FranceDanse Orient-Express

Un volum de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov
FranceDanse Orient-Express
Institutul Francez Bucureşti, 2018
cu un cuvânt înainte de Irina Petrescu
traducere în limba franceză de Georgeta Cristian / grafică: Alice Stoicescu



***
Cuvânt înainte.
O răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate

de Irina Petrescu

Creaţia artistică şi intelectuală a unei ţări este, în mare parte, produsul metisajelor, al influenţelor exterioare, al asimilării alterităţii. Acest fapt a fost demonstrat de avangardele istorice pariziene de la începutul secolului trecut, la care mulţi români au participat.

Mai trebuie să aducem alte dovezi? Să ne oprim asupra condiţiilor care au dus la apariţia dansului contemporan francez, în jurul anului 1980.

Atunci are loc reformarea lui totală, prin îndepărtarea de clasicism şi neoclasicism. Iar acest lucru este posibil prin situarea dansului la o răscruce de influenţe asumate, acceptate, contopite, reinventate. Se inspiră de la Merce Cunningham, neînţeles de cealaltă parte a Atlanticului, Franţa devenind pentru el patria exilului. Împrumută idei de la Hideyuki Yano, pe care Japonia îl repudiază şi pe care Franţa îl primeşte. Acceptă demersul Pinei Bausch, pe care Germania, fără luciditate, i-o abandonează. Învaţă mult de la ceilalţi pentru a-şi construi propria identitate: o împletire de influenţe sublimate.

Ironizarea politicienilor poate fi oportună. În cazul de faţă, nu a fost complet nemeritat. Un anume Jack Lang a cutezat atunci să fie ministru al artiştilor francezi şi, deci, al artiştilor din lumea întreagă! I s-a reproşat acest lucru, dar cine ar mai îndrăzni astăzi să-i impute ceva? Nebunia dintr-o zi a devenit temeiul unei acţiuni durabile.

Apoi au venit 1989 şi regăsirea îndelung amânată cu România. Prin aplicarea urgentă a principiilor pe care Parisul şi le fixase atunci, în 1990-91 se va desfăşura operaţiunea numită La Danse en Voyage. Un dans al autorilor, care şi-au inventat o gestualitate particulară, un dans mereu receptiv la evenimentele lumii. Această acţiune era expresia dinamismului unei reforme tinere şi energice a dansului francez, precum şi a dorinţei de a construi un spaţiu de dialog şi de schimb de idei. Principiul era foarte simplu: opt mari companii de dans franceze, dintre cele renumite la nivel internaţional, au venit în România, în cadrul unui program care s-a desfăşurat pe parcursul a doi ani. Subtitlul acestuia era: Rencontres et chemins de traverse [Întâlniri şi scurtături], fiindcă avea obiectivul să schimbe opinia publicului asupra scenei româneşti de dans, atât la Bucureşti, cât şi la Timişoara, Iaşi şi Cluj, precum şi să antreneze, să transmită, să repună în mişcare, să redea încrederea tinerilor dansatori şi coregrafilor români. Într-un mod la fel de simplu: întâlnirea dintre artişti.

Aşa cum subliniază în acest volum, pe bună dreptate, Vava Ştefănescu şi Liana Tugearu, apariţia primelor companii independente în România, crearea de structuri instituţionale, cum este CNDB (Centrul Naţional al Dansului Bucureşti), şi-au avut originea în această primă experienţă "revitalizantă". S-au format noi generaţii de dansatori şi, peste tot în această ţară, s-au născut noi perspective creatoare.

Programul FranceDanse Orient-Express, pentru a cărui realizare stă mărturie volumul de faţă, este continuatorul direct al îndelungatului traseu menţionat mai sus şi, de asemenea, prezintă extinderea lui geografică în 13 ţări din Europa de Sud-Est. România păstrează un loc central în această parte a lumii, întrucât a primit şapte companii de dans.

Acest obiectiv continuă prin alte acţiuni: repunerea în lumina reflectoarelor a dansului contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, facilitarea întâlnirilor şi a dialogului între artişti, construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, diversificarea publicului. Bilanţul este pozitiv: numeroşi spectatori în spaţiile publice, locuri neconvenţionale şi teatre, o prezenţă importantă în presa naţională şi regională, o atenţie specială din partea televiziunii publice, o implicare puternică a structurilor publice (Teatre Naţionale din Bucureşti, Iaşi şi Timişoara, Muzeul Naţional de Artă al României, Muzeul Naţional al Literaturii Române, ARCUB, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu), un parteneriat nou cu festivalul independent eXplore. Şi aici trebuie subliniată importanţa parteneriatului strategic cu Centrul Naţional al Dansului Bucureşti, care a condus, peste câteva luni, la organizarea unui schimb de rezidenţe pentru artişti, a unor spectacole în coproducţie şi a unui dialog între echipele administrative. Perspectiva Sezonului cultural Franţa-România (decembrie 2018 - iulie 2019) încurajează foarte mult dezvoltarea acestor parteneriate.

Este un demers de lungă durată: el implică, pe de-o parte, restabilirea importanţei diferitelor schimburi, iar pe de altă parte, reinventarea acestor fluxuri care nu ar fi trebuit să se întrerupă niciodată.

"Se hace camino al andar! [Drumul se face mergând!]", spunea poetul Antonio Machado.

Mulţumiri

Celor doi jurnalişti, Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov, cărora Institutul Francez din Bucureşti le-a încredinţat misiunea de a urmări programul FranceDanse Orient-Express cu o privire critică şi de a reuni diversele mărturii, le adresez calde mulţumiri.

De asemenea, îi mulţumesc Clarei Trăistaru, coordonator de proiecte culturale în domeniul artelor vizuale şi al artelor spectacolului, care a fost, pentru Institutul Francez din Bucureşti, indispensabila şi talentata verigă centrală în realizarea programului, precum şi a acestei cărţi.

Parteneriatul strategic cu CNDB a permis pregătirea nu doar a următoarelor acţiuni comune şi a schimburilor pe termen lung, ci şi a unor proiecte din cadrul Sezonului cultural.

Doresc să reamintesc coordonarea exemplară, realizată de către Institutele Franceze din Iaşi şi Timişoara.

Acest program nu s-ar fi putut desfăşura în România fără susţinerea hotărâtoare a Institutului Francez de la Paris şi a Institutului Francez din Belgrad, prin programul TEATROSKOP.

Această carte, născută dintr-o aventură comună, este publicată graţie parteneriatului statornic cu Arta Grafică.

(Irina Petrescu, Ataşat Cultural,Director Adjunct al Institutului Francez din Bucureşti)

Prefaţă
Apetitul performativ românesc
de Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov

La un sfert de veac de la călătoria reconectării dansului românesc la cel occidental (după interludiul modernist interbelic), o nouă rută performativă franceză a traversat ţările parcurse cândva de faimosul Orient-Express, cu o selecţie de spectacole ce explorează expresiile corpului în performance-ul de mişcare pe scenele franceze. În perioada mai-decembrie 2017, am urmărit la Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi şi Sibiu un grupaj de şapte spectacole, care propun de la coregrafii contemporane (G.U.I.D., Hydre), la forme ale prezenţei corpului ritualic semnificate (Dumy Moyi, TORDRE) sau la spectacole tip conferinţă (Histoire spirituelle de la danse) ori experimentale (Gala). O notă distinctă a dat-o extensia programului românesc cu un performance documentar (Radio live) ce se constituie într-o mărturie a realităţilor trăite de persoane civile, convertită în angajament social şi exerciţiu democratic. Institutul Francez din Bucureşti şi directoarea sa delegată, doamna Irina Petrescu, şi-au dorit să fixeze urma acestei imagini multiforme a scenei franceze proiectate în programul FranceDanse Orient-Express 2017. La iniţiativa lor s-a născut această carte, mărturie a reîntâlnirii publicului românesc cu ceea ce numim dansul contemporan francez, prin spectacolele selectate de către doamna Petrescu dintre propunerile făcute de Institutul Francez de la Paris sau prin programul TEATROSKOP.

Despre dansul contemporan scriu, de regulă, cronicarii specializaţi în dans, puţini la număr la noi, şi cei de teatru interesaţi de genurile impure, de metisajul artelor, nu foarte mulţi, nici ei. Cartea aceasta documentează traseul românesc al celor şapte spectacole din programul FranceDanse Orient-Express, din perspectiva jurnalistului interesat să arhiveze vocile tuturor participanţilor la acest proiect: coregrafi, performeri, dansatori, public profesional, audienţa obişnuită sau întâmplătoare a dansului contemporan. Numitorul comun al tuturor acestor oameni e credinţa că scena reprezintă locul reflecţiei asupra societăţii de mâine, iar formele expresiei corpului pe scenă dau glas provocărilor şi întrebărilor pe care le ridică transformarea lumii din jur. Surprindem aici impactul individual (al fiecărui spectacol în parte) şi colectiv (al întregului program) pe care l-au avut aceste prezenţe franceze în interacţiune cu scena performativă românească, cel mai adesea asociate cu festivaluri experimentale (eXplore festival, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu) şi cu oraşe caracterizate de o accentuată dinamică culturală (Timişoara, Bucureşti, Sibiu, Cluj, Iaşi), ca semn al apartenenţei, şi în România, a dansului contemporan la avangarda artelor performative. Polifonia vocilor implicate în program urmează linia complexă, nu neapărat melodică, a reflexiei artelor, în raport cu societatea pe care o oglindeşte şi cu oamenii pe care îi modelează indirect.

Faptul că primul spectacol din seria FranceDanse Orient-Express 2017 în România (G.U.I.D.) a coborât în stradă, direct în spaţiul public, printre trecătorii din faţa Teatrului Naţional din Timişoara şi în Pasajul pietonal de la Universitatea din Bucureşti, e o întâmplare care s-a încărcat de sens în relaţie cu trecătorii transformaţi efemer în public de dans. Spectacolul a ocupat, astfel, un teritoriu urban marcat de prezenţa grupului uman încă nediferenţiat ca public. În acelaşi timp, a ajuns în faţa unei potenţiale audienţe ce rămâne încă de câştigat la noi pentru dansul contemporan şi performance. Corpurile lor − corpul natural, departe de norma impusă de publicitate şi modă, corpul îmbătrânit, cu sechelele unor suferinţe, corpul ca expresie a diversităţii umane − sunt materialul de lucru al coregrafului Jérôme Bel pentru Gala, spectacol prezentat în finalul programului FranceDanse Orient-Express. Programul s-a încheiat, într-o acoladă simetrică faţă de G.U.I.D., cu un spectacol, Gala, care urcă pe scenă corpurile imperfecte ale celor douăzeci de participanţi civili, ca pe un concentrat reprezentativ al societăţii româneşti, activate performativ. Scena finală Bucureşti, Bucureşti, parafraza celebrului hit New York, New York, e, în fond, modestul omagiu adus oamenilor şi locului pe care suntem chemaţi să-l construim.

La capătul traseului performativ FranceDanse Orient-Express 2017 în România, călătorii (indiferent pe ce parte a scenei s-ar situa) sperăm să găsească, în cartea noastră, esenţa a ceea ce e constructiv, onest, sensibil în demersul înţelegerii lumii de azi prin dans. Ruta are întotdeauna posibilitatea returului în măsura în care fiecare program al Institutului Francez deschide noi oportunităţi de colaborare între coregrafii români şi francezi. Şi, poate nu în ultimul rând, mărturiile cuprinse aici vor deschide apetitul pentru artele performative tuturor celor care acordă acestor pagini câteva momente de lectură acum, mâine sau peste ani.

(Oana Cristea Grigorescu şi Andrei Popov)

Fragmente din interviurile cu coregrafii
spectacolelor din FranceDanse Orient-Express

Guillaume Siard (G.U.I.D.): Ar fi greu, poate chiar imposibil, să redai prin dans această încremenire pe loc. Mai ales când vorbim de Angelin Preljocaj, care este îndrăgostit de mişcare, de gest, de spaţiu. El spune că, atunci când priveşte un spectacol, vede şi spaţiul dintre corpuri, nu doar corpurile însele. Prin urmare, aş zice că provocarea noastră este să dansăm acel spaţiu.

Yuval Pick (Hydre): Mă interesau două lucruri. Mai întâi, să văd cum poate dansul să reveleze o prezenţă umană, vieţi anterioare, într-un loc care este încărcat de trăiri, care nu este neapărat conceput pentru dans, şi cum, prin acel dans, publicul poate vedea altfel monumentul. Dar şi invers, cum monumentul revelează altfel dansul. Acest dialog, această relaţie m-au interesat mult.

François Chaignaud (Dumy moyi): Obiectivul meu este să bulversez certitudinile noastre, să le verific supunându-le probei trecutului. Pe de altă parte, când ne reprezentăm istoria dansului, adesea, o reducem la câteva cuvinte importante; credem că dansul este o artă care îşi construieşte greu propria istorie, tocmai din lipsa surselor, fiindcă este o artă corporală, efemeră. Deci, mi se pare foarte interesant să răstorn certitudinile despre cum dansăm, cum prezentăm dansul, la ce oră, în ce locuri, pentru cine dansăm.

David Wahl (Istoria spirituală a dansului): Voiam să studiez mai îndeaproape istoria traumatică a dansului în Vestul Europei şi să văd de ce, în anumite epoci, a existat acea suspiciune faţă de dans. Am început să fac cercetări şi am descoperit lucruri pe care nici măcar nu le bănuisem. Dansul are mai multe contradicţii decât am crede; a existat o frică faţă de dans, dar au existat şi momente când oamenii şi l-au imaginat ca un drum care duce la cer (chiar dacă acest lucru s-a întâmplat mai rar în Occident). Acesta este paradoxul pe care am vrut să-l analizez şi să-l povestesc.

Rachid Ouramdane (TORDRE): Despre TORDRE, tot aud lume spunînd: "A, e un spectacol despre artă şi handicap, despre practici incluzive", cînd de fapt nu, e pur şi simplu un portret a două tinere femei şi chiar şi în acest mediu progresist, încerc să fac în aşa fel încît să nu reduc aceste femei la fizicalitatea lor diferită. Dacă, după ce-ai văzut spectacolul, continui să spui asta înseamnă că nu ai văzut acest spectacol.

Jérôme Bel (Gala): Ceea ce caut eu, prin artă, e să găsesc în ea un mod de a fi cât mai eficace din punct de vedere politic. Ceea ce încerc, prin intermediul artei, e să provoc o emancipare şi să generez egalitate între performer şi public

Aurélie Charon (RADIO Live): Nu e puţin lucru să descinzi pe o scenă, invitaţii noştri nu sunt deloc profesionişti ai scenei. N-au pregătit nimic, n-au scris niciun text, stau acolo şi noi le punem întrebări. Fireşte, ne cunoaştem de când am făcut emisiunile de radio, s-a instalat o anumită complicitate între noi. Punem în scenă generaţia noastră, arătăm multitudinea de imagini dematerializate pe care ni le furnizează mass-media şi fantasmele noastre. Ideea este să vedem cum facem să ne ancorăm privirea în realitatea acelor locuri cu o existenţă zbuciumată, şi cum le abordăm din perspectiva vieţii şi a parcursului fiecăruia. Aşa îi alegem pe protagoniştii noştri: sunt oameni cu un discurs puternic.

***

Lansarea acestui volum se va face în cadrul celei de-a cincea ediţii a Premiilor CNDB.

A cincea ediţie a Premiilor CNDB are loc pe 17 decembrie 2018, de la ora 19.00, la sala Elvire Popesco din Bulevardul Dacia nr. 77. Evenimentul este organizat de Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) şi Institutul Francez din Bucureşti.

Ca de obicei, Premiile CNDB nu se acordă ierarhic, ci după criteriul excelenţei în domeniul dansului contemporan şi artei contemporane şi se situează în linia gesturilor similare la nivel european, prin care creatorilor şi susţinătorilor dansului contemporan le este conferită recunoaşterea firească şi binemeritată. "Trofeul nostru este o cărămidă scrisă cu foiţă de aur, ea simbolizează fundamentul în dansul contemporan românesc ca profesie. Cărămidă cu cărămidă sperăm să construim împreună ceva durabil şi solid şi poate ajungem chiar să avem şi acea casă pe care ne-o dorim", spune Vava Ştefănescu, coregrafă şi managerul CNDB.

Tema Premiilor CNDB 2018 este parteneriatul. Într-o perioadă marcată de incertitudini şi incoerenţe politice la nivel mondial, parteneriatul se dovedeşte a fi soluţia care oferă continuitate, încredere, responsabilizare reciprocă, grija comună pentru calitatea rezultatelor şi bucuria de a împărtăşi succesele. Parteneriatul cu Institutul Francez din Bucureşti a făcut posibilă realizarea acestui mult aşteptat eveniment.

Premianţii CNDB

La ediţia 2017, CNDB i-a celebrat pe artiştii care au construit de-a lungul secolului XX contextul coregrafic contemporan din România: Iris Barbura, Floria Capsali, Trixy Checais, Lizica Codreanu, Esther Magyar, Gabriel Negry, Stere Popescu, Vera Proca-Ciortea şi Paule Sybille. În 2016 au fost premiaţi Brynjar Åbel Bandlien şi Rui Catalão, Maria Baroncea, Miki Branişte, Adina Cezar - Grupul CONTEMP şi Simona Deaconescu, în 2015 au primit premii Mădălina Dan, Florin Fieroiu, Eduard Gabia, Liana Tugearu şi Miriam Răducanu, iar în 2014, la ediţia inaugurală, au fost premiaţi Mihaela Alexandra Dancs, Silvia Ghiaţă, Cosmin Manolescu, Mihai Mihalcea, Alexandra Pirici & Manuel Pelmuş şi Ioan Tugearu.

Programul evenimentului

Aflate la a 5-a ediţie, Premiile CNDB 2018 îl vor avea ca MC pe coregraful şi performerul Paul Dunca, devenit deja emblema acestui eveniment. Alături de el şi de partenerii CNDB a fost pregătită o seară interactivă.

Începând cu ora 19.00, la Sala Elvire Popesco vor fi prezentate filme în premieră, vor avea loc decernarea Premiilor şi lansarea cărţii FranceDanse Orient-Express 2017 în România, volum apărut sub egida Institutului Francez din România şi coordonat de Oana Cristea-Grigorescu şi de Andrei Popov.

Program desfăşurat în 13 ţări din Europa Centrală şi de Est şi în care România a jucat un rol central, FranceDanse Orient-Express a readus "în lumina reflectoarelor dansul contemporan, aşa cum este el conceput în Franţa, adică în toată diversitatea lui, a facilitat întâlnirile şi dialogul între artişti francezi şi români, a contribuit la construirea de parteneriate strategice între instituţii şi structuri independente, la diversificarea publicului", spune Irina Petrescu, directoarea delegată a Institutului Francez din Bucureşti şi coordonatoarea programului în România.

Seara se încheie cu un cocktail de la 20.30 şi un ciné-concert de la 21.00, susţinut de Karpov not Kasparov, duo electric care produce muzică de "acţiune şi reacţiune" din 2009, pe scene din România şi Europa.

Xanax

Liviu Iancu
Xanax
Editura Trei, 2019



*****
Intro

Liviu Iancu, cel mai cunoscut jurnalist de turism din România, a intrat în presă din greşeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii ştiri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat pe piaţă Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după şapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă şi relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară. În prezent este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editoriale-poveşti originale în peisajul presei economice româneşti, foarte apreciate de către cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc şi în Xanax, romanul său de debut.

Fragment

După moartea Poetului, multă vreme m‐am simţit inutil ca un prezervativ în poşeta unei lesbiene. Eram sigur că m‐ar fi ajutat să merg pentru câteva zile la ţară, mai ales că se redeschisese şi vechiul bar din sat. N‐aveam chef să vorbesc cu nimeni, dar tentaţia de a revedea un loc de care mă legau atâtea amintiri a fost mai puternică decât nevoia mea de singurătate. Barul era aproape plin cu tineri gălăgioşi pe care nu‐i cunoşteam. Nici numele noului proprietar nu‐mi spunea nimic. M‐am aşezat la o masă lângă zid şi am cerut o bere. Abia atunci am observat la masa vecină un sac diform de haine vechi, sub care stăteau încrucişate două cizme de cauciuc. Mi‐au trebuit câteva minute să‐l recunosc. Era Domnu', pe care nu‐l mai văzusem de vreo şapte-opt ani. Mut sau pe‐aproape. Eu, cel puţin, nu‐l auzisem niciodată vorbind.

Din perete mă fixa, încruntat şi cu figură tâmpă, Eminem, şi mi s‐a părut o blasfemie ca zidul pe care, cu ani în urmă, am scris câteva versuri, cu creionul, împreună cu Gigi Ţiganu, să fie acoperit acum de creatura asta decolorată. Gigi îmi propusese atunci să facem o poezie la două mâini, ca pianiştii. Să scrie el primele două versuri, iar eu pe celelalte.

Ai plecat cu altul şi m‐ai dat uitării
Iar acum plâng singur, pradă disperării

a scrijelit Gigi pe zid cu scrisul lui aplecat spre stânga. Iar eu am continuat:

Nu‐i nimic, femeie, îmi rămân copacii,
Cel puţin aceştia nu iubesc cu cracii!

- Nu există cuvântul craci în poeziile de dragoste. Ai stricat strofa! Era frumos să vorbeşti în continuare despre copaci, despre disperare, lacrimi, suferinţă... Ţi‐ai băgat cracii în iubirea mea. Nu te pricepi la poezie! Să nu mai scrii! m‐a apostrofat Gigi, privindu‐mă de sus.

Pe vremea aia, Gigi Ţiganu bătea spre 30 de ani, avea plete negre soioase şi ochii umezi. Îşi purta tristeţea pe faţă ca pe o cremă de protecţie solară. Avea mult timp liber, pentru că era şomer, şi citise enorm. Îşi încheiase mariajul cu şcoala după opt clase şi acum, la maturitate, trăia din pensia părinţilor. Îmi spunea că mama, fosta lui profesoară, îi schilodise destinul. Odată, prin clasa a şaptea, la o teză la matematică, îi dăduse "- 10". Nu10 pur, aşa cum ar fi meritat. Şi‐atunci a înţeles Gigi că în lumea asta strâmbă nu există dreptate pentru ţigani. A renunţat, în consecinţă, la şcoală, dar s‐a apucat să citească absolut tot ce‐i pica în mână. Ca o completare, scria şi poezii. Ne vedeam uneori la cârciumă şi îmi recita din el însuşi. Scria despre orice, cu uşurinţa cu care beam eu. Avea o aplecare aparte către fabule. Îl părăsea pe unul nevasta, Gigi era acolo şi‐i punea drama în versuri. Murea cineva, Gigi îl fixa în eternitate cu câteva catrene. S‐a bătut un vecin cu mă‐sa?

Dacă vrei ca să priveşti
La scene cavalereşti
Du‐te‐n curte la Predeloaia
Să vezi cum începe bătaia.

Şi Ion o lua la pumni pe maică‐sa în versuri, ea îl înjura tot în rime, până când o lovitură mai puternică a trântit‐o pe baba Predeloaia peste gardul de nuiele de la stradă, care a cedat sub greutatea ei. Poemul se încheia optimist, cu o discuţie tehnică între Ion şi mă‐sa, la finalul luptei:

- Băi Ioane, eşti nebun?
Ai rupt gardul de la drum!
- Lasă, fă, că nu‐s dement
Şi fac altul de ciment!

Poezia făcuse înconjurul comunei şi aşa aflase şi noul şef de post, un tânăr scheletic şi arţăgos, că în spatele gardului lui Ion se petrec scene de violenţă domestică. Îl strigase la poartă şi-l ameninţase:
- Ioane, dacă o mai baţi pe aia bătrână, te bag la arest!
- Cum dracu', dom' şef, nici pe mama nu mai am voie s-o bat?! se mirase Ion.

Gigi citise Winnetou de 10-11 ori, văzuse Lanţul Amintirilor de peste 20 de ori, dar nu voia să se oprească aici.
- Am citit joi o carte excepţională. Nu mai reţin cum se numeşte, dar ţi‐o împrumut, dacă vrei, mi‐a zis într‐o seară.
- Despre ce e vorba în ea?

Mi‐a răspuns aproape ofensat, ca unui om care nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui:
- Are de toate. Tot ce vrei. Răpiri de prinţese, răpiri de ducese, capă, spadă, pumni, şuturi, limbi...

Însă nu‐mi împrumuta niciodată cărţi. Nu insistam. Eu voiam să văd oameni. Şi erau destui în jur, trebuia doar să deschizi bine ochii. Erau toţi acolo în fiecare seară de sâmbătă. Emil al Joiţii, Nea Mitică, Puiu, Domnu', Bibilandra - fratele lui Gigi Ţiganu, Nea Cazacu, Ingineru şi Nae, proprietarul barului. Cumpărase "localul" de la unul, Patronu, care muncise câţiva ani în Spania, venise cu bani şi‐şi deschisese afacerea pe care, în cinstea zilelor petrecute departe de ţară, o numise Toremolinos. Numele cârciumii ne mângâia privirile. Mai erau şi altele în comună, La Maricica, La Sandu şi chiar La 6 Kraci, care se numea aşa pentru că proprietarele erau trei surori nemăritate. Dar nimic nu se compara cu Toremolinos. Era şi bar şi discotecă şi cămin cultural. Acolo, într‐o seară, când două găşti s‐au luat la bătaie până ce unul mai plăpând a rămas inert pe ciment,

Patronu şi‐a pus mâinile în cap şi a urlat:
- Bă, futu‐vă‐n gură, voi vă bateţi aici, vă omorâţi şi vă doare‐n cur, iar mie îmi închid ăştia discoteca!

Nu i‐au închis‐o, chiar dacă două ore mai târziu, în drum spre spital, bătăuşul căzut pe ciment murise. A trebuit s‐o vândă, totuşi, un an mai târziu, după ce în oraşul din apropiere a apărut un spaniol grizonant şi jovial, care întreba peste tot de un băiat român cu mustaţă şi plete. În câteva zile, vestea s‐a împrăştiat în toată comuna. Patronu se iubise prin Costa Brava cu spaniolul, îi ceruse bani să‐şi deschidă o discotecă, îi promisese că se întoarce în câteva săptămâni şi dispăruse definitiv. Problema spaniolului nu erau banii, ci faptul că încă îl mai iubea pe Patron. Doar că a trebuit să afle surprins că era însurat şi avea trei copii. La fel de mirată a fost şi soţia Patronului. Copleşit de ruşine, a vândut rapid Toremolinos şi a dispărut din localitate, fără nevastă şi copii. Peste ani, câţiva oameni din sat, plecaţi la muncă în Spania, aveau să jure că i‐au văzut mustaţa la volanul unei limuzine lungi "cât patru Dacii". Era îmbrăcat ca un general, avea şi caschetă, povesteau ei. Era clar că ajunsese din nou bogat.

Nae a cumpărat discoteca, a înlăturat o parte dintre literele din nume, lăsând doar "mol", pentru că auzise el că "mol" e un loc unde se duc oamenii cu obraz subţire. A păstrat însă intacte, palmierul şi soarele ştrengar de pe siglă. Inginerul era singurul intelectual din bar, dar nu vorbea niciodată despre lucruri metafizice, ca Gigi Ţiganu. Ştiam doar că lucrează la "Petrol", că e alcoolic şi că dă oricui să bea, cu condiţia să‐i asculte povestea. Cu câţiva ani în urmă, pe când lucra în Bucureşti, se îndrăgostise de o studentă pe care o ajutase să termine facultatea, adică îi cumpărase examenele din ultimul an şi se mutase cu ea într‐un apartament unde începuseră să‐şi facă planuri de viitor. Inginerul avea 48 de ani, ea, 25. Îi găsise de lucru la firma unui prieten. Doar că după doi ani tânăra îl părăsise pentru un coleg de serviciu cu care îl înşela de multă vreme. Inginerul, îndrăgostit şi îndurerat, a căutat‐o de câteva ori la firmă, cu garoafe roşii şi cearcăne.
- Nu m‐a deranjat că m‐a părăsit, nici că n‐a mai vrut să ne mai vedem sau s‐o mai caut, ci că mi‐a zis, ştiind cât de mult am iubit‐o, s‐o las în pace, că îi stau ca un ghimpe în cur.

Inginerul povestea şi bea. Ochii lui tulburi, încercănaţi, sclipeau doar când îşi amintea de ea.
- Şi acum mă simt ca un ghimpe. Sunt un ghimpe în curul lumii, ofta Inginerul, cu privirea redevenită opacă.

Nu doar Inginerul le făcea cinste tuturor. Uneori îl vedeam şi pe Nea Cazacu la câte o masă, fredonând uşor o romanţă, iar cei câţiva colegi de pahar tăceau întotdeauna, duşi pe gânduri. De fiecare dată în jurul lui era linişte. Fusese luat prizonier de ruşi în război şi se întorsese de‐acolo după doi ani fără o mână şi fără chef de vorbă. Îmi spusese odată Nae, noul patron, că dacă vreau să beau gratis să mă duc la masa lui Nea Cazacu, dar să nu spun nimic. M‐am aşezat lângă el şi m‐am mirat cum cei din jur puteau sta fără să scoată un sunet. N‐am rezistat mai mult de câteva minute şi l‐am întrebat de ce nu vorbeşte nimeni.
- În general, omul îţi dă să bei ca să‐l asculţi şi să‐l înţelegi. Eu îi cinstesc pe ăştia nu să mă‐nţeleagă, ci să tacă.

Nu mai auzisem pe nimeni care să‐şi dorească să taci lângă el. Preferam să beau pe banii mei de student şi să vorbesc ce vreau eu.
- Uite, d‐aia‐mi place mie de Domnu'. Că nu zice niciodată nimic, mi‐a mai spus Nea Cazacu înainte să mă ridic, în linişte totuşi, de la masă.

Domnu' era cel mai sărac de acolo, un băiat de vreo 24-25 de ani, cu un picior mai scurt şi cu mustăcioară. Purta, indiferent de anotimp, cizme de cauciuc. Putea tăcea ore în şir lângă Nea Cazacu, la fel cum asculta impasibil povestea Inginerului cu ghimpele. Dacă ajungeai să bei cu Domnu', erai considerat în sat distrus incurabil. Erai ratatul absolut.

Dintre toţi prietenii mei de pahar de atunci, cel mai apropiat ca vârstă îmi era Bibilandra. Vioi, inteligent, practic şi fără nimic din melancolia fratelui său, Gigi Ţiganu. Pe vremea aia îl trimiteam ca peţitor la fetele din discotecă. Ştia tot ce mişca în comună.
- Bibilandra, cine e aia blondă de lângă uşă?
- Frate, nu e de nasul nostru. E din Târgovişte! mă descuraja el.

Avea dreptate. Eram băieţi simpli, de la ţară, iar Târgoviştea era mare cât New Yorkul.
- Dar aia cu burta goală, care dansează?
- P‐aia las‐o‐n pace. Are SIFILIX!

Mi‐a recomandat, totuşi, o brunetă vioaie, cu ochi migdalaţi. A acceptat s‐o abordeze el în numele meu şi a ţâşnit spre ea.

S‐a întors după câteva minute de negocieri.
- Mi‐a zis că aşa, ca idee, îi place de tine, dar vrea o relaţie de lungă durată.
- Şi tu ce i‐ai zis?
- I‐am spus aşa: "O oră ţi se pare lungă durată?"

Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într‐o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniştii, Nae mi‐a făcut cu ochiul şi mi‐a zis:
- Directore, am auzit că‐ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici? şi a scos din portofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.
- The United States of America, i‐am spus, citind rar.
- Nu acolo. Jos, ce scrie?
- Păi, zice aşa: "One hundred dollars".

Şi Nae a zâmbit, s‐a lăsat pe spate şi a comandat whisky pentru toată lumea.

Un an mai târziu a invitat nişte stripteuze din Republica Moldova să danseze în "Mol" şi în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, a vândut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S‐a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi‐a mai revenit niciodată financiar. Când m‐am întâlnit cu el, peste mulţi ani, vindea peşte prin sat, direct din portbagajul unei Dacii.
- Am găsit un bănuţ pe jos şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită‐te tu, că ai ochii mai buni, m‐a rugat.

Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: "Nihil sine Deo".

I‐am spus:
- Uite ce zice: "Până la urmă va fi bine". E în latină.

Faţa i s‐a luminat ca pe vremuri.
- O fi vreun semn, mi‐a zis râzând şi mi‐a făcut complice cu ochiul, ca‐n vremurile bune.

Din perete, Eminem mă ameninţa cu degetul. Ca şi cum ar fi înţeles că viaţa mea e o mare minciună, ca şi cum ştia că am ajuns un inginer al dezastrului, un ghimpe în curul vieţii mele. Simţeam nevoia să vorbesc, să povestesc, să mă asculte cineva. În jur se discuta aprins despre meciul de fotbal pe care echipa comunei îl jucase de dimineaţă în divizia "Onoare". M‐am ridicat şi m‐am dus la masa la care stătea, la fel de singur, Domnu'. L‐am invitat să bea ceva cu mine şi, când s‐a ridicat, mi‐am amintit că era şi şchiop. Domnu' s‐a aşezat, a sorbit încet din paharul cu vodcă, şi‐a şters mustaţa cu mâneca şi l‐am auzit vorbind pentru prima oară:
- A murit şi Ingineru în vară. A făcut atac la cap. Vezi tu cum e viaţa asta? Azi eşti, iar mâine nu mai eşti, ca şi cum n‐ai fi fost niciodată.
- Dar Gigi Ţiganu ce mai face? Mai scrie poezii?

Domnu' a continuat fără să mă asculte şi atunci m‐am întrebat dacă nu cumva e surd şi nu mut:
- Noroc c‐a venit Revoluţia şi au mai murit din oameni, că altfel se înmulţeau şi se mâncau între ei, ca şobolanii.

L‐am prins de umeri şi l‐am scuturat. Voiam să mă asculte, nu să vorbească el.

S‐a uitat la mine şi mi‐a zis încet, ca şi cum ar fi dezvăluit un secret teribil:
- Cel mai tare din lume a fost Ceauşescu. Dar mai tare decât el e Uniunea Europeană.
- Domnule, lasă politica. Zi‐mi ce mai ştii de prietenii noştri de pe vremuri!

Domnu' s‐a ridicat uşor şi s‐a retras şchiopătând la masa lui. Iar de acolo a urlat la mine prin zgomotul barului şi sub privirea critică a lui Eminem:
- Nu te pui cu Uniunea Europeană!

Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină

Andrei Răzvan Voinea
Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină:
Parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti (1908-1948)
Asociaţia Studio Zona, 2019



*****
Intro

Cartea reprezintă primul proiect editorial al Asociaţiei dedicat istoriei urbane şi are la bază studiul doctoral al autorului despre parcelările de locuinţe-tip edificate de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti între 1908 şi 1948.

Studiul investighează activitatea acestei instituţii de stat şi idealul care a guvernat o generaţie de medici politicieni, ingineri şi arhitecţi: cel al locuirii într-o casă înconjurată de grădină, la un preţ accesibil oricui. Acest ideal s-a dovedit a fi imposibil de pus în practică, într-un Bucureşti dominat de tuberculoză, inegalitate şi de lipsa drepturilor sociale, departe de naraţiunile romantice publicate după 1989.

Din perspectivă teoretică, critica foucauldiană a relaţiilor de putere dintre elita tehnică şi politică şi proletariatului bucureştean (căruia îi erau destinate locuinţele) subliniază eşecul activităţii sociale a Societăţii. Din perspectivă arhitecturală şi urbanistică, parcelările reprezintă chiar şi astăzi investiţii publice sustenabile, echipate cu facilităţi precum biserici, maternităţi, şcoli, fiind primele exemple din istoria capitalei când concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de cartiere noi.

Între 2015 şi 2018, Asociaţia Studio Zona a condus o iniţiativă civică de conştientizare a istoriei fiecăreia dintre cele 25 de parcelări prin redactarea şi distribuirea de pliante fiecărei familii care locuieşte în cele peste 4.000 de locuinţe edificate între 1908 şi 1948. Locuitorii parcelărilor sunt invitaţi la eveniment.

La lansare, cartea poate fi achiziţionată la preţul de 15 lei, fiind subvenţionată prin Timbrul de Arhitectură.

Răzvan Voinea (n. 1985 - Câmpina) este istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie (2008), al masteratului de Studii Culturale Britanice (Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, 2010), ambele în cadrul Universităţii Bucureşti şi al masteratului de istorie central-europeană din cadrul Universităţii Central-Europene (Budapesta, 2012). Doctor în istoria arhitecturii (UAUIM, 2017). Bursier al Academiei Române (2014-2015) şi Fulbright Visiting Scholar la University of Pittsburgh.

Răzvan a fost autor al rubricii De locuit şi povestit pe LiterNet, în perioada 2012-2015. Textele sale pot fi citite aici.

Fragment

Introducere

Congresul Internaţional al Locuirii, desfăşurat la Viena între 30 mai şi 3 iunie 1910, a întrunit o mie de delegaţi din peste 15 ţări, printre care Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Statele Unite. România era reprezentată de doctorul Ioan Costinescu, unul dintre cei mai importanţi medici ai Bucureştiului, şi de George Moroianu, ataşatul comercial pe lângă Germania şi Austro-Ungaria. Pe durata desfăşurării congresului, delegaţii, cu excepţia celor americani, au militat pentru o politică intervenţionistă a instituţiilor de stat în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de locuire ale clasei muncitoare. Mai mult, au primit cu entuziasm prezentarea principiilor oraşului-grădină, susţinute la congres de către Raymond Unwin, arhitectul unora dintre primele proiecte de acest fel din Europa, constând în planificarea coerentă a terenului şi în proiectarea locuinţelor unifamiliale. Totodată, delegaţii au respins soluţia locuinţelor colective, considerându-le neigienice, mai scumpe decât cele individuale şi improprii dezvoltării vieţii adecvate de familie^[i]. Prezenţa oficialilor români a demonstrat atât dorinţa lor de a fi în contact cu evoluţia ideilor şi a practicilor internaţionale, cât şi intenţia de a face cunoscut pe plan internaţional progresul pe care Bucureştiul îl realizase în acest domeniu. Prezentarea delegatului român la acest congres, doctorul Ioan Costinescu, membru al Consiliului Comunal şi, ulterior, primar al Bucureştiului, s-a concentrat pe scopurile Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine^[ii], compania municipală care şi-a asumat implementarea reformei locuirii în Bucureşti^[iii]. Prin înfiinţarea acestei societăţi, Consiliul Comunal lansa primul program coerent de construire a locuinţelor pentru clasa muncitoare din istoria Bucureştiului. Societatea îşi propunea demolarea clădirilor neigienice din oraş, înlocuirea lor cu case construite din materiale rezistente şi distribuirea lor populaţiei vulnerabile social. Prezenţa lui Costinescu, în primul rând în calitate de medic, dădea măsura importanţei acestei categorii profesionale în iniţiativa de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire. Întorcându-se în Bucureşti a doua zi după congres, Costinescu prezenta în faţa primarului şi a consilierilor comunali concluziile delegaţilor şi lucra împreună cu aceştia la statutele Societăţii^[iv]. Înfiinţarea Societăţii Comunale venea după un deceniu de experimente şi încercări de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire, timp în care reformatorii români au încercat să limiteze impactul negativ al industrializării în mediul urban. La finalul acestui deceniu, autorităţile române, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, concluzionau că modelul de locuire pentru clasa muncitoare era unul asemănător celui prezentat de reformatorii occidentali, bazat pe locuinţa unifamilială, considerată potrivită pentru stilul de viaţă românesc. Societatea Comunală fusese înfiinţată cu doar două săptămâni înainte de începerea congresului şi îşi propunea îmbunătăţirea condiţiilor de locuire ale muncitorilor bucureşteni, asumându-şi rolul de a construi locuinţe pentru aceştia. Reformatorii români, precum medicul Costinescu, consilierul Ion Procopie Dumitrescu şi primarul Vintilă Brătianu, au adoptat acest intervenţionism municipal drept răspuns la creşterea rapidă a populaţiei şi la industrializarea Capitalei. Ca membru al Consiliului de Administraţie de-a lungul întregii activităţi a Societăţii, Costinescu a supervizat construirea a peste 3.000 de locuinţe pe terenurile acesteia. În plus, Societatea Comunală a construit alte 1.000 de locuinţe pe terenuri private. În total, aceste aproximativ 4.000 de locuinţe adăposteau peste 16.000 de locuitori şi au fost construite în 25 de cartiere atent planificate, denumite parcelări sau lotizări.

Principala modalitate prin care Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine urmărea să îşi atingă scopul consta în construirea de locuinţe cuplate, grupate în parcelări, situate în jurul centrului oraşului şi integrate cu grijă în ţesutul urban, şi a fost inspirată, parţial, de principiile oraşului-grădină. Fiecare dintre aceste lotizări era dotată cu facilităţi publice moderne, precum electricitate, canalizare, străzi şi trotuare pavate cu piatră şi asfalt. Treptat, parcelarea cu case înconjurate de grădini, aflate în deplina proprietate a beneficiarului, a devenit principalul model de extindere a Bucureştiului. Încă din a doua jumătate a secolului al începuturile XIX-lea, investitorii publici şi privaţi din Capitală şi-au îndreptat atenţia către acest nou model de dezvoltare urbană, parcelarea, provenită în special din împărţirea marilor terenuri din jurul Bucureştiului. Comanditarii au ales fie să construiască vile individuale în aceste lotizări, fie să parceleze terenul şi să vândă loturile beneficiarilor care şi-au construit ulterior locuinţele în funcţie de propriile preferinţe. Cu toate acestea, nici parcelarea, nici locuinţele-tip nu reprezentau inovaţii, întrucât Bucureştiul cunoscuse deja proiecte de acest fel. Legea administrativă de la 1894 prevedea construirea de locuinţe-tip în mediul sătesc, şi o fabrică din Bucureşti chiar construise, în 1897, primele locuinţe de acest fel. Avântul pe care îl luaseră aceste parcelări a determinat adoptarea unei legi de mărginire a oraşului, în 1895, care urmărea să stopeze proiectarea lor dincolo de limitele nou trasate ale oraşului. Simultan, reformatorii şi-au îndreptat atenţia şi către oraşul-grădină, o iniţiativă care ilustra capacitatea autorităţii publice de a privi dincolo de simpla lotizare a unui teren şi de vânzarea loturilor şi a îndrepta această tehnică urbană spre îndeplinirea unor scopuri sociale.

Principiile oraşului-grădină proveneau din ideile socialiste şi utopice ale secolului al XIX-lea din Marea Britanie, Franţa şi Germania şi s-au răspândit cu rapiditate la începutul secolului al XX-lea, influenţând planificarea urbană în Europa şi în Statele Unite. Promotorii oraşului-grădină propuneau un nou tip de abordare a problemei locuirii, care consta în planificarea atentă a terenului, dotarea cu lucrări publice, construirea de locuinţe unifamiliale şi, mai presus de toate, îndeplinirea scopurilor sociale de a oferi beneficiarilor un standard mai bun de locuire. De-a lungul secolului al XX-lea, rădăcinile socialiste ale ideilor oraşului-grădină au fost uitate, în timp ce principiile sale de planificare au dobândit sensuri diferite şi au influenţat noi viziuni asupra unui standard de viaţă mai bun. În cele mai multe cazuri, proiectele influenţate de aceste principii au reprezentat idealurile unei elite politice şi ale unei birocraţii de stat, expresii ale autorităţii locale şi naţionale.

În Europa Centrală şi de Est, principiile oraşului-grădină au fost adoptate pentru prima dată în Polonia (în regiunile aflate sub dominaţie germană) şi în Ungaria şi, foarte rapid, au devenit o caracteristică esenţială a reformei locuirii din România. În aceste trei cazuri, influenţele oraşului-grădină s-au manifestat printr-o planificare riguroasă a terenului, prin proiectarea locuinţelor individuale şi prin integrarea atentă a naturii în compoziţia urbanistică. Fiecare dintre aceste iniţiative prezintă particularităţi arhitecturale semnificative, influenţate de tradiţiile ţărilor în care au fost adoptate. În Polonia, la acea dată parte a Prusiei, primul proiect datează din 1905 şi reprezintă investiţia unei întreprinderi miniere germane, cu scopul asigurării unor condiţii de locuire adecvate muncitorilor de lângă Katowice^[v]. În Ungaria, ansamblul rezidenţial Wekerle, construit între anii 1908 şi 1923 pentru angajaţii Ministerului de Finanţe, a fost conceput în stil naţional maghiar, simbolizând idealurile naţionale pe care Ungaria le urmărea în acea perioadă^[vi]. Diferenţele dintre cele două proiecte, atât în ceea ce priveşte intenţiile, cât şi modalităţile de punere în practică, denotă interesele diferite ale investitorilor şi antiteza cu ideile de comunitate autonomă ale promotorilor oraşului-grădină.

În Bucureşti, primele parcelări au fost destinate elitei politice şi economice, însă, curând, reformatorii urbani şi sociali au plasat aceste principii în centrul gândirii lor despre locuirea pentru clasa muncitoare. Împreună cu bulevardele şi alte proiecte inspirate de arhitectura franceză, parcelările au fost considerate oaze de civilizaţie în Bucureşti. În contrast cu acestea, muncitorii locuiau în condiţii mult mai grele, nevoiţi să supraaglomereze locuinţele de la periferia oraşului. Spre această periferie şi-au îndreptat atenţia reformatorii, care considerau acest tip de locuire neigienic şi periculos pentru sănătatea întregului oraş.

Complementar aspectelor urbanistice şi arhitecturale, reformatorii au urmărit combaterea tuberculozei şi a altor boli determinate de condiţiile precare de locuire din oraş. Demolarea caselor neigienice şi relocarea familiilor muncitorilor în locuinţe sănătoase, înconjurate de grădini, expuse permanent la aer şi lumină, au avut la bază necesitatea de protejare împotriva aerului viciat care favoriza răspândirea tuberculozei. Succesul acestei reforme ar fi indicat capacitatea statului de a-şi extinde proiectul politic către clasa muncitoare.

În afara acestor două aspecte, reforma locuirii în Bucureşti a însemnat şi asimilarea principiilor noului stil arhitectural, denumit de iniţiatorii săi naţional sau neoromânesc. Locuinţa individuală, înconjurată de o mică grădină, promova un tip ideal de familie, care, deşi mutată din mediul rural în cel urban, trebuia să conserve valorile tradiţionale româneşti şi să garanteze, astfel, continuitatea naţiunii. De dimensiuni mici din cauza limitărilor economice, locuinţa individuală reprezenta spaţiul familiei industriale, moderne, compusă din soţ, soţie şi copii, în contrast cu familia extinsă, tipică mediului rural. Standardizarea producţiei acestor locuinţe urmărea multiplicarea lor pe scară largă, fapt ce contravenea unicităţii promovate de stilul neoromânesc. Astfel, arhitecţii caselor s-au văzut nevoiţi să limiteze utilizarea ornamentelor bogate, caracteristice vilelor, în încercarea de a reduce preţul locuinţelor.

Între 1911 şi 1916, Societatea Comunală construise deja 14 parcelări având la bază intenţia reformatorilor de a preveni răspândirea tuberculozei, principiile oraşului-grădină şi stilul neoromânesc, iar până la desfiinţarea ei numărul lor crescuse la 25. Aceste parcelări continuă să fie considerate şi astăzi cartiere remarcabile ale Capitalei. Deşi proiectate cu locuinţe-tip, cu greu pot fi considerate uniforme şi repetitive. Construite cu materiale de calitate, precum cărămizi, beton şi ţiglă, parcelările s-au dovedit a fi investiţii publice sustenabile, care au rezistat cutremurelor din anii 1940 şi 1977. Echipate cu facilităţi publice precum biserici, maternităţi, grădiniţe, şcoli primare şi licee, parcelările reprezintă proiecte precursoare urbanismului postbelic. Au fost primele exemple din istoria Bucureştiului când astfel de concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de noi cartiere. Aceste calităţi au asigurat durabilitatea parcelărilor. Cu o singură excepţie, toate parcelările construite de Societatea Comunală fac parte din peisajul urban actual. Dar au servit aceste parcelări scopului pentru care au fost create, asigurarea unor locuinţe de calitate claselor vulnerabile social? Şi de ce au renunţat autorităţile comuniste, după 1948, la această tehnică inovatoare pentru extinderea oraşului, insistând asupra construirii clădirilor de apartamente?

Argument, structură, limite

Studiul de faţă analizează parcelările construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine începând cu 1908, când reformatorii au purtat primele dezbateri care au condus la crearea acestei instituţii, până la dizolvarea ei în anul 1948. Argumentez că, deşi activitatea sa a fost determinată, iniţial, de nobile intenţii de prevenire a răspândirii tuberculozei şi cazare a clasei muncitoare, Societatea s-a depărtat de menirea sa şi a distribuit locuinţele către funcţionarii publici şi lucrătorii din industriile controlate de stat sau membri ai clasei de mijloc, eşuând, astfel, să îşi atingă scopurile sociale. Motivul din spatele acestei deturnări a reformei a fost intenţia autorităţilor de a câştiga loialitatea clasei de mijloc, prin lărgirea accesului la un bun care asigura ascensiunea pe scara socială. Opoziţia socialistă a semnalat rapid, prin articole şi greve, direcţia greşită a reformei, susţinând că reformatorii ignorau clasele vulnerabile, însă acţiunile ei au rămas fără rezultate concrete. Fără îndoială, locuinţele-tip din parcelări au îmbunătăţit condiţiile de locuire de la periferie şi au schimbat viaţa celor mutaţi în ele. Cu toate acestea, în condiţiile în care populaţia Bucureştiului s-a triplat între 1912 şi 1948, devenise clar chiar şi pentru reformatori că strategia de proiectare de parcelări şi construire de locuinţe-tip nu mai putea fi susţinută, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.

Motivaţia acestei lucrări a fost determinată de informaţiile inexacte despre subiect şi de lipsa unui studiu aprofundat dedicat exclusiv activităţii Societăţii Comunale. Subliniind importanţa istorică a parcelărilor, administraţia postdecembristă a clasat nouă dintre acestea pe Lista Monumentelor Istorice. Investigarea acestor nouă parcelări a reprezentat punctul de plecare pentru studiul de faţă. Treptat, informaţiile contrastante privind istoricul parcelărilor au determinat necesitatea de a analiza strategia care a condus la construirea lor, nevoia de clarificare a cronologiei şi, în paralel, de a le înţelege caracteristicile sociale. Acestor intenţii le-a corespuns necesitatea abordării unei metodologii specifice.

De-a lungul studiului voi clarifica importanţa neîndeplinirii scopurilor sociale ale Societăţii pentru Locuinţe Ieftine, în paralel cu greşelile strategice ale reformatorilor, punând sub semnul îndoielii decizia de a proiecta parcelări. În ce măsură desfiinţarea Societăţii a fost legitimă? În 40 de ani de existenţă, discursul socialist a criticat continuu lipsa accesului la locuinţe, astfel încât dizolvarea din 1948 nu apare deloc surprinzătoare. În contrast cu eşecul social, Societatea a însemnat o reuşită în privinţa urbanismului şi arhitecturii, o creştere a esteticii în Bucureşti. Eşecul Societăţii, confirmat de înfiinţarea unei alte companii în 1930 (Casa Construcţiilor), a consemnat incapacitatea autorităţilor centrale sau locale de a oferi locuinţe clasei muncitoare. Criza postbelică determinată de bombardamentele din 1944 şi de creşterea populaţiei a condus direct la dizolvarea acestei Societăţi, incapabilă să rezolve o situaţie de asemenea însemnătate.

Am ales titlul lucrării din considerente mai degrabă contemporane, întrucât imaginarul familiei care locuieşte într-o casă cu grădină în oraş este destul de prezent şi astăzi. Urmărind firul narativ, am încercat să găsesc provenienţa acestui concept şi să explic în ce măsură a reprezentat un model de modernizare sau de conservare tradiţională şi de blocare în limbajul tradiţional în faţa creşterii populaţiei. Am preferat o relatare cronologică a naraţiunii, nu una tematică, pentru a face loc unui corpus mai mare de documente şi pentru ca să clarific cronologia construirii parcelărilor. Capitolele dedicate activităţii Societăţii au o structură asemănătoare, cu o analiză a contextului social şi politic, urmată de analiza caracteristicilor arhitecturale şi urbanistice, precum şi a efectelor pe care le-a avut construirea acestor parcelări.

Primul capitol clarifică rolul medicilor în diagnosticarea bolilor oraşului şi traducerea traumelor urbane în politicile publice, preluarea de către politicieni a intenţiilor medicilor, precum şi rolul arhitecţilor şi influenţa discretă a principiilor oraşului-grădină. Această analiză scoate la iveală lupta împotriva tuberculozei drept cauză a declanşării reformei locuirii, birocratizarea iniţiativei prin construirea primelor locuinţe-tip de către corpul politic şi lansează direcţiile de cercetare privitoare la forma pe care urma să o ia această intervenţie. Astfel, examinarea originii conceptului de oraş-grădină subliniază limitele influenţei acestui concept asupra elitei tehnice româneşti, dar şi motivele optării pentru locuinţa unifamilială şi preferinţa pentru stilul neoromânesc.

Cel de-al doilea capitol analizează realizările Societăţii Comunale între 1911 şi 1916, clarifică datele proiectării şi construirii fiecărei parcelări, aduce informaţii referitoare la primii lor locuitori şi descrie caracteristicile arhitecturale şi urbane ale acestora. Comanda de stat reprezintă cheia înţelegerii acestor prime proiecte şi a distribuirii lor către funcţionarii publici şi către lucrătorii din industriile controlate de stat. În consecinţă, primele parcelări confirmă distribuirea treptată a locuinţelor către acest public. Parteneriatele între Societatea Comunală şi Ministerul de Finanţe, Căile Ferate Române şi Ministerul de Război au condus la construirea a şapte parcelări, finalizate după război.

Cel de-al treilea capitol investighează parcelările construite de Societatea Comunală între anii 1919 şi 1927. Faţă de primele două capitole, analiza va aduce în discuţie şi referiri legate de arhitectura de interior, de modul în care locuitorii au transformat o locuinţă standardizată într-un cămin şi de metodele de construcţie ale Societăţii. Un rol important în acest capitol îl au memoriile artiştilor Margareta Pâslaru şi Dan Mizrahy, doi dintre cei mai renumiţi locuitori ai caselor.

Capitolul al patrulea examinează activitatea Societăţii Comunale între 1928 şi 1944 şi dificultăţile cu care s-a confruntat de-a lungul acestei etape. În comparaţie cu proiectele examinate în primul capitol, instituţiile de stat nu au mai comandat noi parcelări Societăţii, ceea ce a dus la creşterea preţurilor locuinţelor, făcându-le inaccesibile clasei muncitoare.

Ultimul capitol cercetează ultimii ani de activitate ai Societăţii şi explică motivele dizolvării ei în 1948. În acelaşi timp, analizează contextul postbelic, proiectele noilor autorităţi în domeniul locuirii şi prezintă destinul parcelărilor după 1948. De asemenea, capitolul lămureşte în ce măsură motivele abandonării construirii de locuinţe-tip în parcelări au fost ideologice sau tehnice şi explică indiciile care anunţau eşecul Societăţii.

Studiul are limitele sale. Prima dintre acestea priveşte delimitarea strategiei de construire a locuinţelor de către Societatea Comunală de alte strategii ale politicii de locuire. Subiectul locuirii şi al politicilor de locuire în Bucureşti în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost analizat, printre alţii, de Nicolae Lascu^[vii] şi, mai recent, de Irina Calotă^[viii]. Între 1906 şi 1948, statul a realizat simultan sau consecutiv trei strategii principale pentru implementarea politicii de locuire. Prima dintre acestea a fost sprijinirea indirectă a construirii de locuinţe, prin înfiinţarea instituţiilor care acordau împrumuturi, precum "Creditul Urban" (1874). Această strategie a fost, probabil, cea mai răspândită în această perioadă, însă a avut un impact redus^[ix]. În plus, Legea agrară din 1921 a avut motivaţii similare şi a determinat parcelarea terenurilor din suburbiile Bucureştiului pentru funcţionarii de stat^[x]. Cea de-a doua strategie a constat în adoptarea de legi care reglementau mediul construit, izvorâte din necesitatea instituirii controlului sanitar, analizate, de asemenea, de Lascu şi Calotă. Nu este scopul prezentului studiu de a analiza primele două strategii, din cauza limitărilor metodologice şi a argumentului propus. În schimb, analizăm doar implicarea directă a statului în producţia şi distribuirea de locuinţe, prin înfiinţarea Societăţii Comunale. Chiar şi în acest caz, studiul este dedicat exclusiv analizei parcelărilor Societăţii Comunale, excluzând locuinţele construite pe terenurile particulare. În plus, cea de-a doua companie de stat, Casa Construcţiilor, nu face obiectul acestui studiu. Pe baza documentelor recent oferite spre consultare de către Arhivele Naţionale, Casa Construcţiilor merită istoria sa separată, nu doar un capitol dintr-o altă naraţiune.

Cea de-a doua limitare este cronologică, întrucât se rezumă la analiza activităţii Societăţii (1910-1948), la discuţiile premergătoare înfiinţării acesteia (1908-1909) şi la istoria parcelărilor după desfiinţarea sa în 1948. Deşi ideile pentru construirea de locuinţe pentru clasa muncitoare sunt mai vechi decât aplicarea lor şi practicile urbane s-au cristalizat treptat la sfârşitul secolului al XIX-lea, abia în martie 1908 reformatorii au pus bazele acestei strategii de construire de locuinţe. Primul capitol va demonstra că dezbaterile din Consiliul Comunal şi din cadrul Consiliului de Igienă din 1908 până în 1910 au condus direct la înfiinţarea Societăţii Comunale şi, implicit, la construirea de locuinţe în parcelări. Fiecare şedinţă a Consiliului Comunal care a abordat acest aspect a reprezentat o consecinţă directă a celei premergătoare. Pe baza progresului înregistrat de comisiile care au studiat problema locuirii la periferie, Consiliul Comunal a decis să construiască primele locuinţe pe strada Lânăriei, în 1909. În urma succesului acestui proiect, consilierii au decis să instituţionalizeze practica prin înfiinţarea Societăţii în 1910, trasând şi direcţiile principale care constau în parcelarea de terenuri întinse, construirea de locuinţe şi distribuirea lor, iniţial, la preţuri convenabile. Prăbuşirea regimului liberal a pus capăt activităţii Societăţii Comunale, desfiinţată de autorităţi în 1948, şi a dus la naţionalizarea unei bune părţi din patrimoniul său. În timp ce reformatorii iniţiali au sculptat începutul reformei pe faţada primei locuinţe construite în 1911 în parcelarea Clucerului, sfârşitul Societăţii se pierde în arhive, iar liderii săi ajung în închisorile comuniste.

Concluziile studiului vor arăta în ce măsură Societatea şi-a îndeplinit scopurile pentru care a fost înfiinţată, pentru fondul tensiunilor dintre viziunile opuse ale liberalilor şi socialiştilor privind reforma locuirii. Au reprezentat aceste parcelări mai degrabă un eşec simbolic al construirii statului naţional-liberal, care nu a găsit soluţiile pentru rezolvarea problemelor generate de industrializare şi urbanizare? Strategia de construire a locuinţelor-tip în parcelări şi de respingere a clădirilor de apartamente s-a dovedit a fi corectă sau mai degrabă a generat un ritm scăzut de construire şi, implicit, incapacitatea claselor vulnerabile de a-şi satisface dreptul la locuire? Radicalizarea limbajului arhitectural şi urbanistic din anii '50 a avut la bază tocmai eşecul Societăţii şi al iniţiativelor similare? Fără a răspunde direct tuturor acestor întrebări, studiul de faţă oferă o cheie de lectură nu numai asupra parcelărilor Societăţii Comunale, ci deschide noi linii de investigare a locuirii în primul deceniu al comunismului românesc

Asociaţia Studio Zona
Autor: Andrei Răzvan Voinea
Editor şi reproduceri grafice: dr. arh. Irina Popescu (Calotă)
Autor: dr. ist. Andrei Răzvan Voinea
Corectură: Mariana Dinu
Foto: arh. Andrei Mărgulescu
Design & DTP: Faber Studio (Max Gruenwald)
Promovare & PR: ist. Dana Dolghin
Consultant de specialitate: ist. Mircea Dragomir
Cartea a apărut în cadrul proiectului editorial finanţat de Ordinul Arhitecţilor din România din Fondul Timbrul Arhitecturii în 2018.

***
Lansare

 

---

[i] Henry R. Aldridge, "The Cottage versus the Block", şi Raymond Unwin, "Recommendations for Lessening the Cost of Improved Dwellings, as to Plan, Construction and Building Material" în "Bericht über den IX. Internationalen wohnungskongress, Wien, 30 mai bis 3. juni 1910, hrsg. von Bureau des Kongresses" ["Raport privitor la cel de-al nouălea Congres Internaţional al Locuirii, Viena, 30 mai - 3 iunie 1910, publicat de Biroul Congresului"], Wien: Zentralstelle für wohnungsreform in Österreich, 1911, pp. 706-707, respectiv pp. 744-749.

[ii] Denumirea originală era "Eftine".

[iii] Dr. Ioan Costinescu, "Les habitation à bon marché en Roumanie", în "Bericht...", pp. 1.000-1.006.

[iv] Consiliul Comunal al Capitalei, "Şedinţa extraordinară de la 4 iunie 1910", în Monitorul Comunal, anul XXIV - nr. 32, 15 august 1910. 

[v] Dorota Wlodarczyk, Rediscovering Garden City Principles and Applying Them in New Neighbourhoods - The Suchy Dwor Area in Gdynia, Poland, în ed. Lars Rydén, "Building and Re-Building Sustainable Communities": Baltic University Press, 2003.

[vi] Gabor Gyani, "Budapest", în M. J. Daunton, ed., Housing the Workers, 1850-1914 (London: Leicester University Press, 1990), pp. 149-181.  

[vii] Nicolae Lascu, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti, 1831-1952. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. arh. Alexandru Sandu (Bucureşti, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", 1997)

[viii] Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire/Bucureşti/1910-1944. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. dr. arh. Anca Brătuleanu (Bucureşti. Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", 2013).

[ix] "Legea societăţilor civile de credit funciar urban din 1873 [...] nici nu s-a gândit la locuinţa celor foarte săraci" şi "vedem dar că locuinţa celor săraci nu poate fi ajutată de societăţile de credit", în Cincinat Sfinţescu, "Problema locuinţelor în România în raport cu programul chestiunilor dezbătute în congresul internaţional ţinut la Paris în iulie 1928", în Monitorul Uniunii Oraşelor din România, anul V, nr. 7-9/1928, pp. 15-16.

[x] Pentru o analiză detaliată a parcelărilor bazate pe Legea împroprietăririi, vezi Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire în Bucureşti 1910-1948, Editura Ozalit, 2017.

Povestea vieţii tale

Ted Chiang
Povestea vieţii tale
Editura Nemira, 2019
traduceredin limba engleză de Ileana Buşac



***
Intro

Ted Chiang s-a născut în 1967 la New York şi a urmat cursurile de informatică ale Universităţii Brown. S-a impus încă de la debut ca unul dintre cei mai interesanţi autori de science fiction din lume, atât prin talentul literar, cât şi prin ideile şi temele abordate. A publicat doar 12 povestiri până în prezent, cu care a câştigat numeroase premii:

- în 1990, Premiul Nebula pentru povestirea Turnul din Babilon (Tower of Babylon),
- în 1992, Premiul Campbell pentru cel mai bun tânăr scriitor,
- în 1998, Premiul Nebula şi Theodore Sturgeon Memorial pentru Povestea vieţii tale (Story of your life)
- în 2000, Premiul Sidewise pentru Şaptezeci şi două de litere (Seventy-Two Letters),
- în 2002, Premiul Hugo şi Premiul Locus pentru Iadul e acolo unde nu există Dumnezeu (Hell is the absence of God),
- în 2007, încă o dată Premiul Nebula şi Premiul Hugo pentru Neguţătorul şi poarta Alchimistului (The Merchant and the Alchemist's Gate).

Ted Chiang are un singur volum publicat: Povestea vieţii tale, care cuprinde opt dintre povestirile sale. Povestea care dă titlul volumului a fost ecranizată în 2016 de Denis Villeneuve cu numele Arrival.

Publicată în colecţia Nautilus, Povestea vieţii tale a fost cea mai bine vândută carte la Bookfest 2017.

*

Dintr-un turn Babel care face legătura între Pământ şi sferele înalte într-o lume în care apariţiile angelice fascinează şi înspăimântă, de la o modificare neuronală care elimină atracţia exercitată de frumuseţea fizică la un idiom străin care ne schimbă percepţia realităţii, prozele lui Ted Chiang etalează puterea imaginaţiei şi subtilitatea inteligenţei unui scriitor de succes.

Stând sub semnul întrebării, dar şi sub semnul miracolului, volumul Povestea vieţii tale merge dincolo de ştiinţă, în ţinutul nesfârşit al ficţiunii care te provoacă să cauţi neîncetat răspunsuri în universul din jur şi în lumile invizibile.

"Probabil şi fără exagerare, cel mai aşteptat volum de povestiri al generaţiei sale." (The Magazine of Fantasy and Science Fiction)

"Ted Chiang amestecă ideile valoroase, spiritul, imaginile ţări şi profunzimea şi le strânge în povestiri pe care le poţi ţine în buzunar şi le poţi reciti iar şi iar din pură plăcere." (David Brin)

Fragment

Înţelegere

Gheaţă. Un strat subţire. O simt pe faţă, aspră, dar nu rece. Nu am nimic de care să mă agăţ, mănuşile mele alunecă pur şi simplu pe ea. Pot vedea oameni deasupra, alergând de colo până colo, dar ei nu pot să facă nimic. Încerc să lovesc gheaţa cu pumnii, numai că braţele mele parcă se mişcă în reluare, iar plămânii îmi sunt pe cale să explodeze, capul pare să mi se învârtească şi am sentimentul că mă dizolv...

Mă trezesc ţipând. Inima îmi bate ca un picamăr. Hristoase... Dau pătura deoparte şi stau pe marginea patului. Asta nu mi-o mai amintisem înainte. Până acum ţinusem minte doar căderea prin gheaţă. Medicul mi-a spus că mintea mea eliminase restul. Acum îmi aduc aminte, iar lucrul acesta este cel mai rău coşmar pe care l-am avut vreodată.

Strâng aşternutul în pumni şi simt cum tremur din tot corpul. Încerc să mă liniştesc, să respir rar, dar suspine necontrolate mă scutură în răstimpuri. A fost atât de real, încât am putut să simt cum este atunci când mori.

Am stat în apă aproape o oră. Eram o legumă când m-au scos de sub gheaţă. Oare mi-am revenit? Era pentru prima dată când cei de la spital au încercat noul medicament pe cineva cu leziuni cerebrale atât de masive. Oare funcţionase?


Acelaşi coşmar, iar şi iar. După al treilea, ştiu că nu voi mai dormi la loc. Îmi petrec orele rămase până în zori plin de îngrijorare. Ăsta să fie rezultatul? Oare îmi pierd minţile?

Mâine este controlul săptămânal pe care mi-l face medicul de la spital. Sper că va avea nişte răspunsuri.


Mă îndrept cu maşina spre centrul Bostonului, iar după o jumătate de oră ajung în faţa doctorului Hooper. Stau într-un cărucior, în cabinet, în spatele unei perdele galbene. Fixat pe un perete se află un ecran cu un câmp vizual îngust, astfel încât din locul în care mă aflu îmi pare complet alb. Doctorul tastează ceva, probabil îmi caută dosarul, apoi începe să mă examineze. În vreme ce îmi verifică pupilele cu o lanternă, îi povestesc despre coşmaruri.
- Ai mai păţit vreodată asta înainte de accident, Leon?

Îmi testează coatele, genunchii şi gleznele cu un ciocănel pentru reflexe.
- Niciodată, îi răspund. Să fie vorba despre un efect secundar al medicamentului?
- Nu e niciun efect secundar. Tratamentul cu hormonul K a regenerat o mulţime de neuroni afectaţi, iar acest lucru reprezintă o schimbare enormă cu care creierul tău trebuie să se obişnuiască. Coşmarurile sunt, probabil, un semn al acestei adaptări.
- Şi va fi ceva permanent?
- Puţin probabil, răspunde el. Odată ce creierul se va obişnui cu toate acele conexiuni noi dintre neuroni, vei fi în ordine. Acum atinge-ţi cu arătătorul vârful nasului şi apoi atinge degetul meu...

Fac ceea ce îmi cere. După care îmi loveşte uşor şi rapid fiecare deget. Apoi sunt nevoit să merg în linie dreaptă, la fel ca la testul de sobrietate. În cele din urmă, începe să-mi adreseze tot felul de întrebări.
- Enumeră-mi părţile componente ale unui pantof obişnuit.
- Păi, avem... Talpa, tocul, şireturile... Ăăă... găurile pentru şireturi şi limba pantofului sub şireturi...
- În ordine. Repetă următorul număr: trei, nouă, unu, şapte, patru...
-... şase, doi.

Doctorul Hooper nu se aştepta la asta.
- Ce?
- Trei, nouă, unu, şapte, patru, şase, doi. Ai folosit acest număr când m-ai consultat prima dată, atunci când încă eram internat. Presupun că e un număr pe care îl foloseşti şi cu alţi pacienţi.
- N-ar fi trebuit să-l înveţi pe de rost. Este un număr folosit pentru a testa memoria imediată.
- Nu l-am învăţat. Pur şi simplu mi l-am adus aminte.
- Îţi aminteşti numărul de la a doua consultaţie?

Am ezitat o clipă.
- Patru, zero, opt, unu, cinci, nouă, doi.

Este surprins.
- Cei mai mulţi oameni nu sunt în stare să reţină atât de multe cifre atunci când le aud o singură dată. Foloseşti cumva nişte şmecherii mnemonice?

Am negat cu o clătinare din cap.
- Nu. Numerele de telefon mi le ţin în agenda aparatului.

Se îndreaptă spre terminal şi tastează câteva cifre.
- Încearcă-l pe ăsta - îmi citeşte un număr format din paisprezece cifre.

Îl reproduc întocmai.
- Crezi că poţi să-l spui şi invers?

Îi spun numărul de-a-ndoaselea. Se încruntă, apoi începe să scrie ceva în dosarul meu.


Stau în faţa unui terminal de calculator aflat într-una din camerele secţiei de psihiatrie. E cel mai apropiat loc în care doctoral Hooper a putut găsi nişte teste de inteligenţă. Pe un perete se află o oglindă mare, probabil cu o cameră de filmat în spatele ei. Zâmbesc spre oglindă, în eventualitatea că totuşi cineva înregistrează. La fel procedez şi în faţa camerelor de filmat ale bancomatelor.

Doctorul Hooper apare ţinând în mână câteva foi printate pe care se află rezultatele testelor la care am fost supus.
- Leon, te-ai descurcat... hmm... foarte bine. La ambele teste ai obţinut un punctaj de nouăzeci şi nouă la sută.

Îmi cade falca.
- Glumeşti, doctore.
- Nu glumesc deloc.

Şi lui îi vine greu să creadă.
- În fine, acest procent nu arată la cât de multe întrebări ai răspuns corect, ci este un procent relativ la media de rezolvare în totalul populaţiei.
- Ştiu ce înseamnă asta, îi răspund absent. Aveam un procent de şaptezeci la sută pe vremea când eram la liceu.

Nouăzeci şi nouă la sută. Caut să găsesc în sinea mea un semn al acestui procent. Oare cum ar trebui să se simtă?

Doctorul se aşeză pe tăblia mesei continuând să se uite peste foile cu rezultate.
- Nu ai încercat niciodată să urmezi o facultate, nu-i aşa?

Sunt din nou atent la el.
- Am încercat, dar am renunţat înainte de absolvire. Ideile mele în privinţa educaţiei nu se potriveau cu cele ale profesorilor.
- Înţeleg, spune el.

Probabil se gândeşte la abandonul meu ca la un eşec.
- Oricum, este limpede că performanţele intelectuale ţi s-au îmbunătăţit spectaculos. O parte din această evoluţie este firească şi este cauzată de experienţa de viaţă. Dar cea mai mare parte este datorată tratamentului cu hormonul K.
- Este un efect secundar pe cinste.
- Nu te ambala. Punctajele de la teste nu pot prezice şi cât de bine te vei descurca în viaţa de zi cu zi.

Privesc în sus într-un moment în care doctorul Hooper nu este atent la mine. Ceva uluitor este pe cale să se petreacă, iar el nu e în stare decât să-mi ofere un truism.
- Aş vrea să mai facem câteva teste. Poţi veni şi mâine?


Tocmai retuşez o hologramă, când telefonul începe să sune. Şovăi între telefon şi calculator şi, fără tragere de inimă, aleg telefonul. De regulă, atunci când lucrez las apelurile în seama robotului telefonic. De data asta răspund ca să dau un semnal clar lumii că m-am reapucat de lucru. Am pierdut o mulţime de afaceri cât am stat prin spital. Unul din riscurile de a fi freelancer. Răspund şi spun:
- Greco Holografic, Leon Greco la aparat.
- Salut, Leon. Sunt Jerry.
- Salutare, Jerry, ce mai faci?

În vreme ce vorbesc, continui să privesc imaginea de pe ecranul calculatorului: o pereche de angrenaje elicoidale cuplate. O metaforă ieftină pentru cooperare, dar asta dorea clientul să apară în reclama sa.
- Te-ar tenta să vezi un film diseară? Sue, Tori şi cu mine mergem să vedem Ochii de metal.
- Diseară? Nu am cum. Diseară este ultimul spectacol al unei actriţe la Hanning Playhouse.

Suprafeţele dinţilor angrenajelor sunt zgâriate şi au un aspect unsuros. Selectez fiecare suprafaţă cu cursorul şi introduc o serie de parametri care trebuie modificaţi.
- Despre ce este vorba?
- Se numeşte Simplectic. Este un monolog în versuri.

Potrivesc iluminarea astfel încât să elimin câteva umbre acolo unde se ating dinţii angrenajelor.
- Vreţi să veniţi şi voi? îl întreb pe Jerry.
- E un fel de solilocviu shakespearian?

Prea mult: cu iluminarea astfel potrivită marginile exterioare vor fi prea strălucitoare. Precizez o limită superioară a intensităţii luminii reflectate.
- Nu, e mai degrabă un flux al conştiinţei recitat în patru metrici care alternează, cum ar fi metrul iambic. Toţi criticii sunt de părere că este un adevărat tour de force.
- Nu ştiam că eşti un fan al poeziei.

După ce verific toate specificaţiile, las computerul să recalculeze modelul de interferenţă.
- În mod normal nu sunt, dar spectacolul acesta se anunţă a fi deosebit. Ce părere ai?
- Mulţumesc, dar cred că noi vom merge, totuşi, la film.
- În ordine, vă doresc distracţie plăcută. Poate ne vedem cu toţii săptămâna viitoare.

Ne luăm rămas-bun, închid telefonul şi aştept să apară rezultatul calculelor.

Dintr-odată realizez lucrul care tocmai s-a petrecut. Niciodată nu fusesem în stare, la modul serios, să editez ceva şi simultan să vorbesc la telefon. Dar acum reuşisem să-mi concentrez gândurile pe ambele acţiuni, în acelaşi timp.

Voi avea mereu parte de astfel de surprize? Odată ce coşmarurile au dispărut şi am putut să mă liniştesc, primul lucru pe care l-am remarcat a fost că mi-a crescut viteza la citire, dar şi capacitatea de înţelegere. Am fost în stare să citesc o mulţime de cărţi din bibliotecă, multe cărţi pe care am dorit să le citesc, dar nu am reuşit din cauza lipsei de timp. Am citit chiar şi nişte cărţi dificile, de specialitate. Pe când eram la facultate, a trebuit să accept faptul că nu voi putea studia chiar tot ceea ce mă interesa. E reconfortant acum să văd că, poate, chiar sunt în stare. Am fost, fără îndoială, foarte vesel când mi-am cumpărat ieri un brat întreg de cărţi.

Iar acum am descoperit că mă pot concentra pe două activităţi distincte, chestie pe care n-aş fi fost în stare s-o prevăd vreodată. M-am ridicat de la birou şi am tras un chiot de parcă echipa mea favorită tocmai realizase o triplă.


Doctorul Shea, neurologul-şef, a preluat cazul meu, probabil dorind să-şi asume toţi laurii. Nu-l ştiam aproape deloc, dar se comportă de parcă m-a avut pacient ani în şir. M-a chemat la el în birou să stăm de vorbă. Îşi încrucişează degetele şi îşi sprijină coatele de suprafaţa biroului.
- Cum te împaci cu inteligenţa sporită?

Ce întrebare aiurită.
- Sunt foarte mulţumit de lucrul ăsta.
- Foarte bine, spune doctorul Shea. Până acum, nu am descoperit niciun efect advers al tratamentului cu hormonul K. Nu mai ai nevoie de tratament pentru eliminarea leziunilor produse creierului de accident.

Dau afirmativ din cap.
- Totuşi, în acest moment efectuăm un studiu prin care să aflăm mai mult cu privire la efectele hormonului K asupra inteligenţei. Dacă eşti de acord, am dori să-ţi injectăm încă o doză de hormon, iar apoi să te ţinem sub observaţie.

Brusc, întreaga mea atenţie se îndreaptă spre el. În sfârşit, iată ceva care să merite să fie ascultat.
- Sunt dispus să fac asta.
- Îţi dai seama că acest lucru este făcut doar pentru cercetare şi nu are niciun efect terapeutic. Vei beneficia pe viitor de eventualele îmbunătăţiri ale inteligenţei, dar nu reprezintă o necessitate din punct de vedere medical.
- Înţeleg. Presupun că trebuie să semnez un consimţământ.
- Da. În plus, putem să-ţi oferim eventuale compensaţii pentru participarea la acest studiu.

Rosteşte o cifră, dar abia de mai sunt atent la el.
- E-n ordine.

Îmi imaginez care ar putea fi consecinţele. Ce ar putea însemna pentru mine. Şi un fior îmi străbate trupul.
- Am vrea, de asemenea, să semnezi şi un contract de confidenţialitate. Este limpede că medicamentul poate stârni un interes uriaş, dar nu vrem să facem anunţuri premature cu privire la el.
- De bună seamă, doctore Shea. Până acum, a mai avut cineva parte de un tratament suplimentar?
- Fireşte. Nu vei fi un cobai. Te asigur că nu vor fi efecte secundare nocive.
- De ce fel de efecte au avut parte?
- Ar fi mai cuminte dacă nu te-am contamina cu tot felul de sugestii, ai putea să ai impresia că experimentezi vreun efect secundar indus pur şi simplu de ce aş putea spune.

Shea se simte foarte bine în postura de medicul-ştie-cel-mai-bine. Insist.
- Poţi măcar să-mi spui cu cât le-a crescut inteligenţa?
- Fiecare individ este diferit. N-ar trebui să pui bază pe ceea ce au păţit alţii.

Îmi ascund frustrarea.
- Foarte bine, domnule doctor.


Dacă Shea nu doreşte să-mi spună mare lucru despre hormonal K, pot să aflu mai multe de unul singur. De la calculatorul de acasă mă conectez la reţea. Accesez baza de date a FDA şi încep să citesc cu atenţie lista substanţelor pentru care s-a cerut o cercetare amănunţită şi care trebuie aprobate înainte ca testele pe oameni să poată începe.

Cererea pentru hormonul K fusese depusă de Sorensen Pharmaceutical, o companie care efectua cercetări cu privire la un hormon sintetic capabil să ajute regenerarea neuronilor din sistemul nervos central. Parcurg rapid rezultatele obţinute la testele făcute asupra câinilor şi apoi asupra babuinilor lipsiţi de oxigen: toate animalele au recuperat complet. Nivelul de toxicitate rămăsese scăzut, iar observaţiile pe termen lung nu dăduseră la iveală niciun efect secundar.

Rezultatele probelor corticale sunt incitante. Creierul afectat al animalelor a dezvoltat neuroni noi, cu un număr crescut de dendrite, în locul celor distruşi, dar neuronii sănătoşi au rămas neschimbaţi de hormon. Concluzia cercetătorilor: hormonul K înlocuieşte doar neuronii distruşi şi nu pe cei sănătoşi. În creierul afectat al animalelor de test, noile dendrite păreau inofensive. Investigaţii amănunţite cu ajutorul tomografului nu au pus în evidenţă modificări în metabolismul creierului, iar randamentul animalelor supuse testelor de inteligenţă nu se modificase.

În cererea lor pentru teste clinice aplicate pe oameni, cercetătorii de la Sorensen au schiţat protocoale prin care hormonul era mai întâi testat pe subiecţi sănătoşi, iar apoi pe diferite categorii de pacienţi: victime ale accidentelor cerebrale, bolnavi de Alzheimer sau persoane aflate într-un stadiu vegetativ, aşa cum fusese cazul meu. Nu am putut accesa rapoartele acelor teste, doar medicii care participaseră la experienţe aveau acest drept.

Studiile pe animale nu aruncau nicio lumină asupra creşterii inteligenţei la oameni. Pare rezonabil să presupun că efectul asupra inteligenţei este proporţional cu numărul neuronilor înlocuiţi de hormon. Care număr, la rândul său, depindea de gradul iniţial de vătămare. Acest lucru înseamnă că pacienţii aflaţi în comă profundă ar avea parte de cele mai mari îmbunătăţiri ale inteligenţei. Fireşte, aş avea nevoie să văd şi evoluţia altor pacienţi pentru a-mi confirma teoria. Acest lucru va trebui să aştepte.

Următoarea întrebare: există cumva un platou, o limitare în acest proces, sau dozele suplimentare de hormon vor provoca viitoare creşteri ale inteligenţei?


Nu sunt neliniştit. De fapt mă simt chiar relaxat. Stau întins pe burtă, respirând încet. Spatele îmi este amorţit. Mi-au dat cu un anestezic local şi apoi mi-au injectat hormonul K intraspinal. Admi nistrarea intravenoasă nu ar fi avut succes, având în vedere că hormonul nu poate să treacă din sânge în creier. Injecţia de acum este prima de care îmi aduc aminte. Mi s-a spus că, totuşi, mai avusesem parte de încă două: prima pe când eram încă în comă, a doua pe când eram conştient, dar fără nicio capacitate cognitivă.


Alte coşmaruri. De fapt nu sunt vise violente, dar sunt cele mai bizare vise pe care le-am avut vreodată. De multe ori visele acestea nu conţin nimic recognoscibil. Mă trezesc adesea ţipând şi zbătându-mă în pat. Dar de data aceasta ştiu că ele vor trece.


La spital sunt câţiva psihologi care mă studiază. Este interesant să văd cum îmi analizează inteligenţa. Unul dintre psihologi abordează abilităţile mele pe componente: capacitatea de dobândire, reţinere, performanţă şi transfer. Altul îmi studiază raţionamentele matematice şi logice, comunicarea lingvistică sau vizualizarea spaţială.

Privindu-i pe aceşti specialişti, fiecare cu teoria sa, fiecare distorsionând rezultatele astfel încât să se potrivească în teorie, îmi aduc aminte de studenţie. Sunt la fel de neconvingători precum profesorii mei din facultate. Nu aveam ce să învăţ de la ei. Nici o categorisire nu este folositoare în analizarea performanţelor mele atâta vreme cât - de ce să n-o recunosc - sunt la fel de bun sub toate aspectele.


Penetrarea sistemului de securitate al unei reţele este un lucru cât se poate de plicticos. Pot înţelege cum o asemenea ispravă i-ar putea atrage pe cei care nu pot rezista provocărilor adresate inteligenţei lor, dar din punct de vedere intelectual nu este deloc un proces estetic. Este ca şi cum cineva ar încerca toate uşile unei case până când ar da de una cu o broască necorespunzătoare. O activitate folositoare, dar câtuşi de puţin interesantă.

Mi-a fost uşor să pătrund în baza de date a FDA. M-am jucat cu unul dintre terminalele instalate pe pereţii spitalului, care rula un program de informare ce oferea vizitatorilor date despre diferite locuri din spital sau despre personal. Am ieşit din program şi am ajuns la sistemul de operare, după care am scris un alt program-capcană care imita un ecran de acces la reţea. Apoi am lăsat terminalul în pace. În cele din urmă, o doctoriţă din grupul celor care mă testau s-a oprit în dreptul terminalului ca să caute un fişier sau să verifice o informaţie. Programul-capcană i-a respins parola, după care a afişat adevăratul ecran de acces.

Folosind datele contului ei, am reuşit să accesez baza de date a pacienţilor FDA. În cadrul testelor pe subiecţi sănătoşi din cadrul Fazei Întâi, hormonul nu a avut niciun efect. Rezultatele testelor clinice efectuate în Faza a Doua arată cu totul diferit. Sunt rapoarte săptămânale asupra a optzeci şi doi de pacienţi, fiecare identificat printr-un număr, cu toţii trataţi cu hormonul K, cei mai mulţi fiind victime ale atacurilor cerebrale sau bolnavi de Alzheimer, plus câteva cazuri de comă. Ultimele rapoarte confirmă ipoteza mea: cei care au avut creierul afectat într-o măsură mai mare au avut parte, în urma tratamentului, de o creştere mai mare a inteligenţei. Tomografiile au pus în evidenţă un metabolism cerebral crescut.

De ce nu relevaseră studiile pe animale acest lucru? Cred că avem o analogie în conceptul masei critice. Animalele nu ating masa critică în ceea ce priveşte sinapsele. Creierul lor este capabil în foarte mică măsură de gândire abstractă şi de aceea sinapsele adiţionale nu îi sunt de folos. Oamenii însă depăşesc acea masă critică. Creierul lor este capabil să susţină conştiinţa de sine şi, după cum o dovedesc şi aceste rapoarte, foloseşte noile sinapse la capacitatea maximă.

Cele mai interesante rapoarte sunt cele ale studiilor noi de investigare, care folosesc voluntari. Injectările suplimentare cu hormon cresc inteligenţa, dar iarăşi gradul de creştere depinde de vătămările iniţiale. Pacienţii care au suferit atacuri minore nu au atins nivelul de geniu. Cei cu leziuni mai mari au ajuns mai departe.

Dintre pacienţii care au fost în comă, eu sunt deocamdată singurul care a primit o a treia injecţie. Am căpătat mai multe sinapse decât orice alt om studiat. Rămâne de văzut cât de mult îmi va creşte inteligenţa. Când mă gândesc la asta, inima îmi bate mai tare.

Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile - Călătoria prin Eldorado

Nikolai Vasilievici Sablin
Călătoria prin Eldorado. Zece ani în lagărele sovietice
Editura Corint, 2018
traducere de Antoaneta Olteanu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ei, ce spui scârbă? Amintiri din cea mai bună dintre toate lumile posibile

Personal, nu cred că putem cunoaşte ce s-a întâmplat cu adevărat în comunism fără să citim mărturiile celor care i-au îndurat "binefacerile". Din păcate, deşi s-au publicat numeroase memorii, amintiri şi interviuri cu martorii şi victimele acelor vremuri, uitarea pare a se aşterne uşor, uşor peste una dintre cele mai negre pagini din istorie. Lupta cu uitarea este una dintre cele mai importante îndatoriri ale istoricilor şi, de aceea cred că demersul editurii Corint de a publica memoriile lui Nikolai Vasilievici Sablin intitulate ironic Călătoria prin Eldorado este nu doar un demers salutar ci şi absolut necesar.

Nikolai Vasilievici Sablin a fost comandor al Marinei Imperiale Ţariste, având 10 ani de serviciu pe iahtul personal al Ţarului Nikolai al II-lea al Rusiei. În urma Revoluţiei Ruse a emigrat în România în 1920, devenind lider al emigraţiei politice ruse de orientare monarhistă. Sablin a fost răpit în 1944 de contraspionajul militar sovietic, transportat la Moscova şi condamnat la 20 de ani de lagăr. În acel moment avea deja 64 de ani. Se întoarce în România în 1955 şi, ca urmare a scrierii acestor memorii este condamnat, de data aceasta de către Securitate, la 20 de ani de temniţă grea şi 8 ani de închisoare corecţională. Moare în 1962, în detenţie, la Dej. Condamnat la moarte pentru că a scris o carte!

Faptul că aceste memorii au supravieţuit este un miracol în sine pentru că au fost redactate în doar două exemplare. Scrise în limba rusă, un exemplar a fost a fost expediat în Occident, dar nu a fost niciodată publicat, cel de-al doilea a fost confiscat de Securitate şi recuperat din Arhiva CNSAS. Informaţiile despre viaţa şi cariera lui Sablin le datorăm, în principal, cercetărilor lui Vadim Guzun care completează în mod fericit Călătoria prin Eldorado. Memoriile ne ajută să îl cunoaştem mai îndeaproape pe fostul marinar. Îi descoperim umorul, ironia, curajul şi ascuţimea spiritului. Descoperim un om bătrân şi bolnav, dar care nu face caz de aceste lucruri astfel încât, de multe ori pe parcursul lecturii uiţi, de fapt, câţi ani are autorul. Descoperi un om rafinat, cu simţ de observaţie, pătrunzi în mentalitatea unui om de la începutul secolului trecut. Pudoarea, revolta faţă de întinarea eternului feminin, dezumanizarea şi decăderea tovarăşilor de lagăr sunt toate descrise de autor, fără a condamna sau arăta cu degetul. Este, însă, necruţător în afirmaţii ca orice militar de carieră. Înzestrat cu un talent literar remarcabil, Sablin reuşeşte să aducă, oricât ar părea de incredibil, zâmbetul pe faţa cititorului. O face atunci când se joacă cu cuvintele şi ne vorbeşte despre Uniunea Republicilor Flămânde cum numeşte URSS, o face atunci când îi descrie pe Malenkov, Stalin sau Beria, dar mai ales când redă aventura pariziană a lui Afanasi Ivanovici Buţenko, alias de Beloţerkovski.

Personajul respectiv, fost ministru al transporturilor şi înalt demnitar sovietic era în lagăr alături de Sablin şi, după cum ne povesteşte acesta, vorbea foarte mult şi îi înveselea sau plictisea (după caz) pe deţinuţi cu aventurile trăite (sau imaginate) de el la Paris unde fusese trimis ca reprezentant al URSS la Conferinţa Internaţională a Crucii Roşii. Nu ştia limbi străine, nu avea cunoştinţe medicale, era, cu alte cuvinte, imaginea funcţionarului sovietic de rang înalt. Povestirile lui Buţenko rememorate de Sablin, sunt de un umor nebun, dar descriu şi o realitate crudă a regimului. Modul în care se lasă păcălit Buţenko de duduiţa Olga, cum ajunge să arunce cu bani în stânga şi în dreapta mulţumind în acelaşi timp mujicului rus care stă şi rabdă de foame deşi munceşte din greu, lipsa oricăror maniere şi a oricărei urme de conştiinţă fac din Afanasi Ivanovici un personaj literar unic care ar merita studiat în şcoală.

Sablin este neîndurător şi atunci când povesteşte despre haosul care domneşte în lagărele prin care trece în odiseea sa, despre lipsa unei minime organizări şi eficienţe, despre condiţiile de viaţă groaznice, despre corupţia şi furtul generalizat. Aflăm că se făcea comerţ cu pâine, apa era mizerabilă, cu miros de amoniac, condiţiile din lazarete făceau în multe cazuri supravieţuirea imposibilă, aflăm că şobolanii au limbile fine pentru că, ne spune autorul, s-a trezit de multe ori cu ei lingându-l pe faţă. Istoricii vor găsi informaţii utile despre organizarea deţinuţilor, despre cumătri, staroste şi alte categorii de deţinuţi, despre cum se desfăşurau în realitate anchetele, despre viaţa femeilor în lagăr - pentru că autorul pare de multe ori mai sensibil şi îndurerat de condiţiile şi experienţele dezumanizante prin care trec femeile decât de cele prin care trece el însuşi. Cartea poate fi citită, însă de oricine pentru că Sablin este natural în scris, ai senzaţia că îţi vorbeşte direct, ţie, cititorului.

Călătoria prin Eldorado se dovedeşte a fi o mărturie unică şi originală. Este, dacă vreţi, testamentul nu doar al lui N.V Sablin ci şi al unei întregi generaţii de oameni verticali, cu principii şi educaţi care au pierit în lagărele comuniste. Sablin întâlneşte tot felul de oameni, de la aristocraţi, militari şi oficiali ai Rusiei Ţariste, ţărani şi oameni simpli aflaţi, din nefericire, în calea tăvălugului sovietic, până la foşti procurori sau demnitari sovietici care aveau pe conştiinţă sute sau mii de oameni. Contrastul dintre demnitatea şi imaginea despre lume a lui Sablin şi modul în care sunt creionaţi ceilalţi şi lumea sovietică în ansamblul ei este imens. Înţelegem citindu-l cât de mult am pierdut din eleganţa, înţelepciunea şi frumuseţea lumii atunci când am pierdut aceşti oameni. Cartea aceasta este un cadou destinat generaţiilor de azi care par a-şi fi pierdut busola morală şi, totodată, un exemplu de viaţă trăită fără lamentări şi fără a avea capul plecat. Nu pot decât să spun că mă bucur că o asemenea lucrare a fost descoperită în arhivele CNSAS. Sper că viitorul ne va oferi şi alte surprize la fel de importante şi semnificative pentru reconstituirea nu doar a trecutului nostru recent ci şi a unui mod de a privi lumea, mod care are în centru credinţa şi educaţia ca piloni de bază ai clădirii unui caracter.

De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Joby Warrick
Flamurile negre: ascensiunea ISIS
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Una dintre cele mai interesante, documentate şi antrenante cărţi scrise despre ISIS a fost tradusă şi publicată în limba română de către editura Black Button. Din păcate, aşa cum se întâmplă de multe ori, Flamurile negre: ascensiunea ISIS, scrisă de Joby Warrick, a trecut relativ neobservată la noi, ceea ce este o mare pierdere pentru oricare cititor interesat de subiect, dar şi pentru cei care vor să se apropie pentru prima oară de acesta. Cartea lui Warrick a fost, de altfel, recompensată cu un premiu Pulitzer pentru non-ficţiune în 2016. Recunosc că nu am mare încredere în premii, dar întotdeauna există şi excepţii. Iar una dintre aceste excepţii este premiul Pulitzer deoarece juriile care aleg câştigătorii nu m-au dezamăgit niciodată, fie că este vorba de ficţiune sau non-ficţiune. Astfel că această carte a beneficiat de un atu în plus care m-a făcut să decid să o citesc.

Câştigător a două premii Pulitzer, Joby Warrick este un reporter care ştie cum să îşi apropie cititorul, să îi ofere informaţiile de care are nevoie pentru a înţelege contextul evenimentelor despre care vorbeşte şi, totodată, să se depărteze de tonul arid al unui volum specializat. Autorul nu ezită să îşi arate admiraţia faţă de regele Abdullah al Iordaniei, să sublinieze deciziile controversate ale Statelor Unite în ceea ce priveşte conflictul din Irak sau să descrie ironic filmuleţele de propagandă ale membrilor marcanţi ISIS care deveneau uneori penibili atunci când încercau să pozeze în luptători neînfricaţi şi experimentaţi. Warrick alege să scrie relaxat despre un subiect dificil, ajutând cititorul să treacă dincolo de ororile execuţiilor şi crimelor celor din ISIS pentru a vedea originile, cauzele şi efectele pe termen lung ale acestui fenomen care a devalorizat viaţa umană într-un mod grotesc şi înspăimântător.

Cartea este împărţită în două părţi. În prima dintre ele, autorul construieşte biografia lui Ahmad Fadil al-Khalayleh, iordanianul care va deveni cunoscut întregii planete sub numele de Abu Musab al-Zarqawi. Considerat de către mulţi drept părintele fondator al ISIS, respectat şi numit de către membrii Statului Islamic mujahid sheikh şi de către adversari "Sheikh of the slaughterers", Zarqawi a fost unul dintre cei mai vânaţi şi căutaţi islamişti. În prima parte a cărţii îi urmărim parcursul de la un mic traficant şi infractor aproape analfabet din Zarqa, unul dintre cele mai importante oraşe industriale ale Iordaniei, la rolul de prim emir al al-Qaeda în Irak, adică în cel care a crezut că va putea redesena harta Orientului Mijlociu. Zarqawi s-a născut într-o familie din clasa muncitoare iordaniană, dintr-un tată funcţionar şi dintr-o mamă devotată religiei islamice. Familia provenea dintr-un puternic şi respectat trib, numit Beni Hassan, ceea ce ar fi trebuit să îi ofere tânărului Zarqawi mai multe căi de a îşi construi o carieră de succes în Iordania patriarhală. Dar, viitorul terorist, nu foarte inteligent, după cum îl descrie chiar mama sa, dar cu o construcţie fizică solidă, a preferat să aleagă altă cale. Aceasta a implicat, de la doisprezece ani, bătăi de stradă, trafic de droguri, proxenetism şi alcool. La 21 de ani se căsătoreşte cu o verişoară, prima dintre cele patru soţii pe care le va avea. Marea lui dragoste, după cum se exprimă Warrick, va rămâne mama sa căreia îi va trimite din închisoare scrisori sentimentale care nu fac altceva decât să îţi dea fiori pe şira spinării. Pe de altă parte, ambiţios, loial şi cu reale aptitudini de lider este modul în care ni-l descrie Warrick pe Zarqawi. În plus, consideră că trei factori i-au modelat acestuia caracterul dur: închisoarea, războiul şi comanda propriului centru de antrenament pentru jihadişti din Afganistan.

Viaţa lui Zarqawi, radicalizarea şi transformarea sa într-unul dintre cei mai vânaţi terorişti nu constituie un parcurs special sau extraordinar. Contextul social, oamenii pe care acesta i-a întâlnit şi l-au format, plus complexul eroului de care acesta se spune că suferea, sunt comune multor tineri din ziua de astăzi. Zarqawi poate constitui, din acest motiv, un tipar al procesului de radicalizare, bun de studiat de către cei interesaţi.

Mama sa este cea care l-a îndreptat către Islam, sătulă de violenţa şi comportamentul antisocial al fiului ei. Spera ca printre imami şi învăţaţi acesta să găsească modele mai bune în viaţă. Zarqawi, însă, s-a radicalizat treptat cu ajutorul casetelor audio care vorbeau despre războaiele din Afganistan, Cecenia şi Bosnia. A plecat în Afganistan unde şi-a câştigat reputaţia de luptător neînfricat printre islamişti. În 1993 se întoarce in Iordania unde regimul secular îl revoltă şi îl convinge că este nevoie de o schimbare. Intră în atenţia serviciului secret iordanian, Mukhabarat, ca urmare a apropierii de clericul radical Maqdisi. Ajunge în închisoare de unde este eliberat în 1999 ca urmare a unui decret regal împreună cu alţi islamişti. Pleacă din Iordania după numeroase şicane ale poliţiei secrete care îl fac să urască regimul iordanian şi mai mult. De acolo până la apropierea de al-Qaeda şi fondarea propriei grupări teroriste nu a mai fost decât un pas.

Găsindu-şi refugiul în zona muntoasă a provinciilor kurde, situată nu departe de graniţa iraniană, Zarqawi a plănuit şi executat împreună cu adepţii săi unele dintre cele mai atroce şi inumane atacuri teroriste. Atacuri sinucigaşe, execuţii ale ostaticilor, atentate asupra a trei hoteluri cunoscute din Iordania au fost organizate de către gruparea condusă de iordanian. El este cel care a folosit într-un mod eficient internetul pentru a îşi atrage adepţi, filmând execuţii şi cerând atentatorilor sinucigaşi să lase înregistrări în care să îşi motiveze acţiunile. El este cel care citează din Hadith, consemnări ale faptelor şi spuselor profetului Mohamed, textul care aduce în atenţia publicului Flamurile negre, cele care vor deveni stindardul ISIS: "Flamurile negre vor veni dinspre Est, conduse de bărbaţi puternici, cu părul lung şi barbă, cu numele de familie preluat din oraşele lor de origine".

Discuţia pe marginea steagului negru şi a ideologiei morţii pe care a construit-o Zarqawi a creat tabere nu doar în lumea islamică îngrozită de atrocităţile comise de acesta în numele religiei, ci şi printre occidentali. Este de ajuns să spunem că faptele inumane comise de acesta au făcut ca până şi al-Qaeda să se distanţeze de el nu din considerente umanitare, ci pentru că afecta marketingul mărcii şi pentru că începuse să ducă la diminuarea fluxului de bani venit dinspre oamenii obişnuiţi din ţările arabe care începuseră să pună la îndoială justeţea cauzei.

Zarqawi a fost ucis în 2006, dar, din păcate, moştenirea lui nu a murit odată cu el. Urmaşii săi au devenit cunoscuţi ca ISIS. Despre ascensiunea acestui grup şi războaiele din Iraq şi Siria, despre contribuţia teroriştilor la criza umanitară şi perpetuarea conflictului în Orientul Mijlociu, despre implicarea, greşelile şi acţiunile Statelor Unite în aceste conflicte, Warrick vorbeşte în a doua parte a cărţii. Valoarea relatării provine din faptul că autorul foloseşte surse din toate taberele implicate, inclusiv cea a islamiştilor, reuşind astfel să construiască un tablou credibil şi să sublinieze complexitatea şi nuanţele evenimentelor care au avut loc în acea zonă. Totodată, face o biografie a lui Ibrahim Awad al-Badri, cel care a devenit Abu Bakr al-Baghdadi, conducătorul Statului Islamic.

Cartea se opreşte în 2015, ultimul capitol vorbind despre un moment pe care îl consideră de cotitură în modul în care lumea arabă se raportează la Statul Islamic. Este vorba despre asasinarea prin incendiere a unui tânăr pilot iordanian, Muath al-Kasasbeh. Modalitatea aleasă care contravine legilor islamice, faptul că pilotul era un bun musulman au făcut, consideră Warrick, ca lumea arabă să condamne in corpore acţiunile iniţiate de Baghdadi şi a determinat implicarea activă a Iordaniei în lupta de anihilare şi desfiinţare a Statului Islamic.

Flamurile negre: ascensiunea ISIS nu este o carte comodă. Este o carte care te pune faţă în faţă cu abisul, o carte care ne prezintă una dintre cele mai înfiorătoare şi înspăimântătoare feţe ale oamenilor. Nu este o carte scrisă să dea speranţe, aşa cum nu este o carte care să emită judecăţi. Prezintă, însă, realitatea aşa cum răzbate ea din documente, discuţii, memorii şi înregistrări, fără cosmetizări şi fără menajamente. Este o carte care merită citită atât pentru că este un model despre cum se poate scrie o carte pe un subiect fierbinte, dar şi pentru că adaugă încă o frântură de informaţie la încercarea de înţelegere a unui fenomen care ne-a afectat şi schimbat vieţile tuturor.