Bertrand Russell
Religie şi ştiinţă
Traducere din limba engleză de Monica Medeleanu
Religie şi ştiinţă
Traducere din limba engleză de Monica Medeleanu
***
Prezentare
Bertrand Russell, filosof şi matematician englez, şi-a
desfăşurat activitatea academică la Trinity College, Universitatea
Cambridge, unde a predat timp de mai mulţi ani. A ţinut de asemenea
prelegeri în Statele Unite. Distins cu Premiului Nobel Pentru Literatură
în 1950, Russell este autorul mai multor cărţi printre care se numără Principia Mathematica, scrisă împreună cu A.N. Whitehead, Autobiography, în trei volume, şi Mysticism and Logic, ultima publicată la Editura Herald în 2011.
Prezentare
*
În această carte mereu actuală, Russell, filosof, agnostic, matematician
şi renumit militant pentru pace, oferă un scurt dar profund studiu al
conflictelor dintre ştiinţă şi religia tradiţională din ultimii patru
sute de ani. Examinând episoadele în care descoperirile ştiinţei s-au
ciocnit cu doctrina creştină sau interpretările biblice ale epocii, de
la Galileo şi revoluţia copernicană până la descoperirile medicale ale
anesteziei şi vaccinării, Russell indică răsturnările şi reevaluările
constante ale sistemelor noastre de credinţă de pe parcursul istoriei.
În plus, autorul identifică şi acele zone în care încă mai există
controverse asemănătoare între ştiinţa modernă şi Biserică. Noua
introducere a lui Michael Ruse aduce aceste conflicte dintre ştiinţă şi
teologie la zi, focalizându-se asupra unor
probleme care au apărut după al Doilea Război Mondial. Acest volum
clasic se adresează tuturor celor preocupaţi de filosofie şi religie,
precum şi celor interesaţi de gândirea şi scrierile lui Russell.
După cum vă puteţi aştepta, filosofii de profesie tind să nu piardă
prea mult timp cu scrierile de popularizare ca ale lui Russell. Însă
acestea sunt cele care i-au adus numeroşi adepţi şi o audienţă largă. Erau redactate în mare viteză - putea dicta trei mii de cuvinte într-o
zi, fără să corecteze un singur cuvânt pe pagină, dar şi să anticipeze
efortul necesar, începând o carte de 65.000 de cuvinte cu exact trei
săptămâni înainte de termenul de predare agreat! Cu toate acestea,
cărţile sale se dovedeau capodopere de stil, perfect echilibrate, clare
şi directe, fără să transmită vreodată condescendenţă. Premiul Nobel i-a fost atribuit în mod just! Şi nicio lucrare nu a contribuit mai mult la el decât acest volum: Religie şi ştiinţă. Acesta a apărut în 1935; a fost retipărit de peste 24 de ori şi este şi acum la fel de proaspăt ca atunci. (Michael Ruse)
*
Michael Ruse este profesor de filosofie si zoologie la Universitatea Guelph, Ontario. Cele mai cunoscute lucrări ale sale sunt Evolutionary Naturalism şi The Darwinian Paradigm.*
Fragment
Capitolul I. Temeiuri ale conflictului
Religia şi ştiinţa sunt două aspecte ale vieţii sociale, dintre care prima a fost importantă din timpurile cele mai îndepărtate despre care putem şti ceva cu privire la istoria mentală a omului, în timp ce ultima, după o existenţă, în care a pâlpâit spasmodic, la greci şi arabi, a căpătat brusc importanţă în secolul al XVI-lea, modelând de atunci din ce în ce mai mult atât ideile, cât şi instituţiile printre care şi-a dus existenţa. Între religie şi ştiinţă a existat un conflict prelungit, în timpul căruia, până în ultimii câţiva ani, ştiinţa a ieşit victorioasă de fiecare dată. Dar apariţia unor noi religii în Rusia şi Germania, echipate cu noi mijloace de activitate misionară furnizate de ştiinţă, a creat din nou îndoieli, la fel ca la începutul epocii ştiinţifice şi a readus în prim-plan importanţa examinării temeiurilor şi a istoriei războiului dus de religia tradiţională împotriva cunoaşterii ştiinţifice.
Ştiinţa este încercarea de a descoperi, cu ajutorul observaţiei şi al raţionamentului bazat pe aceasta, în primul rând fapte particulare despre lume, apoi legi care leagă faptele unele de altele şi (în cazuri fericite) fac posibilă predicţia evenimentelor viitoare. Acest aspect teoretic al ştiinţei este asociat cu tehnica ştiinţifică şi care foloseşte cunoaşterea ştiinţifică pentru a produce confort şi lux care erau imposibile sau, cel puţin, mult mai scumpe, în era preştiinţifică. Acest din urmă aspect este cel care oferă o importanţă atât de mare ştiinţei chiar şi pentru cei care nu sunt oameni de ştiinţă.
Religia, din punct de vedere social, este un fenomen mai complex decât ştiinţa. Fiecare dintre marile religii istorice are trei aspecte: (1) o Biserică; (2) un crez; (3) un cod de principii morale personale. Importanţa relativă a acestor trei elemente a variat mult în timpuri şi locuri diferite. Vechile religii ale Greciei şi Romei, până să primească o dimensiune etică din partea stoicilor, nu aveau prea mult de spus despre principiile morale personale; în islam, Biserica a fost lipsită de importanţă în comparaţie cu monarhia temporală; în protestantismul modern, există o tendinţă de a relaxa rigorile crezului. Cu toate acestea, toate cele trei elemente, deşi în proporţii variabile, sunt esenţiale pentru religie ca fenomen social, acesta fiind principalul aspect vizat în conflictul cu ştiinţa. O religie pur personală, atât timp cât se mulţumeşte să evite afirmaţii pe care ştiinţa le poate dezaproba, poate supravieţui netulburată în era cea mai ştiinţifică.
Crezurile sunt sursa intelectuală a conflictului dintre religie şi ştiinţă, dar duritatea opoziţiei s-a datorat legăturii crezurilor cu Bisericile şi cu codurile morale. Cei care cercetează crezuri slăbesc autoritatea şi pot diminua veniturile oamenilor Bisericii; în plus, s-a considerat că subminează moralitatea, întrucât îndatoririle morale erau deduse de oamenii Bisericii din crezuri. Prin urmare, conducătorii seculari, la fel ca şi oamenii Bisericii, au simţit că au motive serioase să se teamă de învăţătura revoluţionară a oamenilor de ştiinţă.
În cele ce urmează, nu ne vom ocupa de ştiinţă în general, nici de religie în general, ci de acele puncte care au generat conflict între ele în trecut sau continuă să facă acest lucru şi în prezent. Atât cât este vorba despre creştinism, aceste conflicte au fost de două feluri. Se întâmplă uneori să existe un text în Biblie care face o afirmaţie cu privire la un fapt, cum ar fi, de exemplu, că iepurele rumegă. Astfel de afirmaţii, atunci când sunt respinse de observaţia ştiinţifică, provoacă dificultăţi pentru cei care cred, aşa cum au făcut cei mai mulţi dintre creştini până când ştiinţa i-a obligat să creadă altfel, că fiecare cuvânt din Biblie este de inspiraţie divină. Dar, atunci când afirmaţiile biblice avute în vedere nu au nicio relevanţă religioasă inerentă, nu este dificil să fie înlăturate prin explicaţie sau să se evite controversa hotărând că Biblia are autoritate doar în probleme de principii morale. Conflictul este totuşi mai puternic când ştiinţa contrazice unele dogme creştine importante sau vreo doctrină filosofică despre care teologii cred că este esenţială pentru ortodoxie. În linii mari vorbind, dezacordurile dintre religie şi ştiinţă au fost iniţial de primul fel, dar au ajuns treptat să aibă ca obiect probleme care sunt sau au fost considerate o parte vitală a învăţăturii creştine.
Bărbaţii şi femeile religioase din zilele noastre au ajuns să simtă că cea mai mare parte din crezul creştinismului, aşa cum exista în Evul Mediu, nu este necesară şi chiar constituie un obstacol pentru viaţa religioasă. Dacă vrem însă să înţelegem opoziţia pe care a întâlnit-o ştiinţa, trebuie să pătrundem în chip imaginativ în sistemul de idei care a făcut ca o astfel de opoziţie să pară a fi întemeiată. Să presupunem că un om l-ar întreba pe un preot de ce să nu comită o crimă. Răspunsul "fiindcă vei fi spânzurat" a fost simţit ca fiind inadecvat atât pentru că spânzurarea ar necesita justificare, cât şi pentru faptul că metodele poliţieneşti erau atât de nesigure, încât un mare număr de criminali scăpa. Exista totuşi un răspuns care, înainte de dezvoltarea ştiinţei, părea satisfăcător pentru aproape toată lumea, şi anume acela că omorul este interzis de Cele Zece Porunci, care i-au fost revelate lui Moise de Dumnezeu pe Muntele Sinai. Criminalul care eluda justiţia pământească nu putea scăpa de mânia divină, care hotărâse pentru ucigaşii care nu se căiau o pedeapsă infinit mai teribilă decât spânzurarea. Acest argument se sprijină totuşi pe autoritatea Bibliei, care poate fi păstrată intactă numai dacă Biblia este acceptată în întregime. Când Biblia pare să spună că Pământul nu se mişcă, trebuie să cădem de acord cu acest enunţ, în ciuda argumentelor lui Galileo, întrucât, în caz contrar, i-am încuraja pe ucigaşi şi toate celelalte feluri de răufăcători. Deşi sunt puţini aceia care l-ar accepta acum, acest argument nu poate fi considerat absurd şi nici cei care au acţionat pe baza lui nu ar trebui să fie priviţi cu dezaprobare morală.
Perspectiva medievală a oamenilor educaţi avea o unitate logică acum pierdută. Toma de Aquino poate fi considerat exponentul - ce se bucură de autoritate - al crezului pe care ştiinţa a fost obligată să îl atace. El a susţinut - iar viziunea lui încă aparţine Bisericii Romano-Catolice - că unele dintre adevărurile fundamentale ale religiei creştine pot fi demonstrate doar pe cale raţională, fără ajutorul revelaţiei. Printre acestea se afla existenţa unui Creator omnipotent şi binevoitor. Din omnipotenţa şi bunăvoinţa Lui rezultă că nu şi-ar lăsa creaturile fără cunoaşterea poruncilor Sale, în măsura în care sunt necesare a le supune voinţei Lui. Trebuie, prin urmare, să existe o revelaţie divină, care, în mod evident, este conţinută în Biblie şi în hotărârile Bisericii. Odată stabilit acest punct, restul lucrurilor pe care trebuie să le cunoaştem pot fi inferate din Scripturi şi din deciziile conciliilor ecumenice. Întregul argument porneşte în mod deductiv de la premisele anterior acceptate de aproape întreaga populaţie a ţărilor creştine şi, dacă argumentul este uneori greşit pentru cititorul modern, erorile lui nu erau vizibile pentru majoritatea contemporanilor educaţi ai lui Toma de Aquino.
Unitatea logică este în acelaşi timp o putere şi o slăbiciune. Este o putere, fiindcă face sigur faptul că oricine acceptă o etapă a argumentului trebuie să le accepte pe toate cele care urmează; este o slăbiciune, pentru că oricine respinge vreuna dintre etapele ulterioare trebuie să respingă şi cel puţin câteva dintre cele anterioare. Biserica, în conflictul ei cu ştiinţa, a manifestat atât putere, cât şi slăbiciune ce rezultă din coerenţa logică a dogmelor ei.
Modul în care ştiinţa ajunge la credinţele ei este complet diferit de cel al teologiei medievale. Experienţa a arătat că este periculos să se pornească de la principii generale şi să se procedeze deductiv, atât pentru motivul că principiile pot fi neadevărate, cât şi pentru motivul că raţionamentul care se bazează pe ele poate fi eronat. Ştiinţa nu porneşte de la presupuneri ample, ci de la fapte particulare descoperite prin observaţie sau experiment. Plecând de la mai multe fapte de acest fel se ajunge la o regulă generală, faptele în discuţie devenind instanţieri ale regulii respective, dacă ea este adevărată. Această regulă nu este afirmată categoric, ci este acceptată pentru început ca ipoteză de lucru. Dacă este corectă, se vor petrece în anumite circumstanţe unele fenomene neobservate până atunci. Dacă se observă că acestea se produc, se confirmă ipoteza; dacă nu se produc, trebuie să se renunţe la ipoteză şi să se propună una nouă. Oricât de multe fapte s-ar descoperi -care să se potrivească cu ipoteza -, acest lucru nu o face certă, deşi până la urmă ar putea ajunge să fie considerată probabilă într-un grad ridicat; în acest caz, este numită mai degrabă teorie decât ipoteză. Mai multe teorii diferite, fiecare construită direct pornind de la fapte, pot deveni fundamentul unei noi ipoteze, mai generale, din care - dacă este adevărată -toate teoriile respective rezultă; iar pentru acest proces de generalizare nu poate fi stabilită nicio limită. Dar, în timp ce, în gândirea medievală, principiile cele mai generale constituiau punctul de pornire, în ştiinţă acestea sunt concluzia finală - finală la un moment dat, căci pot deveni instanţieri ale vreunei legi şi mai ample într-o etapă ulterioară.
Un crez religios diferă de o teorie ştiinţifică prin faptul că susţine că încorporează un adevăr etern şi absolut cert, în timp ce ştiinţa este întotdeauna provizorie, aşteptând ca mai devreme sau mai târziu să se dovedească necesare modificări în teoriile ei actuale şi fiind conştientă că metoda ei este logic incapabilă de a ajunge la o demonstraţie completă şi finală. În cadrul unei ştiinţe avansate însă schimbările necesare sunt, în general, de aşa natură încât nu folosesc decât pentru a oferi o exactitate puţin mai ridicată; vechile teorii rămân utilizabile numai acolo unde este vorba despre aproximări mari, dar eşuează atunci când devine posibilă o nouă detaliere a observaţiei. În plus, invenţiile tehnice sugerate de vechile teorii rămân dovezi ale faptului că au deţinut până la un punct un fel de adevăr practic. Ştiinţa încurajează astfel abandonarea căutării adevărului absolut şi înlocuirea lui cu ceea ce poate fi numit adevăr "tehnic", care aparţine oricărei teorii ce poate fi folosită cu succes în invenţii sau în predicţia viitorului. Adevărul "tehnic" este o chestiune ce ţine de grad: o teorie din care izvorăsc mai multe invenţii şi predicţii de succes este mai adevărată decât una care generează mai puţine lucruri de acest fel. "Cunoaşterea" încetează să fie o oglindă mentală a universului şi devine doar un instrument practic în manipularea materiei. Dar aceste implicaţii ale metodei ştiinţifice nu au fost vizibile pentru pionierii ştiinţei, care, deşi practicau o nouă metodă de căutare a adevărului, concepeau încă adevărul asemenea adversarilor lor, teologii.
O diferenţă importantă între perspectiva medievală şi cea a ştiinţei moderne este cea cu privire la autoritate. Pentru scolastici, Biblia, dogmele credinţei catolice şi (aproape în egală măsură) învăţăturile lui Aristotel erau mai presus de orice îndoială; gândirea originală şi chiar investigarea faptelor nu trebuiau să depăşească limitele stabilite de aceste graniţe ale cutezanţei speculative. Întrebările dacă există oameni la antipozi, dacă Jupiter are sateliţi sau corpurile cad în raport direct proporţional cu masa lor erau întrebări la care se răspundea în mod decisiv nu în urma observaţiei, ci prin deducţie, pornind de la scrierile lui Aristotel sau de la Scriptură. Conflictul dintre teologie şi ştiinţă era în aceeaşi măsură un conflict între autoritate şi observaţie. Oamenii de ştiinţă nu cereau ca enunţurile să fie crezute fiindcă ar exista vreo autoritate care a spus că sunt adevărate; dimpotrivă, ei apelau la dovezile oferite de simţuri şi păstrau numai acele doctrine care credeau că se bazează pe fapte evidente pentru toţi cei care alegeau să facă observaţiile necesare.
Noua metodă a avut un succes atât de mare - atât de ordin teoretic, cât şi practic -, încât teologia a fost obligată treptat să se adapteze la ştiinţă. Textele nepotrivite din Biblie au fost interpretate alegoric sau figurativ. Protestanţii au transferat centrul autorităţii în religie, mai întâi de la Biserică şi Biblie doar la Biblie, apoi la sufletul individual. Treptat, s-a ajuns să se recunoască faptul că viaţa religioasă nu depinde de afirmaţii referitoare la stări de fapt, cum ar fi existenţa istorică a lui Adam şi a Evei. Astfel, religia, cedând avanposturile, a încercat să păstreze cetatea intactă - dacă a reuşit sau nu, rămâne de văzut.
Există totuşi un aspect al vieţii religioase, poate chiar cel mai dezirabil, care este independent de descoperirile ştiinţei şi poate supravieţui indiferent ce am ajunge să credem cu privire la natura Universului. Religia a fost asociată nu numai cu Biserici şi crezuri, dar şi cu viaţa personală a celor care i-au simţit importanţa. La cei mai buni dintre sfinţi şi mistici a existat - în combinaţie - credinţa în anumite dogme şi un anumit sentiment al scopurilor vieţii umane. În zilele noastre, se spune frecvent despre omul care simte profund problemele destinului uman, dorinţa de a diminua suferinţele omenirii şi speranţa că viitorul va realiza posibilităţile cele mai bune ale speciei noastre şi că are o viziune religioasă, oricât de puţin ar accepta din creştinismul tradiţional. În măsura în care religia presupune mai degrabă un mod de a simţi decât un set de credinţe, ştiinţa nu o poate atinge. Poate că, din punct de vedere psihologic, decăderea dogmei ar putea să creeze dificultăţi temporare unui astfel de mod de a simţi, fiindcă a fost atât de intim asociat cu credinţa teologică. Această dificultate nu trebuie să dureze însă la nesfârşit; de fapt, mulţi liber-cugetători au arătat pe parcursul vieţilor lor că acest mod de a simţi nu are nicio legătură esenţială cu un crez. Credinţele neîntemeiate nu pot fi asociate în mod inevitabil cu vreo virtute reală; iar, în cazul în care credinţele teologice sunt neîntemeiate, ele nu pot fi necesare pentru păstrarea a ceea ce este bun în viziunea religioasă. A gândi altfel înseamnă a fi plin de temeri faţă de ceea ce am putea descoperi, lucru care va sta în calea încercărilor noastre de a înţelege lumea; dar adevărata înţelepciune devine posibilă numai în măsura în care dobândim o astfel de înţelegere.
Capitolul II. Revoluţia copernicană
Prima luptă înverşunată dintre teologie şi ştiinţă şi, în unele privinţe, cea mai notabilă a fost disputa purtată pe teren astronomic în cadrul căreia se punea problema dacă Pământul sau Soarele este centrul lucrului pe care acum îl numim sistem solar. Teoria ortodoxă era cea ptolemeică, potrivit căreia Pământul se află în repaus în centrul Universului, în timp ce Soarele, Luna, planetele şi sistemul de stele fixe se rotesc în jurul lui, fiecare în propria sferă. Potrivit noii teorii, şi anume cea copernicană, Pământul, departe de a se afla în repaus, are o mişcare bipartită: face o mişcare de rotaţie în jurul axei sale o dată pe zi şi una de revoluţie în jurul Soarelui o dată pe an.
Teoria pe care o numim copernicană, deşi a apărut cu toată forţa noutăţii în secolul al XVI-lea, fusese de fapt inventată de greci, a căror competenţă în astronomie era foarte mare. A fost susţinută de şcoala pitagoreică, ce a atribuit-o, probabil fără să fie adevărat din punct de vedere istoric, fondatorului ei, Pitagora. Primul astronom despre care se ştie în mod cert că a considerat că Pământul se mişcă a fost Aristarh din Samos, care a trăit în secolul al III-lea î.Hr. A fost un om remarcabil din mai multe puncte de vedere. A inventat o metodă teoretic validă de aflare a distanţelor relative ale Soarelui şi Lunii, deşi, din cauza erorilor de observaţie, rezultatul său a fost departe de a fi corect. Asemenea lui Galileo, a atras asupra sa acuzaţia de impietate şi a fost denunţat de stoicul Cleanthes. Trăia însă într-o epocă în care bigoţii aveau o influenţă scăzută asupra conducerii statale şi se pare că denunţarea respectivă nu i-a făcut niciun rău.
Grecii erau foarte pricepuţi la geometrie, lucru care le-a oferit posibilitatea să ajungă la demonstraţii ştiinţifice în anumite chestiuni. Cunoşteau cauza eclipselor şi, pornind de la forma umbrei Pământului pe Lună, au inferat că Pământul este o sferă. Eratostene, care a trăit puţin mai târziu decât Aristarh, a descoperit cum să estimeze mărimea Pământului. Dar grecii nu posedau nici măcar noţiuni elementare de dinamică şi, prin urmare, cei care au aderat la doctrina pitagoreică a mişcării Pământului nu au putut avansa niciun argument puternic în favoarea punctului lor de vedere. În jurul anului 130 e.n., Ptolemeu a respins punctul de vedere al lui Aristarh şi a repus Pământul în poziţia lui privilegiată din centrul Universului. Pe tot parcursul Antichităţii târzii şi al Evului Mediu, viziunea lui a rămas necontestată.
Copernic (1473-1543) are onoarea, poate puţin meritată, de a fi dat numele lui sistemului copernican. După ce a studiat la Universitatea din Cracovia, s-a dus în Italia în perioada de tinereţe şi prin anul 1500 devenea profesor de matematică la Roma. Totuşi, trei ani mai târziu, s-a întors în Polonia, unde a fost angajat să reformeze sistemul monetar şi să îi combată pe cavalerii teutoni. Timpul liber, pe o perioadă de douăzeci şi trei de ani, din 1507 până în 1530, l-a petrecut creând marea lui operă, Despre revoluţiile sferelor cereşti, care a fost publicată în 1543, chiar înainte de moartea sa.
Teoria lui Copernic, deşi importantă ca efort productiv al imaginaţiei care a făcut posibil progresul, avea totuşi numeroase imperfecţiuni. Planetele, aşa cum ştim acum, se rotesc în jurul Soarelui nu în cercuri, ci în elipse, unde soarele ocupă nu centrul, ci unul dintre focare. Copernic a fost adeptul concepţiei potrivit căreia orbitele lor trebuie să fie circulare şi a explicat neregularităţile presupunând că Soarele nu se află chiar în centrul niciuneia dintre orbite. Acest lucru i-a privat sistemul de simplitatea care constituia cel mai mare avantaj asupra celui al lui Ptolemeu şi ar fi făcut imposibilă generalizarea lui Newton, dacă nu ar fi fost corectat de Kepler. Copernic era conştient că ideea lui centrală fusese avansată deja de Aristarh - o informaţie pe care o datora renaşterii învăţăturilor clasice din Italia, fără de care, în acele zile de admiraţie neţărmurită faţă de Antichitate, poate că nu ar fi avut curajul să îşi publice teoria. Chiar şi aşa, Copernic a amânat mult timp publicarea, temându-se de cenzura ecleziastică. Fiind el însuşi un ecleziast, şi-a dedicat cartea Papei, iar editorul său, Osiandru, a adăugat o prefaţă (care poate că nu ar fi fost aprobată de Copernic), în care spunea că teoria mişcării Pământului este prezentată numai ca o ipoteză şi nu este susţinută ca un adevăr categoric. Aceste strategii au fost suficiente o perioadă şi numai sfidarea mai cutezătoare a lui Galileo a fost cea care a dus la condamnarea oficială retrospectivă a lui Copernic.
La început, protestanţii aproape că erau mai înverşunaţi faţă de el decât catolicii. Luther a spus: "Oamenii pleacă urechea la un astrolog insolent care se străduieşte să arate că Pământul se roteşte, iar nu cerul sau firmamentul, Soarele şi Luna. Oricine doreşte să pară inteligent trebuie să conceapă vreun nou sistem, care este, bineînţeles, cel mai bun dintre toate. Acest neghiob doreşte să răstoarne întreaga ştiinţă a astronomiei; dar Sfânta Scriptură ne spune că Iosua a poruncit Soarelui să stea nemişcat, şi nu Pământului". Melanchton a fost la fel de categoric; aşa a fost şi Calvin, care, după ce a citat textul "Pentru că a întărit lumea care nu se va clinti" (Ps. 92, 2), a conchis triumfător: "Cine va îndrăzni să pună autoritatea lui Copernic deasupra celei a Duhului Sfânt?" Chiar şi Wesley, în secolul al XVIII-lea, neîndrăznind să fie atât de categoric, a afirmat totuşi că noile doctrine din astronomie "tind spre necredinţă".
Cred că, spunând acestea, Wesley avea într-un anumit sens dreptate. Importanţa Omului este o parte esenţială atât a învăţăturii Vechiului Testament, cât şi a celei cuprinse în Noul Testament; într-adevăr, scopurile pe care le-a avut Dumnezeu când a creat Universul par să aibă de-a face în principal cu fiinţele umane. Doctrina Întrupării şi cea a Ispăşirii nu ar putea părea probabile, dacă Omul nu ar fi cea mai importantă dintre fiinţele create. Or, nu există nimic în astronomia copernicană, care să demonstreze că suntem mai puţin importanţi decât presupunem noi în mod firesc că suntem, dar detronarea planetei noastre de pe poziţia ei centrală sugerează la nivel imaginativ o detronare similară a locuitorilor ei. Când se credea că Soarele şi Luna, planetele şi stelele fixe se rotesc o dată pe zi în jurul Pământului, era uşor de presupus că ele existau spre beneficiul nostru şi că noi prezentam un interes special pentru Creator. Dar - când Copernic şi succesorii lui au convins lumea că noi suntem cei care ne rotim, în timp ce stelele nu ţin seama de Pământul nostru; când, în plus, s-a văzut că Pământul nostru este mic în comparaţie cu unele planete şi că acestea sunt mici în comparaţie cu Soarele; când calculele şi telescopul au arătat vastitatea sistemului solar, a galaxiei noastre şi, în cele din urmă, a Universului alcătuit din nenumărate galaxii - a devenit din ce în ce mai dificil să se creadă că un astfel de refugiu îndepărtat şi parohial ar putea avea importanţa care este de aşteptat de la locuinţa Omului, dacă Omul avea însemnătatea cosmică atribuită în teologia tradiţională. Simpla evaluare a proporţiilor a sugerat că probabil nu suntem scopul Universului; stima de sine, care încă supravieţuia, şoptea că, dacă noi nu suntem scopul Universului, probabil că acesta nu are niciun scop. Nu vreau să spun că astfel de reflecţii au vreo putere de convingere din punct de vedere logic şi cu atât mai puţin că au fost generate în mod simultan de sistemul copernican. Vreau să spun doar că erau acel gen de concepţii, pe care acest sistem exista probabilitatea să le stimuleze în cei ale căror minţi era extrem de prezent[i]. Nu este surprinzător, prin urmare, că Biserica Creştină, cea Protestantă şi cea Catolică deopotrivă au simţit ostilitate faţă de noua astronomie şi au căutat temeiuri pentru a o categorisi drept eretică.
Următorul mare pas în astronomie a fost făcut de Kepler (1571-1630), care, deşi avea aceleaşi idei ca şi Galileo, nu a intrat niciodată în conflict cu Biserica. Dimpotrivă, autorităţile catolice i-au iertat protestantismul datorită superiorităţii sale ştiinţifice[ii]. Când controlul oraşului Gratz, unde era profesor, a trecut de la protestanţi la catolici, profesorii protestanţi au fost eliminaţi; el însă, deşi a fugit, a fost repus în post, fiind ajutat de iezuiţi. I-a urmat lui Tycho Brahe ca "matematician imperial" sub domnia împăratului Rudolf al II-lea şi a moştenit inestimabilele însemnări astronomice ale lui Tycho. Dacă ar fi depins de postul lui oficial, ar fi murit de foame, căci salariul, deşi era mare, nu se plătea. Dar nu era numai astronom, ci şi astrolog - poate unul care credea sincer în acest domeniu -, iar când a realizat horoscoapele împăratului şi ale altor potentaţi, a putut să ceară bani. A făcut această observaţie cu o candoare dezarmantă: "Natura, care a oferit tuturor animalelor mijloacele de subzistenţă, a dat astrologia ca ajutor şi aliat al astronomiei". Horoscoapele nu au constituit singura lui sursă de trai, fiindcă s-a căsătorit cu o moştenitoare; şi, cu toate că se plângea constant că este sărac, s-a descoperit, atunci când a murit, că era departe de a fi un nevoiaş.
Profilul intelectual al lui Kepler era foarte aparte. Iniţial, a ajuns să favorizeze ipoteza copernicană aproape la fel de mult din adoraţie pentru Soare, cât şi din motive mai raţionale. A fost ghidat în eforturile care au dus la descoperirea celor trei legi ale sale de ipoteza fantastică, potrivit căreia trebuie să fie vreo legătură între cele cinci solide regulate şi cele cinci planete: Mercur, Venus, Marte, Jupiter şi Saturn. Acesta este un exemplu extrem al unei întâmplări deloc rare din istoria ştiinţei, care ne arată că teoriile care se dovedesc a fi adevărate şi importante sunt sugerate descoperitorilor acestora de consideraţii total iraţionale şi absurde. De fapt, este dificil de gândit ipoteza corectă şi nu există nicio tehnică pentru a facilita acest pas esenţial în progresul ştiinţific. Ca urmare, orice plan metodic prin care sunt sugerate noi ipoteze poate fi util: iar, dacă se crede cu tărie în el, îl încarcă pe cercetător cu răbdare pentru a continua să testeze noi posibilităţi, oricât de multe dintre acestea a trebuit să fie eliminate anterior. Aşa s-a întâmplat şi cu Kepler. Succesul lui final, mai ales în cazul celei de-a treia legi, s-a datorat unei răbdări incredibile; dar răbdarea lui a fost urmarea credinţelor mistice că trebuie să existe ceva în cazul solidelor regulate care să furnizeze un indiciu şi că planetele, prin mişcările lor de revoluţie, produc o "muzică a sferelor", care poate fi auzită doar de sufletul Soarelui, căci el era ferm convins că Soarele este corpul unui spirit mai mult sau mai puţin divin.
Primele două legi ale lui Kepler au fost publicate în 1609, iar a treia în 1619. Cea mai importantă dintre cele trei, din punctul de vedere al reprezentării noastre generale a sistemul solar, a fost prima, care enunţa faptul că planetele se rotesc în jurul Soarelui în elipse în raport cu care Soarele ocupă un focar. (Pentru a trasa o elipsă, înfigeţi două ace într-o bucată de hârtie - să spunem la distanţă de 2,5 cm -, după care luaţi o sfoară, să spunem de 5 cm lungime, şi prindeţi-i cele două capete de cele două ace. Toate punctele care pot fi atinse trăgând sfoara strânsă se află pe o elipsă ale cărei ace sunt focarele. Adică o elipsă este alcătuită din toate punctele, în aşa fel încât, dacă aduni distanţa de la un focar cu distanţa de la celălalt focar, vei obţine întotdeauna acelaşi rezultat.)
Grecii au presupus iniţial că toate corpurile cereşti trebuie să se mişte în cercuri, fiindcă cercul este curba perfectă. Când au descoperit că nu se poate lucra cu această ipoteză, au adoptat concepţia conform căreia planetele se mişcă în "epicicluri", care sunt cercuri în jurul unui punct ce se mişcă el însuşi într-un cerc. (Pentru a face un epiciclu, luaţi o roată mare şi puneţi-o pe pământ, după care luaţi o roată mai mică ce are un cui în jantă şi lăsaţi roata mică să se învârtească în jurul roţii mari, în timp ce cuiul zgârie solul. Urma trasată de cui pe pământ este un epiciclu. Dacă Pământul s-ar fi rotit în cerc, în jurul Soarelui, iar Luna s-ar fi mişcat în cerc în jurul Pământului, atunci Luna s-ar mişca într-un epiciclu în jurul Soarelui.)
Deşi grecii ştiau multe despre elipse şi le-au studiat cu atenţie proprietăţile matematice, nu s-au gândit niciodată că este posibil ca sferele cereşti să se mişte altfel decât în cercuri sau complexe de cercuri, deoarece simţul lor estetic le domina speculaţiile şi îi făcea să respingă orice ipoteză, în afară de cele simetrice. Scolasticii au moştenit prejudecăţile grecilor, iar Kepler a fost primul care a îndrăznit să li se opună în această privinţă. Preconcepţiile care au o origine estetică sunt la fel înşelătoare ca şi cele morale sau teologice, iar Kepler poate fi considerat un inovator de prim rang, chiar dacă vom avea în vedere doar acest aspect. Cele trei legi ale sale ocupă totuşi un alt loc mai important în istoria ştiinţei, întrucât au permis demonstrarea legii newtoniene a gravitaţiei.
Legile lui Kepler, spre deosebire de legea gravitaţiei, erau pur descriptive. Ele nu sugerau nicio cauză generală a mişcărilor planetelor, ci ofereau cele mai simple formule prin care să se rezume rezultatele observaţiei. Simplitatea descrierii a reprezentat, până aici, singurul avantaj al teoriei conform căreia planetele se rotesc în jurul Soarelui, şi nu în jurul Pământului, iar rotirea aparentă a cerului din timpul zilei se datora, de fapt, mişcării de rotaţie a Pământului. Astronomilor din secolul al XVII-lea li s-a părut că nu este vorba doar despre simplitate, că pământului se roteşte cu adevărat şi planetele se rotesc cu adevărat în jurul Soarelui, iar această concepţie a fost întărită de opera lui Newton. Dar, de fapt, întrucât orice mişcare este relativă, nu putem distinge între ipoteza că Pământul se roteşte în jurul Soarelui şi ipoteza că Soarele se roteşte în jurul Pământului. Cele două sunt doar căi diferite de a descrie acelaşi fapt, ca atunci când spunem că A se căsătoreşte cu B sau că B se căsătoreşte cu A. Dar, când ajungem să ne ocupăm de detalii, simplitatea mai mare a descrierii copernicane este atât de importantă, încât nicio persoană întreagă la minte nu s-ar împovăra cu complicaţiile pe care le presupune considerarea pământului drept un corp nemişcat.
Spunem că un tren merge spre Edinburgh, nu că Edinburgh merge spre tren. Am putea face această ultimă afirmaţie fără a greşi din punct de vedere intelectual, dar ar trebui să presupunem că toate oraşele şi câmpurile aflate de-a lungul liniei încep brusc să se îndrepte către sud şi că acest lucru este valabil pentru tot ceea ce se află pe pământ, cu excepţia trenului, ceea ce este logic posibil, dar complicat într-un mod inutil. La fel de arbitrară şi lipsită de scop este mişcarea de revoluţie diurnă a stelelor din ipoteza ptolemeică, dar care este tot atât de lipsită de eroare intelectuală. Totuşi, pentru Kepler, Galileo şi oponenţii lor, din moment ce nu au recunoscut relativitatea mişcării, problema disputată nu părea să ţină de facilitatea descrierii, ci de adevărul obiectiv. Iar această greşeală s-ar părea că a fost un stimul necesar pentru progresul ştiinţei astronomice la vremea respectivă, întrucât legile care guvernează stările corpurilor cereşti nu ar fi fost descoperite niciodată fără simplificările introduse de ipoteza copernicană.
Galileo Galilei (1564-1642) a fost cea mai importantă figură ştiinţifică a perioadei sale, atât datorită descoperirilor pe care le-a făcut, cât şi conflictului cu Inchiziţia. Tatăl său a fost un matematician pauperizat şi a făcut tot ce a putut să-şi îndrepte fiul către acele studii care spera că se vor dovedi mai profitabile. A reuşit să îl împiedice pe Galileo chiar şi de la cunoaşterea existenţei unui obiect de studiu ca matematica, până când, la vârsta de nouăsprezece ani, s-a întâmplat să tragă cu urechea la o lecţie de geometrie. S-a agăţat cu aviditate de acest obiect de studiu, care avea pentru el tot farmecul fructului interzis. Din nefericire, morala acestei întâmplări a rămas necunoscută profesorilor.
Marele merit al lui Galileo a fost combinarea abilităţii experimentale şi a celei mecanice cu puterea încorporării rezultatelor obţinute în formule matematice. Studiul dinamicii, adică al legilor care guvernează mişcările corpurilor începe, practic, odată cu el. Grecii au studiat statica, adică legile echilibrului. Dar legile mişcării, mai ales cele ale mişcării cu viteză variabilă, au fost complet neînţelese atât de către ei, cât şi de oamenii din secolul al XVI-lea. La început, se credea că un corp în mişcare, dacă este lăsat neinfluenţat, s-ar opri, în timp ce Galileo a stabilit că ar continua să se mişte în linie dreaptă cu o viteză uniformă, dacă nu s-ar exercita nicio influenţă din exterior. Altfel spus, trebuie căutate circumstanţe în mediul înconjurător pentru a explica nu mişcarea unui corp, ci schimbarea mişcării acestuia, fie că este vorba despre direcţie, viteză sau despre ambele. Schimbarea vitezei sau a direcţiei mişcării se numeşte accelerare. Astfel, atunci când explicăm de ce corpurile se mişcă aşa cum o fac, accelerarea, iar nu viteza este cea care indică forţele exercitate din afară. Descoperirea acestui principiu a fost primul pas indispensabil în dinamică.
Galileo a aplicat acest principiu în explicarea rezultatelor experimentelor sale asupra corpurilor căzătoare. Aristotel susţinuse că viteza cu care un corp cade este direct proporţională cu greutatea acestuia; adică, dacă un corp care cântăreşte (să spunem) zece kilograme şi unul care cântăreşte (să spunem) jumătate de kilogram ar fi aruncate de la aceeaşi înălţime, în acelaşi moment, cel care cântăreşte jumătate de kilogram ar avea nevoie de zece ori mai mult timp să atingă pământul decât cel care cântăreşte zece kilograme. Galileo, care era profesor la Pisa, dar care nu avea niciun respect pentru sentimentele altor profesori, avea obiceiul să arunce greutăţi din Turnul înclinat chiar când colegii lui aristotelieni se aflau în drum spre cursuri. Bulgări mari şi mici de plumb atingeau pământul aproape simultan, ceea ce i-a dovedit lui Galileo că Aristotel greşise, iar celorlalţi profesori că Galileo era rău. Prin mai multe acte maliţioase, dintre care acesta era ceva obişnuit, şi-a atras ura eternă a celor care credeau că adevărul trebuia căutat în cărţi mai degrabă decât în experimente.
Galileo a descoperit că, în afară de rezistenţa aerului, atunci când corpurile cad liber, ele cad cu o accelerare uniformă, care, într-un spaţiu vid, este aceeaşi pentru toate, indiferent de volumul lor sau de materialul din care sunt alcătuite. În fiecare secundă pe parcursul căreia un corp cade liber într-un spaţiu vid, viteza lui creşte cu aproximativ 9,8 metri pe secundă. El a demonstrat, de asemenea, că, atunci când un corp este aruncat orizontal, ca un glonţ, se mişcă într-o parabolă, în timp ce înainte se presupunea că se mişcă orizontal o perioadă, apoi cade vertical. Acum aceste rezultate pot să nu pară senzaţionale, dar au constituit începutul cunoaşterii matematice exacte cu privire la modul în care corpurile se mişcă în general. Înainte de perioada sa, exista matematica pură - care era deductivă şi nu depindea de observaţie -, precum şi o anumită cantitate de experimentare total empirică, legată în special de alchimie. El a fost însă cel care a făcut cel mai mult pentru inaugurarea practicii experimentului cu scopul de a ajunge la o lege matematică, dând astfel matematicii posibilitatea de a fi aplicată la un material cu privire la care nu exista nicio cunoaştere a priori. Tot el a făcut cel mai mult pentru a arăta, în mod dramatic şi incontestabil, cât de uşor este ca o aserţiune să fie repetată de la o generaţie la alta, în ciuda faptului că cea mai simplă încercare de a o testa i-ar fi demonstrat falsitatea. Pe parcursul celor 2000 de ani de la Aristotel până la Galileo, nimeni nu s-a gândit să afle dacă legile căderii corpurilor sunt ceea ce Aristotel spusese că sunt. Testarea unor astfel de enunţuri poate părea firească pentru noi, dar în zilele lui Galileo cerea geniu.
Experimentele asupra căderii corpurilor, deşi este posibil să îi fi iritat pe pedanţi, nu au putut fi condamnate de Inchiziţie. Telescopul a fost cel care l-a condus pe Galileo pe un teren mai periculos. Auzind că un olandez a inventat un astfel de instrument, Galileo l-a reinventat şi a descoperit aproape imediat mai multe fenomene astronomice noi, dintre care cel mai important pentru el a fost existenţa sateliţilor lui Jupiter. Aceştia erau importanţi în sensul de copie în miniatură a sistemului solar conform teoriei lui Copernic, fiind în schimb dificil de integrat în schema ptolemeică. În plus, au existat tot felul de motive pentru care, în afară de stelele fixe, trebuia să existe exact şapte corpuri cereşti (Soarele, Luna şi cele cinci planete), iar descoperirea a încă patru a fost deosebit de supărătoare. Nu existau oarecele şapte sfeşnice de aur ale Apocalipsei şi cele şapte biserici din Asia? Aristotelienii au refuzat categoric să se uite prin telescop şi au susţinut cu încăpăţânare că Lunile lui Jupiter erau o iluzie[iii]. Dar Galileo le-a botezat cu prudenţă "Sidera Medicea" (stelele mediceene) după Marele Duce al Toscanei, iar faptul acesta a contribuit mult la convingerea conducerii politice că acestea sunt reale. Dacă acestea nu ar fi constituit un argument în sprijinul sistemului copernican, cei care le-au negat existenţa nu şi-ar fi putut menţine mult timp poziţia.
Pe lângă Lunile lui Jupiter, telescopul a revelat alte lucruri îngrozitoare pentru teologi. S-a observat că Venus are faze asemenea Lunii; Copernic recunoscuse că teoria lui cerea acest lucru, iar instrumentul lui Galileo a transformat un argument împotriva lui într-un argument în favoarea lui. S-a descoperit că Luna are munţi, ceea ce din anumite motive era considerat un lucru şocant. Dar şi mai înspăimântător era că Soarele avea pete! Se considera că acest lucru ne sugerează că lucrarea Creatorului avea neajunsuri; prin urmare, profesorilor din universităţile catolice li s-a interzis să menţioneze petele solare, iar într-unele dintre acestea interdicţia a durat timp de mai multe secole. Un dominican a fost avansat pentru o predică bazată pe următorul text folosit ca un joc de cuvinte: "Bărbaţi galileeni, de ce staţi şi vă uitaţi spre cer?", pe parcursul căreia susţinea că geometria este de la diavol şi că matematicienii ar trebui exilaţi, ei fiind autorii tuturor ereziilor. Teologii nu au întârziat să sublinieze faptul că noua doctrină ar face din Întrupare ceva greu de crezut. În plus, din moment ce Dumnezeu nu face nimic în zadar, trebuia să se presupună că celelalte planete erau locuite; dar puteau locuitorii acestora să fi fost descendenţi ai lui Noe sau fuseseră ei mântuiţi de Cristos? Astfel se prezentau doar câteva dintre îndoielile înspăimântătoare care, potrivit cardinalilor şi arhiepiscopilor, ar putea fi provocate de curiozitatea lipsită de pietate a lui Galileo.
Rezultatul tuturor acestor lucruri a fost acela că Inchiziţia a început să se ocupe de astronomie şi a ajuns, prin deducţie de la anumite texte ale Scripturii, la două adevăruri importante:
Primul enunţ, şi anume că Soarele este centrul şi nu se roteşte în
jurul Pământului, este prostesc, absurd, fals în teologie şi, de
asemenea, eretic, fiindcă este în contradicţie clară cu Sfânta
Scriptură. (...) Al doilea enunţ, şi anume că Pământul nu este centrul,
ci se roteşte în jurul Soarelui, este absurd, fals în filosofie şi, cel
puţin din punct de vedere teologic, în opoziţie cu credinţa adevărată.
Drept urmare, papa i-a poruncit lui Galileo să apară în faţa Inchiziţiei, care i-a ordonat să se dezică de erorile lui, ceea ce a şi făcut pe 26 februarie 1616. A promis solemn că nu va mai susţine opinia copernicană şi nici nu o va mai preda în scris sau oral. Trebuie nu uităm că trecuseră doar şaisprezece ani de la arderea lui Bruno.
La cererea papei, toate cărţile care susţineau că pământul se mişcă au fost puse apoi la Index; iar opera lui Copernic a fost condamnată pentru prima oară. Galileo s-a retras la Florenţa, unde, pentru o vreme, a trăit în tăcere şi a evitat să aducă vreo ofensă duşmanilor lui victorioşi.
Totuşi, Galileo avea o fire optimistă şi era tot timpul înclinat să îşi îndrepte ironiile împotriva neghiobilor. În 1623, a devenit papă prietenul său, cardinalul Barberini, purtând titlul de Urban al VIII-lea, iar lucrul acesta i-a oferit lui Galileo un sentiment de securitate care, după cum au arătat evenimentele, a fost lipsit de temei. A început să scrie lucrarea Dialog despre cele două sisteme principale ale lumii, care a fost încheiată în 1630 şi publicată în 1632. În această carte, se dă impresia că problema dintre cele două "sisteme principale" - al lui Ptolemeu şi al lui Copernic - este lăsată în continuare deschisă, dar cartea constituie, de fapt, în întregime un argument puternic în favoarea celui copernican. Era o carte strălucită şi a fost citită cu aviditate în toată Europa.
Dar, în timp ce lumea ştiinţifică aplauda, ecleziaştii erau furioşi. Pe parcursul perioadei de tăcere impusă lui Galileo, duşmanii lui s-au folosit de ocazie pentru a creşte prejudecăţile prin argumente la care ar fi fost imprudent să se răspundă. S-a invocat faptul că învăţătura lui era în contradicţie cu doctrina prezenţei reale. Părintele iezuit Melchior Inchofer a susţinut că:
opinia despre mişcarea Pământului este cea mai abominabilă, cea mai
dăunătoare, cea mai scandaloasă dintre toate ereziile; nemişcarea
Pământului este de trei ori sacră; trebuie tolerat mai degrabă
argumentul împotriva nemuririi sufletului, a existenţei lui Dumnezeu şi a
întrupării decât un argument care vrea să demonstreze că Pământul se
mişcă.
Teologii s-au întărâtat unul pe altul prin astfel de strigăte de genul "Şo, pe el!" şi erau acum gata cu toţii pentru a vâna un singur om în vârstă, slăbit de boală şi pe cale de a orbi.
Galileo a fost chemat încă o dată la Roma pentru a apărea în faţa Inchiziţiei, care, simţindu-se batjocorită, era şi mai rigidă decât în 1616. La început, a invocat faptul că era prea bolnav pentru a putea suporta călătoria ce presupunea deplasarea din Florenţa; auzind aceasta, Papa a ameninţat că îşi va trimite propriul medic ca să îl examineze pe acuzat, care urma să fie adus în lanţuri în cazul în care boala lui nu se dovedea a fi disperată. Această ameninţare l-a făcut pe Galileo să întreprindă călătoria, fără să aştepte verdictul medicului trimis de inamicul său - căci Urban al VIII-lea era acum adversarul său înverşunat. Când a ajuns la Roma, a fost aruncat în temniţele Inchiziţiei şi ameninţat cu tortura, dacă nu retracta cele afirmate. Inchiziţia, "invocând sfântul nume al Domnului nostru Isus Cristos şi pe cel al celei mai slăvite Maici a Lui, Fecioara Maria", a hotărât să nu îi fie aplicate pedepsele prevăzute pentru erezie, "cu condiţia ca, în faţa Noastră, cu o inimă sinceră şi o credinţă neprefăcută, să renegi, să blestemi şi să deteşti greşelile şi ereziile spuse". Oricum, în ciuda retractării şi a penitenţei, "te condamnăm la închisoarea formală a acestui Sfânt Oficiu pentru o perioadă care va fi stabilită după vrerea Noastră; iar pe calea penitenţei salvatoare, îţi poruncim ca în următoarele trei săptămâni să reciţi, o dată pe săptămână, cei şapte psalmi de penitenţă".
Comparativa indulgenţă a acestei sentinţe depindea de retractare. Astfel, Galileo a recitat în public, stând în genunchi, un text lung redactat de Inchiziţie, pe parcursul căruia a afirmat:
Abjur, blestem şi detest greşelile şi ereziile pe care le-am
spus (...) şi jur că nu voi mai spune şi nici nu voi mai afirma
vreodată nimic, verbal sau în scris, care să poată da naştere unei
suspiciuni similare cu privire la mine.
A continuat promiţând că va denunţa Inchiziţiei orice eretic despre care va afla începând din acel moment că susţine în continuare că Pământul se mişcă şi jurând, cu mâinile pe Evanghelii, că el însuşi se lepădase de această doctrină. Satisfăcută că interesele religiei şi moralei fuseseră slujite făcându-l pe cel mai mare om al epocii să comită sperjur, Inchiziţia i-a permis să-şi petreacă restul zilelor retras şi în tăcere, este adevărat, nu în temniţă, ci controlat în tot ceea ce făcea, fiindu-i interzis să îşi vadă familia şi prietenii. A orbit în 1637 şi a murit în 1642, anul în care s-a născut Newton.
Biserica a interzis predarea sistemului copernican ca doctrină adevărată în toate instituţiile de învăţământ şi de educaţie pe care le putea controla. Operele care susţineau că Pământul se mişcă au rămas la Index până în 1835. În 1829, când statuia lui Copernic, realizată de Thorwaldsen, a fost dezvelită la Varşovia, s-a adunat o mare mulţime de oameni, pentru a face onorurile astronomului, dar nu a apărut niciun preot catolic. Timp de două sute de ani, Biserica Catolică a păstrat o opoziţie ce a slăbit cu greu faţă de o teorie care, în aproape tot acest interval, era acceptată de toţi astronomii competenţi.
Nu trebuie să se presupună că iniţial teologii protestanţi au fost mai deschişi faţă de noile teorii decât cei catolici. Dar, din mai multe motive, opoziţia lor a fost mai puţin eficientă. Nu exista niciun corp atât de puternic precum Inchiziţia cu rolul de a impune ortodoxia în ţările protestante; în plus, diversitatea sectelor făcea dificilă persecuţia eficientă, cu atât mai mult cu cât războaiele religiei făceau dezirabil un "front comun". Descartes, care a fost îngrozit când a auzit de condamnarea lui Galileo, în 1616, a fugit în Olanda, unde, deşi teologii au cerut vehement pedepsirea lui, conducerea statului a aderat la propriul principiu al toleranţei religioase. Mai presus de orice, bisericile protestante nu erau limitate de pretenţia de infailibilitate. Deşi Scripturile erau acceptate ca fiind inspirate verbal, interpretarea lor era lăsată judecăţii particulare, care a găsit curând modalităţi de eliminare a textelor incomode. Protestantismul a început ca o revoltă împotriva dominaţiei ecleziastice şi a crescut peste tot puterea autorităţilor seculare, aflate în opoziţie cu clerul. Nu există nicio îndoială că, dacă ar fi avut puterea, clerul ar fi folosit-o pentru a împiedica răspândirea copernicanismului. În 1873, un ex-preşedinte al Seminarului Luteran American al Profesorilor a publicat la St. Louis o carte despre astronomie, explicând că adevărul trebuie căutat în Biblie, nu în lucrările astronomilor, şi că, prin urmare, învăţăturile lui Copernic, Galileo, Newton şi ale succesorilor lor trebuie respinse. Dar astfel de proteste întârziate sunt pur şi simplu patetice. Acum se admite în mod universal faptul că, deşi sistemul copernican nu era final, a fost un stadiu necesar şi extrem de important în dezvoltarea cunoaşterii ştiinţifice.
Cu toate că, după "victoria" lor dezastruoasă în faţa lui Galileo, teologii au considerat că este prudent să evite stilul categoric oficial pe care îl arătaseră cu acea ocazie, au continuat să opună obscurantismul ştiinţei atât cât au îndrăznit. Acest fapt poate fi ilustrat de atitudinea lor faţă de subiectul cometelor, care pentru o minte modernă nu par a avea o legătură strânsă cu religia. Totuşi, teologia medievală, tocmai pentru că era un sistem logic singular considerat imuabil, nu a putut evita să aibă opinii categorice despre aproape orice şi era, aşadar, predispusă la un război cu întregul front al ştiinţei. Din cauza vechimii teologiei, o mare parte din ea era doar ignoranţă organizată, ce oferea un parfum de sfinţenie erorilor care nu ar fi putut supravieţui într-o epocă iluminată. Cât priveşte cometele, opiniile ecleziaştilor aveau două surse. Pe de-o parte, domnia legii nu era concepută aşa cum o concepem noi; pe de altă parte, se susţinea că tot ce se afla deasupra atmosferei Pământului trebuia să fie indestructibil.
Să începem cu domnia legii. Se credea că unele lucruri se întâmplă în mod regulat - ca de exemplu răsăritul soarelui şi succesiunea anotimpurilor -, în timp ce alte lucruri sunt semne şi prevestiri, care ori anunţau evenimente viitoare, ori cereau oamenilor să se căiască de păcatele lor. Încă din timpul lui Galileo, oamenii de ştiinţă au conceput legile naturale ca legi ale schimbării; ele spun cum se vor mişca, în anumite circumstanţe, corpurile şi ne pot oferi astfel posibilitatea de a calcula ceea ce se va întâmpla, dar nu spun că ceea ce s-a întâmplat se va întâmpla. Ştim că Soarele va continua să răsară mult timp, dar că, în cele din urmă, din cauza fricţiunii fluxurilor, acest lucru ar putea înceta să se mai petreacă, în urma acţiunii aceloraşi legi care îl fac ca acum să se întâmple. O astfel de concepţie era prea dificilă pentru mintea medievală, care nu putea înţelege legile naturale decât atunci când acestea manifestau o recurenţă continuă. Ceea ce era neobişnuit sau nonrecurent era atribuit direct voinţei lui Dumnezeu, neconsiderându-se că se datorează vreunei legi naturale.
În cer, aproape totul era regulat. La un moment dat, eclipsele păreau a fi o excepţie, dar au fost aduse la nivel de lege de către preoţii babilonieni. Soarele şi Luna, planetele şi stelele fixe continuau să facă an de an ceea ce se aştepta de la ele; nu erau observate unele noi, iar cele cunoscute nu îmbătrâneau niciodată. În consecinţă, s-a ajuns să se susţină că tot ce se află deasupra atmosferei Pământului a fost creat o dată pentru totdeauna, având perfecţiunea dorită de Creator; dezvoltarea şi degradarea erau limitate la Pământul nostru şi făceau parte din pedeapsa pentru păcatul primilor noştri părinţi. Prin urmare, meteoriţii şi cometele, care erau tranzitorii, trebuiau să se afle în atmosfera Pământului, sub Lună, fiind "sublunare". În ceea ce priveşte meteoriţii, această viziune era corectă; în ceea ce priveşte cometele, era greşită.
Aceste două concepţii, potrivit cărora cometele sunt semne prevestitoare şi se află în atmosfera Pământului, erau susţinute cu mare vehemenţă de teologi. Din timpuri străvechi, cometele fuseseră privite ca mesageri ai dezastrului. Această concepţie este considerată corectă de Shakespeare în Iulius Cezar şi Henric al V-lea. Calixt al III-lea, care a fost papă din 1455 până în 1458 şi a fost tulburat puternic de cucerirea Constantinopolului de către turci, a legat acest dezastru de apariţia unei comete mari şi a poruncit zile de rugăciune pentru ca "orice calamitate iminentă să se întoarcă de la creştini către turci". Şi s-a făcut o adăugire litaniei: "Scapă-ne, bunule Dumnezeu, de turc şi de cometă". Cranmer, scriindu-i lui Henric al VIII-lea, în 1532, despre o cometă ce fusese vizibilă atunci, spunea: "Dumnezeu ştie ce lucruri ciudate prezic aceste semne că se vor întâmpla, căci ele nu apar clar decât atunci când e vorba despre ceva important". În 1680, când a apărut o cometă neobişnuit de ameninţătoare, un prezicător scoţian eminent a declarat, cu un naţionalism admirabil, că acestea sunt "minuni care prevestesc marea judecată a acestor ţinuturi pentru păcatele noastre, căci niciodată nu a existat vreun popor care să-l fi supărat mai mult pe Domnul". Spunând acestea, poate că urma fără să vrea autoritatea lui Luther, care declarase:
Păgânii scriu că această cometă poate apărea din cauze naturale, dar
Dumnezeu nu creează niciuna care să nu prevestească o calamitate sigură.
Oricare ar fi fost celelalte diferenţe, catolicii şi protestanţii erau de acord în ceea ce priveşte cometele. În universităţile catolice, profesorii de astronomie erau obligaţi să facă un jurământ care era incompatibil cu o concepţie ştiinţifică despre comete. În 1673, Părintele Augustin Angelicul, rectorul Colegiului Clementin de la Roma, a publicat o carte despre meteoriţi şi comete, în care afirma că:
acestea nu sunt corpuri cereşti, ci îşi au originea în atmosfera
Pământului, sub Lună; căci tot ceea ce este ceresc e etern şi
incoruptibil, în timp ce cometele au un început şi un sfârşit - ergo, cometele nu pot fi corpuri cereşti.
Acest lucru a fost spus, pentru a respinge afirmaţiile lui Tycho Brahe, care, cu susţinerea ulterioară a lui Kepler, oferise o mulţime de motive pentru credinţa că o cometă observată în 1577 era de deasupra Lunii. Părintele Augustin explică mişcările neregulate ale cometelor, presupunând că sunt provocate de îngeri desemnaţi în mod divin pentru a îndeplini această sarcină.
Iată o consemnare din jurnalul lui Ralph Thoresby, foarte britanică prin spiritul compromisului, făcută în anul 1682, când cometa Halley a oferit pentru prima oară - prin apariţia ei - posibilitatea să îi fie calculată orbita:
Doamne, pregăteşte-ne pentru orice schimbări
ar prevesti ea; căci, deşi ştiu că astfel de meteoriţi au cauze
naturale, aceştia sunt totuşi de a atât de multe ori semnele
calamităţilor naturale.
Dovada finală că şi cometele sunt supuse legii şi nu se află în atmosfera Pământului se datorează contribuţiei a trei oameni. Un elveţian numit Doerfel a arătat că orbita cometei din 1680 a fost aproximativ o parabolă; Halley a arătat că acea cometă din 1682 (fiind numită de atunci după el), care stârnise teroare în 1066, iar la căderea Constantinopolului a avut o orbită care a fost o elipsă foarte întinsă, pe o perioadă de aproximativ şaptezeci şi şase de ani; iar Principia lui Newton, din 1687, a arătat că legea gravitaţiei explica la fel de satisfăcător atât mişcările cometelor, cât şi pe cele ale planetelor. Teologii care voiau prevestiri au fost obligaţi să se întoarcă la cutremure şi erupţii. Dar acestea nu aparţineau astronomiei, ci unei ştiinţe diferite, geologia, care s-a dezvoltat mai târziu şi care a avut propria bătălie de purtat împotriva dogmelor moştenite dintr-o epocă ignorantă.
[i]De exemplu, Giordano Bruno, care, după şapte ani petrecuţi în închisorile Inchiziţiei, a fost ars de viu în 1600. (N. a.)
[ii]Sau poate, mai degrabă, din cauza faptului că împăratul îi preţuia serviciile astrologice. (N. a.)
[iii]Părintele
Clavius, de exemplu, a spus că "pentru a vedea sateliţii lui Jupiter,
oamenii ar trebui să facă un instrument care i-ar crea". White, Warfare of Science with Theology, I. (N. a.)
