Flamurile negre: ascensiunea ISIS

Joby Warrick
Flamurile negre: ascensiunea ISIS
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Joby Warrick este câştigătorul a două premii Pulitzer, primul pentru jurnalism în 1996 şi al doilea pentru nonfiction în 2016 pentru Flamurile negre: ascensiunea ISIS. Autor al bestsellerului publicat în 2011, The Triple Agent, Joby Warrick scrie pentru The Washington Post din 1996 despre Orientul Mijlociu, diplomaţie şi securitate naţională.

A fost corespondent UPI în Europa de Est şi a colaborat cu publicaţii ca Philadelphia Inquirer şi Delaware County Daily Times.

*

Câştigătoare a premiului Pulitzer 2016 pentru nonfiction, Flamurile Negre: ascensiunea ISIS a fost considerată cea mai bună carte a anului 2015 de către The New York Times, The Washington Post, People Magazine, San Francisco Chronicle, Kansas City Star şi Kirkus Reviews.

Într-o relatare dinamică şi dramatică, reporterul Joby Warrick dezvăluie felul în care acţiunile militanţilor islamişti din spatele ISIS au luat naştere într-o închisoare izolată din Iordania şi s-au răspândit cu ajutorul involuntar a doi preşedinţi americani. Bazându-se pe accesul la surse unice la nivel înalt din CIA şi din serviciile secrete iordaniene, Warrick completează puzzle-ul, moment cu moment, cu detalii operaţionale, perspective ale diplomaţilor şi spionilor, generalilor şi şefilor de stat, dintre care mulţi au prevăzut o ameninţare mai mare decât al-Qaeda şi au încercat cu disperare să o oprească. Flamurile negre este o relatare istorică, genială şi definitivă, care expune ramificaţiile celei mai periculoase ameninţări teroriste de astăzi.

"Reporter la The Washington Post şi autor al bestsellerului din 2011 The Triple Agent, Joby Warrick are un dar pentru a construi relatări cu o energie şi detalii de romancier şi în acest volum creează cel mai revelator portret al lui Abu Musab Al-Zarqawi, fondatorul organizaţiei care va deveni Statul Islamic (cunoscut şi ca ISIS)... Pentru cititorii interesaţi de rădăcinile Statului Islamic şi geniul malefic al fondatorului său, nu există o carte mai bună cu care să înceapă." (Michiko Kakutani, The New York Times)

"Cartea lui Warrick este probabil cea mai detaliată şi nuanţată relatare a formării şi ascensiunii ISIS publicată până acum. Flamurile negre e plină de personalităţi, dar păstrează şi un focus atent pe arcul larg al istoriei." (Boston Globe)

"Warrick construieşte diagrama ascensiunii lui Zarqawi de la un huligan iordanian împătimit al băuturii la unul dintre cei mai brutali jihadişti din lume. Demonstrează cât de mult îi datorează lui Zarqawi militanţii Statului Islamic: nu doar ideologia, ci chiar culoarea uniformelor pe care prizonierii le poartă în execuţiile filmate. Militanţii ISIS, explică una dintre sursele lui Warrick, sunt «copiii lui Zarqawi»." (The New Yorker)

"Joby Warrick construieşte Flamurile negre cu măiestria unui spion, mintea unui reporter de investigaţii şi cu talentul unui romancier. Arareori o carte cu un subiect atât de vast şi complex clarifică lucrurile cu atâta uşurinţă." (Dana Priest, reporter Washington Post, premiată de două ori cu Pulitzer)

Fragment
"Ce fel de persoană poate ordona doar din priviri?"

Închisoarea iordaniană cea mai faimoasă este vechea fortăreaţă al-Jafr, cunoscută timp de zeci de ani ca locul unde erau duşi cei care reprezentau o ameninţare pentru a fi daţi uitării. E aşezată în afara satului beduin cu acelaşi nume, pe un drum care marchează ultima frontieră între existenţa umană şi neîndurătorul deşert din sud-est. Dincolo de închisoare, terenul se aplatizează şi devine un bazin de noroi încins care se întinde cât vezi cu ochii, fără nicio colină, stâncă sau petic de iarbă. Străvechea mare care se afla aici s-a evaporat acum câţiva eoni, lăsând în urma ei o absenţă ca cea a unui membru amputat, un vid atât de nenatural, încât stârneşte sentimente de spaimă în rândul puţinilor călători care se opresc să-l contemple. "Există aici o singurătate teribilă", scria regizorul David Lean, care, în 1962, a filmat bucăţi din Lawrence al Arabiei pe aceleaşi întinderi noroioase şi care a descris locul ca "mai deşertic decât orice alt deşert pe care l-am văzut". Editorul său de imagine, Howard Kent, descria al-Jafr pur şi simplu ca pe "un avertisment despre cum trebuie să arate iadul".

În acest loc au ales supervizorii din armata britanică să ridice o închisoare impunătoare, cu ziduri din piatră de calcar şi turnuri de supraveghere înalte, pentru deţinuţii consideraţi prea periculoşi pentru închisorile obişnuite. Şi acesta este locul în care, ani mai târziu, au început iordanienii să îi ţină în regim de carantină pe militanţii palestinieni şi alţi radicali priviţi ca ameninţări la adresa statului. Sute de bărbaţi, mulţi dintre ei închişi fără proceduri oficiale, şi-au dus zilele în celule înăbuşitoare şi infestate, îndurând temperaturile extreme, hrana râncedă şi o întreagă listă de alte abuzuri mai târziu documentate de inspectorii ONU. Prizonierii proaspăt sosiţi erau în mod obişnuit bătuţi până îşi pierdeau cunoştinţa. Alţii erau biciuiţi cu cabluri electrice, arşi cu ţigara aprinsă sau suspendaţi cu capul în jos prin introducerea unui băţ sub genunchi, o poziţie pe care gardienii o porecliseră, cu umor macabru, "pui la rotisor". Cu timpul, monarhia s-a săturat să deconteze costurile funcţionării unei închisori atât de izolate şi care îi aducea atâtea prejudicii de imagine. În 1979, ultimii deţinuţi au fost transferaţi în alte închisori, iar al-Jafr a fost abandonată scorpionilor şi propriilor năluci.

Anii au trecut, iar apoi, printr-o turnură neaşteptată, vechea închisoare a fost resuscitată. Oficialii din Directoratul pentru Securitate Publică deveniseră îngrijoraţi din cauza comportamentului unei găşti de zeloţi antiguvernamentali din principalul penitenciar al ţării, Swaqa, aşa încât, în 1998, au decis să izoleze grupul pentru a împiedica răspândirea contagiunii. Oficialii au redeschis una dintre aripile prăfuite din al-Jafr şi o armată de muncitori a descins să măture coridoarele şi să pregătească o celulă unde puteau încăpeau cu toţii. 25 de paturi de campanie au fost adunate şi strâns rânduite unul lângă altul, iar o nouă uşă cu gratii de oţel a fost montată la intrarea în celulă, singura cale de ventilaţie a încăperii în afară de micile deschizături de la nivelul genunchiului. Când incinta a fost gata, departamentul a numit un director şi a angajat logistica complementară obişnuită a gardienilor, spălătoreselor şi bucătarilor. Deţinuţii erau prea puţini ca să justifice angajarea separată a unui doctor al închisorii, aşa încât Basel al-Sabha, un absolvent de medicină recent repartizat în sat, a fost obligat să devină medicul curant a 50 dintre cei mai periculoşi bărbaţi din Iordania.

Pentru Sabha, un tânăr înalt şi atrăgător de 24 de ani, a fost o sarcină nedorită, aşa că s-a plâns vehement de respectiva numire. Închisorile iordaniene erau locuri odioase, iar aceasta le întrecea pe toate, cel puţin ca reputaţie. Îngrijorarea lui Sabha n-a făcut decât să se adâncească chiar din prima zi de lucru, când directorul închisorii, un colonel de vârstă mijlocie pe nume Ibrahim, i-a prezentat lista cu măsurile de precauţie. Când ai de-a face cu deţinuţi ca aceştia, l-a atenţionat directorul, e esenţial să rămâi permanent de cealaltă parte a gratiilor, chiar şi în timpul examinărilor medicale. Iar Sabha nu trebuia să se amăgească ajungând să creadă că o uşă de metal era toată protecţia de care avea nevoie, l-a avertizat.
"Aceşti oameni sunt foarte periculoşi", a spus Ibrahim. "Chiar dacă nu sunt periculoşi din punct de vedere fizic, te pot afecta într-un mod aparte. Chiar şi eu trebuie să fiu atent să nu mă las afectat."

Directorul a continuat să descrie ciudăţeniile noilor-veniţi, de la costumaţia bizară (majoritatea insistau să poarte o tunică specific afgană peste uniformele de închisoare, fiindcă pantalonii acestora, foarte strânşi pe picior, erau consideraţi vulgari), până la abilitatea de a converti criminali înrăiţi şi chiar angajaţi ai închisorii. La Swaqa, atât de mulţi gardieni căzuseră în mrejele lor, încât oficialii închisorii fuseseră obligaţi să limiteze turele la 90 de minute în orice sector în care exista şansa de a-i întâlni pe aceşti deţinuţi. Pe măsură ce prezentarea se apropia de sfârşit, directorul şi-a reiterat avertismentul în privinţa prizonierilor. Unul dintre ei, aparent liderul sectei, avea o putere de seducţie extraordinară, a spus. Era vorba despre un ins pe nume Maqdisi, un cărturar religios, un predicator extrem de înzestrat, capabil să infesteze şi să contorsioneze mintea celorlalţi ca un Rasputin musulman.
"E foarte inteligent, o bibliotecă ambulantă de învăţăminte islamice", a spus Ibrahim. "Când îl vei vedea, vei înţelege. Un tip cu trăsături frumoase, înalt şi slab, cu părul castaniu deschis şi ochi albaştri. Nu te lăsa păcălit."

Câteva momente mai târziu, Basel al-Sabha era escortat de gardieni în interiorul închisorii, pe lângă turnurile de supraveghere şi gărzile înarmate, către aripa unde erau încarceraţi prizonierii. Se întunecase de mult şi o lumină slabă pătrundea printre gratiile uşii de la intrare în timp ce doctorul se apropia. Treptat, a putut să distingă paturile de campanie, după care, cu o strângere de inimă, i-a văzut pentru prima oară pe prizonieri.

48 de deţinuţi stăteau pe paturile sau covoraşele de rugăciune, cu feţele atente întoarse către intrare, ca nişte militari în termen aşteptând inspecţia. Fiecare dintre ei purta aceeaşi uniformă bizară, o tunică largă peste cămaşa şi pantalonii albaştri ai uniformei standard, exact cum spusese directorul. Toţi ochii păreau aţintiţi asupra unei figuri din vecinătatea uşii, iar Sabha s-a apropiat şi mai mult să vadă cine era.

În acest capăt al celulei se aflau doi bărbaţi. Primul era înalt şi atletic, cu o pereche de ochelari profesorali şi o claie de păr castaniu deschis ce îi ieşea de sub tichia de rugăciune. Sabha a intuit că era vorba despre cel pe care directorul îl numise Maqdisi, liderul carismatic al deţinuţilor. Însă al doilea bărbat era cel care părea să subjuge privirile tuturor. Era mai brunet şi mai scund, dar cu o constituţie vânjoasă, cu gât şi umeri laţi ca ai unui luptător sau gimnast. Sabha, la doar câţiva metri distanţă acum, a observat o cicatrice neobişnuită pe braţul drept al bărbatului: o spintecătură în zig-zag de-a lungul unei porţiuni de piele tatuată, de culoarea unei vechi vânătăi. În jurul rănii, carnea păstra urmele unor suturi amatoriceşti.

Proprietarul cicatricii a scrutat îndelung paturile, după care s-a întors şi apoi şi-a aţintit privirea asupra vizitatorului. Chipul era unul obişnuit, cărnos, cu buze pline, încadrate de barba rară. Dar ochii îi erau de neuitat. Adânciţi în orbite şi aproape negri în lumina slabă a închisorii, transmiteau o inteligenţă rece, alertă şi pătrunzătoare, dar lipsită de orice urmă de emoţie. Nici primitoare, nici ostilă, privirea era cea a unui şarpe care studiază şoarecele gras ce tocmai i-a fost aruncat în cuşcă.

Într-un final, directorul a început să vorbească. A bălmăjit câteva cuvinte de prezentare şi apoi a declarat deschise orele de consultaţie. Toţi prizonierii cu probleme medicale se pot prezenta pentru a fi examinaţi, a spus.

Sabha s-a apropiat şi mai mult de uşă aşteptând inevitabila înghesuială. Se pregătise pentru acest moment aducând cu el o trusă cu medicamentele şi unguentele necesare tratării erupţiilor, rănilor uşoare, alergiilor şi afecţiunilor gastrice comune în cazul celor care trăiesc închişi. Dar, spre surpriza lui, nimeni nu s-a mişcat. Deţinuţii stăteau neclintiţi, aşteptând un semn de la omul cu cicatricea, care, în cele din urmă, şi-a întors privirea către unul dintre ei, aşezat pe un pat aproape de intrarea în celulă. Când i-a făcut un uşor semn din cap, prizonierul s-a ridicat şi a venit la uşă, fără să scoată niciun sunet. A dat din cap o a doua oară, o a treia şi, unul câte unul, deţinuţii şi-au luat în primire locul la coada din faţa doctorului.

Cinci bărbaţi, şi numai cinci, au fost astfel convocaţi, iar bărbatul cu cicatricea tot nu scosese niciun cuvânt. S-a întors către doctor cu aceeaşi privire reptiliană, privirea unui om care posedă, chiar şi în cea mai strictă închisoare din Iordania, controlul absolut. Sabha a simţit o senzaţie de nelinişte, ca un fior care se adună de undeva din adâncurile vechii fortăreţe. "Ce fel de persoană", s-a întrebat el, "poate ordona doar din priviri?"

În următoarele zile, doctorul a consultat cu foarte mare atenţie dosarele deţinuţilor pentru a afla cât mai multe despre noii săi pacienţi şi a se lămuri de ce oficialităţile ajunseseră să se teamă atât de mult de ei. A aflat că nucleul grupului era format din aproximativ 20 de bărbaţi care fuseseră membri în sectele radical-islamice apărute în Iordania la începutul anilor ʼ90. Cu excepţia liderului, Abu Muhammad al-Maqdisi, un predicator revoluţionar cunoscut pentru diatribele scrise împotriva liderilor arabi, istoricul lor individual nu impresiona. Unii dintre ei fuseseră pungaşi care descoperiseră religia, găsind acceptare şi sens printre zeloţi. Alţii făcuseră parte din armata de voluntari arabi care luptase împotriva sovieticilor în Afganistan în anii ʼ80. Întorşi acasă, într-o Iordanie stabilă şi sigură, aceşti bărbaţi fuseseră atraşi de organizaţiile care le ofereau o cale de a retrăi gloria campaniei afgane prin intermediului războiului sfânt perpetuu împotriva inamicilor Islamului.

Eforturile lor de jihadişti în Iordania fuseseră însă departe de orice glorie. Liderii micii grupări a lui Maqdisi fuseseră arestaţi înainte să poată duce la bun sfârşit prima lor operaţiune, un atac asupra unui post de frontieră israelian. Ţintele celorlalte grupări fuseseră simboluri mărunte ale corupţiei occidentale, de la magazine de băuturi alcoolice, la centre de închiriere casete video şi cinematografe pornografice. Una dintre încercările timpurii de atac cu bombă se sfârşise cu un eşec spectaculos. Un membru al grupării se oferise să planteze explozibil într-un cinematograf pentru adulţi, cu numele de Salwa. După câteva minute petrecute în cinematograf, pretinsul atacator devenise atât de captivat de film încât uitase de bombă. În timp ce stătea pe scaun, vrăjit complet de ceea ce vedea pe ecran, dispozitivul s-a detonat la picioarele lui. Niciun client n-a fost rănit, însă atacatorul şi-a pierdut ambele picioare. Şase ani mai târziu, se număra printre pacienţii lui Sabha, la închisoarea al-Jafr. Doctorul îl observase în decursul primei vizite, sprijinit pe pat, cu pantalonii rulaţi, prinşi la genunchi.

Aproape toţi bărbaţii fuseseră închişi de cel puţin patru ani deja. Dar dacă detenţia ar fi trebuit să îi uzeze pe jihadişti şi să le slăbească încrederea în cauză, încercarea eşuase lamentabil. Având accesul restricţionat în principal la aceleaşi celule comune, aceşti bărbaţi fuseseră obligaţi de privaţiuni şi de caznele zilnice să persevereze ca purişti religioşi printre traficanţi de droguri, hoţi şi ucigaşi. Împărtăşeau un crez comun, un fel de islamism auster, inventat de Maqdisi şi inculcat în decursul interminabilelor săptămâni de încarcerare. Dădeau dovadă şi de o disciplină rar întâlnită. Grupul se comporta ca o unitate militară, cu grade de subordonare clare, demonstrând incontestabilă obedienţă în faţa locotenentului ales personal de Maqdisi, bărbatul cu cicatricea şi pieptul bombat care îi făcuse o impresie atât de puternică lui Sabha în timpul primei vizite. Maqdisi le spunea bărbaţilor ce să gândească, dar mâna sa dreaptă controla tot restul: cum vorbeau şi se îmbrăcau, ce cărţi citeau şi ce emisiuni TV urmăreau, dacă să accepte sau să se împotrivească dictatelor închisorii, când şi cum să lupte. Numele adevărat al acestui bărbat era Ahmad Fadil al-Khalayleh, însă prefera să i se spună "al-Gharib" ("Străinul"), poreclă pe care o căpătase când luptase în războiul civil afgan. Unii, însă, îl strigau deja "cel din Zarqa", oraşul industrial dur din nordul Iordaniei în care crescuse. Apelativul în limba arabă este "al-Zarqawi."

Sabha a avut ocazia să-i urmărească îndeaproape pe ambii lideri. Acel Maqdisi pe care l-a cunoscut i s-a părut liniştit şi agreabil, mai degrabă profesor amiabil decât mistic viclean. Foarte aproape de 40 de ani, avea aerul obosit al intelectualului care simţea că merită o companie mai selectă decât cei 20 şi ceva bărbaţi înapoiaţi cu care împărţea celulă. Emitea cu lejeritate sfaturi religioase şi ocazionala fatwa (dispoziţie religioasă), dar prefera să-şi petreacă timpul în activităţi solitare, scriind eseuri şi citind din Coran. În scris, Maqdisi era neînfricat: dobândise un renume în lumea musulmană pentru cărţi incendiare cu titluri precum Democraţia e religie, în care denunţa regimurile arabe seculare ca antiislamice, cerând distrugerea lor. În cele din urmă, opera sa va avea parte de un asemenea ecou în rândul islamiştilor, încât un studiu comandat de Pentagon în 2006 îl va numi cel mai important nou gânditor în universul intelectual jihadist.

În trecut, şi alţi ideologi islamişti îi criticaseră pe liderii lumii arabe pentru că erau corupţi şi nu mai respectau litera religiei. Aceleaşi teme apăreau şi în scrierile lui Sayyid Qutb, influentul autor egiptean ale cărui opere îi inspiraseră pe fondatorii al-Qaeda. Dar în viziunea lui Maqdisi, fiecare musulman avea obligaţia personală să acţioneze atunci când se confrunta cu erezia oficială. Nu era suficient ca cei credincioşi pur şi simplu să-i denunţe pe conducătorii corupţi. Allah le poruncea să-i măcelărească.
"Concluzia radicală la care ajunsese era că liderii erau nişte necredincioşi, iar musulmanii trebuiau să-i omoare", spunea Hasan Abu Hanieh, un scriitor şi intelectual iordanian care a fost în relaţii amicale cu Maqdisi în anii în care ideile sale începeau să prindă contur. "Uciderea liderilor a fost punctul de cotitură. Era un mesaj care rezona în musulmanii care considerau regimurile stupide, pentru că le permiseseră străinilor să ocupe pământurile arabe. Acestor oameni, Maqdisi nu numai că le valida punctul de vedere, dar le şi transmitea că erau obligaţi să facă ceva în privinţa asta."

În mod ciudat, cel care cerea atât de inechivoc confruntarea inamicilor Islamului avea tendinţa de a evita conflictele. După cum a observat Sabha, de fiecare dată când cei care-l interogau sau agenţii serviciilor de informaţii vizitau închisoarea, el îi primea foarte politicos, întrebându-i ce mai fac familiile lor, spre stupoarea celorlalţi deţinuţi, care suferiseră din cauza aceloraşi persoane. Le explica răbdător gardienilor şi ofiţerilor închisorii de ce ei şi guvernul care îi conducea erau eretici, susţinându-şi argumentaţia cu citate din Coran. Dar, confruntat, bătea în retragere de multe ori, recunoscând că şi alte interpretări, mai puţin severe, ale scripturilor puteau fi la rândul lor valide.
"Poţi să fii membru în Parlament şi să fii un bun musulman în continuare", i-a declarat într-o zi lui Sabha, demonstrând o nuanţă care părea să contrazică teza lui centrală în privinţa răului pe care îl reprezenta guvernarea non-teocratică. "Dacă cineva este ales pentru că vrea să îşi servească poporul, asta înseamnă că este un bun musulman. Dar dacă el crede în democraţie, dacă el crede în regulile imaginate de om, atunci este un necredincios."

Maqdisi părea să îl placă pe tânărul doctor, care, deşi era laic, era singura persoană de la al-Jafr cu studii superioare, în afara lui. Relaţia lor a cunoscut un punct de cotitură în ziua în care cea mai tânără dintre soţiile lui Maqdisi s-a îmbolnăvit în timpul unei vizite la închisoarea din deşert. Femeia suferea de o sângerare menstruală neobişnuit de abundentă, iar Sabha a făcut în aşa fel încât să o consulte la cabinetul lui privat din sat. Gestul risca să echivaleze cu o ofensă (mulţi musulmani ultraconservatori refuză să le permită soţiilor să fie consultate de doctori bărbaţi), însă Maqdisi părea cu adevărat recunoscător. Din acea zi, vizitele doctorului în celulă erau primite cu zâmbetul pe buze.

Dar politeţea şi intelectul sunt instrumente nepotrivite pentru a ordona bărbaţilor dintr-un loc atât de dur ca al-Jafr. Maqdisi avea nevoie de un executant. În Zarqawi, îşi găsise ajutorul perfect: un bărbat unic, posedând în acelaşi timp un devotament absolut şi o cruzime neînduplecată. "E foarte dur", spunea Maqdisi cu admiraţie despre mâna sa dreaptă, "şi e un iordanian autentic, un bărbat al propriului trib."

Cu greu personalităţile lor ar fi putut fi mai diferite. Zarqawi nu avea capacitatea de a simţi căldură sau de a distinge nuanţe. Bărbatul cu cicatricea nu zâmbea. Nu răspundea saluturilor angajaţilor închisorii şi nu se implica în discuţii cotidiene cu ei. Când vorbea, o făcea în argoul unui om care renunţase la liceu şi crescuse ca golan şi pungaş într-unul dintre cartierele cele mai dure din Zarqa. Atitudinea sa morocănoasă şi refuzul de a se conforma regulilor îl singularizaseră drept un tip-problemă încă din adolescenţă. Îl şi ajutaseră să-şi clădească legenda care începuse deja să se consolideze în jurul lui Zarqawi, acum în vârstă de 33 de ani.

Dacă Maqdisi prefera lumea eterică a cărţilor şi ideilor, Zarqawi era în totalitate o fiinţă fizică, cu o constituţie musculoasă pe care şi-o modelase ridicând greutăţi, folosindu-se de găleţi umplute cu pietre în locul halterelor. Poveştile care circulau în şoaptă despre trecutul său infracţional (înjunghierile şi încăierările, proxenetismul şi traficul de droguri) îl făceau să pară periculos şi imprevizibil, un om de acţiune, capabil de orice.

Luptase curajos, uneori chiar nesăbuit, în Afganistan, iar reputaţia sa pentru violenţă impulsivă îl însoţise în închisoare. Sfida autorităţile în mod obişnuit în primele penitenciare în care el şi ceilalţi fuseseră încarceraţi, iar pe deţinuţii care îl iritau îi brutaliza şi umilea, câteodată cu pumnii goi sau cu arme improvizate, iar alteori, se zvonea, sexual. Odată, într-un acces de furie, îl prinsese de gulerul uniformei pe unul dintre gardieni şi îl agăţase într-un cuier. Altă dată, instigase un protest violent al deţinuţilor, înarmaţi cu bâte improvizate şi săbii făcute din stinghiile paturilor. "Am venit să murim!" strigaseră prizonierii, iar unii dintre ei ar fi făcut-o cu siguranţă dacă n-ar fi existat intervenţia oportună a directorului închisorii, care acceptase multe dintre cererile jihadiştilor.

Sub oblăduirea lui Maqdisi, atacurile lui Zarqawi s-au împuţinat, însă energia sa violentă doar şi-a schimbat forma. Zarqawi a început să memoreze Coranul, petrecându-şi oră după oră citind sau privind în gol, cu cartea deschisă în poală. Furia sa difuză a început să se concentreze: o ură nemiloasă şi univocă îndreptată împotriva inamicilor lui Allah. Lista debuta cu monarhul Iordaniei, Regele Hussein, pe care Zarqawi îl vedea ca liderul ilegitim al unei ţări artificiale, responsabil pentru crima de neiertat de a fi încheiat pace cu Israelul. Lista îi includea pe cei care serveau regimul: gardienii, soldaţii, politicienii, birocraţii şi nenumăraţii ceilalţi care profitau de pe urma sistemului în vigoare. Chiar şi pe colegii săi deţinuţi îi denunţa drept kafir-i, adică necredincioşi. Pentru musulmani, termenul nu este un simplu epitet; dacă este folosit într-o fatwa, implică faptul că persoana respectivă a pierdut protecţia legii islamice şi poate fi ucisă fără nicio consecinţă. În interiorul închisorii, gardienii au început să se refere la Zarqawi şi la cei mai apropiaţi adepţi ai săi ca la al-takfiri, adică "excomunicatorii".

În acelaşi timp, Zarqawi a început să preia un control mai strict ca lider şi locotenent al prizonierilor islamişti. Le cerea o obedienţă absolută şi îi mustra de fiecare dată când nu respectau orele de rugăciune sau urmăreau ştirile la televizor prezentate de femei care nu purtau văl. În ciuda manierei sale brutale, câştigase simpatizanţi prin atitudinea sa sfidătoare şi netemătoare în faţa autorităţilor coercitive. Când al-Jafr era vizitat de vreun oficial, Zarqawi deseori îl ignora şi refuza inclusiv să-i răspundă la salut. Şi le ordona oamenilor lui să facă la fel.

Într-o zi, după ce Iordania acceptase să-şi deschidă închisorile inspecţiilor din partea grupurilor care militau pentru drepturile omului, un oficial de rang înalt din Ministerul de Interne a sosit la al-Jafr pentru a controla condiţiile şi a-i implora pe deţinuţi să nu spună nimic negativ străinilor. Islamiştii au refuzat să-i răspundă la întrebări, nici măcar nu l-au privit.

Exasperat, oficialul i-a certat, iar apoi a încercat să-i momească să coopereze sugerând că sentinţele le-ar putea fi reduse. "Cu voia lui Dumnezeu, Regele Hussein vă va ierta!" a spus el.

Zarqawi s-a ridicat brusc şi i-a băgat un deget sub nas birocratului, aproape atingându-l.
"Acest stăpân nu este şi stăpânul nostru!" a mârâit el. "Al nostru este Allah atotputernicul." Vizitatorul a cedat nervos. "Jur pe Dumnezeu că nu vei ieşi de aici!" a urlat. "Vei rămâne în această închisoare!" "Cu voia lui Allah", a replicat cu răceală Zarqawi, "vom scăpa de aici. Cu forţa, dacă aşa vrea Dumnezeu."

Zarqawi avea şi o altă latură. Sabha o putea ocazional întrevedea în timpul vizitelor sale la închisoare. Iar această latură era în contrast evident cu comportamentul obişnuit al lui Zarqawi, ca şi cum ar fi suferit de personalitate dublă.

Toată lumea de la al-Jafr ştia că Zarqawi o adora pe mama lui şi cunoştea felul în care se transforma într-un băieţandru de fiecare dată când ea îl vizita. Se pregătea zile în şir, curăţându-şi hainele în chiuvetă şi făcând lună colţul său de celulă. Unii dintre deţinuţi ştiau de scrisorile de dragoste pe care i le compunea ei şi surorilor lui. Foarte rar era menţionată soţia lui Zarqawi, Intisar, sau cei doi copii mici pe care îi aveau. Dar mamei şi surorilor le scria bileţele pline de ardoare, înfrumuseţate cu poeme şi cu flori desenate pe margini.
"Oh, surioară, cât de mult ai suferit din cauza încarcerării mele de dragul religiei", îi scria lui Umm Qadama într-un bileţel scris caligrafic, alternând cerneala albastră cu cea roşie. Încheia cu un poem:

Ţi-am compus o scrisoare, of, surioara mea,
Care a izbucnit din dorinţa sufletului.
Primul lucru pe care ţi-l scriu este focul inimii mele,
Iar cel de-al doilea e dragostea şi dorul meu.

Celelalte obiecte ale atenţiilor exagerate ale lui Zarqawi erau oamenii săi bolnavi şi suferinzi. Când vreunul dintre islamişti se îmbolnăvea, se transpunea în rolul îngrijitorului eroic, renunţând la propriile pături şi raţii ca să le asigure acestora confortul. Stătea pe lângă Sabha şi un al doilea medic ce se alăturase personalului închisorii, certându-i de fiecare dată când simţea că oamenii lui nu erau trataţi cum se cuvine.
"Unde este medicamentul pe care i l-ai promis acestuia?" întreba el, după cum îşi aminteşte Sabha. Odată, când unul dintre deţinuţi a părăsit al-Jafr pentru câteva zile de terapie la spital, s-a foit tot timpul ca un părinte agitat, cicălindu-l pe Sabha în legătură cu starea omului său.

Sabha era în mod special uimit de blândeţea pe care Zarqawi o afişa către cel mai neputincios dintre deţinuţi, cel cu ambele picioare amputate, pe nume Eid Jahaline, ghinionistul atacator cu bombă care eşuase în cinematograful pornografic. Jahaline, care suferea de o tulburare psihică, pe lângă mutilarea fizică, rămăsese tot timpul alături de ceilalţi islamişti, în ciuda dizabilităţilor sale extreme. Zarqawi se autoproclamase valetul lui personal, ajutându-l să se spele, să se îmbrace şi să se hrănească. În majoritatea zilelor, îl lua pur şi simplu în braţe şi îl ducea la toaletă. Sabha suspecta că acest ritual zilnic era motivat în aceeaşi măsură de concepţia bizară despre bună-cuviinţă a lui Zarqawi, precum şi de o compasiune autentică pentru camaradul său. În codul moral strict al islamiştilor, ca un bărbat să-şi expună corpul gol celorlalţi ar fi constituit atât o umilinţă, cât şi un păcat.

Într-o seară, în timp ce Sabha vizita celula, Jahaline a fost cuprins de una dintre ocazionalele sale căderi, o criză însoţită de ţipete care de obicei necesita tratament cu antipsihotice. Sabha a pus mâna pe seringă şi se pregătea să îi administreze injecţia, când Zarqawi a făcut un pas în faţă pentru a-l opri. Fără să rostească vreun cuvânt, Zarqawi a luat o pătură de pe unul dintre paturi şi a înfăşurat-o în jurul părţii de jos a trunchiului lui Jahaline. Ţinând pătura strânsă cu o mână şi desfăcându-i elasticul care-i ţinea pantalonii, i-a expus un semicerc îngust de piele. Apoi, i-a făcut semn doctorului.
"Asigură-te doar că e în locul potrivit", i-a ordonat. Sabha a pipăit prin material după osul pelvian şi, mulţumit, a introdus acul în carnea palidă.

Când a terminat, iar Jahaline se odihnea liniştit, Sabha şi-a ridicat ochii pentru a-l surprinde pe Zarqawi privindu-l satisfăcut. Ceva era diferit în ochii reptilieni, o însuşire pe care doctorul n-o observase înainte. S-a gândit că ar fi putut fi începutul unui zâmbet.

Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii

Vadim Guzun
Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii: documente, 1965-1979
Editura Argonaut, 2018

Citiţi nota asupra acestei ediţii a cărţii.

*****
Intro

Volumul 26 din seria Afaceri Orientale oferă cercetătorilor şi cititorilor interesaţi de relaţiile româno-sovietice un important instrument de lucru, relevând soarta lui Pan Halippa după revenirea din URSS în Republica Socialistă România, organizată după modelul sovietic, aservită intereselor Kremlinului, precum şi modul în care s-a pus problema Basarabiei la Bucureşti în timpul regimului Ceauşescu. Astfel cum rezultă din sursele publicate de Vadim Guzun, liderul unionist nu va uita şi va reproşa autorităţilor române, pe bună dreptate, faptul şi condiţiile în care a fost predat Moscovei, deşi ar fi putut foarte bine să nu o facă. Detenţiile sovietică şi românească, înainte şi după incalificabila "extrădare", vor reprezenta două constante ale dosarelor Halippa, bază pentru urmărirea până la sfârşitul vieţii. Apariţia culegerii Pantelimon Halippa şi problema Basarabiei în dosarele Securităţii, 1965-1979 are o puternică latură simbolică, dată fiind împlinirea în 2018 a unui secol de la unirea Basarabiei cu România, dar şi una pragmatică, contribuind la descifrarea originilor poziţiei actorilor statali interesaţi în rezolvarea sau tergiversarea rezolvării chestiunii basarabene, care nu şi-a pierdut actualitatea. (Mihai Taşcă)

***
Fragment

DOCUMENTE
- 50 -
Notă a Securităţii de redare a convorbirii lui Pantelimon Halippa cu Ion Moraru şi Nichita Smochină pe tema discursului radiodifuzat al lui Anton
Crihan, cu prilejul semicentenarului unirii Basarabiei cu România.

Data: 28 martie 1968

PANTELIMON HALIPPA
Telefon 11.59.43

Redat din limba română - Strict Secret
Nr. filelor: 3 - Exemplar nr.^[i]
Postul nr. 6/5 - Direcţia I-a/121

Ora 12.13 - chemat
Dl HALIPPA este sunat la telefon de dl ION MORARU, care îl întreabă dacă a ascultat la radio pe ANTON^[ii] şi dl HALIPPA arată că l-a ascultat şi s-a bucurat de felul cum s-a sărbătorit 50 de ani de la unire, ANTON arată că pe străzile New Yorkului şi ale Londrei românii au manifestat şi s-au ţinut conferinţe. Dl ION arată că şi el a ascultat emisiunile lui ANTON şi s-a bucurat.
Dl HALIPPA arată că "Eu am fost foarte vesel că în cele din urmă ANTON al nostru şi-a făcut datoria, pentru că eu tot i-am scris că el este considerat de noi ca ambasadorul nostru acolo şi el, vasăzică, s-a pătruns de sentimentul datoriei şi a făcut-o bine".
Dl ION arată că, în general, toţi românii de afară şi-au făcut datoria cu ocazia unirii. În continuare, dl HALIPPA arată că este ocupat cu lucrarea şi a ajuns la capitolul privind Comisia Agrară din Sfatul Ţării. Doreşte să ştie dacă dl ION îşi aminteşte câte ceva despre activitatea acestei comisii, întrucât dosarul pe care l-a pus la dispoziţie SURUCEANU NICULAI este scris cu cerneală şi e puţin şters, nu se mai poate citi bine.
Dl ION nu cunoaşte nimic deoarece în acea perioadă a fost mobilizat, aşa că tot la studierea dosarului rămâne.
În încheiere, se înţeleg să mai discute şi în una din zile vor face o vizită doamnei PELIVAN, pentru că zilele astea i-a murit o soră. Mai discută probleme de sănătate şi se salută.

Ora 19.56 - telefon 15.79.68,
POPA GHEORGHE, Calea Victoriei nr. 139 et. 5, ap. 30
Dl HALIPPA discută cu dl SMOCHINĂ şi-l întreabă dacă a auzit ce-a fost la New York şi Londra cu ocazia sărbătoririi a 50 de ani de la unirea tuturor românilor şi dacă e adevărat că şi la postul nostru de radio s-a anunţat acest lucru, deoarece lui nu-i vine să creadă.
Dl SMOCHINĂ arată că la noi la radio nu s-a vorbit nimic despre această problemă, dar despre sărbătorirea de la New York a auzit cu urechile lui la radio.
Dl HALIPPA îl întreabă dacă ştie cum se mai numea generalul sau mareşalul FRUNZE şi unde e născut.
DL SMOCHINĂ nu ştie numele mic al lui FRUNZE şi era născut într-o localitate din apropierea lui. Se va interesa şi-i va comunica.
Dl HALIPPA ştie că FRUNZE a avut un rol mare în lupta cu generalii care luptau pentru restabilirea ţarismului, cum era KOLCEAK. Dl SMOCHINĂ arată că FRUNZE a luptat mai mult în Siberia, Taşkent, unde era trimis de STALIN. Pentru documentare corectă, dl SMOCHINĂ promite ca mâine să meargă la bibliotecă şi să extragă tot ce apare în legătură cu viaţa lui FRUNZE. Revenind la sărbătorirea a 50 de ani de la unirea românilor, dl SMOCHINĂ arată că în afară de manifestările avute la New York, Londra şi la Paris au avut loc manifestări de stradă. La Londra a avut loc un recital la pian. În afară de aceste manifestări s-au depus memorii la ONU, Ambasada Sovietică şi la Ambasada Română.
Dl HALIPPA scoate în evidenţă aportul lui ANTON CRIHAN în problema aceasta şi dl SMOCHINĂ crede că a fost mai mult împins.
Dl HALIPPA arată că la radio nu a recunoscut vocea lui ANTON, iar SMOCHINĂ arată că vocea era înregistrată pe bandă, dar mai interesant a fost cuvântul de deschidere făcut de TIMOFTE.
Dl HALIPPA arată mai departe (redau în dialog)^[iii]:
Dl H: Uite ce m-am gândit eu, deoarece expunerea lui a fost destul de sărăcăcioasă.
Dl S: Foarte sărăcăcioasă.
Dl H: Eu m-am gândit să-i trimit actul aşa cum l-am reconstituit noi.
Dl S: Păi, mai bogat este al dv.
Dl H: Şi... dar numai atâta, un exemplar i l-am dat lui CRISTESCU, altul lui PUŢURI şi al treilea lui OŢETEA.
Dl S: Al patrulea este la SINICLIU. Mi l-aţi dat mie şi eu l-am dat lui SINICLIU. Am să-l iau eu de la SINICLIU şi să-l completăm.
Dl H: Da, eu aş vrea să-l trimit, pentru că el, în cele din urmă, el nu a avut datele acelea, care, după a mea socoteală, sunt mult mai însemnate decât ceea ce a spus el, că el a spus numai generalităţi.
Dl S: Foarte superficial.
Dl H: Amănuntele sunt mai importante.
Dl S: Şi mai ales amănuntele celor trei care au votat contra, să se ştie cine erau şi să se ştie că au fost în serviciul statului român. Eu când l-am ascultat era şi SINICLIU, l-am chemat şi i-am spus, vino, domnule, să auzim şi l-am întrebat după aceea pe dânsul, zic, ce zici, ei, zice, putea să dea mai bine, mai mult.
Dl H: Păi, fireşte că putea.
Dl S: Nu a avut date şi la un moment dat mi-a făcut impresia că parcă a fost tăiată cuvântarea lui, ştiţi, aşa, parcă întreruptă, mai aştept, că poate să mai dea ceva.
Dl H: Mai întâi de toate, în scrisoarea aceea a lui se spunea că lui i-au cerut şi un interviu.
Dl S: Da.
Dl H: Ei, acel interviu dacă ar apărea, poate ar fi...
Dl S: Poate ar fi mai clar, mai mult.
Dl H: Mie nu-mi venea să cred că VIŞOIANU ar fi aşa, dintr-o origine aşa obscură.
Dl S: Dar ce-l interesează asta?
Dl H: Nu ştiu de ce, se vede că acolo este o mâncătorie oarecare.
Dl S: Probabil.
Dl H: Pentru că, de pildă, tot ANTON îl face pe JONI STERI băiatul.
Dl S: Da, îl ştiu.
Dl H: Acolo RADOVICI îl face pur şi simplu că este o canalie, asta înseamnă că acolo este o mâncătorie între emigranţii ăştia.
Dl S: Ca şi la Paris.
Dl H: Eu înainte vreme credeam că JONI STERI e la Paris, dar din scrisoarea asta de acum nu ştiu de ce... VIŞOIANU e în America?
Dl S: Eu nu ştiu dacă mai este în viaţă VIŞOIANU.
Dl H: A, nu ştii!
Dl S: Nu ştiu de asta, ştiu că era în America într-un timp, iar CRETZIANU e la Londra şi la un moment dat ei se mâncau amândoi, dar VIŞOIANU, dacă nu mă înşel, mi se pare că nu este în viaţă, dar din moment ce se interesează de dânsul, înseamnă că este în viaţă.
Dl H: Eu cred că este în viaţă. În tot cazul, eu încerc acuma să aflu ceva şi am găsit o funcţionară care e originară şi ea din comuna Ceptura şi spune că Ceptura e un orăşel şi este foarte bine gospodărit, fiindcă sunt sonde de petrol şi oamenii sunt înstăriţi şi, ce e drept, zice că sunt şi trei curţi boiereşti vechi şi la acele curţi boiereşti poate că pe vremuri să fi fost rod ţigani şi atunci ar putea să se întâmple ce-l interesează pe ANTON că VIŞOIANU este din ţigani.
Dl S: Nu ar fi de mirare.
Dl H: Dar în tot cazul, pe mine această latură nu mă interesează decât atâta deoarece el ne roagă ca noi să facem investigaţii şi să-i spunem ce-i această Ceptura şi care e originea lui VIŞOIANU şi trebuie să facem treabă aceasta, că poate are nevoie.
Dl S: Da, are nevoie şi poate cine ştie în ce, pentru că este pus el singur şi el poate vrea să se apere.
Dl H: Nu ştiu.
Dl S: Din moment ce se interesează şi de unul şi de altul, înseamnă că el trebuie să fie în conflict cu dânşii. O să caut şi eu la Academie să întreb, dacă o să am de la cine.
Dl H: Vasăzică dumneata ai să-mi dai cu FRUNZE, comuna sau satul de origine şi pe urmă amănunte cu luptele lui cu generalii lui, cu KOLCEAK şi ruşii, ştiu eu cine şi de ce STALIN a vrut să-l trimită cât mai departe, ca să nu joace un rol la Moscova.
Dl S: Iacă, mi-am adus aminte, el e din Zahareuca, e o gară mică şi un sat moldovenesc, cam la 50 km de la Tiraspol.
Dl H: Eu aşa am avut impresia până acuma, că STALIN l-a exploatat la maximum pe acest român care a avut o capacitate strategică mare şi care a avut un rol foarte important în salvarea revoluţiei socialiste a lui LENIN şi deoarece STALIN voia să rămână el singur stăpân pe moştenirea lui LENIN, el pe toţi i-a înlăturat, i-a fugărit, cum e, de pildă, TROŢKI, care a trebuit să plece în America şi nici acolo nu a scăpat.
Dl S: A fost omorât acolo.
Dl H: Ceea ce înseamnă că STALIN a fost într-adevăr un om care ştia ce face şi cum face, pe dânsul nu-l oprea nicio crimă şi de aceea sute de mii de morţi în războaiele civile care le-au purtat ei acolo.
Dl S: Da, păi era IAKIR din Basarabia, tot aşa, el l-a împuşcat şi era mâna dreaptă a lui la un moment dat şi s-a luptat foarte mult. El, de obicei, se folosea de prietenii lui şi după aceea căuta sau să însceneze procese sau să-i îndepărteze să nu fie cu dânsul şi să fie în dizgraţie, dar ca dovadă că acest FRUNZE a fost unul din bunii conducători, i-a dat numele Academiei Militare, el a jucat un mare rol.
Dl H: Da, Academia Militară cu numele lui FRUNZE, asta înseamnă că el a fost salvatorul Revoluţiei Socialiste a lui LENIN şi armata sovietică a fost organizaţia lui.
Dl S: El a organizat-o.
Dl H: El a avut talentul militar.
Dl S: Iar generalul BRUSILOV a fost acela care a apărat Moscova, la un moment dat, el căzuse în Moscova, era general vechi, şi atunci ăştia l-au sechestrat şi i-a pus condiţiile, ori te omorâm, ori ne faci planul de apărare şi atunci el a făcut planul de apărare împotriva lui DENIKIN şi KOLCEAK, dar FRUNZE a fost unul din cei mai mari. Ştiţi ce era el, caporal în armată.
Mai departe scoate din nou în evidenţă calităţile de militar ale lui FRUNZE.
Redactat: cpt. COSMA AURORA
29.03.1968

2ex./1ex.Dir.¥I-a/2ex.Dir.¥XI-a/Dactilo: ZECIU N.
ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 21, ff. 313-315. Document în original.

-51-
Plan de măsuri al Direcţiei I-a a Securităţii în cadrul urmăririi lui Pantelimon Halippa şi a "comitetului basarabenilor" din jurul său; una
din sarcini - de a stabili dacă există "intenţii dirijate din străinătate".

NOTĂ

Consiliul Securităţii Statului - 121/F.I./29.03.1968
Dir. Gen. de Informaţii Interne - Strict Secret
Direcţia I-a - Ex. unic

SE APROBĂ,
ss, indescifrabil^[iv]

PLAN DE MĂSURI

În cadrul problemei "Foşti demnitari" se află lucrat informativ HALIPPA PANTELIMON, fost membru în delegaţia permanentă a CC-PNŢ şi ministru al Basarabiei.
Din materialele acumulate în cadrul urmăririi rezultă că HALIPPA PANTELIMON încă din toamna anului 1966 s-a preocupat de strângerea unor documente care să ateste faptul că Basarabia şi Bucovina sunt ţinuturi româneşti.
În acest scop, a luat legătura cu o serie de persoane originare din Basarabia şi Bucovina, motivând că are însărcinarea din partea organelor de partid în acest sens.
Recent, a luat fiinţă un comitet al basarabenilor, care au întocmit un memoriu către CC al PCR, cu scopul de a obţine aprobarea unei manifestaţii colective cu privire la aniversarea a 50 de ani de la unirea Basarabiei cu România.
Acest comitet se întruneşte de două ori pe săptămână la domiciliul lui HALIPPA PANTELIMON, unde discută o serie de probleme, necunoscute în totalitate organelor noastre.
Din acest comitet se cunoaşte până în prezent că fac parte, printre alţii: IACOBESCU TEODOR, originar din Basarabia, fost membru în CC-PNL; ŢEPORDEI VASILE, preot, fost deţinut în URSS; SINICLIU ELEFTERIE, fost deputat liberal şi primar al oraşului Odessa; VĂRZARU SIMION, membru în cercul de studii al PSDI şi alţii, care îl susţin şi încurajează în acţiunile întreprinse.
Având în vedere cele menţionate mai sus, în faţa urmăririi lor stau următoarele sarcini:
- Concretizarea activităţii pe care aceştia o desfăşoară, dacă întreprind în mod practic acţiuni împotriva regimului. De a stabili dacă acţiunile ce doresc să le întreprindă nu sunt speculate de elementele duşmănoase sau sunt intenţii dirijate din străinătate.
- Stabilirea tuturor persoanelor care fac parte din comitetul acestor basarabeni, scopul adevărat al formării, ce sarcini are, de către cine este condus şi la iniţiativa cui a luat fiinţă.
- Documentarea eventualei activităţi duşmănoase pe care o desfăşoară aceştia.
În vederea realizării sarcinilor ce stau în faţa urmăriri, se vor lua următoarele măsuri:
- Pe linie informativă, vor fi dirijaţi informatorii "NICU" din legătura tov. cpt. BICA N., "BRĂILESCU" din legătura tov. cpt. DIŢULESCU N. şi "VLAICU PETRE" din legătura tov. mr. CULCEA.
- Deoarece informatorul "BRĂILESCU" dispune de posibilităţi de informare pe lângă HALIPPA PANTELIMON, se bucură de încrederea acestuia, va fi dirijat în continuare în scopul de a stabili preocupările sale prezente, persoanele care îl vizitează la domiciliu, conţinutul memoriului făcut către CC-PCR, precum şi cine face parte din comitetul basarabenilor.
- Informatorul "NICU" va fi dirijat cu scopul de a stabili vederile prezente ale lui HALIPPA PANTELIMON şi ale celorlalte elemente care îl vizitează la domiciliu, ce lucrează în prezent, precum şi proiectele basarabenilor de viitor.
- Informatorul "VLAICU PETRE", cu mari posibilităţi pe lângă preotul ŢEPORDEI V-LE, fost colaborator al organelor de securitate sovietice, prietenul cel mai apropiat al lui HALIPPA PANTELIMON, va fi dirijat în continuare pe lângă ŢEPORDEI V-LE, cu scopul de a stabili dacă acesta nu cumva colaborează şi în prezent, dacă are sarcini de a instiga pe basarabeni la anumite acţiuni duşmănoase.

ALTE MĂSURI

- Întrucât comitetul de basarabeni, format, se întruneşte de două ori pe săptămână la domiciliul lui HALIPPA PANTELIMON şi pentru a cunoaşte ce probleme discută, în cazul când nu participă informatorii, se vor lua măsuri de instalare ITL pe timp de 30 de zile.

Termen 1.04.1968

- Având în vedere că în imediata apropiere a lui HALIPPA PANTELIMON se află preotul ŢEPORDEI VASILE, fost colaborator al organelor de securitate sovietice, care participă activ la toate acţiunile basarabenilor, în unele cazuri fiind chiar iniţiator şi organizator, contactând cu această ocazie şi alte persoane necunoscute de către noi, va fi pus în filaj pe o perioadă de 10 zile^[v].

Termen 5.04.1968

- Pentru a cunoaşte mai bine relaţiile ce le au în rândul basarabenilor, numiţii ŢEPORDEI VASILE, SINICLIU ELEFTERIE şi VĂRZARU SIMION, care au posturi telefonice la domiciliu, se vor lua măsuri de instalare a ITL-ului, la fiecare persoană în parte.

Termen 5.04.1968

- În perioada urmăririi, se va pune în control corespondenţa lui HALIPPA PANTELIMON şi a persoanelor ce apar în anturajul lui ŢEPORDEI VASILE, SINICLIU ELEFTERIE, VĂRZARU SIMION şi IACOBESCU TH.

Termen 1.04.1968

În funcţie de situaţiile noi ce vor apare pe parcursul urmăririi, planul va fi completat şi cu alte măsuri.

Lt. maj. de securitate, ss, FALCAN I.

DE ACORD,
p. Şef Serviciu, ss, indescifrabil^[vi]
Şef Birou, ss, indescifrabil
Red. FALCAN I./Dact.: ROTARU G./Ex. unic, r.d.9

ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 1, ff. 3-5. Document în original.

-62-
Notă-raport a Direcţiei I-a a Securităţii privind intenţiile
"necorespunzătoare" ale Pantelimon Halippa în problema
basarabeană; memoriu către generalul De Gaulle.

Consiliul Securităţii Statului - 120/T.D./08.05.1968
DGII-Direcţia I-a - Strict Secret
Ex. nr. 1

NOTĂ-RAPORT PRIVIND UNELE ACŢIUNI ÎNTREPRINSE DE HALIPPA PANTELIMON, FOST DEPUTAT PNŢ ŞI MEMBRU ÎN "SFATUL ŢĂRII"

În acţiunea de strângere a unor documente inedite cu privire la actul istoric al Unirii Basarabiei şi Bucovinei cu România, Institutul de Studii Istorice şi Social-Politice de pe lângă CC al PCR a solicitat unele date şi lui HALIPPA PANTELIMON, fost deputat PNŢ şi membru în "Sfatul Ţării". Acesta a răspuns favorabil, dar, interpretând în mod greşit solicitarea, a reluat legăturile cu o serie de foşti politicieni basarabeni, cărora le-a spus că "a sosit momentul" să întreprindă unele acţiuni prin care să ceară retrocedarea Basarabiei şi Bucovinei.
Găsind poziţie favorabilă şi la cei pe care i-a contactat, împreună au hotărât ca, printre alte acţiuni (raportat în informarea noastră nr. 268 din 19 aprilie), să predea la Ambasada franceză un memoriu care să fie înaintat generalului DE GAULLE, cu ocazia vizitei în ţara noastră. "Raţiunea" unei astfel de acţiuni este că DE GAULLE, fiind în relaţii bune cu Uniunea Sovietică, ar putea interveni şi "determina" retrocedarea celor două provincii.
Memoriul are un caracter documentar (date etnografice, istorice etc.), încadrân-du-se, în general, pe linia datelor solicitate de către tov. ION POPESCU-PUŢURI. Dacă în trecut HALIPPA se gândea ca acest memoriu să ajungă la DE GAULLE "cu ştirea guvernului", acum a hotărât să facă acest lucru î mod "secret", deoarece în cazul când i s-ar interzice şi el totuşi ar continua acţiunea, ar putea avea neplăceri.
Despre intenţiile sale HALIPPA PANTELIMON a vorbit mai multor persoane, creând astfel posibilitatea obţinerii memoriului şi chiar a unor discuţii cu el, fără riscul deconspirării măsurilor ITX sau a informatorilor.
Faţă de cele raportate, considerând intenţiile lui HALIPPA ca necorespunză-toare,

PROPUNEM:

A se aproba luarea unor măsuri pentru obţinerea memoriului respectiv şi prevenirea şi altor acţiuni pe care sus-numitul sau alţi basarabeni ar încerca să le întreprindă cu ocazia vizitei Preşedintelui Franţei în ţara noastră.
Colonel de securitate, ss, TOADER D-TRU£^[vii]

Red.: Cpt. NĂTĂLEŢU D-TRU/Dact.: ROTARU G./Ex. două/r.d. 273
ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 1, ff. 13-14. Document în original.

-74-
Notă privind vizita sursei "Făgărăşanu" la Pantelimon Halippa; Halippa
crede că Cehoslovacia va învinge, apreciază curajul conducătorului Ceauşescu; va ajuta la dovedirea apartenenţei istorice a Basarabiei la România.

Primit: cpt. SMĂRĂNDACHE C-TIN
Sursa: "FĂGĂRĂŞANU"
Casa: "Brezoianu"
25.07.1968, ora 18.30

NOTĂ

În ziua de 24 iulie 1968, conform instrucţ., pe la orele 10.a.m., am vizitat pe fostul ministru naţional-ţărănist PANTELIMON HALIPPA, la domiciliul său din Bucureşti, str. Alexandru Donici nr. 32, Sect. 2.
Locuieşte la parter, cu soţia sa. În acelaşi imobil mai locuieşte şi fiul său ing. RADU HALIPPA şi altă rudă.
M-a primit bătrânul PANT. HALIPPA cu aceeaşi modestie care l-a caracterizat de totdeauna. Este îmbătrânit şi bolnav [...] ^[viii]. Încolo, foarte comunicativ. Pe biroul său, din hol, avea desfăcută o colecţie de ziare apărute sub conducerea sa, în Basarabia, între anii 1906-1919, scrise cu litere chirilice, dar în limba română, din care extrăgea anumite date, necesare la descrierea vieţii lui, intitulată "Cronica vieţii mele" şi care a ajuns acum descrisă în 1016 pagini de caiet tip şcolar.
După ce am discutat anumite chestiuni mărunte, necesare introducerii, după ce m-a chestionat ce fac în prezent, aşezându-se culcat pe un scaun, a început să-mi depene amintiri din viaţa sa politică dinainte de 1918 şi după. Ce a făcut pentru Basarabia şi pentru ţara asta a noastră şi câte a pătimit pentru fanatismul lui naţional, însă având la bază democratismul şi ideea de dreptate pentru toate naţionalităţile conlocuitoare.
Mi-a povestit lupta dusă de el, alături de CONST. STERE, pentru libertatea Basarabiei şi după exilarea lui STERE continuând-o el, în Basarabia, prin toate mijloacele - Unirea din 1918 şi tot ceea ce a urmat apoi.
Cum a fost arestat în 1950 şi cum a fost luat din lagărul de la Sighetu Marmaţiei de către organele poliţiei secrete sovietice şi dus în Siberia, unde a fost judecat şi condamnat din ordinul lui STALIN la 25 ani; viaţa dusă în lagărele sovietice şi salvarea lui, în urma morţii lui STALIN şi a  unui memoriu care a căzut în mâna ambasadorului nostru la Moscova, IORGU IORDAN, fost coleg de universitate cu el şi care l-a repatriat în România.
Ceea ce a urmat aicea şi cum şi-a reluat domiciliul în casa sa, unde locuieşte în prezent.
Mi-a destăinuit că, deşi este bătrân şi memoria l-a cam părăsit, totuşi caută să-şi aducă aminte viaţa, pentru a reda fidel viaţa politică a Basarabiei, românească de totdeauna - deoarece arhiva acesteia, după cum i-a confirmat BOGOL^[ix], a fost ridicată de sovietici şi dusă care la Moscova, care la Chişinău şi Cernăuţi, unde ar fi trebuit să fie normal nu-i, fiindcă a căpătat informaţii sigure, de la nişte prieteni ce au rămas acolo. De asemeni, toate documentele şi lucrările despre Basarabia ce se găseau în Biblioteca şi la Academia Română, Arhivele Statului etc. au fost ridicate de sovietici şi nu se mai găsesc.
Îl acuză pe ROLLER de toate acestea. Îi pare rău că nu şi-a scris mai înainte cu 20 ani memoriile, dar speră şi acum să refacă ceva. Lucrează la Institutul de Istorie şi-i foarte mulţumit de pensia pe care o primeşte. Îi părea rău că CEZAR SPINEA-NU, fost şef al organizaţiei naţional-ţărăniştilor de Dâmboviţa, o duce f. greu - fără pensie.
Îmi mai spunea că de fostul ministru liberal VICTOR SLĂVESCU, cu care-i bun prieten şi care lucrează şi el pentru "ţara aceasta şi neamul acesta românesc", cum îi place să spună, susţinând că românii au împrumutat limba dacilor, căci dacii vorbeau o vulgară latină şi numai aşa au putut să se înţeleagă vechii daci TRAIAN şi să se facă contopirea în acest scurt interval de timp.
Mi-a spus despre dna MIHALACHE, care se află în prezent internată în Căminul Geriatrie, de sub conducerea dnei dr. ASLAN şi care-i vizitată destul de des de rude şi prieteni. Mi-a vorbit de ION MIHALACHE, care a murit la R. Sărat şi care, deşi i s-a făcut propunerea de a fi eliberat, dacă-şi ia angajamentul să facă o declaraţie politică fidelă progresului realizat de actualul regim, în urma celor ce va constata că s-a realizat în aceşti 20 ani de guvernare, după ce va constata de facto realizările, ar fi refuzat, preferând închisoarea decât eliberarea condiţionată.
Susţinea că ION MIHALACHE, bunul lui prieten personal şi politic, a greşit, în 1944-1945, când i s-a oferit de VÎŞINSKI, prin dr. LUPU, o întrevedere personală cu acesta, conducerea guvernului BPD, care i s-a oferit apoi lui P. GROZA în combinaţie cu TĂTĂRESCU etc. S-a condus după MANIU, care, deşi un bun român, deşi fanatic adept al englezilor, care l-au părăsit, când n-au avut nevoie de el.
Mi-a afirmat că a trimis lui DE GAULLE, recomandat, la Ambasada Franţei, un memoriu privitor la Basarabia şi Bucovina, arătându-mi recipisa.
Îşi dă seama de eforturile pe care le face actualul regim pentru menţinerea independenţei şi suveranităţii patriei noastre, în conjunctura politică internaţională şi în cadrul Pactului de la Varşovia şi apreciază curajul conducătorului statului tov. NICOLAE CEAUŞESCU, cu care, afirmă, în toate ocaziile această politică a ţării noastre, care a devenit ideea de bază a convieţuirii tuturor popoarelor mari şi mici.
I-au plăcut discursurile lui [...] ^[x], care a vorbit foarte deschis.
Despre Cehoslovacia s-a arătat îngrijorat, însă crede că Uniunea Sovietică, influenţată de conducerea RDG-ului, care nu vede bine reluarea legăturilor Cehoslovaciei cu RFG-ul, care a abolit dictatul de la München, ceea ce pe Cehoslovacia o interesează f. mult, dar crede că va reuşi să învingă aceste obstacole, deoarece politica Cehoslovaciei este susţinută de toate fostele comunităţi din lumea întreagă.
"Noi am avut întotdeauna curajul să susţinem Cehoslovacia în timpurile grele şi deschis."
HALIPPA nu doreşte decât o Românie liberă, mare, prosperă, stăpână pe destinele ei şi afirmă că, atât cât va putea, prin mijloacele intelectuale de care dispune, va ajuta la dovedirea apartenenţei istorice a Basarabiei la ţara noastră.
"FĂGĂRĂŞANU"

Nota ofiţerului
HALIPPA PANTELIMON este în baza de lucru a problemei PNŢ, unde se va da nota spre exploatare.
Informatorului i s-a indicat să-şi intensifice relaţiile cu HALIPPA P., iar prin acesta să restabilească legăturile şi cu alţi foşti PNŢ-işti pe care îi cunoaşte, iar prin discuţiile ce le va angaja să caute a stabili ce probleme au în prezent şi ce preocupări politice manifestă.
Cpt. SMĂRĂNDACHE C-TIN
Nota informativă se confirmă prin nota ITX din 24 iulie 1968.
Cpt. SMĂRĂNDACHE C-TIN

ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 161960, vol. 1, ff. 32-34. Document în original.

---

[i] Rubrică necompletată.

[ii] Subliniere dublată de menţiunea olografă "Cine este?". Nota noastră: este vorba despre ANTON CRIHAN şi discursul său despre unirea Basarabiei cu România, emis de postul de radio Europa Liberă".

[iii] Paranteze în original.

[iv] Rezoluţie: "- Să se înregistreze ca mapă de lucru. / - În măsurile ce se iau, centrul de greutate să fie persoanele din anturajul lui HALIPPA şi să clarificăm dacă nu sunt şi unele dintre ele cu tendinţe sau alte interese ostile orânduirii noastre. / Termen de verif. 15 iulie 1968. / ss, indescifrabil / 10.05.68".

[v] Subliniere, urmată de rezoluţie în dreptul propunerii: "Cu întreruperi, pt. a nu sesiza filajul".

[vi] Rezoluţie: "Dacă din măsurile luate se va stabili că ŢEPORDEI primeşte vizite acasă, să instalăm tehnică. / Col., ss, indescifrabil".

[vii] Rezoluţie la finalul documentului: "Propun să discutăm cu P. HALIPPA. / Col., ss, indescifrabil".

[viii] Aspecte privind viaţa privată, nu se publică.

[ix] Astfel a reţinut informatorul numele lui Leon T. Boga, fost director al Arhivelor Naţionale din Basarabia în perioada interbelică. Vezi pe larg "Macedoneanul": Nida Boga în dosarele Securităţii: documente, 1959-1974, Vadim Guzun, Cristina Preutu, editori, Bucureşti, Editura Mediadocs Publishing, 2017.

[x] Nume indescifrabil.

Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României

Lelia Zamani & Emanuel Bădescu
Flori din trecut. Regine şi prinţese regale ale României
Editura Vremea, 2018

Citiţi prezentarea acestei cărţi.

*****
Fragment
Elisabeta Charlotte Iosephina Victoria Alexandra,
Principesă a României, Principesă de Hohenzollern-Sigmaringen

Un copil ciudat

Născută în ziua de 12 octombrie 1894, la Sinaia, Principesa Elisabeta a României a fost al doilea copil al cuplului regal Ferdinand şi Maria, şi cea mai mare dintre fiicele acestora.

Elisabeta a fost botezată înainte de a împlini două luni, fiind numită după Regina Elisabeta, soţia Regelui Carol I, dar în familie i se spunea Lisabeta. Copilăria şi-a petrecut-o alături de familie, la Sinaia, într-o locuinţă idilică, de care se ataşaseră toţi foarte tare, cu "mici balcoane joase, de-a lungul faţadei, şi uşi ce se deschideau direct în pădure".

Principesa Elisabeta era un copil cu o fire curioasă, fiind destul de tăcută, rece şi distantă. Principesa Maria scria despre fiica sa, care avea abia 3 ani, că "rar dădea pe faţă ce simţea sau ce dorea, iar mişcările ei erau hotărâte şi precise. Faţa ei era foarte rotundă, trăsăturile mici, regulate, şi de un clasicism cât se poate de pur, iar privirea ei era pătrunzătoare, uneori foarte severă, guriţa mică şi strâns închisă. De fapt era o ciudată bucăţică de om, însă foarte atrăgătoare în felul ei copilăresc." Mica Principesă a fost un copil cât se poate de frumos şi, cu toate că era tăcută, avea o fire plină de fantezie şi de imaginaţie. "Când era cuprinsă de însufleţire, ochii ei se aprindeau, însă rareori rostea în cuvinte ceea ce gândea. Privirea ei ţintea drept pe oricine, fiind aproape sfidătoare sub sprâncenele bine desenate."

Regina Maria, la acea dată purtând încă titlul de Principesă, amintea în povestea vieţii sale despre micuţa Elisabeta care, într-una din zile, l-a urmărit peste tot pe bunicul său, Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg şi Gotha, duce de Edinburgh, venit în vizită în România pentru a-şi vedea fiica şi nepoţii. Încântător îmbrăcată într-un costum popular şi cu o basma portocalie legată sub bărbie, micuţa păşea tăcută după duce, trăgând un scaun minuscul după ea. După ce bătrânul s-a aşezat pe un fotoliu pentru a citi jurnalul, Elisabeta s-a aşezat şi ea pe scăunelul ei, lângă el, fără ca vreunul dintre ei să spună vreun cuvânt. Cât timp bunicul ei a citit jurnalul, micuţa a stat liniştită şi mulţumită lângă el, ca apoi să plece din nou cu scaunul după ea, atunci când bunicul s-a ridicat. Cei din casă au făcut mare haz, deoarece Elisabeta rar se ataşa de cineva.

Regina Elisabeta, fire boemă şi considerată de unii puţin excentrică, a avut o mare influenţă în dezvoltarea tinerei sale nepoate. Ea a fost şi cea care i-a transmis pasiunea pentru artă.

Deseori maestrul George Enescu era invitat la castelul Peleş din Sinaia de către Regina Elisabeta, pentru a susţine concerte şi recitaluri de vioară, iar când mica Principesă Elisabeta a împlinit vârsta de 5 ani, a luat lecţii de pian şi de vioară chiar de la maestru. A studiat şi pictura şi a învăţat la vârsta adolescenţei patru limbi străine. A fost singurul copil al Regelui Ferdinand şi al Reginei Maria care a studiat doar particular şi nu a urmat nicio şcoală oficială. Toată viaţa a fost o mare melomană şi o pasionată pianistă. De asemenea, avea şi o voce frumoasă şi era o încântare să fie ascultată, atunci când dorea să cânte.

Cu toate acestea, mama sa a privit-o mereu ca pe un copil ciudat, care nu dăruia nici dragoste, nici timp şi nici atenţie, iar mai târziu ca pe o tânără ce se voia neînţeleasă şi de multe ori reuşea asta.

Sfârşitul anului 1914 a venit cu mari schimbări în viaţa Principesei Elisabeta. Moartea Regelui Carol I şi urcarea pe tron a tatălui său, Ferdinand I, au dus la mutarea întregii familii de la Sinaia la Bucureşti, în palatul de la Cotroceni. Elisabeta s-a acomodat repede în Capitală, chiar dacă păstra încă nostalgia vieţii de la Pelişor. Nevoită să facă faţă obligaţiilor oficiale care s-au tot înmulţit, Elisabeta a luat parte împreună cu părinţii săi la diferite evenimente, fiind implicată şi în diverse acţiuni filantropice, de care s-a achitat cu bine, dar fără prea mult entuziasm.

Intrarea României în Primul Război Mondial şi evenimentele ce au urmat au determinat noi prefaceri în existenţa Elisabetei. În vara anul 1916 şi-a însoţit familia, care se retrăgea din faţa ocupaţiei germane, în Moldova, la Iaşi, apoi la Bicaz.

Planuri de căsătorie

Începutul Primului Război Mondial, în august 1914, a înlăturat pentru moment aranjarea unei viitoare căsătorii pentru Principesa Elisabeta. Odată cu sfârşitul conflictului şi după ce lucrurile s-au liniştit în ţară, Regina Maria s-a gândit că este timpul să găsească un soţ pentru ea. Dar nu era chiar o sarcină uşoară, având în vedere firea fiicei sale.

Pe când avea 16 ani, în 1911, Principesa Elisabeta l-a cunoscut pe tânărul Prinţ moştenitor George, fiul cel mare al Regelui Constantin I al Greciei. Trei ani mai târziu, acesta a cerut-o de soţie. Cererea însă nu a fost pe placul Reginei Elisabeta, care a considerat că Lisabetei i s-ar putea aranja o partidă mai bună decât cea cu un prinţ moştenitor în exil. Principesa a acceptat punctul de vedere al Reginei, mai ales că George nu lăsase asupra ei o prea mare impresie.

Când Elisabeta a împlinit 18 ani, împăratul Wilhelm al II-lea s-a gândit să o căsătorească cu unul dintre fiii săi. Principele Adalbert, pe care împăratul îl viza, a întâlnit-o pe Elisabeta la München şi nu a fost deloc de acord cu planul părinţilor.

Caracterul Elisabetei şi relaţiile cu ceilalţi

Firea Elisabetei, în general retrasă şi tristă, avea şi neajunsul de a fi destul de capricioasă. Nemulţumirile ei tensionau adeseori relaţiile cu membrii familiei, relaţii care se dovedeau a fi extrem de sinuoase. Proasta dispoziţie permanentă şi indiferenţa faţă de cei apropiaţi o necăjeau adesea pe Regina Maria, care spera ca Elisabeta să-şi găsească totuşi fericirea, pentru că de ani de zile, spunea ea, nu era fericită. Referitor la caracterul fiicei sale, ea considera că de fapt tot el genera şi stările ei atât de dificile. "Cred că secretul ei stă în egoismul ei total şi absolut, nu dăruieşte niciodată nimănui nimic, nici dragoste, nici timp, nici atenţie. Trăieşte numai pentru ea, şi totuşi se ascunde în ea un fond foarte bun, atât că se amăgeşte în permanenţă. Trăieşte ruptă de realitate şi aleargă după himere, vrea să fie întotdeauna admirată şi compătimită ca o neînţeleasă. Are la dispoziţie tot ce şi-ar putea dori şi nicăieri nu se simte bine. Nu putem înţelege ce vrea cu adevărat sau, mai degrabă, nu putem să-i dăm ceea ce doreşte ea cu adevărat: o libertate totală de acţiune. [...] Nu este posibil să o laşi să se îndepărteze de familie şi să facă ce vrea, ar fi un dezastru; să o ţii acasă nemăritată ar fi o stare de tensiune şi pentru ea şi pentru noi, pentru că ar însemna constrângeri şi ea ne-a arătat clar că nu le suportă. Cei care au grijă de ea, care sunt răspunzători de comportamentul ei, sfârşesc prin a obosi. N-ai cum s-o faci fericită, orice ai face, pentru că nu e nici urmă de fericire în sufletul ei. Ea ne iubeşte în felul ei, dar nu este o dragoste activă, ei nu-i oferă niciun fel de bucurie şi nouă foarte puţină, pentru că nu se manifestă niciodată. Cred că doar viaţa însăşi o poate vindeca, ea trebuie să fie încercată de viaţă, să se izbească de realitate, să înţeleagă că trăieşte într-o lume falsă, pe care şi-a ţesut-o în jurul ei şi care nu poate dura."

Pe fraţii săi - cu excepţia lui Carol, cu care se înţelegea mai bine - nu îi prea simpatiza. Mama sa nota în jurnal: "Sub faţa ei frumoasă se ascund o oarecare nemulţumire, resentiment, invidie. Ea nu se poate bucura de norocul cuiva. [...] Găseşte cuvinte dure cu care să spună lucruri neplăcute, care-i ating pe ceilalţi în cele mai sensibile puncte. Când este cu Carol şi ceilalţi, sunt întotdeauna îngrijorată. Ceilalţi se tem de ea şi-i înghit mojiciile, dar Carol ripostează şi atunci sar scântei, şi eu trebuie să intervin, să joc rolul de pacificator."

Chiar dacă au avut şi unele fricţiuni, Elisabeta făcea front comun cu fratele ei mai mare (amândoi fiind copiii incontestabili ai Regelui Ferdinand, după părerea lui Constantin Argetoianu), tratându-i cu indiferenţă pe Marioara şi Nicolae (al căror statut era socotit incert - tot după Argetoianu) şi cu dispreţ pe mezina familiei, Ileana (considerată a fi fata Prinţului Barbu Ştirbey), preferata Reginei. Constantin Argetoianu relatează în memoriile sale şi anecdota "cu frageda Elisabeta chemând-o pe mica Ileana la fereastră cu cuvintele: «Vino iute să-l vezi pe tatăl tău», ca să vadă pe Prinţul Barbu (Ştirbey) coborând din automobil, care a făcut pe vremuri înconjurul Bucureştilor".

De regulă, Elisabeta obişnuia să dispreţuiască compania familiei, dar uneori era încântată de ea. Participa rar la distracţiile organizate de ei, preferând de cele mai multe ori să rămână singură cu câinele său şi să citească. Deseori refuza chiar să ia masa cu familia, găsind întotdeauna diferite pretexte pentru a-şi motiva absenţa.

Elisabeta nu prea avea motive de a fi nefericită, dar era, şi fiecare bărbat se pare că o punea în această situaţie. De altfel, spunea mama ei, ea "nu este niciodată cu adevărat mulţumită sau fericită, nu se bucură de niciunul din darurile pe care le are de la natură, vede mereu doar partea întunecată a lucrurilor".

Cu toate acestea, Elisabetei îi plăcea compania tinerilor. Regina Maria nota în însemnările ei că "la Cotroceni, de ziua de naştere a Ilenei (duminică 23 decembrie 1918/5 ianuarie 1919), seara, fiind multă lume la ceai şi mulţi tineri interesanţi, Lisabeta şi-a îmbrăcat o rochie foarte atrăgătoare şi a fost fericită". Elisabeta ştia şi să cânte minunat, iar atunci când era în toane bune, se îmbrăca splendid, încântând şi emoţionând invitaţii cu vocea şi prezenţa sa.

Îi plăcea să flirteze cu diferiţi bărbaţi din anturaj şi chiar din cadrul familiei şi nu conta dacă aceştia erau căsătoriţi sau nu. În 1919, Regina Maria scria despre ea: "Lisabeta îi face ochi dulci soţului lui Marie (Marie fiind mai tânăra verişoară a Reginei, abia căsătorită). Sper că nu va merge mai departe. Pentru moment Marie râde, dar se poate ca în final să o plictisească".

Elisabeta avea puţine momente bune, când părea că se bucură de viaţă. De regulă, se considera o neînţeleasă, fiind mai mereu prost dispusă, fapt care o supăra pe mama ei, căreia îi era greu s-o ajute cu ceva. Totuşi, Regina nu închidea ochii la manifestările ei, şi atunci când socotea potrivit, îi sancţiona comportamentul, pe care îl eticheta ca fiind "ciudat şi imposibil", născând drame acolo unde nu existau.

Regina era convinsă că are nevoie de tratament şi de o mână fermă, care să o poată ajuta şi îndruma, având, după părerea ei, atât probleme cu nervii, cât şi cu greutatea - Elisabeta cam îngrăşându-se de la un timp. În acest scop, Regina Maria împreună cu ea şi cu Marioara au plecat la Paris, la 16 februarie/1 martie 1919. Odată ajunse acolo, Maria a avut o întrevedere cu Devaux pentru o discuţie despre Elisabeta, el fiind cel care urma să preia cazul ei. După un timp petrecut în capitala Franţei, Regina Maria, împreună cu fiica ei Marioara au plecat mai departe, spre Londra, lăsând-o la Paris pe Elisabeta, în grija Elisei Brătianu. Principesa Elisabeta a dorit să rămână o perioadă la Paris pentru a urma un curs la o şcoală de artă. Ea mergea într-un atelier pentru artă decorativă, unde lucra sub îndrumarea unui pictor pe nume Rupin.

Întoarsă din Londra, Regina Maria a avut o discuţie cu Devaux, care era plin de speranţă în privinţa Elisabetei.

Plimbarea făcută la Paris se pare că a fost de bun augur, Elisabeta fiind remontată nervos, după spusa Reginei, şi într-o excelentă stare de spirit, cu adevărat agreabilă. Uneori Regina constata că fata ei putea deveni foarte drăguţă.

George al Greciei

Întoarse în ţară, au stat un timp, apoi au plecat din nou, în octombrie acelaşi an, cu destinaţia Italia, trecând prin Lausanne. Planul Reginei viza, pe lângă întâlnirea la Lugano cu mama şi surorile sale, şi o nouă tentativă de căsătorie a Elisabetei cu fiul cel mare al ducelui Genevei. Cum tânărul, care era ofiţer de marină pe vapor, nu reuşise să primească permisie, întâlnirea a fost amânată pentru altă dată. Elisabeta şi-a serbat pe 12 octombrie 1919, la Stresa, cei 25 de ani, Regina realizând încă o dată că trebuie s-o mărite cât de curând.

La Lugano, pe lângă întâlnirea cu bunica şi mătuşile sale, Elisabeta l-a revăzut şi pe George al Greciei. Acesta trăia în exil împreună cu familia, fiind alungat din ţara sa în timpul marii conflagraţii. Principele grec s-a bucurat să o revadă pe Elisabeta şi a însoţit-o apoi în Elveţia, unde Principesa a mers împreună cu bunica sa, la reşedinţa acesteia de la Zürich.

La 7 decembrie 1919, Regele Ferdinand şi Regina Maria (ce se întorsese acasă fără Elisabeta, rămasă la bunica ei) au primit o scrisoare de la Regina Sofia a Greciei, rugându-i să-i permită Elisabetei să se căsătorească cu fiul ei, George. Regina Maria era convinsă că era inevitabilă căsătoria, după semnalele trimise de familia şi prietenii din străinătate, care erau martorii evoluţiei relaţiei celor doi.

George al Greciei dorea foarte mult s-o ia de soţie, dar Elisabeta totuşi nu se putea decide. Regina Maria a constatat, din scrisorile fiicei ei, că ea nu era deloc îndrăgostită de George, doar George de ea, iar bunica Principesei, Maria Alexandrovna Romanova, Mare Ducesă a Rusiei, precum şi părinţii lui George, făceau presiuni asupra ei să se căsătorească.

De altfel, cochetă incorigibilă, Elisabeta flirta scandalos cu Ludicar, un bariton ceh, motiv pentru care mama ei, extrem de supărată pe purtarea de care dădea dovadă, a numit-o "fată uşuratică". Elisabetei îi plăcea mai mult să flirteze cu bărbaţii decât să aibă relaţii serioase cu vreunul dintre ei. "Ceea ce este mai rău - continuă Regina Maria - este că ea admite că este aşa şi că, atunci când i se întâmplă, îşi pierde orice simţ al proporţiei şi devine inconştientă de modul ei de comportare şi, deşi acesta pare absurd, este, fără îndoială, adevărat."

Regele şi Regina României au primit o altă scrisoare de la Regele Constantin şi Regina Sofia ai Greciei, prin care aceştia cereau oficial mâna Elisabetei, dar şi o emoţionantă scrisoare de la George. Acesta o iubea din toată inima şi dorea cu ardoare să-i fie soţ. Elisabeta ştia că e un om onorabil şi minunat, dar tot îi era teamă să facă acest pas, devenind foarte nervoasă şi începând a avea crize de plâns. Mama ei scria că "Lisabeta, deşi a promis că se va căsători cu el, simte că nu-l iubeşte cu adevărat, dar, cu toate astea îşi dă seama că trebuie să se căsătorească".

După o discuţie sinceră între ei, paradoxal, lucrurile s-au detensionat şi amândoi păreau foarte afectuoşi.

Totuşi, alături de George fiind, Elisabeta continua să flirteze cu alţi bărbaţi fără nicio reţinere, aşa încât Regina scria abătută: "Reala compătimire pe care aş fi putut-o avea pentru ea e sufocată de extrema ei inconsecvenţă. Îşi schimbă «iubirile» atât de rapid, încât noi nu ştim niciodată prea bine de cine este captivată în clipa prezentă, câteodată sunt chiar mai mulţi în acelaşi timp".

Pe 13 octombrie 1920, Principesa a acceptat ca logodna să fie anunţată oficial. Era impresionată de George şi, chiar dacă ideea căsătoriei nu-i provoca nicio bucurie, nu voia să rupă logodna, deoarece nu avea o altă perspectivă şi ştia că e la o vârstă când ar fi trebuit să fie deja măritată.

Principele Carol îşi găsise şi el ursita în persoana fiicei Regelui Constantin I al Greciei, Elena, sora lui George. Următorul pas a fost căsătoria, dar, în cazul celor două perechi de miri, existau probleme de ordin religios. După preceptele Bisericii Ortodoxe, când un frate şi o soră se căsătoresc cu o soră şi un frate, ceremoniile trebuie oficiate aproape simultan. S-a obţinut însă o dispensă specială, datorită stării de sănătate a Elisabetei, în urma căreia George şi Elisabeta au primit Sfânta Împărtăşanie a cununiei în România, la 27 februarie 1921, urmând ca la două săptămâni să facă acelaşi lucru şi Carol cu Elena.

Căsătoria

Nunta Principesei Elisabeta cu Principele George a reprezentat un eveniment important, sărbătorit ca atare. Căsătoria civilă a avut loc în dimineaţa zilei de 27 februarie 1921, la orele 11, fiind oficiată în biblioteca mare a Palatului Regal din Calea Victoriei, în prezenţa familiei regale şi a Ministrului Justiţiei, care a îndeplinit funcţia de ofiţer al Stării Civile. Două ore mai târziu, mirii şi familia regală s-au urcat în două trăsuri ce urmau să se îndrepte spre Mitropolie, urmând ca acolo să se întâlnească cu ceilalţi membri ai familiei, cu membrii Caselor civilă şi militară ale Regelui şi Reginei, precum şi cu restul invitaţilor. Trăsurile au fost flancate de ofiţeri din Regimentul de Escortă Regală şi s-a pornit spre lăcaşul sfânt.

La Mitropolie ceremonia religioasă a fost oficiată de Mitropolitul primat, asistat de Mitropolitul Bucovinei, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, Mitropolitul Ardealului şi Arhiepiscopul Chişinăului şi Hotinului, alături de ei aflându-se şi alţi prelaţi.

Naşi au fost Principele Nicolae al Greciei şi Principesa Marioara a României.

Regina Maria scria în însemnările sale: "Cineva i-a dat miresei un buchet imens de garoafe roşii, şi cu acest buchet roşu ca focul în braţe, mi s-a părut că n-a arătat niciodată mai bine. Era aproape în lacrimi atunci şi, când s-a întors să arunce o ultimă privire la prietenii ei, se putea înţelege că îşi dădea seama pe deplin că era sfârşitul vieţii vechi, că începea acum responsabilitatea".

După ceremonie, toţi cei adunaţi, în frunte cu tinerii căsătoriţi, s-au întors la Palatul Regal, unde a avut loc un dejun de gală.

Ca dar de nuntă, Principesa a primit de la părinţii săi un şirag de diamante având ca pandantiv un safir uriaş, lucru care a bucurat-o nespus, ştiută fiind pasiunea Elisabetei pentru bijuterii.

După căsătorie, Elisabeta şi-a urmat soţul în ţara lui, unde socrul său se afla deja instalat pe tron, devenind astfel Prinţesă moştenitoare a Greciei. După mulţi ani de exil, familia regală se întorsese în palatul din Atena, dar situaţia din ţară nu era una de invidiat, populaţia încă fiind divizată, chiar dacă cei ce doriseră venirea Regelui erau mai mulţi decât ceilalţi. În ianuarie 1922, Principesa Elisabeta a venit la Bucureşti împreună cu soţul său, pentru prima oară de la căsătorie. A plecat apoi în Grecia, unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă, starea ei devenind destul de gravă. În aceste condiţii, Regina Maria s-a dus la Atena pentru a avea grijă de ea. La sfârşitul verii, în acelaşi an, Elisabeta, slăbită încă de boală, a revenit în România, fiind prezentă şi la încoronarea părinţilor săi la Alba Iulia, ca regi ai României Mari.

Regină a Greciei

În acest timp, situaţia în Grecia a devenit instabilă, iar socrul ei, Regele Constantin I, a fost obligat, în septembrie 1922, să abdice în favoarea fiului său, George, care a fost uns ca Rege sub numele George al II-lea şi, în acest fel, Elisabeta a devenit Regină a Greciei.

Viaţa în Grecia nu a fost deloc uşoară pentru Elisabeta, care nu s-a putut adapta deloc în noua ei patrie. Cum nu avea prea multe simţăminte pentru soţul său, nu avea nici pentru familia acestuia şi nici pentru ţara lui, în care era nevoită să trăiască. În primul rând, relaţiile cu noii membri ai familiei regale greceşti erau astfel destul de dificile, chiar dacă soacra sa nu se plângea Reginei Maria decât de indolenţa Principesei, lucru pe care mama ei îl ştia. Limba greacă era şi ea o problemă, Elisabeta necunoscând-o deloc, aşa încât îndatoririle sale au avut şi ele de suferit. De altfel, ea a început să refuze tot mai des să participe la recepţii, primiri oficiale sau dineuri diplomatice, preferând să citească ori să asculte muzică. Dar cel mai acut a resimţit Elisabeta lipsa banilor, deoarece Regele George primea o subvenţie prea mică din partea statului elen, şi mult prea multe lucruri, pe care şi le putea permite odată, acum păreau de neatins. Îi era dor de traiul ei de altădată, de România şi de mama ei, căreia îi scria des. Ca să-i treacă timpul mai plăcut, a început să cultive flori şi plante exotice. De asemenea, citea ore în şir, picta, cânta la pian, şi reuşea, în ciuda banilor puţini, să călătorească la Viena, Florenţa, Londra şi Paris.

Domnia celor doi nu a durat decât până în 1924, când Grecia, în urma unui plebiscit, a devenit republică şi Elisabeta şi George au fost nevoiţi să părăsească ţara, lucru care nu i-a displăcut Reginei, care s-a întors astfel acasă în România, la Cotroceni.

Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată

Elisabeth Heresch
Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată
Editura Meteor Press, 2018
traducere din limba germană de Adela Motoc

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****
Intro

Elisabeth Heresch a studiat rusa, slavistica şi romanistica şi a lucrat pentru radiodifuziunea din Viena şi în SUA, ca şi pentru Departamentul Europa de Est al UNESCO. Este autoarea a - până acum - unsprezece cărţi despre istoria şi cultura rusă, printre care Alexandra - Tragik und Ende der letzten Zarin, Rasputin - das Geheimnis seiner Macht, Alexej, der Sohn des letzten Zaren, Petersburger Zarenschlösser und Zarenmord. Elisabeth Heresch trăieşte la Viena.

*

În culisele Revoluţiei ruse
Marxistul şi milionarul ruso-evreu Alexander Parvus, economist şi politolog ca profil profesional, a avut o viziune: răsturnarea ţarismului şi instaurarea unui regim revoluţionar în Rusia. Tovarăş de drum al lui Troţki, a ajuns, prin Zürich, în Turcia, unde a făcut afaceri cu devize şi arme, care i-au adus o imensă bogăţie şi influenţă politică. 1914 a fost anul marii sale şanse: din însărcinarea Reich-ului german - şi cu milioanele acestuia - el a manipulat căderea cursului rublei şi, cu ajutorul unei reţele de agenţi perfect organizate, a pregătit preluarea puterii de către Lenin.

*

... cine a fost Parvus? Născut in 1867 într-o familie de evrei din pătura mijlocie, nu departe de Minsk, tânărul talentat a făcut studii de economie în Elveţia, după care a plecat în Germania. Încă de foarte devreme, Parvus a fost însufleţit de două dorinţe inegale: visul despre bani mulţi - şi despre marea revoluţie. 1914 a fost anul său fast. Când, după jumătate de an, războiul pe Frontul de Est încă nu era decis pentru guvernul Reich-ului german, Parvus s-a prezentat cu un plan îndrăzneţ. Acesta conţinea toate ingredientele necesare pentru a provoca, la momentul potrivit, prăbuşirea puterii de stat ruseşti şi măturarea guvernului ţarist, iar apoi înlocuirea lor cu revoluţionari docili. Sforile persoanelor implicate în acţiune până sus la Lenin le trăgea Parvus însuşi. Berlinul a acceptat această ofertă. Până la finalizare, acţiunea urma să coste guvernul Reich-ului german o sumă care, actualizată, ar reprezenta aproximativ un miliard de mărci.

*

Pare cu neputinţă ca un singur om, mânat de ambiţii uriaşe, susţinute, ce-i drept, de o temeinică instruire şi de abilităţi înnăscute şi cultivate profitabil, să se afla la baza unor schimbări pe cât de profunde, pe atât de vaste.

Mottoul cărţii nu ne spune altceva.

Cartea Elisabethei Heresch, Documentele secrete Parvus, aşază conştiincios şi cu migală piatră lângă piatră, document lângă document, urmărind o cronologie strictă, neîntreruptă de niciun comentariu din partea autoarei pentru a nu ştirbi nimic din autenticitatea aproape incredibilă a faptelor.

Istoricii vor citi cartea cu interes şi deopotrivă de interesaţi vor fi şi cei care nu sunt istorici, cu diferenţa că aceştia din urmă nu-şi vor putea reprima mirarea şi reţine întrebarea: "Cum a fost posibil?"

"Fără Parvus, Lenin cu greu ar fi ajuns la putere în octombrie 1917 la Petrograd." (Der Spiegel)

"O lectură captivantă nu numai pentru istorici de profesie." (Zeit Online)

Fragment

"Un război între Austria şi Rusia ar fi extrem de folositor pentru revoluţie, dar este improbabil ca Franz Joseph şi Nikolaşa să ne facă această bucurie." (Lenin către Gorki, 1913)
 

De la enfant terrible la souffleur politic
Constantinopol 1915

În ziua de şapte ianuarie 1915, în primele ore ale după-amiezii, un bărbat coboară dintr-o maşină în faţa portalului Ambasadei imperiale germane din Constantinopol. Înfăţişarea bărbatului aflat cam pe la mijlocul vieţii, cu o statură impunătoare, corpolentă, pe care era aşezat un cap masiv, cu o frunte înaltă de gânditor, cu barbă îngrijită şi croială elegantă lasă impresia unuia dintre europenii aceia înstăriţi - industriaşi sau bancheri - care reuşesc să profite de şansă şi să fie la momentul potrivit în locul potrivit. Pare să fie conştient de importanţa întâlnirii iminente, deoarece, în pofida minei sale ferme şi a ţinutei sigure de sine, gesturile cu care-şi strânge servieta, mănuşile şi jobenul sunt hectice.

În timp ce aşteaptă să fie primit, privirea îi alunecă pe faţada acelei clădirii înalte. Elegantul Palat imperial de pe Boulevard Ajaz-Paşa, o construcţie înaltă în stil neorenascentist, din cărămidă roşietică cu chenare albe, este situată maiestuos pe colina care se ridică în spatele Palatului Dolmabahce. De aici se deschide o perspectivă unică asupra Bosforului, Cornului de Aur, Mării Marmara şi Insulelor Principilor. Chiar şi această poziţie dominatoare este totodată un semn exterior al puterii şi importanţei Reich-ului german şi al siguranţei de sine a guvernului său. Dar ea simbolizează şi poziţia strategică a acestei ambasade, cu care Berlinul îşi marchează prezenţa în Balcani. În sfârşit, în cele cinci luni de când durează războiul, aici s-au petrecut unele evenimente importante pe care merită să le aflăm.

Uşa se deschide şi vizitatorul îşi spune numele: "Alexander Parvus - Doctor Parvus". Înainte de a intra în clădire, aruncă mecanic o privire scurtă în jur. A fost anunţat personal la ambasadorul Konrad, baron de Wangenheim. Câteva clipe mai târziu, el urcă grăbit, treaptă după treaptă, pe scara principală spre salonul de primire, înaripat de conştiinţa neînşelătoare că fiecare pas îl va duce pe el - şi nu numai pe el - mai aproape de acele prefaceri însemnate, la care a visat toată viaţa. Acum problema este să-şi expună viziunile politice cu forţă de convingere. Numai aşa planul său are perspectiva de a fi realizat.

Pentru Wangenheim, Parvus nu este un necunoscut. Încă înainte ca acesta să-i fi fost recomandat ambasadorului de Max Zimmer, un negociator german stabilit de multă vreme aici, în vederea unei întâlniri personale, el se tot ciocnise de numele vizitatorului. Se spunea că Parvus este originar din Rusia, crescut într-un ghetou evreiesc de lângă Minsk, un socialist cu convingeri revoluţionare, economist instruit şi publicist pe cât de satrălucit, pe atât de cinic; că apoi se făcuse cunoscut ca sponsor al unui ziar socialist naţional turcesc şi că funcţiona semioficial în spatele culiselor în calitate de consilier economic şi politic al guvernului turc. În schimb, domeniul acelor activităţi cu care îşi câştigase într-un timp scurt o avere considerabilă - la care se adăugau şi propriile bănci - şi reşedinţa sa de pe nobilele Insule ale Principilor era ascuns dincolo de o ceaţă de zvonuri şi speculaţii. Într-un cuvânt, Parvus trece drept un bărbat spălat cu toate apele Europei şi Balcanilor şi ale cărui cuvinte ar merita să fie auzite.

Toate acestea sunt absolut interesante pentru reprezentantul Reich-ului german, pentru care războiul pe Frontul de Est durase oricum dublu decât fusese plănuit. Filogerman declarat - şi antirus, în orice caz -, Parvus propune o alianţă de acţiune a Guvernului Reich-ului cu revoluţionarii ruşi. El arată, cu o logică convingătoare, că Rusia ar putea fi învinsă doar dacă, simultan, ar fi slăbită prin tulburări interne, care ar face să se clatine regimul ţarist şi, dacă, şi-ar pierde forţa de luptă prin sfărâmarea marelui imperiu în mici părţi individuale. Toate acestea ar putea fi provocate printr-un program de acţiune cu un scop bine precizat. Iar el, Parvus, a elaborat deja un asemenea program. Cu alte cuvinte, vizitatorul îi oferă interlocutorului german organizarea, contra plată, în colaborare cu Guvernul Reich-ului a unei revoluţii în Rusia, completată cu mişcări secesioniste până la căderea ţarului.

După numai o zi, ambasadorul von Wangenheim telegrafiază superiorului său din Ministerul de Externe de la Berlin, secretarul de stat şi ministrul prusian Gottlieb von Jagow, impresiile lui despre întâlnirea cu Parvus. Vorbeşte în termeni superlativi despre "atitudinea eminamente filogermană" şi despre "serviciile valoroase" prin care Dr Parvus s-a "remarcat în ultimul timp". Să fi avut oare în vedere eforturile acestuia de a determina guvernul turc - care, în pofida alianţei, păstrase iniţial "neutralitatea armată" - să intre în război de partea Germaniei împotriva Rusiei?

Concepţia schiţată sumar de "Dr Parvus" este suficientă pentru a trezi la Berlin interesul cancelarului Reich-ului, Bethmann-Hollweg. Fireşte - stimularea mişcărilor de independenţă naţionale într-o ţară inamică singură n-ar fi fost nimic nou, era deja o tactică politică practicată înainte de război, care le-a costat, întrucâtva, atât pe Germania, cât şi pe Austro-Ungaria. Un exemplu proeminent este acţiunea lui Bismarck în ţările coloniale britanice, finanţată din "fondurile reptilelor". Acum, legarea acestei tactici în cadrul unui mai mare plan subversiv cu o revoluţionare sistematică în vederea înfrângerii adversarului sună foarte promiţător şi este interesantă ca mijloc suplimentar pentru ducerea războiului.

La Berlin, se aşteaptă cu încordare amănunte legate de acest program şi despre autorul lui, Alexander Parvus. În acest scop, Jagow îl aduce pe Kurt Riezler, omul de încredere al lui Bethmann-Hollweg la Marele Cartier General, în capitala Reich-ului. La 10 ianuarie 1915 el telegrafiază la Marele Stat Major: "Rog primire Dr Parvus la Berlin. Jagow."

În momentul acesta, Parvus este de mult plecat. Nici n-a mai aşteptat să sosească răspunsul de la Berlin la Constantinopol. Reacţia pozitivă a lui von Wangenheim i se pare o garanţie suficientă: Berlinul, care cu ani în urmă îl expulzase din cauza maşinaţiunilor sale revoluţionare, l-ar întâmpina acum cu braţele deschise. Încă în 8 ianuarie 1915, la o zi după discuţiile sale de la Ambasada imperială germană de la Constantinopol, el a şi pornit în călătoria care trebuia să-l ducă la ţelul râvnit: distrugerea imperiului ţarist rus cu ajutor german.

Ruta aleasă de Parvus trecea prin Bucureşti, Sofia şi Viena. Staţionând în aceste puncte, el vrea să verifice poziţia tovarăşilor de partid stabiliţi acolo faţă de o posibilă colaborare în revoluţionarea Rusiei în beneficiul guvernului german; totodată, el vrea şi să încerce să sondeze atitudinea ţărilor momentan încă neutre, România şi Bulgaria, în ce priveşte stabilitatea lor. Interesul lui era să atenueze poziţiile neutre şi să-i procure Germaniei noi parteneri de alianţă în războiul împotriva Rusiei.

După discuţia lui Parvus cu ambasadorul german la Constantinopol şi raportul trimis de acesta la Berlin, secretarul de stat Jagow telegrafiază la Ministerul de Externe: "Rog primire Dr Parvus la Berlin."

La 9 ianuarie 1915 Parvus soseşte la Bucureşti. Omul său de legătură aici este Hristo Rakovski, originar din Bulgaria, acum cetăţean român, socialist revoluţionar şi tovarăş de idei din trecutul lui Parvus. Activităţile lui Rakovski umpluseră dosarele Ohranei încă înainte de schimbarea secolului. Serviciul secret pentru străinătate rus era pe urmele lui: puţini erau atât de ocupaţi în mod continuu cu activitatea subversivă împotriva Rusiei. Încă dinainte de a se revedea cu Parvus, Rakovski acţiona de partea germană - şi asta într-o ţară a cărei casă regală era cât se poate de legată de dinastia rusă.

Rakovski întruneşte mentalitatea de ortac cu angajamentul conspirativ. Lucrează pentru ziarul de partid socialist român şi acceptă bucuros oferta lui Parvus de a subvenţiona publicaţii de profil. Rakovski va lansa, astfel, articole cu adresă precisă, în presa română, dar şi în cea din străinătate - de pildă, în Italia - pentru a influenţa opinia publică împotriva cauzei ruse şi în favoarea celei germane în război.

În Bulgaria, Parvus are mai puţin noroc. Presa de partid bulgară îl taxează pe Parvus drept "şovin german" şi se declară mai degrabă de partea adepţilor aripii pacifiste, aşadar a duşmanilor declaraţi ai războiului, ca Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, pe care el îi criticase aspru într-o adunare publică. Le ţin isonul publiciştii slavofili care, spre deosebire de Parvus, consideră că o declaraţie de război la adresa Rusiei ar fi o tragedie. Ei argumentează că astăzi pericolul pentru Europa nu este ţarismul, ci imperialismul german. Parvus nu are aici nicio şansă.

Dezamăgit, Parvus părăseşte Sofia cu intenţia ca de acum încolo să acţioneze mai mult din spatele culiselor pentru a-şi duce mai departe opera fără a fi stânjenit de cei care gândesc altfel.

În tatonările sale, Parvus îşi pune mari speranţe în Viena; la urma urmelor, ea este un bun teren pentru centre conspirative, unde el şi tovarăşii săi au găsit mult sprijin şi acoperirea spatelui. Crede că va putea să aibă din nou mai multă încredere după întâlnirea cu vechii săi tovarăşi de luptă şi că-i va putea atrage să colaboreze.