărele sovietice şi salvarea lui, în urma morţii lui STALIN şi a  unui memoriu care a căzut în mâna ambasadorului nostru la Moscova, IORGU IORDAN, fost coleg de universitate cu el şi care l-a repatriat în România.
Ceea ce a urmat aicea şi cum şi-a reluat domiciliul în casa sa, unde locuieşte în prezent.
Mi-a destăinuit că, deşi este bătrân şi memoria l-a cam părăsit, totuşi caută să-şi aducă aminte viaţa, pentru a reda fidel viaţa politică a Basarabiei, românească de totdeauna - deoarece arhiva acesteia, după cum i-a confirmat BOGOL^[ix], a fost ridicată de sovietici şi dusă care la Moscova, care la Chişinău şi Cernăuţi, unde ar fi trebuit să fie normal nu-i, fiindcă a căpătat informaţii sigure, de la nişte prieteni ce au rămas acolo. De asemeni, toate documentele şi lucrările despre Basarabia ce se găseau în Biblioteca şi la Academia Română, Arhivele Statului etc. au fost ridicate de sovietici şi nu se mai găsesc.
Îl acuză pe ROLLER de toate acestea. Îi pare rău că nu şi-a scris mai înainte cu 20 ani memoriile, dar speră şi acum să refacă ceva. Lucrează la Institutul de Istorie şi-i foarte mulţumit de pensia pe care o primeşte. Îi părea rău că CEZAR SPINEA-NU, fost şef al organizaţiei naţional-ţărăniştilor de Dâmboviţa, o duce f. greu - fără pensie.
Îmi mai spunea că de fostul ministru liberal VICTOR SLĂVESCU, cu care-i bun prieten şi care lucrează şi el pentru "ţara aceasta şi neamul acesta românesc", cum îi place să spună, susţinând că românii au împrumutat limba dacilor, căci dacii vorbeau o vulgară latină şi numai aşa au putut să se înţeleagă vechii daci TRAIAN şi să se facă contopirea în acest scurt interval de timp.
Mi-a spus despre dna MIHALACHE, care se află în prezent internată în Căminul Geriatrie, de sub conducerea dnei dr. ASLAN şi care-i vizitată destul de des de rude şi prieteni. Mi-a vorbit de ION MIHALACHE, care a murit la R. Sărat şi care, deşi i s-a făcut propunerea de a fi eliberat, dacă-şi ia angajamentul să facă o declaraţie politică fidelă progresului realizat de actualul regim, în urma celor ce va constata că s-a realizat în aceşti 20 ani de guvernare, după ce va constata de facto realizările, ar fi refuzat, preferând închisoarea decât eliberarea condiţionată.
Susţinea că ION MIHALACHE, bunul lui prieten personal şi politic, a greşit, în 1944-1945, când i s-a oferit de VÎŞINSKI, prin dr. LUPU, o întrevedere personală cu acesta, conducerea guvernului BPD, care i s-a oferit apoi lui P. GROZA în combinaţie cu TĂTĂRESCU etc. S-a condus după MANIU, care, deşi un bun român, deşi fanatic adept al englezilor, care l-au părăsit, când n-au avut nevoie de el.
Mi-a afirmat că a trimis lui DE GAULLE, recomandat, la Ambasada Franţei, un memoriu privitor la Basarabia şi Bucovina, arătându-mi recipisa.
Îşi dă seama de eforturile pe care le face actualul regim pentru menţinerea independenţei şi suveranităţii patriei noastre, în conjunctura politică internaţională şi în cadrul Pactului de la Varşovia şi apreciază curajul conducătorului statului tov. NICOLAE CEAUŞESCU, cu care, afirmă, în toate ocaziile această politică a ţării noastre, care a devenit ideea de bază a convieţuirii tuturor popoarelor mari şi mici.
I-au plăcut discursurile lui [...] ^[x], care a vorbit foarte deschis.
Despre Cehoslovacia s-a arătat îngrijorat, însă crede că Uniunea Sovietică, influenţată de conducerea RDG-ului, care nu vede bine reluarea legăturilor Cehoslovaciei cu RFG-ul, care a abolit dictatul de la München, ceea ce pe Cehoslovacia o interesează f. mult, dar crede că va reuşi să învingă aceste obstacole, deoarece politica Cehoslovaciei este susţinută de toate fostele comunităţi din lumea întreagă.
"Noi am avut întotdeauna curajul să susţinem Cehoslovacia în timpurile grele şi deschis."
HALIPPA nu doreşte decât o Românie liberă, mare, prosperă, stăpână pe destinele ei şi afirmă că, atât cât va putea, prin mijloacele intelectuale de care dispune, va ajuta la dovedirea apartenenţei istorice a Basarabiei la ţara noastră.
"FĂGĂRĂŞANU"

Nota ofiţerului
HALIPPA PANTELIMON este în baza de lucru a problemei PNŢ, unde se va da nota spre exploatare.
Informatorului i s-a indicat să-şi intensifice relaţiile cu HALIPPA P., iar prin acesta să restabilească legăturile şi cu alţi foşti PNŢ-işti pe care îi cunoaşte, iar prin discuţiile ce le va angaja să caute a stabili ce probleme au în prezent şi ce preocupări politice manifestă.
Cpt. SMĂRĂNDACHE C-TIN
Nota informativă se confirmă prin nota ITX din 24 iulie 1968.
Cpt. SMĂRĂNDACHE C-TIN

ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 1, ff. 32-34. Document în original.

---

[i] Rubrică necompletată.

[ii] Subliniere dublată de menţiunea olografă "Cine este?". Nota noastră: este vorba despre ANTON CRIHAN şi discursul său despre unirea Basarabiei cu România, emis de postul de radio Europa Liberă".

[iii] Paranteze în original.

[iv] Rezoluţie: "- Să se înregistreze ca mapă de lucru. / - În măsurile ce se iau, centrul de greutate să fie persoanele din anturajul lui HALIPPA şi să clarificăm dacă nu sunt şi unele dintre ele cu tendinţe sau alte interese ostile orânduirii noastre. / Termen de verif. 15 iulie 1968. / ss, indescifrabil / 10.05.68".

[v] Subliniere, urmată de rezoluţie în dreptul propunerii: "Cu întreruperi, pt. a nu sesiza filajul".

[vi] Rezoluţie: "Dacă din măsurile luate se va stabili că ŢEPORDEI primeşte vizite acasă, să instalăm tehnică. / Col., ss, indescifrabil".

[vii] Rezoluţie la finalul documentului: "Propun să discutăm cu P. HALIPPA. / Col., ss, indescifrabil".

[viii] Aspecte privind viaţa privată, nu se publică.

[ix] Astfel a reţinut informatorul numele lui Leon T. Boga, fost director al Arhivelor Naţionale din Basarabia în perioada interbelică. Vezi pe larg "Macedoneanul": Nida Boga în dosarele Securităţii: documente, 1959-1974, Vadim Guzun, Cristina Preutu, editori, Bucureşti, Editura Mediadocs Publishing, 2017.

[x] Nume indescifrabil.