De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Joby Warrick
Flamurile negre: ascensiunea ISIS
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
De la al-Zarqawi la al-Baghdadi - când geniul malefic a ieşit din sticlă

Una dintre cele mai interesante, documentate şi antrenante cărţi scrise despre ISIS a fost tradusă şi publicată în limba română de către editura Black Button. Din păcate, aşa cum se întâmplă de multe ori, Flamurile negre: ascensiunea ISIS, scrisă de Joby Warrick, a trecut relativ neobservată la noi, ceea ce este o mare pierdere pentru oricare cititor interesat de subiect, dar şi pentru cei care vor să se apropie pentru prima oară de acesta. Cartea lui Warrick a fost, de altfel, recompensată cu un premiu Pulitzer pentru non-ficţiune în 2016. Recunosc că nu am mare încredere în premii, dar întotdeauna există şi excepţii. Iar una dintre aceste excepţii este premiul Pulitzer deoarece juriile care aleg câştigătorii nu m-au dezamăgit niciodată, fie că este vorba de ficţiune sau non-ficţiune. Astfel că această carte a beneficiat de un atu în plus care m-a făcut să decid să o citesc.

Câştigător a două premii Pulitzer, Joby Warrick este un reporter care ştie cum să îşi apropie cititorul, să îi ofere informaţiile de care are nevoie pentru a înţelege contextul evenimentelor despre care vorbeşte şi, totodată, să se depărteze de tonul arid al unui volum specializat. Autorul nu ezită să îşi arate admiraţia faţă de regele Abdullah al Iordaniei, să sublinieze deciziile controversate ale Statelor Unite în ceea ce priveşte conflictul din Irak sau să descrie ironic filmuleţele de propagandă ale membrilor marcanţi ISIS care deveneau uneori penibili atunci când încercau să pozeze în luptători neînfricaţi şi experimentaţi. Warrick alege să scrie relaxat despre un subiect dificil, ajutând cititorul să treacă dincolo de ororile execuţiilor şi crimelor celor din ISIS pentru a vedea originile, cauzele şi efectele pe termen lung ale acestui fenomen care a devalorizat viaţa umană într-un mod grotesc şi înspăimântător.

Cartea este împărţită în două părţi. În prima dintre ele, autorul construieşte biografia lui Ahmad Fadil al-Khalayleh, iordanianul care va deveni cunoscut întregii planete sub numele de Abu Musab al-Zarqawi. Considerat de către mulţi drept părintele fondator al ISIS, respectat şi numit de către membrii Statului Islamic mujahid sheikh şi de către adversari "Sheikh of the slaughterers", Zarqawi a fost unul dintre cei mai vânaţi şi căutaţi islamişti. În prima parte a cărţii îi urmărim parcursul de la un mic traficant şi infractor aproape analfabet din Zarqa, unul dintre cele mai importante oraşe industriale ale Iordaniei, la rolul de prim emir al al-Qaeda în Irak, adică în cel care a crezut că va putea redesena harta Orientului Mijlociu. Zarqawi s-a născut într-o familie din clasa muncitoare iordaniană, dintr-un tată funcţionar şi dintr-o mamă devotată religiei islamice. Familia provenea dintr-un puternic şi respectat trib, numit Beni Hassan, ceea ce ar fi trebuit să îi ofere tânărului Zarqawi mai multe căi de a îşi construi o carieră de succes în Iordania patriarhală. Dar, viitorul terorist, nu foarte inteligent, după cum îl descrie chiar mama sa, dar cu o construcţie fizică solidă, a preferat să aleagă altă cale. Aceasta a implicat, de la doisprezece ani, bătăi de stradă, trafic de droguri, proxenetism şi alcool. La 21 de ani se căsătoreşte cu o verişoară, prima dintre cele patru soţii pe care le va avea. Marea lui dragoste, după cum se exprimă Warrick, va rămâne mama sa căreia îi va trimite din închisoare scrisori sentimentale care nu fac altceva decât să îţi dea fiori pe şira spinării. Pe de altă parte, ambiţios, loial şi cu reale aptitudini de lider este modul în care ni-l descrie Warrick pe Zarqawi. În plus, consideră că trei factori i-au modelat acestuia caracterul dur: închisoarea, războiul şi comanda propriului centru de antrenament pentru jihadişti din Afganistan.

Viaţa lui Zarqawi, radicalizarea şi transformarea sa într-unul dintre cei mai vânaţi terorişti nu constituie un parcurs special sau extraordinar. Contextul social, oamenii pe care acesta i-a întâlnit şi l-au format, plus complexul eroului de care acesta se spune că suferea, sunt comune multor tineri din ziua de astăzi. Zarqawi poate constitui, din acest motiv, un tipar al procesului de radicalizare, bun de studiat de către cei interesaţi.

Mama sa este cea care l-a îndreptat către Islam, sătulă de violenţa şi comportamentul antisocial al fiului ei. Spera ca printre imami şi învăţaţi acesta să găsească modele mai bune în viaţă. Zarqawi, însă, s-a radicalizat treptat cu ajutorul casetelor audio care vorbeau despre războaiele din Afganistan, Cecenia şi Bosnia. A plecat în Afganistan unde şi-a câştigat reputaţia de luptător neînfricat printre islamişti. În 1993 se întoarce in Iordania unde regimul secular îl revoltă şi îl convinge că este nevoie de o schimbare. Intră în atenţia serviciului secret iordanian, Mukhabarat, ca urmare a apropierii de clericul radical Maqdisi. Ajunge în închisoare de unde este eliberat în 1999 ca urmare a unui decret regal împreună cu alţi islamişti. Pleacă din Iordania după numeroase şicane ale poliţiei secrete care îl fac să urască regimul iordanian şi mai mult. De acolo până la apropierea de al-Qaeda şi fondarea propriei grupări teroriste nu a mai fost decât un pas.

Găsindu-şi refugiul în zona muntoasă a provinciilor kurde, situată nu departe de graniţa iraniană, Zarqawi a plănuit şi executat împreună cu adepţii săi unele dintre cele mai atroce şi inumane atacuri teroriste. Atacuri sinucigaşe, execuţii ale ostaticilor, atentate asupra a trei hoteluri cunoscute din Iordania au fost organizate de către gruparea condusă de iordanian. El este cel care a folosit într-un mod eficient internetul pentru a îşi atrage adepţi, filmând execuţii şi cerând atentatorilor sinucigaşi să lase înregistrări în care să îşi motiveze acţiunile. El este cel care citează din Hadith, consemnări ale faptelor şi spuselor profetului Mohamed, textul care aduce în atenţia publicului Flamurile negre, cele care vor deveni stindardul ISIS: "Flamurile negre vor veni dinspre Est, conduse de bărbaţi puternici, cu părul lung şi barbă, cu numele de familie preluat din oraşele lor de origine".

Discuţia pe marginea steagului negru şi a ideologiei morţii pe care a construit-o Zarqawi a creat tabere nu doar în lumea islamică îngrozită de atrocităţile comise de acesta în numele religiei, ci şi printre occidentali. Este de ajuns să spunem că faptele inumane comise de acesta au făcut ca până şi al-Qaeda să se distanţeze de el nu din considerente umanitare, ci pentru că afecta marketingul mărcii şi pentru că începuse să ducă la diminuarea fluxului de bani venit dinspre oamenii obişnuiţi din ţările arabe care începuseră să pună la îndoială justeţea cauzei.

Zarqawi a fost ucis în 2006, dar, din păcate, moştenirea lui nu a murit odată cu el. Urmaşii săi au devenit cunoscuţi ca ISIS. Despre ascensiunea acestui grup şi războaiele din Iraq şi Siria, despre contribuţia teroriştilor la criza umanitară şi perpetuarea conflictului în Orientul Mijlociu, despre implicarea, greşelile şi acţiunile Statelor Unite în aceste conflicte, Warrick vorbeşte în a doua parte a cărţii. Valoarea relatării provine din faptul că autorul foloseşte surse din toate taberele implicate, inclusiv cea a islamiştilor, reuşind astfel să construiască un tablou credibil şi să sublinieze complexitatea şi nuanţele evenimentelor care au avut loc în acea zonă. Totodată, face o biografie a lui Ibrahim Awad al-Badri, cel care a devenit Abu Bakr al-Baghdadi, conducătorul Statului Islamic.

Cartea se opreşte în 2015, ultimul capitol vorbind despre un moment pe care îl consideră de cotitură în modul în care lumea arabă se raportează la Statul Islamic. Este vorba despre asasinarea prin incendiere a unui tânăr pilot iordanian, Muath al-Kasasbeh. Modalitatea aleasă care contravine legilor islamice, faptul că pilotul era un bun musulman au făcut, consideră Warrick, ca lumea arabă să condamne in corpore acţiunile iniţiate de Baghdadi şi a determinat implicarea activă a Iordaniei în lupta de anihilare şi desfiinţare a Statului Islamic.

Flamurile negre: ascensiunea ISIS nu este o carte comodă. Este o carte care te pune faţă în faţă cu abisul, o carte care ne prezintă una dintre cele mai înfiorătoare şi înspăimântătoare feţe ale oamenilor. Nu este o carte scrisă să dea speranţe, aşa cum nu este o carte care să emită judecăţi. Prezintă, însă, realitatea aşa cum răzbate ea din documente, discuţii, memorii şi înregistrări, fără cosmetizări şi fără menajamente. Este o carte care merită citită atât pentru că este un model despre cum se poate scrie o carte pe un subiect fierbinte, dar şi pentru că adaugă încă o frântură de informaţie la încercarea de înţelegere a unui fenomen care ne-a afectat şi schimbat vieţile tuturor.

Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito! - Fiica lui Stalin

Rosemary Sullivan
Fiica lui Stalin
Editura Corint, 2018
traducere din limba engleză de Alfred Neagu şi Junona Tutunea

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Uită-te la tine. Cine are nevoie de tine? Tâmpito!

Stalin. Pare un nume care nu mai are nevoie de nici o prezentare. Geniu al răului, călău al popoarelor, criminal odios sunt doar câteva dintre atributele asociate acestui nume. Pe de altă parte, Stalin continuă să fie iubit şi adulat de milioane de oameni. În ultimii ani Rusia pare să fi început o campanie de recuperare a imaginii de "tătuc al popoarelor", de strateg şi om care a făcut posibilă înfrângerea Germaniei naziste. Chiar luna aceasta, de exemplu, autorităţile moscovite au refuzat să elibereze autorizaţie pentru ceremonia anuală prin care erau comemorate victimele stalinismului. Dincolo de aceste etichete, opriţi-vă un moment şi întrebaţi-vă ce ştiţi exact despre acest om care prin voinţă şi cinism a reconfigurat harta lumii, a schimbat mentalităţi şi şi-a lăsat amprenta nu doar asupra contemporanilor, ci şi a celor care i-au urmat. Pun această întrebare din poziţia cuiva care de-a lungul anilor a citit de la biografia lui Boris Souvarine la cea scrisă de Paul Johnson, de la cartea celebră a lui Milovan Djilas, Conversaţii cu Stalin, la în Umbra lui Stalin a lui Valentin Berejkov. Oricât de mult am citit, de fiecare dată am avut sentimentul că ceva îmi scapă, că nimeni nu poate da un răspuns definitiv la cine şi ce a fost Stalin. Probabil că această întrebare va avea mereu un răspuns deschis pentru că va depinde nu doar de poziţia celui care o pune, dar şi de modul în care receptorul alege să se raporteze la Stalin.

Majoritatea cărţilor despre Stalin pe care le-am citit se concentrează aproape în exclusivitate asupra carierei politice şi a momentelor esenţiale din viaţa publică a lui Stalin. Este foarte greu să pătrunzi în intimitatea dictatorului, cu atât mai mult cu cât mulţi dintre cei care ar fi putut să scrie şi să vorbească despre omul Stalin au murit împuşcaţi, pe front sau în Gulag, fie le-a fost mereu frică să vorbească din cauza mâinii lungi a serviciilor secrete ruseşti. Au existat şi câteva cărţi discutabile scrise fie de şoferul lui Stalin sau de una dintre amante. Cât de veridice sunt aceste amintiri este greu de estimat. De aceea, cartea publicată de editura Corint, Fiica lui Stalin. Viaţa extraordinară a Svetlanei Allilueva, este importantă. Prin ea se adaugă câteva piese de puzzle la ceea ce a fost viaţa privată a lui Stalin şi a familiei sale, a modului în care acesta s-a purtat cu proprii copii şi cu membrii familiei. Cartea mi-a oferit câteva informaţii suplimentare legate de sinuciderea Nadejdei (Nadiei) Allilueva, soţia lui Stalin şi mama Svetlanei. De obicei, acest episod este expediat destul de rapid în biografiile concentrate pe omul de stat şi tiranul care s-a dovedit a fi Stalin. Întreaga viaţă a Svetlanei pare să fi stat sub două greutăţi: sinuciderea mamei şi reputaţia tatei. Ambele au contribuit la şlefuirea caracterului Svetlanei, au făcut-o să nu îşi poată găsi nicăieri o linişte de durată, au urmărit-o indiferent unde ar fi încercat să se ascundă. Svetlana pare să ilustreze modul în care copiii plătesc pentru greşelile părinţilor.

Stalin şi Nadejda Allilueva

Dacă în copilărie, pe care o descrie în prima parte a cărţii, tatăl nu este altceva decât un părinte, sever ce-i drept, dar care îşi iubeşte fetiţa deşi nu îi este alături aproape niciodată, maturitatea aduce cu ea cruda realitate a ceea ce este cu adevărat Stalin: un om aflat sus, în deşertul oferit de puterea absolută, care pe drum şi-a pierdut orice calitate umană şi orice sentiment, inclusiv cele pentru proprii copii. Şi mai aduce ceva în viaţa Svetlanei: fronda, dorinţa de a nu se conforma într-o societate care trăieşte sub imperiul fricii. Trăieşti un sentiment ireal când citeşti fragmente din scrisorile pe care şi le trimit cei doi în care Stalin i se adresează fiicei sale cu "mica mea gospodină", în timp ce Svetlana îi spune tandru "dragul meu papocika". Odată cu trecerea anilor, oameni dragi dispar din jurul Svetlanei fără nici o explicaţie. Abia când va creşte, tânăra va realiza că cel vinovat de aceste dispariţii a fost tocmai "dragul ei tătic". Este uimitor cum mintea umană, chiar şi în faţa celor mai crude adevăruri, reuşeşte să îşi construiască mecanisme de apărare. Discuţiile Svetlanei cu rudele mamei sale, multe dintre ele trimise la izolare sau în Gulag pentru ani întregi, ne arată, din nou, puterea pe care acest om a avut-o asupra celor care l-au cunoscut şi modul în care a ştiut să se folosească de idealurile şi credinţa celorlalţi pentru a îşi îndeplini planurile. După ani în care au suferit inimaginabil, mulţi dintre membrii familiei au considerat că pedepsele primite au fost meritate sau justificate şi nu un capriciu al lui Stalin. Stalin se identifica pentru ei, ca şi pentru multe alte victime ale Gulagului, cu binele superior, cel al Statului. Svetlana însăşi, găseşte, de exemplu, de înţeles decizia tatălui de a nu accepta schimbul de prizonieri propus de nazişti prin care ar fi putut să îşi recupereze propriul fiu. Într-o ţară în care milioane de mame pierduseră tot atâţia fii, ar fi fost nedrept ca Stalin să îşi trateze propriul fiu preferenţial, chiar dacă asta a însemnat condamnarea lui la moarte.

Cartea nu este doar despre Stalin, deşi umbra tatălui va plana toată viaţa asupra Svetlanei. Este povestea incredibilă a acestei femei, a curajului, căderilor, realizărilor şi eşecurilor ei. În epocă, Svetlana a stârnit o adevărată furtună diplomatică atunci când, în urma unei călătorii din motive personale în India, a hotărât să fugă în Statele Unite. Cred că a fost un moment inimaginabil atât pentru americani cât şi pentru sovietici. Cert este că Svetlana era hotărâtă să scape din cuşca aurită care se dovedise a fi Kremlinul. Dorea să fie liberă, să poată lua propriile decizii, să simtă că trăieşte şi că nu este doar o unealtă de propagandă vie. Aventurile ei în lumea liberă sunt fascinante şi, în acelaşi timp, ne arată că este imposibil să scapi de propria moştenire. De la succesul obţinut cu cartea ei - Douăzeci de scrisori către un prieten, la eşecurile din viaţa sentimentală toate sunt prezente în cartea lui Sullivan. Simpatia autoarei este vizibilă pentru această femeie atât de încercată despre care scrie la un moment dat că în timpurile actuale ar fi fost diagnosticată cu tulburare bipolară şi ar fi fost considerată maniaco-depresivă.

Svetlana Allilueva

Svetlana, după cum recunosc majoritatea celor care au cunoscut-o, era o persoană inteligentă, educată, rafinată, dar cu care nu era foarte uşor să trăieşti sau să relaţionezi. Izbucniri vulcanice, specifice temperamentului ei, au stricat prietenii şi căsnicii. De asemenea, aflată mereu la confluenţa dintre interesele ruseşti şi americane, s-a simţit de multe ori un pion în jocul serviciilor secrete. Uneori, din cauza legendelor false legate de averea fabuloasă din băncile elveţiene a tatălui ei, a devenit nu doar victima unor oameni fără scrupule, dar a fost considerată o profitoare şi trădătoare. Cert este că viaţa Svetlanei nu a fost deloc roz...poate cu excepţia copilăriei. Despărţită de copii în urma decizie de a părăsi URSS-ul, condamnată să se căsătorească cu oameni nepotriviţi sau care îi mor în braţe, condamnată de proprii copiii care s-au considerat trădaţi în urma plecării ei, fiica lui Stalin a dus o viaţă nomadă, în care, de multe ori singura salvare a venit de la fiica ei americană, Olga. Întoarcerea în Rusia post-sovietică este o recunoaştere a faptului că nu a reuşit să se adapteze la viaţa occidentală, dar, în acelaşi timp, o greşeală majoră de care îşi dă seama destul de repede. Svetlana moare săracă, dar liniştită, conştientă că destinul i-a fost dictat în mare măsură de greutatea şi greutăţile asociate numelui pe care îl poartă.

Svetlana este o persoană fascinantă. Este extrem de interesant să îi urmăreşti lupta cu fantoma tatălui, modul în care acceptă că acesta a fost un monstru dar să încerce să împace această realitate cu faptul că a fost şi propriul tată pe care l-a iubit. Cele două sentimente coexistă până la sfârşit în inima singurei fiice a dictatorului. Pasionată de literatură, biografia ei este înţesată de trimiteri la literatura epocii - Pasternak, Ahmatova sau Grossman. Ca o notă către traducători, romanul lui Grossman a fost tradus în limba română sub titlul de Viaţă şi destin şi nu Viaţă şi soartă aşa cum au ales să o traducă. Este o carte esenţială despre epoca în discuţie şi lectură obligatorie pentru oricine doreşte să ştie cum a fost atunci de aceea este important ca cititorul nefamiliarizat cu epoca să ştie că există o traducere în limba română. Cartea lui Rosemary Sullivan este o carte care îşi păstrează actualitatea şi care se încheie într-o notă nu tocmai pozitivă atunci când Svetlana Allilueva vorbeşte despre viitorul Rusiei. Concluzia ei este sintetizată în câteva cuvinte adresate unei prietene: " Draga mea, ăştia nu s-au schimbat deloc!" Este o realitate cu care cititorul ar face bine să rămână în minte pentru că vine din partea unei persoane care s-a aflat în chiar inima întunericului şi îi cunoaşte toate tertipurile şi strategiile.

Prefaţă la Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată

Elisabeth Heresch
Documentele secrete Parvus. Revoluţia cumpărată
Editura Meteor Press, 2018
traducere din limba germană de Adela Motoc

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

"Daţi-mi un punct de sprijin şi voi mişca pământul din loc..."

Cu greu s-ar mai găsi un altul în istoria universală care să pretindă în modul cel mai serios cu putinţă că şi-a propus o asemenea sarcină şi în scurt timp a şi realizat-o - în afară doar de Israel Lazarevici Helphand, alias Alexander Parvus. La sfârşitul anului 1914, genialul economist a elaborat un plan, la începutul anului 1915 l-a prezentat guvernului Reich-ului german - iar în 1917 acest plan a devenit realitate: distrugerea Imperiului ţarist şi preluarea puterii în Rusia de către comunişti, care de acolo şi-au pornit marşul victorios prin jumătate din lume. Urmările lucrării sale au marcat istoria universală până în secolul al XXI-lea.

Dar cine a fost Parvus? Născut în 1867 într-o familie de evrei din pătura mijlocie, nu departe de Minsk, tânărul talentat a făcut studii de economie în Elveţia, după care a plecat în Germania. Încă de foarte devreme, Parvus a fost însufleţit de două dorinţe inegale: visul despre bani mulţi - şi despre marea revoluţie.

1914 a fost anul său fast. Când, după jumătate de an, războiul pe Frontul de Est încă nu era decis pentru guvernul Reich-ului german, Parvus s-a prezentat cu un plan îndrăzneţ. Acesta conţinea toate ingredientele necesare pentru a provoca, la momentul potrivit, prăbuşirea puterii de stat ruseşti şi măturarea guvernului ţarist, iar apoi înlocuirea lor cu revoluţionari docili. Sforile persoanelor implicate în acţiune până sus la Lenin le trăgea Parvus însuşi.

Berlinul a acceptat această ofertă. Până la finalizare, acţiunea urma să coste guvernul Reich-ului german o sumă care, actualizată, ar reprezenta aproximativ un miliard de mărci.

În momentul în care "vagonul plumbuit", în care se afla Lenin, se îndrepta spre Petrograd, organizarea acţiunii Revoluţia era ca şi încheiată. Fără Parvus, Lenin, căruia îi fusese refuzată trecerea prin alte ţări în drumul de întoarcere spre Rusia, n-ar fi ajuns niciodată la Petrograd. Cum s-ar fi desfăşurat atunci secolul nostru?

Abia atunci când, după ţarul Rusiei, împăratul Germaniei a fost şi el silit să abdice, a devenit clar că Parvus netezise calea unei mişcări, care n-avea să se oprească la graniţele Rusiei - şi nici la altele.

În timp, această gigantică răsturnare socială, care a cuprins secolul al XX-lea la scară mondială, a fost susţinută prin multe teorii. Se întâlnesc aici, mai ales, toate elementele învăţăturii marxiste de genul "necesităţii istorice" a înlăturării burgheziei de către proletariat, al pretinsei egalităţi a indivizilor umani, al criticii radicale la adresa capitalismului, al urii ca forţă motrice şi, în special, al revoluţiei ca formă preferată a acţiunii politice. Determinante în acţiunile lui Parvus au fost interesele financiare şi interconexiunile guvernelor, magnaţilor ca, de pildă, americanul Jacob Schiff cu traficanţii de arme. Aceste fapte şi nu interpretarea lor constituie materia acestei istorii.

Drumul lui Parvus este unul aventuros. El duce de la Odessa în Elveţia, Germania, Austria, Turcia şi Scandinavia. Îl urmăm în adâncurile ilegalităţii şi închisorilor până pe culmile banilor şi puterii. Dar nici după ce planul lui Parvus a fost realizat, dorinţa acestuia de a fi membru al primului guvern revoluţionar din Rusia nu s-a împlinit: Parvus devenise discreditarea personificată a lui Lenin şi a pactului acestuia cu duşmanul politic. Şi chiar înainte ca Parvus să moară, în 1924, în vila sa din Berlin-Schwanenwerder, Germania nu mai avea nici ea nevoie de el.

Prefaţă la Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei

Albert G. Mackey
Legendele, miturile şi simbolurile Francmasoneriei
Editura Herald, 2018
traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Prefaţă

Dintre diversele moduri de a comunica învăţătură celui neinformat, două îl interesează cu precădere pe cel care se iniţiază în masonerie; anume, instruirea prin legende şi cea prin simboluri. Acestora două, aproape în exclusivitate, le datorează el tot ce ştie şi tot ce poate şti despre sistemul filozofic predat în instituţie. Toate misteriile şi dogmele ce constituie acest sistem sunt încredinţate spre comunicare neofitului, uneori prin una, alteori prin alta dintre aceste două metode de instruire, iar uneori printr-o combinaţie a lor. Francmasonul nu are nicio posibilitate să acceadă la vreuna dintre învăţăturile ezoterice ale Ordinului decât prin intermediul unei legende sau a unui simbol.

O legendă se deosebeşte de o naraţiune istorică sub un singur aspect - că nu există nicio atestare documentară a autenticităţii sale. Ea este produsul exclusiv al tradiţiei. Amănuntele sale pot fi adevărate parţial sau integral. Nu poate exista nicio dovadă internă a contrariului sau poate exista dovada internă că toate sunt false. Dar nici posibilitatea adevărului, în primul caz, nici certitudinea sau falsitatea, în celălalt, nu pot exclude naraţiunea tradiţională din categoria legendelor.

În problemele serioase ale istoriei, cum ar fi întemeierea imperiilor, descoperirea şi colonizarea unor teritorii sau ascensiunea şi prăbuşirea dinastiilor, cunoaşterea adevărului sau a falsităţii naraţiunii legendare este importantă, dat fiind că îndoiala subminează valoarea istoriei. Dar în Francmasonerie lucrurile nu stau astfel. Aici, adevărul sau falsitatea legendei nu se pune la modul absolut. Obiectul legendelor masonice nu este stabilirea unor fapte istorice, ci transmiterea unor doctrine filozofice. Ele sunt o metodă prin care se comunică învăţăturile ezoterice, iar studentul le acceptă fără referire la altceva decât utilitatea şi semnificaţia lor în dezvoltarea dogmelor masonice. Să luăm, de exemplu, legenda hiramică a celui de-al treilea grad. Ce importanţă are pentru discipolul în masonerie dacă ea este adevărată sau falsă? Tot ce vrea el să cunoască este semnificaţia sa internă; iar atunci când află că scopul ei este să ilustreze doctrina nemuririi sufletului, el este satisfăcut de acea interpretare şi nu consideră necesar să-i investigheze acurateţea istorică sau să-i reconcilieze contradicţiile aparente. La fel cu legenda pietrei unghiulare pierdute; sau a celui de-al doilea templu; sau a arcei ascunse - toate acestea sunt pentru el naraţiuni legendare care au valoare doar pentru nestemata pe care o conţin. Fiecare dintre aceste legende este expresia unei idei filozofice.

Dar mai există şi o altă metodă de instruire masonică, cea prin simboluri. Nicio ştiinţă nu este mai veche decât cea a simbolismului. Cândva, aproape toate învăţăturile din lume erau transmise prin simboluri. Şi chiar dacă filozofia modernă se exprimă acum exclusiv în propoziţii abstracte, Francmasoneria rămâne credincioasă vechii metode, pe care a păstrat-o în toată importanţa sa originară ca pe o metodă de comunicare a cunoaşterii.

Potrivit etimologiei greceşti a cuvântului, "a simboliza" înseamnă "a compara un lucru cu altul". Prin urmare, un simbol este expresia unei idei care a fost derivată prin comparaţia sau contrastul unui obiect cu o concepţie sau un atribut moral. Astfel, spunem că firul cu plumb este un simbol al rectitudinii în conduită. Calităţile fizice ale firului cu plumb sunt aici comparate sau puse în contrast cu concepţia morală a virtuţii sau verticalităţii. După ce a fost învăţat care este semnificaţia sa simbolică, masonului speculativ îi apare expresia vizibilă a ideii de rectitudine morală.

Dar, deşi în Francmasonerie există două moduri de instrucţie - prin legende şi prin simboluri - în fapt, între ele nu există nicio deosebire esenţială. Simbolul este o reprezentare vizibilă, iar legenda, o reprezentare audibilă a unei idei ce se vrea pusă în evidenţă. Atât legenda, cât şi simbolul sunt legate de doctrine, având un profund caracter religios; ambele sunt purtătoare de sentimente morale şi ambele sunt menite ca prin această metodă să ilustreze filozofia Masoneriei speculative.

A investiga semnificaţia ascunsă a acestor legende şi simboluri şi a extrage din ele învăţăturile morale şi filozofice pe care intenţionează să le transmită înseamnă a înlătura vălul cu care ignoranţa şi indiferenţa caută să ascundă adevărata filozofie a Francmasoneriei.

Studiul simbolismului Masoneriei este singura metodă de a-i investiga filozofia. Acesta este portalul templului său, singurul loc pe unde se poate accede la sacellum-ul în care sunt tăinuite aporrheta.

Filozofia Masoneriei are ca obiect concepţii referitoare la Dumnezeu şi la oameni, la viaţa prezentă şi cea viitoare. Ştiinţa sa este simbolismul prin care aceste concepţii sunt înfăţişate minţii.

Lucrarea oferită acum publicului este un efort de a dezvolta şi explica această filozofie şi ştiinţă. Ea va demonstra că în Francmasonerie există germenii speculaţiei profunde; dacă aceasta nu este de interes pentru erudit, în schimb, ea îl poate instrui pe cel neştiutor. În acest caz, nu voi regreta munca şi cercetările pe care le-au cerut alcătuirea ei.

Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial - O logodnă foarte lungă

Sébastien Japrisot
O logodnă foarte lungă
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Citiţi un fragment din această carte.

***
Un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile Primului Război Mondial
 

Cartea lui Sebastien Japrisot nu este deloc ceea ce aşteptam să fie. Mă gândeam că ar putea fi un roman siropos, care să spună o poveste pe care o voi fi auzit deja de prea multe ori. Cred că un rol important în formarea acestei aşteptări a avut-o coperta cărţii, asemănătoare cu cea a romanelor de dragoste şi menţiunea că după carte s-a făcut şi un film, câştigător a cinci premii César şi cu două nominalizări la Oscar 2005. Speram şi să nu fie un roman poliţist plictisitor, cu o intrigă banală şi cu un criminal în serie ascuns pe undeva. Susceptibilitatea aceasta a venit din faptul că autorul a fost numit Graham Greene al Franţei şi, ştiţi vorba aceea: la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Nu puteam să mă înşel mai tare. Acum când scriu şi mă gândesc la această carte, afară viscoleşte şi e frig. Ninsoarea mă face cumva să intru mai bine în atmosfera cărţii şi, în acelaşi timp, frigul îmi permite să îl consider vinovat pentru răceala care mi-a intrat în oase. Nu are cum să fie de la carte, nu-i aşa? Sau poate că da. Povestea siropoasă s-a dovedit a fi, de fapt, un roman pătrunzător despre atrocităţile, laşităţile şi tragediile născute din Primul Război Mondial. Ştiam din cărţile de istorie că acest război, numit şi Marele Război - "probabil pentru a te face să crezi că există şi unele mai mici", după cum spune autorul romanului O logodnă foarte lungă -, a şters pentru majoritatea combatanţilor toate iluziile despre eroismul, spiritul nobil şi justificarea patriotică a războiului. Primul carnagiu la scară industrială, acest război a rămas cumva misterios pentru că mulţi dintre cei întorşi au refuzat să vorbească despre experienţele trăite şi traumele suferite. Un război care a frânt mii de vieţi, a dus la amputarea nu doar de membre, ci şi de suflete, un război care a marcat ieşirea Europei dintr-o epocă a inocenţei.

O logodnă foarte lungă reuşeşte să readucă la viaţă ororile întregului război prin intermediul destinelor a cinci combatanţi condamnaţi la moarte pentru că s-au automutilat ca să scape de front. Este nu doar povestea lor ci şi a celor pe care i-au lăsat în urmă: a familiilor, prietenilor, iubitelor şi chiar a duşmanilor. Uniţi printr-un gest extrem şi o condamnare comună, vieţile celor cinci sunt reconstituite în faţa ochilor noştri cu ajutorul Mathildei, logodnica curajoasă şi încăpăţânată a unuia dintre cei condamnaţi. Fată de familie bună, ţintuită într-un scaun cu rotile căruia îi spune "trotinetă", Mathilde vrea să afle ce s-a întâmplat cu logodnicul ei şi, mai ales, dacă acesta a murit cu adevărat în tranşeele de pe Somme. Ca o paranteză, cred că alegerea unuia dintre cel mai greu încercate fronturi din Primul Război Mondial, cel de la Somme, ca loc de executare a pedepsei, nu a fost deloc întâmplătoare. Ceea ce ne spune autorul este faptul că dincolo de manuale, de studiile de tactică şi strategie, acolo au murit oameni, fiecare cu propriile poveşti, speranţe şi dorinţe. Romancierul umanizează şi individualizează un loc şi o perioadă cunoscute mai ales prin statistici şi premiere macabre (de exemplu, în timpul confruntărilor de pe Somme a fost folosit pentru prima oară în istorie un tanc).

Investigaţia Mathildei nu poate determină încadrarea romanul în genul poliţist clasic. A-l considera doar un roman poliţist înseamnă a-i face o nedreptate. Miza acestui roman este una mult mai profundă şi complexă. Mathilde speră că Manech, logodnicul, ar putea fi încă în viaţă şi de aceea caută prin toate mijloacele să afle ce s-a întâmplat exact în ziua în care cei cinci au fost trimişi în teritoriul nimănui, situat între tranşeele franceze şi cele germane ca să moară. Îi cunoaştem, astfel, pe cei cinci soldaţi francezi care au plecat la război, "fiindcă asta-i viaţa": Eschimosu', un tâmplar parizian extrem de talentat, Şase Parale, fost sudor şi care credea că într-o bună zi oamenii vor fi liberi şi egali, "sudorii deopotrivă cu ceilalţi", Omul Ăsta, un fermier tăcut, orfan găsit după naştere pe treptele unei capele, Ange sau Drept Comun, codoş din Marsilia, turnător, fricos şi lipsit de principii, Manech sau Albăstrea, logodnicul Mathildei, cu minţile duse din cauza ororilor pe care le trăise în război. Oameni care, probabil, că pe timp de pace nu s-ar fi întâlnit niciodată, fiecare cu poveştile, iubirile şi speranţele lui. Toţi egali în faţa Morţii şi toţi ţinuţi minte de supravieţuitori după porecle şi nu după numele adevărate.

Căutările fetei ne poartă prin diferite zone ale Franţei, prin vieţi de oameni rămaşi în urmă şi nevoiţi să facă faţă pierderii celor dragi într-un război absurd şi fără sens. Ne duce, de asemenea, pe front, în frig, zăpadă, mizerie şi oroare, unde întâlnim tipologii diferite, de la comandantul curajos, vertical şi dezgustat de ceea ce înseamnă războiul, la militarii funcţionari care nu vânează decât grade şi funcţii fiind dispuşi să sacrifice pe oricine pentru a-şi atinge scopurile. Pătrundem în tranşeele puturoase de la "Bingo Crepuscul", o tranşee nemţească ocupată de francezi şi pe unde trec cei cinci în drumul lor spre moarte. Acolo îl cunoaştem de Célestin Poux supranumit Spaima Trupelor, personaj care aduce aminte de Porta din romanele lui Sven Hassel: descurcăreţul, cel care ştie să rezolve orice problemă şi să găsească mâncare pentru camarazi în orice condiţii de front. Aşa cum Bingo Crepuscul reprezintă interpretarea greşită a însemnării de pe un tablou - General-locotenent Byng la crepuscul, 1916 - , la fel şi istorisirile martorilor şi a celor implicaţi în poveştile celor cinci sunt deformate, contradictorii şi, pe alocuri incredibile. Mathilde reuşeşte să le descâlcească şi să afle ce s-a întâmplat cu adevărat în acele tranşee, în acele zile, dacă a supravieţuit cineva şi cum a reuşit să facă acest lucru.

Cartea este o pledoarie împotriva războiului, o imagine crudă a ceea ce este acesta cu adevărat, cu accente asemănătoare romanului lui Erich Maria Remarque, Nimic nou pe frontul de vest. Vieţi frânte, bărbaţi îmbătrâniţi la patruzeci de ani, oameni care şi-au pierdut minţile, familii nevoite să înveţe să trăiască fără cei dragi, morţi inutile într-un război fără câştigători, imposibilitatea întoarcerii la eul de dinainte de război, neputinţa omului de rând în faţa deciziilor luate în altă parte şi care îi hotărăsc soarta sunt teme care se împletesc în roman realizând o imagine realistă şi dureroasă a ceea ce înseamnă un conflict armat. Dragostea nu aduce alinare în cartea lui Japrisot, ci vine la pachet cu obligaţii, responsabilităţi şi suferinţă. Nu este o carte uşoară, dar este o carte bună care mi-a adus aminte de cele spuse de cineva într-un spectacol de teatru văzut acum ceva timp: că atunci când vor muri toţi cei care au participat la un astfel de conflict şi nimeni nu îşi va mai aminti, omenirea va fi din nou în pericol să repete o asemenea catastrofă. Poate că literatura, prin romane de acest fel, va reuşi să acopere acest gol de memorie, să ne facă să trăim oroarea prin intermediul experienţei altora şi să înţelegem că războiul nu are nimic eroic şi înălţător. Să înţelege noi, dar mai ales cei care decid în numele nostru.

Introducere Atlas 2038. Viitorurile lumii

Virginie Raisson
Atlas 2038. Viitorurile lumii
Editura Seneca, 2018
Traducere din limba franceză de Lidia Hartz
Ilustraţii: Lépac / Fotogravură: Sphinx

Citiţi un fragment din această carte.

***
Introducere

Aici, acolo, peste tot, se nasc noi proiecte. O grădină comunitară. O monedă locală pentru ajutor reciproc. O şcoală unde copiii pot învăţa în ritmul lor. Maşini care se conduc singure sau cu mai mulţi şoferi. Cafenele unde în acelaşi timp se repară aparate vechi şi solidarităţi din străbuni. Credite micuţe, aici, care ajută la crearea de proiecte în altă parte. Culturi care respectă pământul, anotimpurile şi sănătatea consumatorilor. Invenţii colective disponibile tuturor şi în mod gratuit. Poduri pentru arici. Uzine unde deşeurile se transformă în energie. Peşti care rămân în mări şi petrol care rămâne în subsol. Da, peste tot se lansează iniţiative care prezic un viitor mai bun.

În aşteptarea viitorului
Şi cu toate acestea, cu vechile ei tulburări ce duc la violenţă şi inegalităţi, lumea pare atât de departe de acel viitor. Niciodată, de la sfârşitul războiului rece, europenii şi americanii nu s-au arătat atât de prinşi de propriile frici. Frica de lipsuri şi frica de nou. Frica de ceilalţi sau de ce s-ar "putea" întâmpla.

Copleşite de seria de atentate şi de valurile de solicitanţi de azil politic care fug de războiul de acasă, multe state occidentale se retrag în cochiliile lor, construiesc ziduri şi cad în capcanele populismului şi xenofobiei.

Sigur că nu lipsesc motivele pentru a ne lăsa convinşi să nu mai avem încredere şi să căutăm un sens în locuri greşite: minciuni şi corupţie la cel mai înalt nivel, diferenţe record între bogaţi şi săraci, decădere socială, stigmatizare religioasă, conflicte identitare...

Şi dacă mai adăugăm şi ce ni se tot repetă, că suntem prea numeroşi pentru planetă, că globalizarea este ireversibilă şi că este mai presus de decizia guvernelor şi de voinţa popoarelor, ne-am putea chiar mira că tinerii sub treizeci de ani nu resimt mai multă disperare şi furie faţă de generaţiile care îi preced. Puneţi-vă în locul lor... Mai pot ei spera în Europa dacă societăţile îmbătrânite şi îndatorate se încăpăţânează să întâmpine viitorul, se agaţă de ce ar avea de pierdut în loc să se bucure de ce ar avea de câştigat? Dacă se concentrează în continuare pe securitate şi existent şi nu pe curaj şi pe nou? Dacă preferă frica şi prudenţa în locul dorinţei şi al deschiderii? Şi ce am mai putea aştepta şi de la Africa dacă modelele de dezvoltare financiarizate, mondializate şi prost adaptate mediului subsaharian nu le oferă tinerelor generaţii puterea de a-şi crea singure viitorul odată cu viitorul societăţii lor? Şi, în cele din urmă, ce şi-ar mai putea dori copiii acestui secol cărora li se tot repetă că "fericirea stă în avuţie" în timp ce epuizarea resurselor prevesteşte viitoarele frustrări?

Blocat de deziluzia politică din ce în ce mai răspândită, viitorul nu prea ne dă speranţe că lumea se va reînnoi. Că poate merge ceva mai departe de nivelul iniţiativelor locale, de voluntariat şi comunitare. Că poate învinge inerţia şi rezistenţa. Că se poate instituţionaliza dincolo de o microcomunitate sau de un cartier. Că poate rodi şi în alte ţinuturi decât cele exemplare din ţările nordice.

Acceptarea imprevizibilului
Se naşte astfel dorinţa de a explora toate aceste posibilităţi şi de a parcurge, într-o singură relatare, lumea întreagă cu complexitatea, inteligenţa, economia, aspiraţiile, dar şi cu ezitările şi blocajele ei. Este nevoie să ne oprim şi să privim viitorul de la distanţă înainte să ne absoarbă fără să fi avut timp să spunem da. Să analizăm prezentul, nu ca să prevedem viitorul, ci ca să îl acceptăm. Pentru că singurul lucru pe care îl ştim cu siguranţă despre el este că nu va fi aşa cum ne imaginăm astăzi: de la căderea zidului Berlinului la internet şi de la încălzirea globală la revoluţia telefoniei mobile din Africa, nu lipsesc evenimentele, fenomenele şi salturile tehnologice care, acum douăzeci de ani, erau imprevizibile. Din fericire, istoria se naşte şi din convergenţa aleatorie, uneori bruscă, a unor evoluţii neaşteptate. Cine, de exemplu, ar fi garantat acum numai cinci ani că electricitatea obţinută din surse regenerabile ar putea deveni competitivă atât de rapid? În orice caz, nu numeroşii investitori care au ales gazele şi petrolul de şist în locul energiei eoliene şi solare. Şi nici algoritmii marilor centre de date americane care prevăd viitorul uitându-se doar la partea raţională şi la obiceiurile oamenilor fără să ia în calcul şi partea voliţională, emoţională sau capacitatea de schimbare.
Tocmai ştiind deja că viitorul îşi va construi propria sa istorie îndepărtându-se de modele, proiecţii şi predicţii, de ce să deschidem această nouă relatare a Viitorurilor Lumii?

Radiografia posibilului
Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să explorăm viitorul şi ceea ce ne oferă. Primul este politic şi se bazează pe o constatare: aceea a limitelor practicilor democratice occidentale în faţa urgenţelor planetare. Din Franţa până în Statele Unite, din Ungaria şi până în Australia, fiecare scrutin este ocazia unei vânători de voturi care conduce la desemnarea unui adversar greşit pentru stigmatizarea duşmanilor utili. În acest sens, analiza comparativă a mortalităţii cauzate de terorismul islamic pe de o parte, poluare, circulaţie rutieră sau alimentaţie proastă pe de altă parte, este edificatoare şi invită la ierarhizarea marilor mize ale societăţii departe de emoţiile mediatice şi exagerările electorale.

Imediat se impune şi o a doua constatare: guvernanţa mondială şi sistemele sale de decizie nu mai sunt adaptate provocărilor pe care viitorul ni le pune deja în faţă. Instaurate după cel de-al Doilea Război Mondial şi prea puţin modificate între timp, aceste sisteme nu ţin cont de schimbările care, de douăzeci de ani, au restructurat profund sistemul-lume prin crearea noilor zone de umbră şi transmutarea punctelor decizionale: urbanizarea, repartizarea demografică, globalizarea economică, financiarizarea globală, migraţiile, noile tehnologii. Prin exemple ca pescuitul sau reglementarea internetului, reies şi riscurile la care această lipsă de reprezentativitate poate expune umanitatea, confruntată cu mize etice deosebit de importante cum sunt cele abordate de inteligenţa artificială, de genetică, biotehnologii şi neuroştiinţe.

În faţa ezitărilor acestei perioade de tranziţie, între două ere ale istoriei, care amplifică tensiunea dintre nevoia infinită de resurse pentru creştere şi limitele fizice ale biosferei, rarităţile prezentate în această lucrare îi îndeamnă pe oameni să aleagă fără întârziere o viziune asupra lumii în care să fie cuprins şi viitorul lor. Lucrarea de faţă se înscrie în tradiţia umanistă, în spiritul şi filozofia acesteia, axate pe cunoaştere, conştiinţă, etică, responsabilitate şi liber-arbitru. În panteonul valorilor şi aspiraţiilor pe care această carte doreşte să le promoveze, progresul provine din coexistenţa armonioasă şi durabilă a oamenilor între ei, dar şi cu mediul. Ori, din această perspectivă, reiese că tehnologia nu va fi suficientă pentru a concilia în timp umanitatea şi biosfera. Progresul necesită în acelaşi timp o evoluţie a scării de decizie şi acţiune, a mixurilor energetice, ritmurilor şi modurilor de viaţă, modelului economic, geografiilor mentale şi în final a unor fundamente ale civilizaţiei industriale care structurează lumea încă şi astăzi.

Şi aşa, în ultimii ani au ieşit la lumină mai multe propuneri care vin să alimenteze această reflecţie asupra progresului şi schimbării: economia colaborativă sau a punerii în comun, monedele locale şi blockchain, sfârşitul muncii şi crearea venitului de bază universal. Fie că le considerăm inovatoare şi promiţătoare sau utopice, imperfecte sau chiar pervertite, fie că provin din anarhism, liberalism, ecologie sau comunitarism, aceste noi moduri de producţie, de redistribuire, de utilizare şi schimb confirmă că până şi fără impulsul cercurilor politice instituite, viitorul se încearcă, se visează, se dezbate, se caută şi se inventează, între constrângeri globale şi elan local, în ciuda numeroaselor forţe de inerţie şi rezistenţă.

Mai mult ca oricând, să transmitem mai departe
În final, această carte răspunde, poate înainte de toate, şi unei nevoi foarte personale de a privi cu luciditate şi încredere viaţa pe care o vor traversa copiii mei. De aceea, în loc de prudenţa şi securitatea invocate peste tot, în mod repetat şi cu orice ocazie, sper să le transmit, prin această relatare a posibilului, gustul riscului, savoarea îndrăznelii, apetitul pentru ceea ce nu cunoaştem încă, plăcerea de acţiona, dar şi îndoiala constructivă şi rezilienţa necesară pentru a putea schimba viitorul şi a face şi reface lumea şi existenţa de câte ori îşi vor dori. O lume pe care de altfel o vor împărţi cu alte 10 miliarde de oameni, poate chiar mai mult, şi cam 7,8 milioane de specii de animale. Cu bucuria acestui gând am resimţit dorinţa de a-i reuni pe toţi în carte, ca şi în lumea reală. Pentru a le reaminti că gândirea nu este niciodată atât de liberă, de fertilă şi de inovatoare ca atunci când se desprinde de convenţii, renunţă la obiceiuri şi rezistă normelor, a trebuit să fac eu primul pas al acestei detaşări.

Colaborativ, fragmentat, conectat, individualist, solidar, materialist, local, global, liber, supravegheat, capitalist, comunitar, digital, creativ, artificial, polarizat sau în reţea... viitorul va fi. Îmi doresc ca această carte să trezească dorinţa de a-l îmbrăţişa şi de a-l construi cu entuziasmul pe care îl datorăm celor mai tineri.

 Cartea Atlas 2038. Viitorurile lumii va fi lansată luni, 10 decembrie 2018, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu, în cadrul unei discuţii cu Magor Csibi, Raul Pop şi Zoli Toth. Intrarea este liberă, pe baza înscrierii la irina.vasilescu@asociatiasnk.ro. Detalii aici.

Gorbaciov este greu de înţeles - Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui

William Taubman
Gorbaciov. Viaţa şi epoca lui
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Introducere. "Gorbaciov este greu de înţeles"

- Gorbaciov este greu de înţeles, mi-a spus el, referindu-se la sine, aşa cum face frecvent, la persoana treia.

Începusem să lucrez la biografia lui în 2005 şi după un an m-a întrebat cum mergea.
- Încet, mi-am cerut eu scuze.
- E-n regulă, a zis el. Gorbaciov este greu de înţeles.

Are simţul umorului. Şi avea de asemenea dreptate. Lumea este profund dezbinată în privinţa lui Gorbaciov. Mulţi, mai ales în Occident, îl consideră cel mai de seamă om de stat din a doua jumătate a secolului al XX-lea. În Rusia însă este în general dispreţuit de cei care-l acuză de prăbuşirea Uniunii Sovietice şi colapsul economic care a urmat. Admiratorii se extaziază în faţa viziunii şi curajului său. Detractorii, unii dintre ei foşti camarazi de la Kremlin, îl acuză de multe, începând de la naivitate şi terminând cu trădare. Singurul aspect în privinţa căruia toţi sunt de acord este că el a schimbat aproape de unul singur atât ţara sa, cât şi lumea.

Înainte ca Gorbaciov să preia puterea în martie 1985, Uniunea Sovietică era una dintre cele două supraputeri mondiale. Până în 1989, el transformase sistemul sovietic. Până în 1990, Gorbaciov, mai mult ca oricare altul, pusese capăt Războiului Rece. La sfârşitul anului 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, lăsându-l un preşedinte fără ţară.

Gorbaciov n-a acţionat singur. Starea jalnică în care se afla sistemul sovietic în 1985 i-a îndemnat pe colegii lui de la Kremlin să-l aleagă pentru a porni pe calea reformelor, însă el a mers mult mai departe decât intenţionaseră ei. Gorbaciov a avut aliaţi ruşi liberali care i-au salutat reformele de mare amploare şi au acţionat în vederea susţinerii lor, dar apoi l-au ales pe Boris Elţîn să-i conducă spre tărâmul făgăduinţei. În acelaşi timp, Gorbaciov a avut adversari sovietici conservatori, care i s-au opus, mai întâi în secret, apoi făţiş şi total. A avut rivali personali, mai ales pe Elţîn, pe care l-a chinuit şi care l-a chinuit la rândul lui înainte de a aplica lovitura de graţie atât lui Gorbaciov, cât şi URSS-ului. Conducătorii occidentali l-au privit cu îndoială pe Gorbaciov, apoi l-au îmbrăţişat, pentru ca într-un final să-l abandoneze, refuzându-i ajutorul economic de care avea nevoie cu disperare. Şi, poate cel mai important, Gorbaciov a avut de-a face cu Rusia în sine, cu mentalităţile ei tradiţional autoritare şi antioccidentale; după ce i-a respins atât pe Gorbaciov, cât şi pe Elţîn, Rusia l-a îmbrăţişat până la urmă pe Vladimir Putin.

În calitate de secretar general al Partidului Comunist, Gorbaciov a deţinut puterea de a schimba aproape orice. Mai mult, el a fost unic printre egalii săi. Alţi cetăţeni sovietici, unii dintre ei situaţi în poziţii destul de înalte, i-au împărtăşit valorile, dar aproape niciunul dintre cei aflaţi chiar în vârf. Singurii membri ai Biroului Politic care l-au susţinut aproape până la sfârşit, Aleksandr Iakovlev, Eduard Şevardnadze şi Vadim Medvedev, au putut s-o facă doar pentru că Gorbaciov i-a numit sau i-a păstrat. Britanicul Archie Brown, vechi specialist în istoria URSS, scrisese: "Nu există absolut niciun motiv pentru a presupune că vreo posibilă alternativă la Gorbaciov la mijlocul anilor 1980 ar fi răsturnat complet marxism-leninismul şi ar fi schimbat fundamental atât ţara sa, cât şi sistemul internaţional într-o tentativă de a opri un declin care nu reprezenta o ameninţare imediată nici pentru sistem [sovietic], nici pentru el însuşi".

Regretatul om de ştiinţă rus Dmitri Furman a descris în termeni mai largi unicitatea lui Gorbaciov: el a fost "singurul om politic din istoria Rusiei care, având în mâinile sale toată puterea, a optat în mod voluntar pentru limitarea ei, ba chiar a riscat s-o piardă, în numele valorilor principiilor morale". Recurgerea la forţă şi violenţă pentru păstrarea puterii ar fi însemnat pentru Gorbaciov o "înfrângere". În lumina principiilor lui Gorbaciov, a continuat Furman, "înfrângerea sa finală a însemnat o victorie" - deşi, ar trebui adăugat, la momentul respectiv nu i s-a părut deloc aşa.

Cum a devenit Gorbaciov omul care a fost? Cum a ajuns fiul unui ţăran, al cărui omagiu pompos adus lui Stalin i-a adus un premiu important în liceu, să se transforme în groparul sistemului sovietic? "Numai Dumnezeu ştie", s-a lamentat Nikolai Rîjkov, care a fost mult timp premierul lui Gorbaciov şi care într-un final s-a întors împotriva sa. Unul dintre consilierii apropiaţi ai lui Gorbaciov, Andrei Graciov, l-a numit "o eroare genetică a sistemului". Gorbaciov însuşi s-a descris ca fiind "un produs" al acelui sistem şi "antiprodusul" său. Totuşi, cum a reuşit să fie şi una şi alta?

Cum a ajuns să conducă Partidul Comunist, în ciuda celui mai riguros sistem de verificări şi garanţii, conceput pentru a-l proteja tocmai împotriva unuia ca el?Cum, se întreba Graciov, "s-a întâmplat ca o ţară, nu pe de-a întregul normală, să se aleagă cu un conducător înzestrat cu reflexe morale normale şi bun-simţ"? Un psihiatru american care a întocmit pentru CIA profilurile de caracter ale unor conducători străini a rămas "derutat" de felul cum un asemenea "sistem rigid" a putut produce un lider atât de "inovator şi creativ".

Ce schimbări şi-a dorit Gorbaciov pentru ţara sa când a preluat puterea în 1985? Şi-a propus oare doar nişte reforme economice moderate, aşa cum a afirmat atunci, pentru a se radicaliza ulterior din cauza lipsei lor de rezultate? Sau a încercat de la bun început să lichideze totalitarismul, ascunzându-şi obiectivul, deoarece însemna anatema pentru membrii Biroului Politic care-l aleseseră? Ce l-a inspirat până la urmă să încerce să transforme comunismul în URSS? Ce l-a determinat să creadă că ar putea transforma o dictatură într-o democraţie, o economie comandată într-o economie de piaţă, un stat unitar supercentralizat într-o federaţie sovietică autentică şi un război rece într-o nouă ordine mondială bazată pe renunţarea la folosirea forţei - toate în acelaşi timp şi prin intermediul unor mijloace pe care el le-a numit "evoluţioniste"? Ce l-a împins să creadă că ar putea înfrânge în numai câţiva ani şabloane politice, economice şi sociale ruseşti vechi de secole: autoritarismul ţarist care s-a metamorfozat în totalitarismul sovietic, perioadele îndelungate de obedienţă slugarnică faţă de autoritate punctate de răbufniri ocazionale ale unor rebeliuni sângeroase, experienţa minimă în ce priveşte activitatea civică, incluzând aici compromisul şi consensul, lipsa tradiţiei autoorganizării democrate şi absenţa adevăratului stat de drept? Gorbaciov însuşi avea să spună ulterior despre mentalitatea rusă care l-a răsturnat:
- Mentalitatea noastră rusă cerea ca noua viaţă să fie servită pe o tavă de argint imediat, aici şi acum, fără reformarea societăţii.

A avut oare Gorbaciov un plan? Care a fost strategia lui pentru transformarea ţării sale şi a lumii? Criticii lui susţin că n-a avut nici una, nici alta. Admiratorii contracarează, spunând că nimeni n-a avut aşa ceva: nimeni n-ar fi putut avea un proiect pentru transformarea simultană a ţării sale şi a lumii.

Indiferent dacă Gorbaciov a fost sau nu un maestru al strategiei, nu s-a dovedit un tactician sclipitor? Cum altfel ar fi reuşit ca majoritatea membrilor Biroului Politic, care se opuneau celor mai radicale reforme ale sale, să voteze până la urmă în favoarea lor? A fost el pe de altă parte "insuficient de ferm şi consecvent", aşa cum a afirmat unul dintre colaboratorii săi cei mai apropiaţi, Gheorghi Şahnazarov? Şi cum ar fi putut fi, când riscul cu care s-a confruntat timp de şase ani a fost înlăturarea bruscă şi chiar întemniţarea?

Cum a reacţionat Gorbaciov când mulţi dintre camarazii lui de la Kremlin s-au întors împotriva sa şi atât de mulţi dintre cei pe care-i numise personal în funcţii au organizat un puci împotriva lui în august 1991? Sau oare el îi trădase de fapt, făcându-i să creadă că intenţiona să modernizeze sistemul sovietic, dar contribuind după aceea la distrugerea acestuia?

A fost oare Gorbaciov răzbunător şi neiertător? S-ar putea explica astfel incapacitatea lui fatală de a se înţelege cu Boris Elţîn? Gorbaciov a iertat totuşi, sau a dat uitării, criticile aspre ale unora dintre colaboratorii lui cei mai apropiaţi şi i-a păstrat alături în fundaţia pe care a înfiinţat-o după ce a pierdut puterea în 1991.
- Nu pot lua hotărârea să mă răzbun pe cineva, a spus el ulterior. Nu pot să nu iert.

Ţinând seama de toate obstacolele care au stat în calea succesului, n-a fost un idealist utopic? Câtuşi de puţin, a insistat el:
- Te asigur că lui Gorbaciov nu-i stă în fire să viseze cu ochii deschişi. În acelaşi timp însă a precizat:
- Înţeleptul Moise a avut dreptate să-i silească pe evrei să rătăcească patruzeci de ani în deşert... numai aşa au putut scăpa de moştenirea sclaviei sub egipteni.

Din punctul de vedere al conducătorilor, şi îndeosebi al conducătorilor sovietici, Gorbaciov a fost un individ remarcabil de decent, ba chiar prea decent, au afirmat mulţi ruşi şi unii occidentali, prea refractar să utilizeze forţa când forţa era necesară pentru salvarea noii Uniuni Sovietice democrate pe care o crea. De ce, atunci când inamicii lui au fost dispuşi să folosească forţa pentru a strivi libertatea introdusă de el, n-a acceptat să recurgă la forţă pentru a salva acea libertate? Era oare convins din punct de vedere intelectual că, la cât sânge cursese în istoria Rusiei, mai ales în războaie şi în epurările din secolul al XX-lea, nu mai trebuia vărsată nicio altă picătură? A fost oare o aversiune emoţională, bazată pe experienţa personală a costurilor teribile suportate în urma războaielor şi a violenţelor?

Decenţa lui Gorbaciov s-a văzut şi în viaţa de familie. Soţia lui, Raisa, a fost o femeie inteligentă şi cu bun gust (deşi Nancy Reagan avea altă părere). Spre deosebire de mulţi politicieni, Gorbaciov şi-a iubit şi preţuit soţia şi, cu totul rar pentru un conducător sovietic, a fost un tată devotat şi preocupat pentru fiica lui şi de asemenea bunic pentru cele două nepoate. Şi atunci, ce anume l-a făcut să simtă, după moartea chinuitoare a Raisei cauzată de leucemie la vârsta de şaizeci şi şapte de ani, că, aşa cum s-a exprimat el însuşi, "Eu sunt vinovat. Eu am omorât-o"?

Dacă Gorbaciov a fost într-adevăr unic, dacă acţiunile lui au diferit atât de drastic de ceea ce ar fi făcut alţi lideri în locul său, atunci caracterul lui este esenţial în explicarea comportamentului. Dar caracterul lui este greu de definit. A fost el un ascultător excepţional, aşa cum afirmă unii, un individ în esenţă non-ideologic dispus să înveţe din viaţa reală? Sau a fost un individ care n-a ştiut când să tacă? Gorbaciov era extrem de încrezător în sine şi de un narcisism dăunător pentru propria persoană, potrivit spuselor lui Aron Belkin, un important psihiatru sovietic care nu l-a cunoscut personal, dar a cărui diagnoză a fost considerată credibilă de Anatoli Cerneaev, unul dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai lui Gorbaciov. Însă dacă narcisismul este un spectru la "capătul sănătos" al "egoismului" şi "încrederii extreme în sine", ni se pare ceva neobişnuit în rândul conducătorilor politici? Indiferent ce termen am folosi, Gorbaciov a fost extraordinar de sigur pe sine. Pe de altă parte, când a fost întrebat ce trăsătură îl deranja cel mai mult la o persoană pe care abia o cunoscuse, Gorbaciov a răspuns:
- Încrederea în sine.

Şi ce îl irita în general cel mai mult la alţii?
- Aroganţa.

Se simţea oare ameninţat de alte persoane încrezătoare în forţele proprii? Sau se vedea pe sine în alţii şi nu-i plăcea ceea ce vedea?

Aleksandr Iakovlev, colaboratorul său cel mai apropiat din conducerea sovietică, dar care s-a îndepărtat cumva de el în ultimii ani, a apreciat că Gorbaciov se considera un om greu de înţeles. Uneori Iakovlev avea impresia că "Gorbaciov se temea să privească în adâncul său, se temea să comunice deschis cu sine, se temea să afle ceva ce nu ştia şi nu dorea să ştie". Potrivit lui Iakovlev, Gorbaciov "a avut mereu nevoie de un răspuns, de laude, sprijin, simpatie şi înţelegere, care să-i alimenteze vanitatea şi părerea foarte bună despre sine, ca şi acţiunile creatoare".

Dacă aşa au stat lucrurile, cum a reacţionat Gorbaciov când, la numai câţiva paşi de vârful muntelui pe care-l suia, a fost nevoit să vadă cum o parte atât de însemnată din viziunea lui măreaţă se evapora în neant? A fost el cu adevărat un conducător măreţ? Sau a fost un erou tragic, doborât în parte de propriile lui carenţe, dar într-o măsură şi mai mare de forţele inflexibile cu care s-a confruntat?

Nicăieri nu-i ca acasă - Americana

Chimamanda Ngozi Adichie
Americana
Editura Black Button, 2016
traducere de Radu Şorop

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nicăieri nu-i ca acasă

Uneori o carte ţi se pare atât de bună încât îţi doreşti să nu se termine. Aşa mi s-a întâmplat mie cu Americana apărută la editura Black Button în 2018. Amuzantă, profundă, curajoasă şi plină de spirit sunt doar câteva dintre cuvintele pe care le aleg pentru a o descrie. O poveste scrisă atât de bine încât se poate confunda uşor cu realitatea, o ilustrare a ceea ce înseamnă să fii non american de culoare în Statele Unite realizată în culori când sumbre, când strălucitoare, un roman despre familie, alienare şi ceea ce implică plecarea de acasă în căutarea unui trai mai bun. Cartea aceasta reuşeşte să vorbească despre atât de multe subiecte care ne ating încât nu are cum să îţi rămână indiferentă.

Chimamanda Ngozi Adichie, autoarea romanului, este de origine nigeriană. A studiat în Statele Unite Comunicare şi Ştiinţe Politice, a devenit scriitoare şi a scris romane care s-au bucurat de mare succes la public fiind ulterior traduse în peste treizeci de limbi. În limba română, anterior romanului Americana, i-a mai fost tradus în 2008 romanul Jumătate de soare galben care are drept subiect războiul dintre Biafra şi Nigeria şi modul în care acesta a distrus vieţi şi schimbat destine. La editura Black Button i-a mai apărut şi eseul Feminist(ă), feminişti, bazat pe experienţele proprii ale autoarei. În Americana, de asemenea, bănuieşti că face apel la momente din propria viaţă pentru a construi parcursul lui Ifemelu, personajul principal al cărţii.

Ifemelu este o tânără femeie de succes care deşi a studiat la Princeton şi are un blog care îi asigură un trai îndestulător, îşi dă seama că nu este fericită, că îşi doreşte altceva, că viaţa în Statele Unite cu toată securitatea pe care i-o oferă nu îi este suficientă. De aceea se hotărăşte să se întoarcă în Nigeria, ţara de origine. Pe parcurs aflăm că un alt motiv pentru a se întoarce este speranţa reîntâlnirii cu prima iubire, Obinze, de care se îndepărtase după ajungerea în America în urma unei experienţe neplăcute. Cartea începe cu Ifemelu plecând din Princeton către Trenton pentru a îşi împleti părul în codiţe pentru că, după cum spune nemulţumită, în Princeton nu este posibil să găseşti un salon unde să faci acest lucru. Dat fiind faptul că această operaţiune durează cel puţin şase ore, Ifemelu are tot timpul din lume pentru a ne spune propria poveste şi a ne familiariza cu nuanţele unei lumi - cea a oamenilor de culoare din Statele Unite. De altfel, personajul cărţii este autoarea unui blog despre diferenţele dintre oamenii de culoare americani (cunoscuţi anterior drept negri - după cum chiar ea scrie) şi oamenii de culoare proveniţi din ţările africane. Până la această carte nu m-aş fi gândit niciodată să fac o asemenea distincţie. Ei, bine, ea există după cum avea să descopere chiar Ifemelu la unul dintre primele cursuri de la universitate şi este întreţinută chiar de o parte dintre americanii de culoare. Aceştia nu uită niciodată să le reamintească celor veniţi din ţările africane că străbunicii lor nu au fost sclavi, că nu au suferit aceeaşi discriminare, ba chiar că în unele regiuni comerţul cu sclavi nu ar fi fost posibil fără complicitatea şi ajutorul unor oameni de culoare africani. Distincţiile de acest gen, mai fine sau mai agresive şi rudimentare sunt făcute şi de partea cealaltă atunci când noii veniţi nu înţeleg glumele cu tentă rasială, nu ştiu când să se arate ofensaţi sau jigniţi de o remarcă, nu înţeleg şi nu acceptă să fie trataţi de restul oamenilor ca nişte cetăţeni de categoria a doua doar pentru că sunt de culoare. Pentru că, aşa cum remarcă Ifemelu, problema culorii pielii nu s-a pus niciodată în ţările lor de origine. Ironia şi umorul fin salvează nişte pasaje care altfel s-ar dovedi dureroase prin adevărurile dificile pe care le scot la iveală. De exemplu atunci când într-o postare de pe blog oamenii de culoare non americani sunt sfătuiţi ca atunci când povestesc cuiva care nu este de culoare un incident rasial să nu folosească un ton amar şi, mai ales, să nu se arate furioşi. Ar trebui să se arate iertători şi să descrie pe cât posibil întreaga situaţie într-un ton glumeţ. Pentru că altfel nu vor primi nici un fel de simpatie din partea auditoriului şi, chiar mai mult, vor fi ei înşişi acuzaţi de rasism.

Albii sunt la rândul lor puşi sub lupă, atât cei care continuă să se declare superiori din cauza culorii pielii, dar mai ales cei care într-un mod uneori naiv, alteori stângaci încearcă să şteargă orice diferenţă de origine, ajungând să nege de multe ori evidenţa. Sunt savuroase în acest sens întâlnirile dintre Ifemelu, Kimberly şi Laura pe de o parte, Obinze, Emenike, soţia lui britanică Georgiana şi prietenii lor pe de altă parte. Obtuzitatea, ipocrizia şi dorinţa de integrare chiar şi cu preţul anulării sinelui sunt magistral surprinse în aceste tablouri. Relaţia cu Curt, tânărul alb şi provenit dintr-o familie bogată, aduce noi nuanţe şi alte observaţii interesante legate de diferenţele dintre noi şi modul nostru de a privi lumea dictat în mod inconştient de originile şi istoria personală a fiecăruia. Mi-a plăcut foarte tare, de exemplu, momentul în care Curt, aflat mereu în mişcare şi în căutarea a ceva nou de făcut o întreabă dacă nu este extraordinar acest mod de a trăi. Şi atunci ea declară că acest mod de a fi pentru ea este foarte rar, pentru că ea crescut existând şi nu făcând..

Cartea urmăreşte în paralel şi povestea lui Obinze, fiu al unei femei extraordinare, profesoară universitară. Acesta pleacă în Marea Britanie pentru a încerca să îşi facă un viitor mai bun. Fără acte legale, ajunge la muncile de jos, la spălat toalete. Este un contrast atât de mare între viaţa lui de dinainte, de acasă, plină de artă şi cultură şi cea britanică încât îi înţelegi decizia de a se întoarce în Nigeria. Simţi nedreptatea care i se face, faptul că un om cu calităţi superioare şi un rafinament mult deasupra altora este silit să îndure toate umilinţele doar pentru că vine dintr-o ţară mai puţin norocoasă şi are o altă culoare a pielii. Şi, din nou, autoarea vine cu o privire pătrunzătoare asupra unei nuanţe a realităţii imigraţiei: occidentalii înţeleg de ce aleg oamenii să plece dintr-o regiune distrusă de război, dintr-o sărăcie care zdrobeşte sufletul, dar nu înţeleg aproape niciodată că dorinţa de a pleca vine uneori şi din nevoia de a simţi că ai posibilitatea de a alege şi din necesitatea de a trăi în siguranţă. Pentru că uneori creşti într-o familie educată care tinde să îţi ofere tot ce este mai bun, dar trăieşti într-o permanentă stare de nemulţumire faţă de lumea de dincolo de uşa casei, simţi că viaţa se trăieşte cu adevărat în altă parte, acolo unde există reguli şi stabilitate. Este, dacă vreţi, o imagine idealizată a lumii occidentale cu care suntem şi noi mult prea bine familiarizaţi.

Întrebările, nemulţumirile şi experienţele umilitoare sau dătătoare de speranţă fac parte din viaţa oricărui emigrant. Uneori, chiar dacă te-ai adaptat şi integrat în noua lume, în tine simţi că rămâne un gol care nu se poate umple decât întorcându-te în locul din care ai plecat. Pentru că acel loc continuă să fie Acasă. Şi atunci când golul acela devine din ce în ce mai mare şi pare a acoperi orice satisfacţie, nu poţi decât să îţi faci bagajele şi să te întorci în lumea din care ai plecat. Această decizie nu te transformă automat într-un învins. Pentru că, uneori, este mai greu să o iei de la capăt în locul din care ai plecat, dar mulţi o fac şi trăiesc o satisfacţie şi împlinire pe care le-ar fi ratat altfel. Cred că asta vrea să transmită şi Chimamanda Ngozi Adichie: să nu îţi fie frică să te întorci atunci când simţi că locul tău nu mai este acolo unde eşti deja.

Chimamanda Ngozi Adichie are talentul de a da viaţă chiar şi celor mai mărunte şi pasagere personaje. Aisha, omul care vine să cureţe mochetele, taximetristul care se erijează în judecător al Occidentului sunt cioburi de destine care rotunjesc şi completează povestea lui Ifemelu şi a lui Obinze. Am remarcat că mulţi au citit romanul în cheia unui roman de dragoste. Da, Americana este şi un roman de dragoste, dar a îl reduce doar la acest lucru ar fi o nedreptate. Cartea aceasta poate fi citită în atât de multe registre încât ar fi păcat să o reduci doar la unul singur. Romanul este o meditaţie şi o privire asupra universului american, asupra diferenţelor, dar şi lucrurilor care îi unesc pe oameni, o privire acidă asupra a ceea ce autoarea numeşte, la un moment dat "olimpiada opresiunii". Mi-au plăcut nespus postările de pe blogul lui Ifemelu, ironia şi atenţia cu care sunt scrise, modul în care reuşesc să taie în carne vie. Într-una dintre postări scrie, de exemplu, că în America rasismul există, dar rasiştii au dispărut cu desăvârşire, iar în alta conchide că în America tribalismul încă există şi că este definit de clasă, ideologie, regiune şi rasă. Poţi fi sau nu de acord cu modul în care îşi susţine afirmaţiile, dar nu poţi să nu admiri arta cu care îşi construieşte argumentaţia şi inteligenţa cu care îşi alege subiectele.

O să descoperiţi nu doar Statele Unite prin intermediul poveştilor personajelor, ci şi Nigeria. Corupţia, nepotismul, dorinţa de a epata a noilor îmbogăţiţi, toate îi vor fi mai mult decât familiare cititorului român. Mai puţin familiare îi vor fi, însă, problemele legate de îmblânzirea părului femeii africane şi de tipurile de coafură recomandate. Există câteva pasaje amuzante şi fascinante în acelaşi timp despre acest subiect care aruncă o privire nu doar asupra greutăţilor în a găsi produsele necesare îngrijirii părului, dar mai ales asupra modului în care stilul în care îţi porţi părul îţi poate influenţa cariera, te poate plasa într-o anumită categorie socială, poate vorbi despre educaţia şi aspiraţiile tale dacă eşti de culoare.

Mă bucur că mi-am început anul cu acest roman. Este o carte care îţi dă o stare de bine, un roman construit cu umor, afecţiune şi spirit, care îţi propune o perspectivă inedită asupra unui subiect cu care nu suntem tocmai familiarizaţi. Merită, de asemenea, menţionată traducerea foarte bună a lui Radu Şorop care a reuşit să păstreze autenticitatea stilului şi verva autoarei. Aş fi preferat, totuşi, ca editura să decidă păstrarea titlului original al cărţii - Americanah - pentru că inclusiv h-ul acela de la sfârşit face parte din construcţia cărţii. Să nu vă sperie dimensiunile generoase ale romanului pentru că se citeşte pe nerăsuflate şi cu regretul că urmează să se termine.

Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi - Un gentleman la Moscova

Amor Towles
Un gentleman la Moscova
Editura Nemira, 2018
Traducere din limba engleză de Dana Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Viaţa ne găseşte, în cele din urmă, pe toţi

Aşa cum se întâmplă de multe ori cu cititorii împătimiţi, cartea potrivită îşi găseşte drumul către ei exact atunci când îi simt nevoia. Cam asta mi s-a întâmplat mie cu cartea lui Amor Towels, Un gentleman la Moscova apărută la editura Nemira la sfârşitul lui 2018. Fără chef, după o iarna care s-a arătat generoasă în a-şi arăta puterea, aşteptând cu nerăbdare primăvara, aveam nevoie de o carte care să mă facă să mă simt mai bine, să mă poarte într-o lume diferită de cea în care trăiesc. În cartea lui Towels te ghemuieşti efectiv şi te înfăşori în căldura ei ca şi cum te-ai înveli cu pledul preferat. Îţi dă un sentiment de bine, de lucru aşezat, îţi aduce aminte că uneori este în regulă pur şi simplu să te bucuri de clipele de răgaz, să nu te simţi vinovat că preferi să îţi petreci timpul cu o carte, un ceai sau un prieten în loc să te ocupi de lucruri practice şi serioase.

La starea de bine contribuie în mare măsură modul în care autorul îşi gândeşte şi construieşte personajul principal. Contele Aleksandr Ilici Rostov are un mod elegant de a privi viaţa, o demnitate şi o prestanţă greu de găsit printre contemporanii noştri. Contele, cum îi spune cam toată lumea, prieteni sau duşmani, este obligat în anul 1922 de Comitetul de Urgenţă al Comisariatului Poporului pentru Afaceri Interne să nu mai părăsească Hotelul Metropol din Moscova niciodată, iar dacă o va face să fie împuşcat. La data acestei hotărâri contele are treizeci şi trei de ani. Suntem în plină perioadă stalinistă, astfel că nu putem să nu ne gândim că spre deosebire de soarta altor duşmani ai poporului, cea rezervată personajului nostru arată o mare clemenţă. Fără să vreau, primele pagini ale cărţii m-au dus cu gândul la cartea dureroasă a Lenei Constante, Evadarea tăcută, în care pictoriţa şi stenografa româncă îşi povesteşte experienţa concentraţionară, ne vorbeşte despre viaţa de toate zilele într-o celulă, viaţă trăită singură an după an, lună după lună, zi după zi, oră după oră, minut după minut, secundă după secundă. Diferenţa dintre cele două cărţi este izbitoare şi, în acelaşi timp, îi dă cărţii lui Towels o notă de neverosimil, de poveste cu happy end şi, în acelaşi timp, te face să priveşti, cel puţin la început, cu neîncredere plângerile şi tristeţile contelui rus. Treptat, acesta te cucereşte prin şarmul, spiritul, modestia şi bunătatea cu care îi priveşte pe cei din jur şi ajungi să te bucuri de carte pur şi simplu. Îţi dai seama că prin romanul său, autorul nu şi-a dorit să reflecte duritatea şi crimele unei epoci întunecate şi nici suferinţa pe care acele vremuri au creat-o, ci să aducă o odă vieţii, bunul gust şi artei de a trăi frumos şi demn în orice împrejurări. De altfel, referirile la epoca stalinistă sunt oarecum superficiale, nu se insistă pe ele decât în măsura în care afectează direct personajele sau hotelul Metropol. Zidurile hotelului sunt o pavăză în faţa lumii de dincolo, ecourile acesteia fiind filtrate şi ajung la noi doar prin intermediul celor care lucrează sau se cazează la hotel.

Contele Rostov îşi trăieşte, aşadar, o mare parte din viaţă între pereţii hotelului, ceea ce se dovedeşte până la final unul dintre cele mai bune lucruri care i s-ar fi putut întâmpla. Pentru că în hotel o cunoaşte pe fetiţa Nina, cea care îi deschide uşile întregului hotel şi îl familiarizează cu toate cotloanele lui, cea care îi oferă, neaşteptat, bucuria şi responsabilitatea de a deveni, prin adopţie, părintele unei alte copile, Sofia. Tot în hotel îşi cunoaşte marea dragoste, pe Anna Urbanova şi îşi face prieteni buni şi de nădejde, punându-şi la lucru talentele de om de societate, rafinat şi cunoscător al regulilor şi etichetei. Conversaţiile spumoase, ironia cu care îşi priveşte propria soartă, bucuria pe care i-o aduce o masă bine pregătită şi o mâncare excelent gătită, toate fac parte din viaţa şi modul de a fi al contelui Rostov. Odată cu el ne bucurăm şi noi de tot felul de mărunţişuri, de faptul că învaţă să îşi coasă singur un nasture, simţim împreună cu el aroma mierii de albine făcută din polen cules din tărâmuri de poveste, realizăm că satisfacţiile vieţii sunt uneori mărunte, dar valorează mai mult decât poziţiile sociale sau banii din bancă. Contele este exponentul unei lumi în care timpul avea altă valoare după cum reiese şi din povestea ceasului care nu bate decât de două ori pe zi. Tatăl contelui ceruse un astfel de ceas pentru că el credea că omul trebuie să aibă mare grijă de viaţă, dar nu şi de ceas. Aşadar, ceasul trebuia să sune o dată la doisprezece, la prânz, pentru că acela era un moment de judecată. La ora aceea omul harnic, trezit de dimineaţă, putea să se laude că a făcut tot ceea ce îşi propusese pentru ziua respectivă. Aşadar, după-amiaza nu trebuia să depindă de ceasul de la vestă, ci să fie un timp al libertăţii, al plimbărilor, întâlnirilor cu un prieten sau al lecturii. A doua oară, ceasul suna la orele doisprezece noaptea, dar omul nu ar fi trebuit să îl audă niciodată pentru că la ora aceea ar fi trebuit să doarmă. Dacă îl auzea, atunci ar fi trebuit să îl considere o mustrare pentru faptul că nu era deja în lumea viselor.

Towels reuşeşte să te acapareze şi să te seducă. Te face să îţi doreşti să simţi gustul unei supe bouillabaisse, să recunoşti ingredientul secret dintr-un preparat, să ştii cum se taie sparanghelul cu cuţitul special creat pentru acest lucru. Eşti conştient că puţini dintre noi se mai pricep la asemenea fineţuri cum spun unii sau inutilităţi după cum spun alţii, dar înţelegi totodată că am pierdut ceva din savoarea şi bucuria vieţii date de aceste mici detalii atunci când am renunţat la ele şi nu le-am mai găsit rostul. Farmecul cărţii se păstrează şi în traducerea românească realizată de Dana Ionescu căreia îi ierţi micile scăpări cum ar fi traducerea Terorii Roşii (Red Terror) - termen consacrat ca Spaima Roşie.

Poveştile personajelor se întrepătrund şi fiecare îţi devine un companion plăcut pe toată durata lecturii. Pentru a le da viaţă, scriitorul nu apelează la descrieri lungi şi plicticoase ci preferă să îi construiască din mici gesturi şi interacţiuni cu personajul principal. Cartea este asemenea unui fel de mâncare rafinat la care se mai adaugă rând pe rând câte un ingredient care îi sporeşte savoarea şi farmecul. Este, de asemenea, o meditaţie pe marginea vieţii care pare a ne spune că indiferent de circumstanţele în care suntem prinşi, viaţa va găsi o cale ca să ne ajungă din urmă şi să ne ducă acolo unde avem de ajuns. Pentru că, după cum spune contele, laşi circumstanţele să te controleze sau alegi să le controlezi tu pe ele încercând, astfel, să obţii ceea ce este mai bun din ce îţi oferă viaţa. Mă bucur că va urma o ecranizare care îl va avea pe Kenneth Branagh în rol principal pentru că avem nevoie de poveşti frumoase şi aşezate în care lumea să îşi mai dezvăluie din frumuseţe. Aşadar, dacă aveţi nevoie de o carte care să vă ridice moralul, să vă facă să suportaţi mai uşor sfârşitul acesta de iarnă, Un gentleman la Moscova este o alegere potrivită.

Umilirea noastră cea de toate zilele - ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat

Alina Nelega
ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat
Editura Polirom, 2019

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Umilirea noastră cea de toate zilele

ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat e un titlu scris cu litere mici, ce sugerează continuarea unei propoziţii nerostite de la început, ci de undeva de la jumătate, aşa cum multe adevăruri în jur se rostesc doar parţial. Ferindu-se de reiterarea clişeizată a mizeriei şi dezumanizării trăite în anii ultimelor decenii de socialism românesc, titlul invocă ceea nu s-a produs: confruntarea conştiinţelor, explicarea a ceea ce a făcut posibilă minciuna general acceptată, laşitatea, falsificarea şi abandonul oricărui crez. Iar titlul acesta, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, sub aparenţa relativizării, ne invită să rezistăm, odată cu trecerea deceniilor, pierderii şi căderii în derizoriu a adevărului umilinţelor cotidiene în care ni se risipeau vieţile în vremea conducătoruluiiubit. Dar atât începutul lipsă, cât şi subtextul titlului amorsează jocul Alinei Nelega cu cititorul, pe care îl provoacă să revină prin literatură (sau să descopere acum - chestiune de vârstă) asupra anilor negri ai ultimului deceniu de dinainte de 1989. Perioada coincide cu anii formării şi tinereţii Cristinei şi ai Nanei, cuplul protagonistelor romanului care încarnează cele două faţete ale autoarei, literatura şi teatrul.

Alina Nelega pendulează cu pasiune stăruitoare între dramaturgia care i-a adus rapid consacrarea şi literatura ca mărturie a polifoniei vocilor lumii româneşti. Indiferent de gen, scrisul său urmăreşte conservarea adevărului nefalsificat al vieţilor trăite, iar cuplul personajelor principale încarnează în roman vocea multiplicată a autoarei. Destinul lor diferit, legat prin fidelitatea iubirii, mărturiseşte încrederea în forţa cuvântului de a conserva adevărul. Tonul detaşat al vocii auctoriale răzbate din subiectivitatea lucidă a Cristinei, protagonista prin ochii căreia citim epoca şi felul în care presiunea regimului ne deforma, ne reducea la tăcere anulându-ne demnitatea. Cuvântul lipsă, marele cuvânt lipsă din titlu se decupează cu litere majuscule în mintea cititorului la finalul romanului. Umilire, substantivul comun împărtăşit de milioane de destine anonime e în fond leitmotivul acestui bildungsroman, apărut în luna februarie 2019 la editura Polirom. Povestea anilor formării şi ai înregimentării în tiparul de viaţă standardizată al epocii, surprinde de la mişcarea browniană liberă a adolescenţei, captarea şi fixarea individului în reţeaua social-condiţionată şi supravegheată de regim. Romanul atinge câteva subiecte ocultate în epocă: descoperirea impulsurilor homosexuale, sufocarea gândirii libere, promiscuitatea morală, şantajul sexual, corupţia şi traficul de influenţă din mediul cultural, familia pulverizată de sistemul repartiţiilor de stat, supravegherea omniprezentă a securităţii, laşitatea ca strategie generalizată a supravieţuirii. Parcursul destinelor Cristinei şi al Nanei, generează în fundal diorama societăţii româneşti pervertite de traficul de influenţă şi corupţie justificate de comandamentul vremii: să te descurci. Drumul dus-întors între micul oraş de provincie şi centrul universitar transilvan, cu escale în oraşe muncitoreşti sau enclave culturale etnice, cu ocoluri prin capitala tuturor relaţiilor urmează traiectoria previzibilă a eşecului iluziilor tinereţii şi descrie din detalii semnificative caracterul interacţiunilor din mediile sociale prin care trec personajele. Facultatea, amorul, căsătoria, copilul, repartiţia, naveta, divorţul, transferul, naufragiul iubirii lesbiene, sufocarea în promiscuitatea provinciei, toate oferă versiuni ale ratării recognoscibile în destinele generaţiilor care au traversat epoca.

În fond, romanul urmăreşte formarea intelectualului şi problematizează condiţia spiritului revoltat, izolat în refuzul mentalităţii generalizate a cedării, confruntat cu coruperea conştiinţei căreia nu are mijloace să îi reziste altfel decât prin marginalizare şi repliere în escapism cultural. Luciditatea ironică a Cristinei circumscrie tipurile relaţiilor interumane: protecţia sufocantă a familiei, trocul micilor influenţe pentru accesul la hrană şi la confortul urban, pactizarea complice, dar şi barierele culturale insurmontabile dintre intelectualitatea română şi cea maghiară în strategiile rezistenţei. Traseul Cristinei coboară cercurile purgatoriului şi trece toate pragurile compromisului, până la sufocarea în neputinţa revoltei şi a refuzului laşităţii generalizate. În acelaşi timp, Nana, actriţa cu relaţii şi protectori în mediile înalte, e exponenta alternativei aparent salvatoare. Nana fuge în Occident, se stabileşte la Paris, renunţă la scenă dar lumea liberă nu o împlineşte în absenţa iubirii Cristinei. Cristina a rămas însă pe altă orbită: are un copil din căsnicia eşuată, iar poveştile pe care i le spune lui Ştefan sunt strâmtul spaţiu de libertate care i-a mai rămas în viaţă. "Da, mai scriu, dar nu e pentru voi, e pentru generaţiile viitoare" va spune personajul, apărându-şi ultima redută a demnităţii, literatura. Poveştile Crocodilei neîmblânzite, fiinţa puternică, liberă, dintr-o specie latent fioroasă, îi livrează copilului modelul etic pe care nu îl poate transmite prin propriul exemplu mama captivă în lumea mortificată din jur.

Romanul construieşte cu acurateţe, din fine observaţii, tabloul monocrom al lumii româneşti, dar mai ales redă varietatea insidioasă a umilinţelor care frâng demnitatea individului. Tonul lejer al scriiturii e înşelător, ca ceaţa care înghite treptat normalitatea vieţii, cu fiecare libertate anulată: revistele străine, lumina, cartela de pâine, paşaportul. Relieful alert al dialogurilor, alternat cu suprafeţele epice ale observaţiilor lucide descriu un peisaj fluid, în care cititorul nu poate rezista efectului fizic al lecturii. Romanul provoacă o reacţie de rău visceral: resimţim fizic umilinţele şi neputinţa revoltei, disperarea captivităţii în cuşca din care nu am avut curajul, puterea, inteligenţa să ieşim altfel decât evadând cultural - soluţia generaţiilor de intelectuali blocaţi în aşteptarea schimbării. "Trăieşti în cap, Cristina, în realitate eşti o biată găină. Dacă aveai un pic de curaj, făceai greva foamei sau îţi dădeai foc în piaţă sau te cărai de-aici cu bărbatu-tău, vorbeai acolo unde te poate auzi cineva, nu în pernă, nu în sertar." Cititorul matur e prins în capcana confruntării cu pasivitatea în care ne-am complăcut, iar tinerii pentru care istoria de dinainte de '89 aparţine altui secol găsesc în romanul Alinei Nelega un manual analitic al mecanismului pervertirii colective.

Pe coperta romanului, vedem pe perete, prin uşa întredeschisă, portretul celuimaiiubitconducător, încarnarea simbolică a Răului care ne descarcă de responsabilitatea în faţa abdicării morale colective. Romanul nu acuză. Dimpotrivă, caută să înţeleagă cu toleranţă slăbiciunile umane. Totuşi, nu ne consolează pentru umilinţa, laşitatea, amoralitatea care ne-au amprentat ireversibil, ci ne avertizează de pericolul replierii pasive în faţă viitorului. Din nou, intervenţia exterioară şi nu reconsiderarea din perspectivă etică a existenţei pare să fie şi azi salvarea care ne deculpabilizează în ochii generaţiilor viitoare. Ţinem, oare, în mână o carte în care bisturiul autoarei face necropsia unui organism mort, în pofida semnelor aparente de viaţă? Acesta pare să fie sensul sacrificării Cristinei la final. Cristina, exemplarul defect, incapabil să se adapteze, lurlugeana rătăcitoare, se consumă şi nu rezistă până la căderea regimului. Şi nu, Cristina nu e nici înger, căci părăseşte lumea ştiind ceea ce ştim cu toţii în străfundul nostru: izbăvirea vine doar din interior, din respectul datorat nouă înşine şi semenilor, din credinţa cu care rămânem fideli idealurilor. Acest cuvânt, dispărut din relaţiile noastre de atâtea decenii, anulează speranţele schimbări din '89 şi ne condamnă să rămânem captivi în bolgia amoralităţii în care vor continua să se zbată şi personajele romanului, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Cu cuvintele Alinei Nelega: Românii nu cred în căderea comunismului, acolo, nimeni nu crede că o să se schimbe ceva. Şi lipsa de credinţă e problema, totul ne vine din cer, dinafară, nu din noi, ăsta e specificul naţional.

O creatură diabolică, sinistră - Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin

Amy Knight
Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin
Editura Corint, 2018
Traducere din limba engleză de Adriana Decu şi Dan Criste

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O creatură diabolică, sinistră

Nici un regim totalitar nu poate fi construit şi impus fără complicitatea şi ajutorul unor indivizi lipsiţi de scrupule, care văd în noul regim o şansă personală de parvenire. Epoca stalinistă poate fi considerată un model în acest sens. Deşi Stalin a fost figura centrală, în jurul său au apărut şi dispărut de-a lungul anilor o serie de personaje care au rămas în mentalul colectiv ca întrupări ale răului şi cruzimii. Unii dintre ei s-au aflat pentru o perioadă în lumina reflectoarelor - până când au ajuns în puşcărie sau au fost executaţi, alţii au avut intuiţia de a rămâne oarecum în umbră, urzindu-şi de acolo cariera şi având grijă să se menţină în graţiile dictatorului. Unul dintre cei din urmă şi care a reuşit să îi supravieţuiască lui Stalin a fost Lavrenti Beria. Ironic, deşi a reuşit să se strecoare prin hăţişurile şi intrigile din perioada stalinistă, Beria a fost executat la ordinul lui Hruşciov după moartea dictatorului.

Publicată în Statele Unite în 1993, cartea lui Amy Knight intitulată Beria. Mâna dreaptă a lui Stalin şi apărută la editura Corint în 2018 îşi păstrează actualitatea. Volumul constituie una dintre puţinele biografii dedicate celui pe care Stalin l-a numit "moi Ghimmler" (Himmler al meu), atunci când l-a prezentat preşedintelui american Franklin D. Roosevelt la conferinţa de la Ialta din februarie 1945. Istoricul american încearcă să treacă dincolo de imaginea pe care mentalul colectiv i-a construit-o lui Beria, în care acesta apare ca un criminal şi trădător, semnificând tot ceea ce a fost mai rău în acea perioadă. Amy Knight îşi propune, aşadar, după cum ea însăşi declară, să scrie o istorie revizionistă în care să aducă în atenţia publicului faptul că Beria a fost un administrator inteligent şi eficient care a influenţat întreaga politică sovietică. De asemenea, consideră autoarea, unele dintre reformele post-staliniste îl au ca arhitect pe Beria, Hruşciov fiind reprezentantul aripii staliniste dure. Această ultimă teză eu, personal, o consider discutabilă având în vedere cariera politică a lui Beria până în acel moment.

Lavrenti Beria s-a născut, ca şi Stalin, în Georgia, dar la 20 de ani după acesta. Aşadar, deşi nu făcea parte din generaţia de revoluţionari a lui Stalin, Beria împărtăşea cu acesta limba, tradiţiile şi obiceiurile regiunii în care se născuseră. În plus, amândoi proveneau din familii sărace, în care mama a jucat rolul central, cei doi pierzându-şi taţii la vârste fragede. Conform mărturiilor, Beria a căutat să profite de acest avantaj fiind unul dintre puţinii care i se adresa lui Stalin frecvent în georgiană folosind apelativul Koba - numele din clandestinitate al dictatorului pe care acesta îl împrumutase dintr-un celebru roman georgian în care personajul cu acest nume întrupa trăsăturile bărbatului ideal. De asemenea, Beria a fost unul dintre puţinii care a înţeles că deşi dictatorul s-a rusificat la suprafaţă, şi-a păstrat, la nivel personal, influenţele moştenirii lui georgiene. Conform tradiţiei, un bărbat georgian trebuia să fie ospitalier şi să reziste la băutură. Beria îl flata pe Stalin la nesfârşit, se folosea de frica acestuia de trădare întreţinându-i suspiciunile, propunea toasturi interminabile în cinstea dictatorului şi făcea glume grosolane. Treptat a devenit indispensabil. Lipsit de scrupule, crud şi oportunist, Beria şi-a croit cu răbdare drum până în cele mai înalte sfere ale puterii.

Viclean şi mincinos încă din şcoală, după cum îşi amintesc foştii lui colegi, Beria a avut o copilărie dificilă. În 1917, după abdicarea ţarului şi instalarea guvernului provizoriu, s-a alăturat aripii bolşevice a Partidului Muncitoresc Social Democrat. A fost o alegere care s-a dovedit inspirată deşi în acel moment părea că aripa menşevică, mult mai puternică în Georgia, va avea câştig de cauză pe termen lung. În perioada care a urmat Beria şi-a început activităţile de spion în guvernul local din partea bolşevicilor ruşi, organizând chiar şi o reţea de spioni. Deşi a încercat să studieze arhitectura, treburile partidului l-au ţinut departe de şcoală. În 1920 se presupune că l-a întâlnit pentru prima oară pe Stalin şi tot atunci l-a cunoscut pe Sergo Ordjonikidze, membru important din anturajul lui Stalin, care i-a devenit protector şi mentor. În aceeaşi perioadă intră în Ceka georgiană, poliţia politică a epocii.

Din acest moment, Beria a fost toată viaţa un cekist, participând la cele mai sângeroase şi crude momente din istoria acestei instituţii odioase. Mâinile sale sunt pătate cu sângele a sute de mii de oameni, de multe ori la propriu pentru că, după cum se spune, îi plăcea să ia parte la interogatorii. Cartea lui Amy Knight tratează fiecare pas al carierei lui Beria folosind documente de arhivă, mărturii ale supravieţuitorilor şi articole din presă. Promisiunile nerespectate, intrigile împotriva celor care nu erau dispuşi să se plece şi să îi recunoască autoritatea, inventarea de probe care au dus la condamnări la moarte, presiuni inclusiv asupra armatei au făcut parte din arsenalul de metode folosit de Beria. Autoarea nu uită să precizeze rolul activ pe care Beria l-a avut în procesul de colectivizare şi deportare a chiaburimii, în consolidarea şi creşterea productivităţii Gulagului şi în proiectul primei bombe atomice sovietice. La toate acestea se adaugă plăcerea de a viola tinere femei pe care gărzile sale de corp le luau direct de pe străzile Moscovei. Chiar dacă studiul încearcă să prezinte un personaj complex, cu certe calităţi administrative şi logistice, ororile transpar printre rânduri. La fiecare pagină se mai vorbeşte de un asasinat, de o condamnare sau dosar fabricat care au avut drept scopi netezirea drumului pentru acest individ.

Beria este unul dintre cei care l-au convins pe Stalin că Germania lui Hitler nu va ataca Uniunea Sovietică. Deja şef al poliţiei secrete, rebotezate NKVD, Beria şi-a dorit să se implice inclusiv în politica externă. Partizan al alianţei cu Germania, a susţinut până în ziua invaziei că toate rapoartele care o anunţau erau false. Tot lui Beria i se datorează reintroducerea funcţiei de comisar politic în cadrul Armatei Roşii prin care partidul împărţea comanda cu armata, precum şi o mare parte din deciziile catastrofale din prima parte a războiului.

Cartea insistă foarte puţin pe viaţa personală a lui Lavrenti Beria. Autoarea recunoaşte acest lucru şi îl pune pe seama lipsei surselor şi corespondenţei personale, dar şi pe faptul că Beria şi-a dedicat o mare parte din timp partidului. Adică viaţa lui personală se confundă cu cea oficială. Până şi căsătoria lui pare să fi devenit de formă la un moment dat după naşterea fiului său, Sergo.

Dincolo de parcursul lui Beria, studiul lui Knight are meritul de a îl familiariza pe cititor cu istoria Georgiei şi a celorlalte state care au format Transcaucazia în perioada stalinistă. Şi acolo, ca şi în Ucraina sau statele baltice, mâna lungă a poliţiei politice a fost neiertătoare. Un număr imens de familii au fost afectate de acţiunile în care a fost implicat Beria la ordinul lui Stalin sau pur şi simplu din dorinţa de a îl impresiona pe acesta din urmă. Biografia lui Lavrenti Beria se construieşte printr-un şir nesfârşit de orori, aruncând o lumină neiertătoare asupra a ceea ce însemna să faci carieră în acea perioadă. Este o carte care invită la meditaţie, scrisă fără sentimentalism despre unul dintre cei mai odioşi oameni politici ai vremurilor nu prea îndepărtate.