Radu Polizu
Cartea poveştilor uitate
Editura Scrisul Românesc, 2016
Citiţi un
fragment din această carte.
*****
Flying Monk - şi eresurile lumilor uitate
Cartea poveştilor uitate a domnului Radu Polizu este în ultimă instanţă o invitaţie la călătorie. Ea este deosebită prin felul ei extravertit
de-a te pune în relaţie cu
terra incognita
direct prin sufletul şi trăirile autorului, a celui care dăruie cu
generozitate acel fior şi tumult al spiritului înrobit de fascinaţia
misterului şi de credinţa că a ajuns în miezul lucrurilor. În acelaşi
timp, este o declaraţie de iubire adresată
călătorului anonim de orişiunde,
călătorului autentic (şi nu turistului!), înfometat să vadă şi dispus să rabde şi subscrie oricăror vicisitudini ce
l-ar putea abate de la drum. Un anume tip de asceză - pe care
călătorul şi-o
impune - face aproape mistic acest demers plin de fantezia, talentul,
umorul şi naturaleţea debordantă a unui scris necăutat, autentic şi plin
de vervă. Mai apoi, cartea este un tratat de iniţiere în misterele
călătoriei, abordată filozofic. Ieşind din limitele
entertainment-ului, ea se defineşte ca un instrument de cunoaştere, de căutare de sine, un mod
de-a
te redescoperi în tainele nemărginite ale acestei lumi. Aşa cum
glosează însuşi autorul în cuvântul introductiv, rătăcirile călătorului
nu fac decât
să-i obiectiveze gândul interior şi
să-l
îmbogăţească prin atingerea acestui ideal animist al răspândirii în
lume pentru a te întoarce la sine, îmbogăţit, după principiul
individuaţiei: "
Gândul nu avea nici un sens dar ceva, ceva era acolo, acel ceva pe care apoi l-am căutat peste tot, poate comoara alchimistului care era chiar sub perna din casa de la marginea Bucureştiului."
În fapt, autorul face referinţă la povestea rabinului Eisik care
visează o comoară la capătul lumii şi după ce bate drumul până la ea,
află din visul unui gardian că ea se află sub propria sa vatră. Aşa cum
rabinul străbate lumea să descopere comoara ascunsă la el în casă,
sensul călătoriei - teoretizat în această carte - începe şi revine sub
perna
autorului. El este reliefat mai ales de zborurile mirifice ale acelui
"Flying Monk" ce survolează spaţiul infinit al internetului, purtând pe
aripile lui daruri surprinzătoare pentru iubitorii de
poveşti uitate. Flying Monk este un site bătrân construit de autorul de faţă -
de când lumea
internetului - cu o colecţie fabuloasă de filme, fotografii şi note de
călătorie. În fapt, este un gen de jurnal vizual ce reţine -
depersonalizat - aproape zilnic, câte o petală din
corola de minuni a acestei lumi.
Flying Monk este o
vahană ce-l
poartă pe autor prin eresurile unor tărâmuri aparte, mai pure şi, nu
mai puţin, fascinante. Radu trăieşte în această lume a lui - reinventată
cu mijloace tehnologice -
într-o dublă identitate: a
IT-istului pasionat ce se joacă demiurgic cu instrumentele puse la dispoziţie de noua tehnologie şi a
monahului zburător - călăuza ta - ce colindă extatic prin lumile şi
poveştile lor
uitate.
Linia narativă şi confesivă curge nestăvilită la temperaturi lirice. Ce
caracterizează cu prisosinţă scriitura lui Radu Polizu este o
irezistibilă sinceritate, dezvăluind o trăire intensă a faptului evocat -
ca un catharsis. Scriitura, chiar dacă fin şi temeinic elaborată,
trădează voit un anume gen de oralitate şi impetuozitate care te ţine
conectat la un prezent narativ. Bucuria amintirii şi a actului creator
în sine (
slova făurită a scrisului)
împerecheate-n carte se mărită,
lăsând la o parte orice contrafacere sau făţărnicie eseistică. Scrisul
zvelt, ironic şi spontan, dar în acelaşi timp plin de referinţe
socio-culturale, îmbracă orice istorie
într-o aură de mister şi autenticitate. Pe alocuri, aserţiuni
filozofale
nu încarcă sau modifică densitatea textului, sunt în general remarci de
bun simţ ce se înlănţuie logic din tonalitatea şi gravitatea expunerii.
Visul călătoriei se concretiza în mintea autorului încă din copilărie,
apoi în adolescenţă, şi îl purta - în limitele unui regim politic
închis, dictatorial - către civilizaţiile pierdute, lumea tăcută şi
stranie a piramidelor şi
ashram-urilor din Tibet. Se gândea că visul lui se va transforma
într-o zi în realitate,
dar fără să ştie cum? Lumea eclatantă a Europei vestice, exemplificată în
visul românului de-a vedea
Parisul şi Coasta de Azur, nu rezona prea mult cu aşteptările
călătorului în căutarea unei străluciri interioare, mistice.
Cu
Biblia călătorului sub braţ (ghidul
Lonely Planet),
autorul pare să ignore noţiunile de noapte şi de zi când are de
traversat munţii, înfruntat mitralierele insurgenţilor din Egipt sau
gherilele din America Latină. Ceva lipsea acestui minunat ghid -
imaginea - ce nu putea cuprinde în cuvinte adevărata măreţie şi vibraţia
unor locuri. Aşa
s-a născut
Flying Monk
cu 20 de ani în urmă. Însoţită de charisma povestitorului, imaginea
fotografică sau video devenea viaţă. Şi nu doar autorul se identifică cu
acest hobby materializat în
site-ul fabulos, dar ajunge să fie recunoscut şi strigat prin aeroporturi de
tovarăşii de breaslă ca:
Flying Monk.
Pentru a pătrunde în miezul lucrurilor, călătorul trece
printr-un
proces dificil de adaptare şi integrare pentru că numai dinăuntru
cunoaşterea şi înţelegerea unui mod de viaţă este posibilă. Scopul
călătoriei, precizează autorul, nu este
de-a vizita muzee sau a te delecta cu peisaje frumoase ci
de-a
trăi literalmente şi a împărtăşi cumva destinul unei comunităţi în
contextul unui spaţiu mental şi geografic. A pătrunde în acest univers
tabu nu este la îndemâna oricui, există riscuri, încercări şi situaţii
neplăcute. "Vivere periculosamente" pare a fi deviza
călătorului. Anduranţa şi supunerea sunt elemente esenţiale
care-l ajută să nu se abată de la drum: "....
Am
plecat pe drumurile sinucigaşe din India cu un Ambasador model 1938 la
târgul de cămile, în China să pescuim cu cormoranii Yangshou, am suit
muntele Sinai noaptea....
am scăpat de mitralierele insurgenţilor în Egipt, de gherilele maoiste din Peru..." A călători cu rata
plină cu găini, a ştii
să-ţi
pleci urechea şi să te amesteci cu localnicii este un proces de
iniţiere către un destin existenţial, impune un nou mod de a trăi -
vieţi paralele în lumi paralele.
Când spunem
Marea călătorie, de la Mircea Eliade încoace, ne
gândim univoc la moarte, dar în fapt orice călătorie descrisă de Radu în
această carte pare o fi o incursiune în moarte pentru a renaşte
într-o postură nouă, aceea de iniţiat în rosturile unor lumi necunoscute cu toată mistica şi tradiţiile lor.
De la primele pagini, Radu încearcă o teoretizare a ideii de călătorie
în sensul înţeles de el încă de pe vremea când ea exista sub forma unui
vis îndepărtat sau parţial materializat prin ţările din blocul estic, cu
rucsacul la spinare, fără un ţel precis, adică "
On the road" - înainte
de-ai fi lecturat pe "beatnici" (Jack Kerouac). În fapt, sensul călătoriei se concretizează
într-o scurtă vacanţă (cât îşi putea permite lucrătorul proaspăt sosit în ţara Americii) în Cancun (Mexic) -
un fel de mall cu locuri de dormit - când, plictisit de staţiunea
all-inclusive, hiper-americanizată, sare în primul autobuz către piramidele de la Chichen Itza. Din acel moment, călătoriile
s-au transformat
într-o adevărată cavalcadă ce părea că depăşeşte limitele omului de rând: plecările la sfârşitul orelor de lucru cu un
red eye şi întoarcerile luni de dimineaţă din aeroport direct la muncă,
cu ochii scoşi de nesomn,...
gata să ne odihnim la serviciu.
Cartea poveştilor uitate cuprinde momente deosebite din viaţa
călătorului,
înscriindu-se ca un jurnal de atmosferă ce urmăreşte psihologia
locului
pornind cu incursiuni istorice semnificative, elemente de monografie,
până la condiţia prezentă a trăitorului de rând, având conştiinţa că
periplurile prin exotismul lumilor totalitare fac din călător un fel de
purtător al mesajelor către lumea liberă în speranţa că regimul existent va fi zdruncinat din afară.
Primul capitol vorbeşte despre Bangkok (cu poveşti mai vechi şi mai noi) - unde se întoarce după 10 ani să filmeze
generalii cocoţaţi pe pagode şi să se regăsească confortabil în reperele oraşului vechi:
Budha de jad, culcat în paranirvana, templul din cioburi de porţelan...
Bangkok-ul se definea ca cel mai civilizat loc al Asiei,
unde se putea face eventual şi un duş, unde se fabricau pe loc vize şi acte false pentru alte ţări. Aici autorul a venit în contact cu acea specie de
călători în extaz care bântuiau în miezul nopţii după un loc
să-şi tragă sufletul, pentru ca
s-o
pornească a doua zi către un Vietnam în tranziţie, o Burmă
dictatorială, plină de mistere, cu graniţele închise, un Laos comunist
într-o sărăcie lucie sau o Cambodgie acoperită
de junglă, ce abia se recupera după un război crâncen cu khmerii roşii.
Koh Sarn Road era locul unde se adunau
călătorii şi schimbau informaţii (singurul ghid viabil). Acolo, puteai
să-ţi laşi rucsacul
într-un colţ şi să revii
să-l ridici câteva zile mai târziu. După 10 ani, turistul ia locul
călătorului. Autorul surprinde nostalgic un Bangkok modern în care
paradisul rucsacilor se transformă
într-o mare de valize sofisticate ce se îndreaptă către hoteluri luxoase.
Urmează India, unde farmecul creşte la pas cu derizoriul condiţiilor privite cu ironie dar şi cu gingăşie
într-o formulă
plastic-teribilistă de un umor debordant: după un duş la comun cu milioane de muşte, în urma unei zile epuizante, baia -
într-o stare vecină cu Nirvana - se transpune oniric
într-un
templu cu zei-muscă ce cântă imnuri. Circulaţia "cu şofer" pe drumurile
indiene pare la prima vedere un hazard cu puţine şanse de
supravieţuire. Pe
dantela de asfalt a unui drum cu două sensuri
încape cu greu un camion din a cărui cale trebuie să te fereşti. Vaca -
animalul emblematic şi mitic al naţiunii (taurul Nandi) la tot pasul -
pare încremenită în drum
într-o transă profundă. Totuşi, se circulă... pentru că de pe bordul maşinii
ne păzeşte un Lord Shiva, lordul Ganesha, o biblie... Toţi zeii sunt în maşină.
Fascinaţia oraşelor vine cu mirosul lor pestilenţial, cu palatele
bântuite de lilieci şi maldăre de gunoaie în faţă, străjuite de munţi de
bălegar de la
vacile sacre. Cel mai frumos sat din lume,
Kuri, cu casele de lut de un alb imaculat care nu conţin mai mult decât un
pat şi o găleată
oferă o noapte plină de poezie, de început de lume, cu spuza de stele
exacerbată de lipsa electricităţii şi tinerii care cântă adunaţi în
jurul unui foc. Fiecare obiectiv descris vine cu dimensiunea sa sacră,
cu o legendă cosmogonică, misterul şi mitul te întâmpină la fiecare pas,
transcendând mizeria şi derelicţiunea asimilată în poezia locului.
Periplul extatic şi
desculţ prin templul Balaji (al zeului maimuţă -
Hanumman)
- un fel de munte Athos , pentru că femeile nu au voie înăuntru - se
vrea o experienţă purificatoare şi în acelaşi timp terifiantă, în care
curgi printr-un culoar foarte strâmt,
într-un
fluviu gelatinos, purtat de o mulţime compactă, fără putinţă de
evadare. La apogeul curgerii te întâmpină statuia lui Hanumman făcută
toată din ochi - un fel de Argos ce veghea la sacralitatea locului.
Un capitol este rezervat lumii misterioase a Tibetului, un tărâm mai aproape de cer, cu acel axis mundi - Kailash -
muntele sfânt pentru patru religii, Lhasa,
un tărâm al spiritelor - cu templele sale păzite de zei gardieni cu figuri înfricoşătoare (
dar şi de soldaţii chinezi!), apoi
cultul lui Dalai Lama răspândit în toate mănăstirile Lhasei. Un loc încă
neatins de turism este rezervat marii familii de călători ai lumii. Echipa de atac a
Kailash-ului se constituie
ad-hoc:
un fel de vraci care stă mai mult în cap şi rezolvă blocaje energetice,
un veterinar elveţian pasionat de iaci... Un moment aproape sacerdotal
este notat cu elocvenţa şi deferenţa celui care se iniţiază: un călugăr
budist pare
să-l aştepte de o eternitate pe treptele templului ca
să-i arate o poză ascunsă a lui Dalai Lama - un gest de mare confidenţă ce
l-ar fi putut costa libertatea.
Cuba exercită o adevărată fascinaţie asupra autorului. Îi dedică mai
multe capitole în care descrierea vine cu un studiu sociologic, menit să
demonstreze similitudinile regimurilor dictatoriale din toate timpurile
şi geografiile. Studiul se concretizează în dialogul narativ cu eroii
acestor episoade, personaje ale căror portrete sunt desăvârşite în
romanul ulterior dedicat în totalitate Cubei şi publicat în limba
engleză:
De la Fidel la Ceauşescu; un fel de interviuri
ad-hoc cu o bogată încărcătură emoţională
care-l fac pe autor să se simtă ca acasă în mijlocul unor prieteni vechi: Raquel, gazda sa din Havana, Diego,
taximetristul-profesor de desen, Blas, preotul Santeriei... Experienţa cubaneză se defineşte ca o teleportare în spaţiu şi timp
într-o Românie
post-belică, cu acelaşi sindrom utopic al
venirii americanilor sau în
iepoca
ceauşistă, cu aceleaşi rafturi goale, pline cu nechezol şi rom (în
locul coniacului albanez!). Cuba pare o lume minată de timp, cu o
existenţă primitivă, larvară fără internet, email, Facebook, în care
comunicarea cu exteriorul e tăiată. Havana este o combinaţie de
grandoare şi decădere. Peste tot te întâmpină vestigiile trecutului:
la belle americaine
a anilor '50, încă funcţională, în faţa unor vile în paragină, cândva
somptuoase, ocupate de populaţia neagră - un gen de Râşnov cu
case mari şi frumoase părăsite de nemţi şi locuite în prezent de ţigani. Timpul pare că a stat în loc ca în
Frumoasa din pădurea adormită. Se aşteaptă prinţul (
embargoul) să rupă făcătura destinului şi să trezească lumea din nou la viaţă. Cuba trăieşte
într-un fel de stare paradisiacă în care muzica şi dansul te cuprind la tot pasul, o senzualitate contagioasă "
care curge prin fiecare por"
pluteşte în atmosferă. O lume la ralanti, cu autostrăzile goale, în
care nimeni nu se grăbeşte că nu are unde şi nu are nimic de făcut sau
aşteptat, un univers al lui
Godot - cu o raţiune efemeră de a trăi -
în care te simţi vinovat dacă te grăbeşti: "Dacă vezi pe cineva grăbindu-se în Cuba, înseamnă că pe undeva este un incendiu."
Până şi depolitizarea cauzată de depresiunea economică aminteşte de
România ceauşistă din ultimii ani când dizidenţa era la modă. Havana -
simbolul revoluţiei cubaneze - vine cu mitul deşănţat al lui Che Guevara
materializat
într-un memorial de 5 metri
înălţime, înconjurat de copii cu cravate roşii (aceiaşi pionieri
ceauşişti sacrificaţi pe altarele festivităţilor). Radu descrie în
limbajul argotic al românului trăitor al acelor vremuri acelaşi tip de
economie dublă cu produsele pe cartelă în paralel cu magazinele speciale
pentru protipendada puterii. În extremis, moneda vehiculată e şi ea
dublă:
pesos nationales - moneda vulgului şi
CUC-ul, moneda pieţii libere şi a turistului - unde acelaşi produs este de 30 ori mai scump.
Cola - cozile interminabile în faţa vitrinelor goale - cu aceeaşi semnificaţie că "
urmează să se bage ceva".
Culturile de trestii, devenite situri arheologice - cândva bogăţia
acestei ţări - zac în aceeaşi paragină ca şi agricultura românească.
Staţia de tren din Izanaga de unde pleca zahărul strâns de pe plantaţii,
e comparată cu cea din Bolivia lui
Butch Cassidy şi Sundance Kid.
O letargie generală în care se complace întreaga naţiune defineşte o
civilizaţie de greieri: nimeni nu munceşte (după sintagma românească -
ei se fac că ne plătesc şi noi ne prefacem că muncim) şi toată lumea dansează: "
Viaţa nu-i rea în Cuba. Avem asistenţă medicală gratuită,...
avem învăţământ gratuit, petrecem mult, muzică, fete, rom... Dacă am avea şi bani..."
Descurcăreala este un mod
de-a fi sau
de-a subzista. "
Dar ne descurcăm, şi dacă e nevoie facem rost" pentru că "în
Cuba nimic nu e permis, dar totul este posibil"
- chiar şi forţarea graniţelor - cu 10.000 CUC se ajunge în Florida în
două ore cu bărci foarte rapide cu care cele ale grănicerilor nu pot
intra în competiţie. Textul e presărat cu expresii ce ţin de limbajul
metaforic al transfugului:
pierna seco (ajuns pe uscat ai azil politic garantat) -
pierna mojado (dacă eşti prins pe apă faci un an de închisoare).
Disertaţia despre Cuba şi proiecţia sa
într-o Românie
ante-revoluţionară eşuează
într-o
lecţie de moralitate socială în care sarcasmul, bântuit de nostalgii şi
ameliorat condescendent şi ludic, aduce în discuţie sindromul "caprei
vecinului" , lipsa unei coeziuni etnice a românilor din diasporă,
"băşcălia" şi "invectiva" (
"Te-au spălat pe creier") ca remedii pentru a ieşi din orice impas. Cuprins de amărăciune, reflectează la "problema românească":
românul
deţine apriori monopolul adevărului... are păreri bine formate despre
orice... nu ştie să asculte... monologhează aberant şi isteroid.
Poveştile se desfăşoară imprevizibil cu o economie narativă configurată
în imagini de esenţă cinematografică, prin tehnica decupajului,
într-o suită densă de idei şi cadre
afectiv-expresioniste. Un exemplu este povestea lui
Blas care te poartă cinematic pe treptele din faţa casei, unde bătrânul preot al Santeriei "te aşteaptă" (nechemat şi neanunţat)
să-ţi
arate altarul cu sfinţii sincretici, format prin cuplajul zeităţilor
africane primitive cu corespondenţii lor catolici impuşi de ocupaţia
spaniolă. Disertaţia lui
Blas despre dualitatea şi semnificaţiile
fiecărui sfânt se transformă în fascinante note de călătorie puse la
dispoziţia cititorului.
A doua revenire în Cuba stă sub imperiul vizitei lui Obama - simbol al acelui "
cambio"
care întârzie să vină de 50 de ani. Efervescenţa neobişnuită a străzii
trădează tensiunea şi bucuria aşteptării, dar cei mai înţelepţi
(preotul) nu cred în schimbare. Radu surprinde sufletul comun al
naţiunilor
bastarde, devastate de istorie,
urmărindu-le
destinul şi miturile - lumi dezorientate şi exilate care trăiesc în
iluzie. Verdictele răzbat prin poezia şi în acelaşi timp laconismul
frazei.
Copiii mici ai istoriei, creatori ai aceloraşi mituri, nu
ştiu - cu referinţă directă la România - că lumea a fost de mult
împărţită... Un alt exemplu este piaţa săracă a Guatemalei cu cele trei
"speranţe" agăţate una lângă alta: "Isus, Fecioara şi Steagul American".
Ultimele secţiuni sunt dedicate paradisurilor terestre, începând cu zona
canioanelor din statul Utah (Bryce, Zion, Escalante,...). Ca să ajungi
la "The Wave" - un fel de
Mecca al zonei - trebuia să câştigi loteria celor zece permise de admitere în rezervaţie (care includ şi
câinele participantului). Poezia imaginii vine cu o sensibilitate aparte reliefată de un animism mitologic.
Călătorul
intră în lumea de basm a reliefurilor roşii săpate în forme stranii de
ape şi vânturi - o feerie de forme şi culori făcute de un
sculptor nebun. Aici,
n-ar fi surprins
să-i apară în cale
zâne sau spiriduşi care
să-i
călăuzească paşii şi se amuză la gândul că acest parc naţional (Bryce)
poartă numele unui mormon misionar care nu pare să fi fost cuprins de
acelaşi extaz când îl caracteriza prozaic ca "
a hell of a place to loose a cow" (un loc al naibii de rău
să-ţi pierzi o vacă).
Paradisul Americilor continuă cu America Centrală. Trecerea din paradis
în paradis se face prin "Albastrul dintre continente" (titlul unui
capitol). Carnavalul din Los Santos (Panama), al treilea ca dimensiuni
după Rio şi Baranquilla, este un
paradis-purgatoriu unde "
nu se doarme, se stă puţin în pat să te refaci şi o iei de la căpăt". Zilele de
fiesta se scurg la rând
într-un delir cu care alegorice încărcate cu
prinţese îmbrăcate în pene şi flori. O muzică ce bubuie la maximum este "trompeţită" din camioane, grupuri de tineri dansează în
ritmuri dezlănţuite printre tarabe cu
bere şi cârnăciori.
Fascinaţia lumilor paradisiace continuă, fără internet, TV sau semnal la telefon, în arhipelagul
San Blas - Isla Coco Blanco,
în mijlocul indienilor Kuna - o societate matriarhală - unde "totul se
întâmplă după soare". La plecare, după câteva zile de plutit între
insule, fără timp, cu "
Marisco, pescado o pollo?", - singura opţiune a zilei - începi să te simţi precum
Adam şi Eva când au fost izgoniţi din Paradis.
Ultimul capitol, debordând de umor, vorbeşte despre Vietnamul
năucitor, cu un trafic
mai vocal decât India. Vechiul
Saigon
este descris cu aşa o vigoare şi plasticitate încât te proiectează
aproape senzorial în traficul străzilor radiale, fără stopuri, pe care
încerci să le treci ca
pe-o experienţă în
proximitatea morţii - o veritabilă "trecere" printre motocicletele
isterice ce sfidează orice lege de circulaţie şi
cacofonia de neegalat a claxoanelor.
Lonely Planet
sugerează o strategie ce, la prima vedere, pare imposibilă: "mergi prin
trafic şi el se va mula în jurul tău". O bunică care trece strada cu o
fetiţă de mână este salvarea
călătorului. Se avântă cu aplomb în
marea de motociclete, ignorând complet traficul, ca un orb care trece
strada. Delirul claxoanelor se desfăşoară în canon pe diverse voci, de
la clopoţelul bicicletei până la goarnele camionetelor sau la mugetul de
vapor al camioanelor mari, şi ele nu exprimă niciodată o
frustrare sau o
injurie, ci doar semnalează o prezenţă. Taxiul este tot motoreta ce te întâmpină la fiecare pas şi e
vahana ta între două obiective în timp
ce-ţi strângi pasional de mijloc călăuza ce se strecoară cu dezinvoltură prin haosul străzii. Ieşirea din acest spaţiu
într-o neaşteptată normalitate pare la fel de traumatică: "
Trecuserăm linia munţilor Ananiţi şi ajunseserăm într-o lume complet diferită. Era o linişte de ne ţiuiau urechile. Nimeni nu claxonează?"
Aceeaşi senzaţie zăpăcitoare de
linişte surdă şi nedumerire o încearcă şi cititorul când ajunge la ultima filă a acestui periplu magic,
trăgându-şi cu greu sufletul, în timp ce aterizează nostalgic cu fabulosul
Flying Monk.