Cu mâinile legate

Adrian Onciu
Cu mâinile legate
Editura Trei, 2018



***
Fragment în avanpremieră

Prolog

Dacă mi-ar fi spus cineva acum trei luni că, într-o după-amiază plăcută de toamnă, o să fiu pe bancheta din spate a unei maşini de Poliţie, speriat şi cu cătuşe la mâini, aş fi râs ca la o glumă bună. Doar că acum nu-mi venea deloc să râd, mai degrabă să-mi plâng de milă. Eram într-o situaţie de-a dreptul disperată. Culmea este că, în ciuda a ceea ce ştiam că se întâmplase, mă chinuia un puternic sentiment de vinovăţie. Şi îmi dădeam seama că sentimentul se va accentua, inevitabil. Oricât m-aş fi învârtit în jurul cozii, oricât aş fi pretins că, de fapt, fusesem victima unei înscenări, cătuşele reci din oţel cromat mă aduceau repede la realitate. Ele spuneau un singur lucru: că greşisem şi trebuia să plătesc!

Îmi era ciudă. Alţii ar fi protestat, s-ar fi dat cu capul de pereţi, şi-ar fi smuls părul, ar fi făcut un întreg circ. Însă eu preferasem să mă comport suspect. Suspect de calm, ceea ce nu mă caracteriza. Deşi nu-mi plăcea să recunosc, acel stupid sentiment de vinovăţie mi-ar fi putut fi fatal. Aproape că-l înţelegeam pe Rusu. Zece din unsprezece procurori ar fi procedat la fel. Cât despre judecător, ce să-i reproşez? Că nu manifestase suficientă empatie pentru un tip fără cazier? Că nu fusese acolo, să vadă cu ochii lui ce se întâmplase? Bullshit!

Mă dărâma gândul că îi dezamăgisem cumplit pe Mihai şi pe Daria. Prietenii, rudele, vecinii, foştii colegi, cunoştinţele de pe Facebook, duşmanii aflaseră cu toţii că eram un soi de monstru. Cei din urmă aşteptaseră evenimentul ca pe o confirmare a propriului instinct sau a unui sumbru presentiment. Stătuseră la pândă şi, iată, momentul venise. Răbdarea le fusese răsplătită cu vârf şi îndesat. Odată şi odată trebuia să iasă la iveală adevărata mea faţă. Alta decât cea de bărbat deseori antipatic şi pus pe harţă. Ceilalţi, prietenii sau indiferenţii, îşi ziseseră probabil că pe lumea asta trăiau mulţi psihopaţi şi că, într-adevăr, aparenţele înşelau.

De când începuse nebunia, uneori eram resemnat, îmi doream să mor, alteori îmi venea să urlu de nervi şi de neputinţă. Presiunea enormă, ochii care mă priveau în felul ăla acuzator, nu făcuseră decât să adâncească depresia. Crezusem că ultimele zile vor fi şi cele din urmă. Supravieţuisem printr-un miracol. Şi coşmarul de-abia începea, conştientizam asta. Ca să scap de el, aveam o singură cale: să-mi demonstrez nevinovăţia. Altfel, mai devreme sau mai târziu, aveam să cedez. Definitiv.

Maşina a oprit din nou în traficul infernal al Capitalei. Eram atât de absent, încât cu greu îmi dădeam seama unde mă aflu. De pe scaunul din dreapta şoferului, comisarul Manolache mă privea discret în oglindă. Parcă s-ar fi temut să nu fac vreo prostie, să-l lovesc pe colegul lui, să-l strâng de gât pe şofer şi să sar din mers, înainte ca maşina să oprească într-un stâlp de pe marginea străzii. Fix ca în filmele americane de duzină. Doar că aptitudinile mele fizice ar fi putut, în condiţiile alea, să mă ajute cel mult să încasez doi pumni în plină figură. Departe de mine cel mai mic gând să evadez.

Comisarul a răspuns la telefon. I-a anunţat pe colegii de la arestul Poliţiei c-o să ajungem în 10-15 minute. O să fie circ la televizor, ca de obicei când presa avea subiecte-bombă. Însă începusem să mă obişnuiesc. Eram pe jumătate vaccinat, găsisem antidotul, deşi era ultimul lucru pentru care să-mi fac probleme. Mă aşteptau situaţii infinit mai dure. Dacă nu voi fi pregătit, voi ceda foarte repede. Puşcăriile româneşti puteau fi iadul pe Pământ.

Pe lângă noi a trecut în viteză o Salvare cu sirenele pornite. Mă uitam cu coada ochiului la Ifrim, părea relaxat. Butona pe mobil, dădea impresia că are tot timpul din lume. Aerul său degajat, plictisit, făcea parte din războiul psihologic. Războiul nervilor, care pe care.

Maşina Poliţiei înainta încet, în coloană. Au depăşit-o doi ciclişti angrenaţi într-o cursă de curierat. Altădată i-aş fi invidiat, din postura de şofer prins în ambuteiaj; acum îmi erau indiferenţi. Cu cât ajungeam mai târziu, cu atât mai bine. În fond, unde ne grăbeam?

Am intrat în curtea Poliţiei pe poarta metalică grea, care culisa zgomotos pe roţile ruginite. O văzusem pe YouTube, imaginea ei mă bântuise în ultimele nopţi. După cum mă aşteptam, am avut parte de o primire rezervată VIP-urilor. În timp ce maşina oprea în faţa porţii, fotoreporterii şi cameramanii s-au repezit să prindă măcar un cadru cu vedeta arestului preventiv. Încercam să mă stăpânesc, să fiu calm. În alte condiţii, le-aş fi spus vreo două, le-aş fi tras şi câteva şuturi. Aveam multe de reglat cu şacalii care îmi săriseră la gât. Vânatul căzuse, fusese doborât, acum nimic nu-i mai putea opri. La câte aberaţii scriseseră despre familia Zaharia, nu era de mirare că mi se urcase sângele la cap. Deocamdată, am ridicat doar mâinile încătuşate şi le-am arătat degetul mijlociu. În timp ce poarta se închidea în urma noastră, inspectorul Ifrim m-a ajutat să cobor protejându-mi capul, grijuliu. Fotoreporterii se căţăraseră pe gard să mă pozeze. Povestea mea făcea toţi banii, ridicase ratingurile până la cer, devenisem subiectul must have al oricărei emisiuni de dezbatere. Jurnalele de ştiri începeau şi se terminau cu mine. Dacă mă putea consola cu ceva, devenisem aproape la fel de popular ca Simona Halep.

Ajunşi în mediul lor, poliţiştii râdeau la bancul porcos al inspectorului Ifrim. Un gardian mi-a verificat lucrurile personale: ceasul, verigheta, ţigările, bricheta, portofelul cu acte, carduri şi bani. A urmat amprentarea, apoi mi-au luat şireturile şi cureaua. Mi-au comunicat programul, orele de deşteptare şi de stingere, orele de masă, ce aveam voie să fac şi ce nu, câte vizite şi pachete puteam primi. Poliţistul care mă preluase să mă conducă în celulă nu fusese nici amabil, dar nici măgar. Ca toată lumea, aflase multe despre mine. Şi, dacă m-ar fi înjurat, n-aş fi avut replică, la ce portret îmi făcuse presa.

Voi sta o perioadă într-o cameră cu patru paturi suprapuse câte două. De cum am intrat, am remarcat duşul şi veceul pe dreapta. Mirosurile de clor şi de aer închis m-au izbit încă din uşă. De asta mă temusem cel mai tare, de primul impact. Colegii de garsonieră par nişte simpatici: doi găinari, hoţi de buzunare, recidivişti a enşpea oară, plus un contrabandist de ţigări. După tatuajele pe care le afişau, cu siguranţă nu urma să discut cu ei despre Pescăruşul lui Cehov. Găinarii par încântaţi să mă vadă, îmi zâmbesc de parcă vor să le dau un autograf. În schimb, contrabandistul, un tip musculos şi foarte grav, este mai reţinut, cu el s-ar putea să am mici probleme.

Mă aştept să nu pot închide ochii în primele nopţi. Trebuie să fiu tare, trebuie să rezist. Daria şi Mihai mă vor ţine în viaţă. Încă sper. Singura mea şansă este să am în continuare încredere. Şi să lupt până la capăt.

1

Bucureşti, cu 12 săptămâni înainte

Ajung cu întârziere în platoul televiziunii şi îl simt pe Marius, producătorul, cum îmi aruncă săgeţi. Scuzele cu traficul nu mai ţin, le-am tot folosit. Anca, roşcata de la make-up, mă preia din zbor în cabina de machiaj, înainte să ţipe Marius. Sunt probleme cu aerul condiţionat, unde dracu-i meşterul ăla? răcneşte producătorul, cu mobilul la ureche. După cinci minute, mă sună plin de nervi. Comut pe speaker.
- Hai, Dragoş, ne mişcăm şi noi mai cu talent?
- Imediat, şefu'... Gata, ultimul retuş.

Îi fac cu ochiul Ancăi, care îmi zâmbeşte în timp ce mă dă cu fond de ten. E o puştoaică de 21 de ani, învaţă din mers tainele meseriei şi tind să cred că alte calităţi au recomandat-o atunci când şi-a luat postul în primire. Altfel, i-aş fi recunoscător dacă după machiaj nu aş arăta ca un zombi.

Îi mulţumesc, îmi pun costumul de scenă şi ajung, în sfârşit, în platou. Sunetistul Nick face probe de microfon; le strâng mâna invitaţilor, iar pe colega de la UNATC, Cornelia, o îmbrăţişez. Schimbăm două vorbe, de complezenţă. Nu ne văzuserăm de ani buni, ea divorţase recent şi rămăsese cu doi copii. O întreb dacă să-mi pară rău sau nu. Îmi şopteşte că se simte uşurată, a scăpat de-o mare pacoste.

Regizorul de platou ne anunţă că mai avem 30 de secunde. De data asta era o emisiune înregistrată, mă aşteptam să am mai puţin trac. Ar fi trebuit să filmăm a doua zi, seara, în direct, însă, din motive care îmi scăpau, mă chemaseră inopinat la sediul televiziunii.

Pe monitorul de control începe să ruleze genericul, pe fundalul muzical live al trupei din platou. Dansez în ritm împreună cu asistenta Iulia. Îl aud în cască pe regizor, trag aer în piept.
- ...  şi 3, 2, 1, intrăm!
- Bună seara, doamnelor şi domnilor, şi bine aţi revenit la emisiunea-concurs Roata Norocului, numai aici, la VIP TV!

Timp de 90 de minute, încerc să fiu agreabil, mă rog, cât îmi permite textul citit de pe prompter. E un format de show pentru publicul larg, fără pretenţia de a revoluţiona divertismentul. Dintre cunoscuţii mei, nu se uită niciunul la Roata Norocului. De fapt, mulţi chiar au renunţat la televizor. Dacă vor să vadă vreo emisiune, oricare, o găsesc lesne pe internet. Cât despre mine, încerc din răsputeri să nu arăt publicului cât de tare mă dau în vânt după show-ul de la VIP TV în care am calitatea de gazdă.

Pentru un tânăr actor din Bucureşti, fără un contract pe termen lung cu vreun teatru, colaborarea cu un post de televiziune naţional e mai mult decât onorabilă. De fapt, simţeam că l-am prins pe Dumnezeu de un picior. Jobul mi-a oferit notorietate şi o satisfacţie materială greu de atins în breasla actorilor. Aşa că, indiferent de propria părere legată de Roata Norocului, când m-au sunat în urmă cu trei ani să dau o probă, m-a încântat ideea că aş putea să semnez contractul. În fond, câţi actori ajung să joace doar rolurile la care visează? Mulţi zic mersi şi pentru o simplă figuraţie într-o reclamă ieftină. Aşa că nu am motive să mă plâng. Iar Daria m-a liniştit atunci, în felul ei. Mi-a promis, ironic, că, oricât de slab ar fi show-ul, îl va urmări cu atenţie, duminică de duminică.

Răsuflu uşurat când pe ecran se derulează genericul de final. Invitaţii s-au mobilizat peste aşteptări - au glumit, au râs, s-au ciondănit amical, iar Cornelia chiar a câştigat şi ceva bănuţi de buzunar. Înainte să plece, mă invită la o cafea. Cu regret, îi spun că rămâne pe altădată, urmează şedinţa de analiză cu cei din staff. Fusese ultima ediţie a sezonului şi, ca de obicei, se trăgea linie şi se luau decizii: ce schimbăm, ce aducem nou în sezonul viitor, cum putem creşte ratingul, ce invitaţi-vedetă avem pe listă.

În afară de regizor, directorul de imagine şi producătorul show-ului, la analiză participa şi directoarea de programe, Sanda Lupu. De ea depindea cam tot ce mişca în televiziune. Sanda avea ultimul cuvânt în legătură cu orice emisiune nouă sau cu orice actor. Era deplin conştientă de puterea ei, pentru că la nivel naţional doar trei directori de programe contau cu adevărat. Trei posturi de televiziune încasau crema bugetelor de publicitate. Iar câştigurile din publicitate, vitale, influenţau în mod direct bugetele emisiunilor. De obicei, cu cât un program TV costa mai mult, cu atât cei implicaţi câştigau mai bine. Cu o singură condiţie: să aibă rating!

În ultimele trei săptămâni primiserăm semnale îngrijorătoare. Din păcate, după şase sezoane se întâmplase inevitabilul: publicul se cam săturase de Roata Norocului, iar asta se vedea clar în rapoartele de monitorizare a audienţei şi, implicit, în încasările din publicitate. Şedinţa începuse într-o atmosferă grea, încordată. Marius îmi împinge în faţă două foi cu cifre pe care le ştiam în mare. În ciuda antipatiei reciproce dintre noi, şi el avea de pierdut dacă treburile mergeau prost. Îi înţeleg cu greu expresia de satisfacţie de pe chip.

Mă priveşte lung şi lansează primul avertisment.
- Dragoş, ceva nu merge la show-ul ăsta...

Primesc lovitura cu graţie. Îi zâmbesc strâmb.
- Începem să pierdem bani, îmi explică el pe acelaşi ton sobru, ca unui tip picat din Lună. Costurile depăşesc încasările.

Colegii întorceau foile pe toate părţile, încercând să pătrundă dincolo de cifre. Se căuta un ţap ispăşitor, iar cel mai la îndemână era nimeni altul decât gazda emisiunii. Directoarea Sanda îmi cerea un punct de vedere, fie şi formal. O vedeam cum se foieşte. Simţeam că decizia fusese luată, doar că din procesul-verbal lipsea mea culpa.

Şi îmi sare ţandăra.
- Vrei să spui că oamenii nu se mai uită la Roata Norocului pentru că le-am devenit brusc antipatic?!
- Uite ce-i, n-am chef să ne certăm...

Că tot pornise balul, m-am gândit să le zic ce aveam pe suflet. Mi se părea incorect să plătesc doar eu oalele sparte.
- Dacă e să-mi reproşez ceva, Sanda, este că nu am reuşit să vă conving să schimbaţi la timp unele lucruri.

Directoarea mă priveşte de sus, aparent surprinsă.
- La ce te referi? m-a întrebat, cu ochii în telefonul mobil.
- Scriptul e foarte prost... Citesc de pe prompter numai tâmpenii. V-am rugat să mă lăsaţi să-mi scriu singur textul.
- Ai impresia că eşti mai talentat decât scenaristul nostru? rânjeşte Marius.
- Cu siguranţă! Punctul doi: formatul emisiunii este depăşit. La orice propunere de îmbunătăţire v-aţi făcut că plouă, stimaţi colegi.

Sanda, mirată, îşi ridică ochii din telefon.
- Ce propuneri?!
- Îţi spune Marius. Credeam că ţi le-a comunicat. Punctul trei: aţi ales invitaţii de capul vostru. Sugestiile mele au fost catalogate drept stupide.

Directoarea este surprinsă.
- Ce sugestii, Marius?!
- Ei... Prostii! A descoperit Dragoş roata în televiziune, îţi dai seama.

Arogantul şi deşteptul pământului ar fi meritat un pumn în plină figură. Reuşise să mă scoată din pepeni. Am încercat să mă abţin.
- Punctul patru: totul a mers bine până aţi luat decizia înţeleaptă de a programa emisiunea duminică seara, la concurenţă cu cel mai tare show. Ăla costă de douăzeci de ori mai mult decât Roata Norocului şi are un rating de patru ori mai mare. Ce vreţi de la mine, în condiţiile astea? Cum să mă lupt cu ei? Să-mi dau jos chiloţii, în direct?! Dacă nu investiţi, dacă vă doare-n cot de propunerile mele, dacă rămâneţi încremeniţi în aceleaşi proiecte prăfuite, cum să iasă altceva decât un mare fâs?!

Mă încinsesem şi explodasem. Aşteptam demult momentul, avea şi răbdarea mea o limită. Sanda îşi pusese mobilul deoparte şi îl ţintuia cu privirea pe Marius. Părea şocată că le-o spusesem atât de direct. Cine mă credeam? În fond, eram un biet actoraş, nu-i aşa?
- Din păcate, Dragoş, ne oprim aici cu Roata Norocului. Emisiunea iese din grilă. Astăzi am înregistrat ultima ediţie, spune ea cu falsă părere de rău. Primesc un SMS. E de la Daria: Să nu întârzii, te rog. Avem o surpriză! Orice surpriză îmi pregătise soţia, eu aveam una şi mai mare.

Producătorul ţinea morţiş să plătească nişte poliţe.
- Iar dacă te dai aşa deştept, lasă-te de meserie, prietene, că oricum nu ţi se potriveşte... Fă-te producător, da?

Calm, întind mâna, iau de pe masă paharul plin cu apă, beau o gură şi îi arunc restul în ochi lui Marius. Rămâne o clipă interzis, apoi sare ca ars, să mă lovească. Reuşesc să mă feresc, îi trag un pumn zdravăn, însă al doilea ratează ţinta, înainte ca regizorul să ne despartă. Figura îngrozită a directoarei face toţi banii. Se temea, probabil, să nu-i cârpesc şi ei vreo palmă.

Ies din sala de şedinţe sub o ploaie de înjurături. Marius îmi zbiera, printre altele, că mă dă pe mâna Poliţiei şi n-o să mai pup în veci un job în televiziune. Avea falca umflată, îl puteam înţelege. Colegii îl ţineau de mâini să se calmeze, însă zbaterea lui de pit bull turbat părea forţată. Dorinţa de a-şi lua revanşa fusese inhibată de teama că şi-ar agrava, inutil, situaţia. Ştia că avea şanse infime să mă atingă.

În parcarea din spatele clădirii văd că am pană, roata din stânga-spate se dezumflase. Ghinion. Dacă n-aş fi coborât rapid cu liftul, aş fi zis că la mijloc era răzbunarea tâmpitului de Marius. Îmi aprind ţigara, îmi suflec mânecile şi iau cricul din portbagaj. Asta e, o terminasem cu VIP TV, dar măcar mă răcorisem. Pur şi simplu mă scoseseră din sărite aroganţa şi tupeul lor, pe lângă faptul că mă dăduseră afară. Eram conştient că alţii în situaţia mea ar fi înghiţit în sec, le-ar fi dat dreptate şi şi-ar fi cerut scuze că ratingul o luase la vale, asumându-şi mare parte din vină, în speranţa că directoarea Sanda Lupu, în mărinimia ei, le va oferi o nouă şansă.

Mă aşteptam ca incidentul să aibă urmări. Ameninţările lui Marius aveau un oarecare temei, se bazau pe solidaritatea de breaslă. Producătorii TV, puţini câţi erau, se cunoşteau bine între ei. Şi chiar dacă nu se iubeau, puteau să mă facă să regret gestul. Nimeni nu avea nevoie, în propria curte, de un prezentator bătăuş. Iar dacă povestea ajungea cumva în ziarele de scandal, atunci cariera mea în televiziune se termina la fel de abrupt cum începuse.

Înainte să strâng ultimul şurub, îmi scot altă ţigară, sprijinit de capota maşinii. De nicăieri, apare un cerşetor care mă sperie.
- Ce faci, şefu'? Te ştiu de la televizor... Ai doi lei de-o pâine?

La întrebarea asta, de obicei rămân fără reacţie. Bărbatul insistă.
- Măcar o ţigară... N-am fumat de trei zile, să mor dacă te mint.

Continui cu roata de rezervă, strâng şurubul şi arunc cricul în portbagaj, împreună cu cauciucul spart. Îi resping apelul Dariei. Când dau să plec, omul face o ultimă încercare.
- Speak English? Deutsch?

Reuşeşte să mă amuze. Găsesc o bancnotă de un leu şi i-o întind. O ia şi o studiază în zare, ca şi cum ar fi bănuit că-i falsă. Pornesc motorul şi îl aud ca prin vis:
- Un leu?! Thank you, sir! Gura mă-tii de calic care eşti!

Mi-a plăcut. După o zi ca asta, m-a făcut să zâmbesc. Îl văd prin oglinda retrovizoare, îşi aprinde o ţigară, trage cu sete şi suflă rotocoale de fum. Totuşi, viaţa e frumoasă!

De la sediul televiziunii până acasă, în Voluntari, ajung de obicei în cel mult 20 de minute. Mi-era greu să-mi scot din cap întâmplarea din timpul şedinţei şi, mai ales, posibilele urmări. Însă până la consecinţe aveam o certitudine: aventura mea la Roata Norocului tocmai se încheiase spectaculos, cu un pumn în plină figură. Trebuia să recunosc, m-am simţit atât de bine când l-am pocnit pe Marius! Omul o meritase, adunasem prea multă frustrare în ultimii ani. Iar eu n-am fost nici pe departe primul actor care să se plângă de comportamentul individului. Din punctul ăsta de vedere, aveam puţine regrete. Colegii mă vor felicita.

Priveam în urmă fără mânie la perioada mea de glorie. Lumea începuse să mă recunoască pe stradă, să mă salute cu simpatie. În plus, cumpărasem casa din Voluntari, fusesem cu familia în concedii relativ exotice, ne permiseserăm mici extravaganţe. Până la şedinţa de astăzi, conştientizasem foarte puţin faptul că, la un moment dat, aş putea rămâne fără job. Cât lucrurile au mers bine şi am fost, cumva, pe creasta valului, trăisem cu senzaţia că totul va dura o veşnicie. Însă iată că am căzut pe neaşteptate de acolo, din vârf, iar acum existau şanse mari să mă doară mai tare decât aş fi crezut. Şi să-mi revin foarte greu. Sau deloc. Deschid porţile cu telecomanda şi, în timp ce bag maşina în curte, încerc să-mi imaginez cum o să decurgă discuţia cu Daria şi ce o să-i spun lui Mihai. Îi dezamăgisem de puţine ori.

În living - surpriză! Daria face o poză cu mobilul în timp ce eu mă uit lung la tortul de pe masă, pe care ard două lumânări cu numărul 80. Lângă tort, şampanie şi pahare. Mihai se amuză de figura mea tâmpă, fără reacţie. Sar amândoi pe mine şi mă strâng în braţe.
- Felicitări, Dragoş! Şi la cât mai multe emisiuni de succes!

Mă sărută scurt. Daria se ţinuse de promisiune şi urmărise fiecare ediţie. Cu cea de azi, se adunaseră optzeci în ultimii trei ani. Le ţinuse evidenţa într-un carneţel. Motiv de sărbătoare, nu-i aşa? Doar că, oricât aş fi încercat să-mi exprim bucuria, degajam doar nelinişte, supărare şi îngrijorare.
- Ce-i cu tine?! S-a întâmplat ceva?

Cad moale pe fotoliu, deschid şampania cu zgomot şi torn în pahare.
- Dragoş?!
- Mulţi ani! îi urez, cu un zâmbet chinuit.

Încerc să amân momentul. Ciocnim şi bem. Ea doar o gură, eu până la fund. Mihai abia aştepta să primească dulcele preferat, tortul cu cremă de nuci şi frişcă.
- Mama, vreau tort.

Daria îi dă o felie, în timp ce eu îmi torn încă un pahar de şampanie, înainte de a-i spune vestea cea mare.
- Azi am avut două ghinioane... Cu care vrei să încep?

Tonul meu nu prevestea nimic bun, aşa că Daria îl duce pe Mihai în camera lui, să-şi termine prăjitura. Când revine, eu deja sunt la al treilea pahar.
- Zi-mi despre ghinionul mare, mă îndeamnă Daria.

Îi povestesc cât pot de calm. Mă ajută mult băutura. Aş vrea să ies să fumez, dar întâi trebuie să-i spun tot. Pe măsură ce află, mă simt din ce în ce mai mic. Daria era total împotriva violenţei. De când ne căsătoriserăm, aflase despre două mici încăierări, ca între bărbaţi, niciuna cu consecinţe grave. De fiecare dată mă muştruluise zdravăn. Ştia că în anumite situaţii puteam fi foarte arţăgos şi încerca să mă tempereze.

Acum părea dărâmată. Vestea o întorsese pe dos, abia scosese două vorbe, deşi în împrejurări similare cu greu o puteam opri. Îi dăduseră lacrimile şi chestia asta mă doboară, aşa că mă apropii şi dau s-o îmbrăţişez.
- Lasă, ne descurcăm noi...

M-aş fi aşteptat ca încurajările să vină din partea ei. O sprijin, luând-o pe după umeri, dar ea mă respinge.
- Cum ne descurcăm, Dragoş?! Avem de plătit rata la casă. Îl avem pe Mihai... Cum, îmi spui?
- Câteva luni, până îmi găsesc ceva, ne ajung banii de la Roata Norocului... Ultimele patru ediţii.
- Tu glumeşti?! Să zici mersi dacă tipu' ăla nu-ţi face plângere la Poliţie.
- Ce legătură are una cu alta? Am un contract, Daria...
- Şi în contract scrie că poţi să-i baţi, să-i insulţi şi pe urmă să-ţi dea banii, nu-i aşa?! Eşti copil!

Trebuie să fumez, discuţia începuse să-mi dea dureri de cap. O las pe Daria plânsă, cu felia de tort neîncepută, îmi iau ţigările şi bricheta şi mă retrag pe terasă. Are dreptate, e posibil să rămânem fără banii ăia. Iar ca să-i dau în judecată, în afara onorariului pentru avocat, exista o probabilitate destul de ridicată de a pierde procesul şi aş putea fi obligat să le plătesc şi daune. De-abia acum realizam în ce rahat intrasem.

Şampania m-a ameţit cât să adâncească şi mai tare rana. Mă consolez că mâine, după un somn bun, o să privesc dezastrul cu alţi ochi. Dau să intru în casă, dar mă ciocnesc de Daria. Simte nevoia unor explicaţii suplimentare şi asta mă enervează. Cred că am încasat suficiente lovituri pentru o singură zi.
- Şi acum, ce urmează? mă întreabă senină, în timp ce-şi trage scaunul.

Pare să fi depăşit prima undă de şoc.
- Nu ştiu... Încerc la alte televiziuni.
- Tu auzi ce vorbeşti?! Ce televiziune te mai angajează după scandalul ăsta? M-ar mira să te primească şi la Godot... Ţi s-a dus buhul de recalcitrant, de bătăuş, de om care face probleme pe unde ajunge.
- Zău?! Chiar aşa?
- Ţi-ai găsit momentul să fii ironic. Degeaba ai talent cu carul, dacă te porţi ca un derbedeu.
- Tu n-ai fost acolo, Daria... Îi cunoşti prea puţin pe cretinii de la VIP TV. Ne tratează ca pe ultimii papagali.
- Crezi că are importanţă dacă-ţi dau dreptate? Vrei să schimbi tu lumea? Ştii bine, aşa merg treburile în showbiz. N-a fost ca şi cum ai fi vreun novice. Dacă iubeşti meseria asta, atunci acceptă-i regulile. Dacă nu, du-te şi dă cu mătura la teatru... Sunt convinsă că acolo n-o să te mai supere nimeni.
- Mda, bine... Fii sigură că nu mi-e ruşine să dau cu mătura, dacă-i nevoie.
- Dragoş, în meseria ta, alţii fac regulile. Pricepe odată! Bun, pot înţelege, te-ai răcorit, aveai o chestie personală cu Marius. Dar tocmai în public ţi-ai găsit, în sediul televiziunii, de faţă cu directoarea şi colegii lui?!
- Ai dreptate. Am greşit.
- Doar atât?! Sunt foarte curioasă cum o să ne descurcăm.
- O să-mi găsesc ceva. Orice... Dacă e nevoie, renunţ la actorie, bine?

Mă ridic rapid, intru în casă fără să-i aştept replica. În momentul ăsta, continuarea discuţiei ar agrava lucrurile. Ar isca un scandal domestic de care vreau să mă lipsesc.

Când trec prin bucătărie, Dariei îi sună mobilul. Era Vanda Roca, mama lui Tudor, băieţelul cu care Daria făcea meditaţii la engleză. Îi dau telefonul şi mă trimite să deschid poarta. Băiatul era cu un an mai mare decât Mihai şi se împrieteniseră de când Tudor începuse să vină la noi la meditaţii. Părinţii lui o găsiseră pe Daria printr-o recomandare, iar aranjamentul le convenea şi pentru că locuiau foarte aproape, tot în Voluntari.

O salut pe Vanda, după ce îşi ia rămas bun de la Tudor şi îi urează spor la treabă. Femeia urcă sprintenă într-un BMW X6 negru şi îmi face semn cu mâna înainte de-a pleca. Abia reuşesc să schiţez un gest, atât de dărâmat sunt.

În timp ce Daria îşi începe ora de engleză cu Tudor, îl rog pe Mihai să nu-i deranjeze şi mă retrag în biroul de la etaj. Pe site-ul OLX.ro găsesc sute de locuri de muncă. Le exclud din start pe cele legate de actorie, puţine la număr, foarte prost plătite şi cu minime cerinţe de experienţă sau talent. Până mă lămuresc dacă mai am vreun viitor în televiziune, ar fi bine să mă gândesc la variante. M-ar tenta, măcar temporar, să fac taximetrie la Uber, însă Golful nostru prăfuit nu se încadrează în exigenţele firmei. Joburile de instalator, electrician, zidar sau alt gen de meseriaş sunt şi ele excluse. Iar să muncesc în străinătate am urât dintotdeauna. Mai exact, am urât din momentul în care un foarte tânăr actor, bun prieten, altfel tonic şi pozitiv, a plecat disperat în Germania, pentru că nu-şi găsise un rost în ţară. Acolo, în scurt timp, s-a produs tragedia. Într-o clipă de depresie, s-a aruncat sub roţile trenului. Câteva zile am încercat să-mi dau seama ce i s-a întâmplat. Ce a fost în mintea lui Cornel? Cât de dureros trebuie să fi trăit sentimentul inutilităţii, al eşecului profesional? Cornel iubise teatrul, iubise nespus actoria. Îl măcinase încontinuu faptul că, sub presiunea constrângerilor materiale, acceptase orice, acceptase să joace în Bucureşti roluri minore, insignifiante, mult sub talentul său, să alerge tot timpul după puţinii bani de supravieţuire. Într-un cuvânt, se simţise umilit. La o bere, îmi povestise cu mult umor, dar şi cu amărăciune, cum încercase să intre prin concurs la două teatre de stat din Capitală, unde jocurile fuseseră deja făcute. Ieşise de la interviuri plin de furie. Sentiment pe care îl trăisem şi eu, cu ani în urmă. Lui îi plăcuse în mod special scena, contactul direct cu publicul. Televiziunea şi filmul îl atrăseseră doar din perspectiva banilor. Mult timp mă gândisem la ce însemna să fii un actor atât de talentat şi să-ţi găseşti sfârşitul într-o gară din Germania, departe de cei dragi, fără speranţe, dezamăgit de ce-ţi oferise viaţa.

Citind anunţurile cu locuri de muncă, mi-l imaginam pe Cornel. Îmi imaginam disperarea lui. Conflictul său interior. Lucrase ca muncitor necalificat într-un supermarket din Berlin, unde împingea cărucioare cu marfă, în timp ce visa la aplauzele spectatorilor. Mă cutremuram că aş putea ajunge în aceeaşi situaţie. Uneori, drumul de la extaz la agonie era atât de scurt! Şi de dureros.

Anunţurile de pe OLX mi se derulară prin faţa ochilor, dar parcă mi se pusese o ceaţă, le vedeam ca prin vis: consilier vânzări, mecanic auto, operator calculator, ospătar, operator pariuri sportive, arhivist, DJ part-time, model pentru mascotă, animator petreceri, solist de muzică uşoară, fotograf, manager club de noapte, coregraf, bucătar, copywriter... Deja obosit, riscam să mă cuprindă şi mai tare depresia. Încerc să rămân optimist. Mai erau şi alte televiziuni în afară de VIP TV. N-o fi dracul chiar atât de negru. La urma urmei, Roata Norocului avusese succes până de curând, iar succesul fusese, cumva, legat şi de numele meu.

Mă duc la geam şi-mi aprind ţigara. E foarte cald pentru sfârşitul lunii mai. Dincolo de gardul din spate al casei este o livadă de meri. Aparţine unei unităţi militare, de fapt Serviciului de Informaţii Externe, SIE. Când înfloreau copacii, era o plăcere să-i priveşti. Florile căzuseră şi pe iarbă părea că ninsese din loc în loc, unde vântul adunase grămezi de petale albe.

Nici nu ştiu cum a trecut ora de meditaţie. O aud pe Daria ieşind pe terasă la o cafea, împreună cu Vanda, care îl lăsase pe Tudor să se joace pe consolă cu Mihai. Fumez la geam mascat fiind de balcon, aşa că aud ce discută cele două femei fără să fiu văzut. Se înţeleg bine, prietenia dintre copii a contribuit decisiv la relaţia dintre mămici. Daria îi spune Vandei că Tudor face progrese la engleză. Dacă ar continua şi în vacanţa de vară, ar ajunge la un nivel intermediar de conversaţie. Vanda e bucuroasă de idee. Apoi o întreabă pe Daria dacă are probleme, că pare supărată.

După un timp de tăcere, Daria îi împărtăşeşte necazul.
- Cu Dragoş ar fi nişte... hai să le zicem, probleme. L-au anunţat că i se suspendă emisiunea din toamnă. Partea proastă e că ar trebui să primească banii pe ultimele patru ediţii şi... sunt şanse mari să nu-i mai vadă deloc.
- De ce?!
- Mă rog... e complicat. Mi-e şi jenă să-ţi spun.

Şi mie să ascult pe furiş, dar sunt foarte curios.
- Daria, dacă te pot ajuta, cu mare drag.
- Mulţumesc, e greu să mă ajuţi... Dragoş a făcut-o lată. L-a bătut pe producător, chiar în sediul televiziunii. Erau în şedinţă cu directoarea... Un întreg scandal, îţi dai seama.
- Dar ce s-a întâmplat?!
- S-au acumulat tensiuni. Plus o antipatie reciprocă. Plus anunţul cu suspendarea emisiunii. Plus firea războinică a lui Dragoş, pe care uneori nu-l înţeleg...

Nici eu nu mă înţelegeam de multe ori.
- Ar fi putut să se abţină... Dar e prea orgolios. Şi cu cine? Cu cei care-l plătesc?!
- Sunt convinsă că o să găsească altceva... E un actor foarte talentat.
Mersi, Vanda, eşti drăguţă.
- Poate lucra la orice televiziune, Daria. Are charismă, notorietate, un CV... doar nu-i un necunoscut de pe stradă.
Dragă Vanda, dacă mai continui mult cu complimentele astea, mă duc cu CV-ul direct la CNN.
- Încerc să văd dincolo de aparenţe - producătorii din televiziuni sunt o castă, Vanda. Îşi fură reciproc actorii, şi-i rotesc între ei, iar când apare unul ca Dragoş, care suportă greu mitocăniile şi are antecedente în materie de altercaţii... mi-e teamă că au de unde alege.

Punct ochit, punct lovit. Îmi era teamă de acelaşi lucru.
- Dragoş mai are vreun job, în afară de cel din televiziune?
- Nu. Colaborări sporadice... Rareori reclame, prezentări la câte un eveniment, spectacole de club într-o trupă de teatru independent. Nu ştiu cum o să facem cu rata la casă, sincer.
- Aş vrea să te încurajez să vezi partea plină a paharului, Daria. Sunteţi o familie reuşită, aveţi un copil extraordinar... Dacă totul s-ar reduce la bani, înseamnă că eu ar trebui să radiez de fericire, nu-i aşa?

Pe Vanda o văzusem oricum, dar nu nefericită. O brunetă senzuală, echilibrată, cu un uşor aer misterios, al cărei fizic ar trezi interesul oricărui bărbat cu pretenţii. Întâmplător sau nu, se nimerise ca soţul ei, Viktor Roca, să fie milionar, în Top 300 cei mai bogaţi români.
- Înclin să cred, fără vreo urmă de ironie, Doamne fereşte, că problemele tale sunt un pic mai uşor de suportat, îi replică Daria.
- Depinde cum priveşti lucrurile... Când sunt în joc chestiuni existenţiale, pierderea unui cămin sau asigurarea traiului zilnic, atunci da, se nasc tragedii... Dar crezi că aspectele care ţin de sentimente, de relaţia în cuplu, de respectul reciproc, generează altceva decât drame? Cunosc oameni cu bani de o mie de ori mai nefericiţi decât aţi putea fi voi doi acum. Fără să bagatelizez suferinţa voastră...Ca să nu mai vorbesc de cei bolnavi. Ştii cum e, mai bine cerşetor viu, decât rege îngropat.
- Să înţeleg că ai vreo problemă de...?
- A, nu, suntem sănătoşi, slavă Domnului! Şi eu, şi Viktor, şi Tudor... Însă unii bărbaţi manifestă un egoism exacerbat. Lipsesc cam toată ziua, uneori zile la rând, iar când vin acasă fie par absenţi, fie îşi descarcă frustrările în sânul familiei... Pe urmă spiritele se încing inevitabil şi Tudor suferă enorm... Din păcate, Daria, la nervi oamenii îşi pierd bruma de inteligenţă.

Aici m-a lovit în plin.
- Îmi pare rău să aud asta, Vanda...
- Ţi-am spus-o doar ca să vezi că există suficiente motive de optimism cât timp sunteţi sănătoşi şi vă iubiţi.

Habar n-aveam ce era acum în mintea Dariei, însă, în ce mă privea, greu mă puteam consola cu faptul că şi bogaţii plâng.
- Mi-e teamă de ce va urma. Am construit atât de greu căminul ăsta, ne-am bucurat de el şi dintr-odată... Cum o să-i spun lui Mihai?
- Poate n-o să fie nevoie... Încearcă să rămâi optimistă. Orice problemă are cel puţin o rezolvare, să ştii. Chiar şi micile mele contre cu soţul, de care-ţi ziceam adineauri.
- Dar eu nu vreau să mă întorc într-un apartament de bloc, Vanda. Nu vreau. Mai bine mă mut la ţară şi cresc animale. Serios!
- O să se rezolve, stai liniştită... Primul şoc emoţional este cel mai greu de depăşit. Mâine o să vezi lucrurile altfel, o să vezi imaginea de ansamblu. Sunt convinsă că Dragoş se gândeşte deja la o soluţie.

Da, sigur, eram plin de soluţii. Adevărul e că mă lăsasem în voia sorţii. Era evident că o să vină şi momentul ăsta, mai devreme sau mai târziu. Nu puteam ieşi la pensie de la Roata Norocului. Dar cumva trăisem cu impresia că voi trece, inevitabil şi firesc, de la o etapă la alta, de la un show de televiziune la altul, că voi face paşi înainte, nu înapoi. Doar că astăzi îmi complicasem singur existenţa.

Aş vrea să le întrerup confesiunile, simt că duc într-o fundătură. Cobor la parter şi ies pe terasă, salutând-o pe Vanda. Îmi fac de treabă cu un trandafir agăţător, pe care îl leg de suportul din lemn. Cum bănuiam, Daria e gata să plângă.

Vanda se pregătea să plece, se ridică şi o îmbrăţişează.
- Trebuie să ajung acasă... Sună-mă, te rog. Oricând.
- Bine, OK... Cu Tudor ne vedem marţi la aceeaşi oră?
- Da, sigur, marţi, la şase.
- Mulţumesc mult pentru...
- O să fie bine, ai să vezi.

Se îmbrăţişează din nou. Încep să mă simt penibil. Ce căutam acolo?! Vanda îşi ia rămas bun, îi răspund cât pot de politicos, apoi intră în casă cu Daria, să-l recupereze pe Tudor din living, unde juca FIFA 19 cu Mihai. Îl aud pe băiat protestând, ar vrea să mai rămână. Însă tonul Vandei e suficient de autoritar încât să-i înăbuşe eventualele insistenţe.

Suntem din nou singuri, pe terasă. Îmi aprind ţigara. Zilele astea o să fumez mult. Ne uităm unul spre altul, de fapt privind în gol. Parcă ar vrea să-mi accentueze sentimentul de vinovăţie, are nevoie de o descărcare emoţională şi nu ştiu dacă sunt pregătit.
- Ce facem, Dragoş?

Grea întrebare.
- Vrei un răspuns acum, pe loc?
- Bine că lui Marius i-ai putut da răspunsul pe loc... În plină figură.
- Iar începi?!
- Da! Suntem într-un mare rahat, Dragoş, înţelegi? Pot şi eu să mă revolt puţin sau trebuie să înghit cu noduri, în tăcere?
- Ai libertatea să faci ce vrei... dă-mi două palme, dacă te ajută.
- Nu fi mitocan!
- Nu sunt. Dar chestiile astea se întâmplă.
- Zău!? Da' unde te crezi, în comuna primitivă, când se reglau conturile cu parul? Erai altfel, Dragoş... De unde răbufnirile astea de mardeiaş de cartier? Ce nemulţumiri, ce neîmpliniri atât de profunde ai în viaţă? Ce se întâmplă cu tine?!

La ultimele două întrebări se ambalase cam tare. Cât să o audă Mihai şi să bage capul pe uşă.
- Iar vă certaţi?!

Daria îl linişteşte, ca de obicei.
- Nu-i nimic, Mihai, vorbesc cu tatăl tău. Hai, du-te la joacă.

Ca mulţi copii singuri la părinţi, Mihai reacţionează când ne certăm. Îi este teamă. Vrea să ne vadă fericiţi, orice dezechilibru îl clatină şi pe el. Ar fi prematur şi inutil să-l încărcăm cu problemele noastre, dar deja mă gândesc cu groază la momentul ăla.
- Ai putea să eviţi chestiile astea de faţă cu Mihai, îi atrag atenţia cât pot de împăciuitor.
- Şi tu ai putea să eviţi multe lucruri.
- De pildă?
- Vrei să-ţi desenez? Chiar am vorbit degeaba? Mă scoţi din sărite cu ironiile tale de doi lei!
- Nu înţeleg unde vrei să ajungi.
- Nicăieri! Aş ajunge la o mânăstire. Poate acolo îmi găsesc, în sfârşit, liniştea.

Pleacă în viteză, să n-o văd plângând. Dacă aş fi pierdut jobul pur şi simplu, fără alte incidente, oare ar fi fost aceeaşi atmosferă? Mă întreb de ce trebuia Daria să caute de fiecare dată un vinovat. Poate ca să scape de o parte din povara de pe umerii ei. Sau să se răcorească lovind într-un sac de box.

Prevăd c-or să vină zile grele.

Băiatul de pe pod

M.R. Carey
Băiatul de pe pod
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma



***
Intro

M.R. Carey (născut în 1959 în Marea Britanie) este un prolific scriitor de romane, scenarii şi benzi desenate. În prezent scrie pentru DC şi Marvel, contribuind, printre altele, la seriile X-Men şi Fantastic Four. Romanul Fata cu toate darurile, din 2014, ecranizat în filmul cu acelaşi nume lansat un an mai târziu, a fost un adevărat fenomen de piaţă, atât în Marea Britanie cât şi în Statele Unite. În 2017, Carey a publicat şi continuarea: Băiatul de pe pod.

*

Oamenii de ştiinţă şi militarii din staţia Rosalind Franklin lucrează cu disperare să salveze lumea de pandemia ce ameninţă să distrugă întreaga civilizaţie.
Greaves, un băiat de cincisprezece ani, instabil emoţional, eminent în ştiinţele naturii, dar marginalizat de adulţii din staţie, pare să fi găsit leacul.
Dar, aflaţi în pragul colapsului, destabilizaţi de anxietatea şi disperarea celor care ştiu că de ei depinde salvarea tuturor, oamenii nu iau întotdeauna cele mai bune decizii.

"O carte fascinantă, deopotrivă o dramă în plină claustrofobie, un thriller palpitant şi o lungă călătorie printr-o lume apocaliptică. Băiatul de pe pod e scrisă neobişnuit de poetic, iar tensiunea creşte cu fiecare pagină." (Barnes and Noble)

Fragment

Cu inima bubuindu-i în piept, Greaves începe să se întoarcă. Foarte încet. Durează aproape un minut. Vede imediat ce anume s-a schimbat în încăpere. A mai apărut o persoană. Un copil. De sex feminin şi cu vârsta (nu poate decât să o estimeze) între nouă şi zece ani.

Fetiţa nu se mai mişcă acum. Şi nici nu se uită spre el. Este la fel de imobilă ca flămânzii adulţi şi are pe chip aceeaşi expresie absentă. Ochi gri-deschis, lăsaţi în jos; gură întredeschisă. Păr roşu şi drept, atârnându-i pe obraji şi ascunzând aproape de tot o cicatrice încreţită care începe deasupra unui ochi, îi traversează obrazul şi se termină într-o cută a gâtului.

Nemişcarea ei este perfect convingătoare, numai că nu a fost aici mai devreme. Prin urmare, ea trebuie să se fi mişcat. Cel mai probabil a ieşit din bazinul central al sălii, acum gol. Dar, la fel de bine, putea să fi apărut din spatele altui flămând. Este destul de micuţă ca să fi fost complet acoperită de un trup de adult.

Oare să fi fost tot timpul aici, iar Greaves să n-o fi observat? Greu de crezut. Este singurul copil. Este o anomalie. Ceilalţi flămânzi, în acelaşi tip de salopete de lucru, cu acelaşi logo pe buzunarul de la piept, au fost angajaţi ai acestui complex până în momentul contaminării. Fata ar fi trebuit să iasă în evidenţă de la bun început.

Plus că este îmbrăcată mai ciudat, dacă stai să te gândeşti că flămânzii poartă doar zdrenţele murdare rămase din hainele pe care le purtau atunci când au fost muşcaţi şi infectaţi. Pentru că, dacă fata asta este cu adevărat o flămândă, înseamnă că la momentul contaminării era costumată pentru un bal mascat. Peste sprâncene i-au fost trasate linii duble, dar cam neregulate, în albastru şi galben; şi alte două asemenea pe mijlocul nasului. Poartă o cămaşă bărbătească, cu dungi fine, care-i atârnă până la genunchi pe trupul slăbuţ, şi este încinsă în talie cu o curea împletită din fâşii de piele maro. De ea sunt agăţate zeci de obiecte diferite, care seamănă cu nişte brelocuri. Greaves observă un craniu, un chip zâmbăreţ, un picior de iepure, un pantofior. Sub cămaşa largă, fetiţa este îmbrăcată cu partea superioară a unui costum de scafandru. În picioare nu are nimic. Este desculţă.

Să fie o flămândă? Dacă da, atunci nu există nicio explicaţie pentru faptul că s-a arătat vederii şi apoi a încremenit din nou. Pentru că flămânzii nu cunosc decât două stări: ori stau încremeniţi, ori aleargă din toate puterile după hrană. Nu fac niciodată mişcări deliberate pentru ca să se oprească după aceea. Doar oamenii sunt în stare de asta.

Şi invers, dacă fata este om, atunci de ce flămânzii nu-i percep mirosul şi nu reacţionează la el? De ce nu se reped asupra ei ca s-o devoreze? Imposibil să fie dată cu blocant. Beacon este unicul loc din toată Marea Britanie unde se produce gelul protector, iar fata asta nu vine din Beacon.

Pe Greaves îl sperie nesiguranţa. Chiar şi cea mai măruntă ambiguitate nerezolvată îl face nefericit până în adâncul sufletului, îi dă mâncărimi în creier, îi aduce lacrimi în ochi.

Mâna îi alunecă foarte-foarte-foarte încet până la buzunarul vestei antiglonţ. Acolo păstrează un suvenir care-i aduce mângâiere atunci când îl atinge. Îl găseşte şi îl învârte între degete. Un obiect mic, colţuros. Un dreptunghi plat, uşor convex într-o parte. Cu vârful arătătorului, Greaves atinge uşor o grilă micuţă de difuzor.
Activează poarta stelară, căpitane, articulează el cuvintele mute.
Stea neutronică în spatele tău.
Venim cu gânduri paşnice de pe Planeta Pământ.

Tableta aceasta din plastic provine de la o jucărie. Are un stoc de douăzeci şi patru de expresii, dintre care cinci nu mai pot fi redate. Însă Greaves le cunoaşte pe toate pe dinafară. Cunoaşte toate intonaţiile, toate hârâiturile şi pârâiturile pe care le scoate difuzorul acela minuscul. În momente de criză începe să le recite ca pe o rugăciune. Şi se simte mai liniştit.

La fel se întâmplă şi acum. Însă tot vrea să ştie. Trebuie să clarifice ambiguitatea aceasta înainte de a-i da mintea peste cap, făcându-l să intre în panică. Pentru că panica este un lucru foarte rău în locul acesta.

Recurge la singurul test la care se poate gândi.
- Te văd, spune el, abia mişcându-şi buzele.

În liniştea deplină, şoapta lui ar trebui să fie auzită de fată, dar fără să stârnească simţurile flămânzilor.

Însă fata nu face nicio mişcare. Şi nici nu priveşte în direcţia lui. Oare nuanţa aceea de gri este naturală sau este provocată de infecţie? Greaves este prea departe de ea ca să-şi poată da seama.
- Pe mine mă cheamă Stephen, încearcă el din nou.
Şi din nou nu primeşte niciun răspuns.

Acum face încet un pas foarte mic spre ea, dar se opreşte imediat. Nu se poate hotărî. Dacă se apropie de ea, iar ea se sperie şi fuge de el, va atrage atenţia flămânzilor şi va fi răspunzător pentru moartea ei. Pe de altă parte, dacă şi ea este o flămândă, atunci cu siguranţă că-i va sesiza mişcarea şi îl va ataca. Îşi asumă un risc uriaş chiar uitându-se la ea atât de mult.

Singurul lucru cuminte pe care îl poate face este să se retragă. Dar, dacă se retrage, atunci nu va afla răspunsul. Iar asta i se pare inacceptabil. Imposibil.

Acţionează fără să mai stea pe gânduri. Scoate difuzorul din buzunar. Foarte-foarte-foarte încet.

Nu-i este prea clar ce vrea să obţină cu asta, dar ştie că nu va da înapoi. Mâinile i se mişcă singure: îşi analizează decizia după ce deja a luat-o. Arată fetei cutiuţa din plastic roşu, de doar doi centimetri şi jumătate în lăţime. O întoarce pe toate părţile.

Încearcă să facă o scamatorie învăţată de la soldatul Phillips. În mod normal îi reuşeşte, dar în mod normal mişcările lui ar fi mult mai rapide. Este mult mai greu să distragi atenţia cuiva atunci când te mişti cu viteză de melc.

De fapt, nu-i mai greu - este imposibil. Greaves mişcă difuzorul o dată. Încă o dată. Dar nu ar păcăli pe nimeni. Oricine ar şti că îl ascunde acum în palma stângă.

Încearcă din nou, mişcându-şi cu dibăcie (şi foarte-foarte-foarte încet) degetele de la mâna stângă, pentru a masca momentul când strecoară cutiuţa în mâna dreaptă. Flămânzii se mişcă puţin. Cu toată prudenţa gesturilor sale, Greaves nu mai are mult şi îi va trezi. Însă fata tot nu se uită la el, deşi ceva din atitudinea ei pare să sugereze o stare ridicată de alertă. Ceva i-a stârnit interesul, dar Greaves nu-şi poate da seama dacă e vorba despre scamatoria lui sau despre ocazia de a se hrăni cu carnea lui.

Şi nu trebuie să mai continue. Este nevoit să abandoneze scamatoria, ca să nu moară din cauza ei.

Din nou trupul i se mişcă mai repede decât mintea. Prinde între arătător şi degetul mare sfoara care acţionează difuzorul şi trage de ea.

În timp ce sfoara se înfăşoară la loc, în tăcerea mormântală a sălii se aude o voce. Vocea lui Captain Power, inginerul galactic. Înăbuşită de pumnul lui Greaves, pare a veni de nicăieri.
Trebuie să atingem viteza luminii.

Chipul fetei tresare uşor, ca luminat din interior de o scânteie de surprindere pe care nu o poate reprima la timp.

Greaves a aflat răspunsul. Stupoarea care l-a cuprins îi dă un junghi prin inimă şi îi contractă atât de tare diafragma, că îl doare atunci când respiră.

Şi acum? Ce să facă? Trebuie să o ia pe fată şi să plece amândoi de aici. Trebuie să stea de vorbă cu ea (nu suportă să stea de vorbă cu nimeni, dar copiii nu sunt la fel de înspăimântători ca adulţii) şi să afle cine este. Cum de a ajuns aici. Cum de nu-i simt flămânzii mirosul.

Trebuie s-o ducă la Rosie, unde va fi în siguranţă.

În timpul acesta, natura moartă prinde viaţă.

Un porumbel intră prin gaura uriaşă unde fusese pe vremuri acoperişul sălii. Zvâcnind cu putere, toţi flămânzii ridică frunţile în acelaşi timp, aidoma unor maşini care îşi încălzesc motoarele într-o dimineaţă geroasă. Îşi întorc capetele, îşi limpezesc ochii.

Porumbelul se aşază pe un grilaj ruginit (i se zicea oţel "inoxidabil" pe vremuri, dar n-ai cum să împiedici de-a pururi contactul cu oxigenul) şi se uită prin încăpere cu ochişorii lui ca nişte mărgele negre. Capul lui cenuşiu, bătând în albastru, se lasă în jos, se ridică repede la loc. Mai mult ca sigur caută ceva de mâncare şi habar nu are că tocmai a devenit o specialitate din meniul de astăzi.

Flămânzii l-au descoperit deja şi îl privesc ţintă. Se năpustesc toţi ca unul singur. Greaves se vede nevoit să facă şi el acelaşi lucru. Pentru că ajungi să regreţi foarte curând dacă nu dansezi la fel ca restul partenerilor.

Aceşti morţi vii, aceşti răposaţi din punct de vedere ontologic sunt extrem de rapizi. Dar şi porumbelul este rapid. În timp ce întreaga sală erupe în jurul lui, el îşi ia zborul şi pleacă pe unde a venit.

Cel mai iute se mişcă fata. Aleargă pe sub pasăre, se încordează şi sare. Se loveşte de pieptul lui Greaves şi se caţără pe el, punându-şi un picior pe braţul lui, iar celălalt pe umăr.

Băiatul îşi înăbuşă ţipătul. Nu l-a lovit prea tare. Este atât de uşoară că parcă n-ar avea măduvă în oase, la fel ca porumbelul. Însă nu suportă să fie atins, mai ales când nu este anunţat dinainte. O clipă, are sentimentul că s-a spart balonul care l-a protejat până acum. Şi că a rămas în pielea goală într-un spaţiu ostil.

Fata se împinge în el, sare şi se răsuceşte în aer. Întinde mâna şi prinde pasărea din zbor.

Apoi aterizează pe muchia unui zid, sub cerul liber. Îşi încordează picioarele pe betonul neted. Se agaţă cu mâna liberă de un stâlp de susţinere rămas descoperit atunci când s-a prăbuşit acoperişul. Pivotează sprijinindu-se în mâna aceea şi gata.

A dispărut.

O secundă mai târziu, Greaves aude zgomotul făcut de zbaterea - disperată şi inutilă - a aripilor porumbelului. O secundă după aceea nu mai aude nimic. În timpul acesta scurt, mintea lui a realizat o sinteză stranie a tuturor elementelor cunoscute. Şi parcă a văzut-o pe fată zburând; şi parcă zgomotul auzit era al aripilor ei.

Din păcate, reacţia flămânzilor este mai dramatică decât a lui Greaves. Şi mult mai rapidă, pentru că nu este produsă de niciun gând conştient. Flămânzii se izbesc de baza zidului peste care a sărit fata. Primii încep să zgârie betonul umed ca şi cum ar crede că îşi pot croi drum prin el. Dar imediat sunt împinşi cu putere de cei din urmă. Şi sunt striviţi.

Greaves profită de această ocazie, când nu-l bagă nimeni în seamă, ca să iasă din sala pompelor puţin mai repede decât ar fi cutezat în alte circumstanţe. Urcă nişte trepte metalice şi ajunge în locul unde pe vremuri fusese o parcare. Iar acum este o jungle de buruieni înalte cât un stat de om, cu o singură cărare bătătorită printre ele.

Iar în tot acest timp se întreabă întruna: Ce este fata aia? Cum de a putut să treacă printre flămânzi fără să le provoace niciun fel de reacţie? Şi cum de s-a mişcat atât de repede, mai repede chiar decât roboţii aceia făcuţi din carne de om? Cu mare reticenţă, dar cu un entuziasm din ce în ce mai intens, o pune în fişierul din mintea lui într-o categorie în care doar ea este prezentă acum. Pentru că fata aceasta reprezintă o anomalie. Iar anomaliile aruncă în aer vechile teorii şi dau naştere unora noi. Anomaliile sunt deopotrivă periculoase şi magnifice.

Greaves nu se poate abţine. În ciuda tuturor riscurilor, o ia la fugă spre capătul cărării, unde este o bucată mai mare de asfalt, care a reuşit cumva să supravieţuiască invaziei nestăvilite a vegetaţiei. Acolo se află o cabină de pază, cu toate geamurile ţăndări. O barieră, care a fost incapabilă să-şi facă datoria, zace sfărâmată pe jos.

Nici urmă de fată. Însă, dacă în direcţia asta a luat-o, înseamnă că nu s-a putut duce decât într-un singur loc. În vale, la trei kilometric distanţă şi la o altitudine mai joasă cu vreo şaizeci de metri, se află oraşul Invercrae. Acesta este următoarea destinaţie din itinerarul stabilit de domnul doctor Fournier, iar echipa ştiinţifică va ajunge acolo chiar mâine.

Numai că el nu poate să aştepte atât de mult. Mai cu seamă când îl frământă o problemă atât de importantă.

Aşa că se va duce la Invercrae la noapte.

Umbra magiei

Kat Howard
Umbra magiei
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Mihaela Ioncelescu



***
Intro

Pentru proza sa scurtă, Kat Howard a fost nominalizată la Premiul World Fantasy, iar povestirile ei au fost incluse în antologii de top şi au fost difuzate la postul naţional de radio din SUA. Romanul său de debut, Roses and Rot, a fost aplaudat de critica literară şi s-a aflat în finala pentru Premiul Locus. Kat Howard trăieşte în New Hampshire şi poate fi urmărită pe Twitter la @KatWithSword.

*

New York-ul din zilele noastre are o latură necunoscută oamenilor obişnuiţi: Lumea Nevăzută, o societate de magicieni grupaţi în Case ai căror reprezentanţi se luptă pentru supremaţie într-o competiţie neobişnuită.

Când apare de nicăieri Sydney, cu puteri nemaivăzute, iar magia tuturor celorlalţi îşi pierde forţa, intrigile dintre Case se complică şi toată Lumea Nevăzută e cuprinsă de nelinişte.

Dar Sydney urăşte tot ce este legat de magie pentru că adesea cere un preţ prea dureros.

"Personajele puternice şi povestea unei răzbunări fac lectură plăcută, dinamică, perfectă pentru cei cărora le plac magicienii întunecaţi şi imprevizibili." (Kirkus Reviews)
"O scriitoare excepţională!" (Neil Gaiman)

Fragment

Tânăra străbătea în viteză trotuarul aglomerat din New York, spintecând mulţimea asemenea tăişului unei lame. Purta pantofi cu toc cui şi talpă roşie, care o făceau să pară foarte înaltă, şi veşminte negre ce o învăluiau ca un fum, cu faţa încadrată de un păr negru, cu vârfurile vopsite într-un roşu-aprins şi retezat în unghiuri drepte. Era acel gen de femeie pentru care oamenii s-ar fi oprit în loc să o privească, să o observe. Dar nimeni nu o vedea.

Cum păşea hotărâtă pe pavajul de pe Wall Street, cu turla Bisericii Trinităţii înălţându-i-se în faţa ochilor, tânăra se strecura cu uşurinţă, ca o taină, prin puzderia de turişti şi de oameni în costume, fără să atragă nicio privire, niciun fluierat admirativ şi nici măcar atât de obişnuitele ghionturi urbane, nelipsite într-o mare de oameni. Putea trece chiar drept fantomă. O umbră.

Soarele strălucea puternic pe cerul de un albastru-intens, lipsit de nori, sfâşiat doar pe alocuri de străluciri orbitoare. Vara târzie încingea izul de sudoare sărată cu aromele parfumurilor, amestecându-le laolaltă cu sfârâiala aburindă a tonetelor de mâncare de pe trotuar. Era o zi senină, aproape ca oricare alta.

Tânăra se opri la un colţ de stradă. Ochii cenuşii ca ardezia scăpărară în sus, ţintind o fereastră oarecare de la una dintre clădirile ce străpungeau norii, de parcă ar fi vrut să se încredinţeze că acolo cineva o priveşte. Colţurile buzelor sângerii i se arcuiră în sus, iar Sydney coborî de pe trotuar chiar în miezul traficului. Nimeni nu părea să bage de seamă prezenţa ei, nici şoferii, nici pietonii.

Sydney ajunse în mijlocul intersecţiei şi ridică braţele în aer asemenea unui dirijor pe cale să dea semnalul de început al unei simfonii. Rămase nemişcată preţ de o răsuflare. Două. Trei. Dacă cineva, aflat deasupra iureşului urban, ar fi privit cu atenţie, ar fi putut vedea că buzele tinerei prinseră a se mişca uşor.

În clipa aceea începu totul. Ca la un semn, maşinile din jurul ei se ridicară graţios în aer. Sydney le lăsă să plutească acolo, deopotrivă taximetre ruginite şi limuzine negre cu geamuri fumurii, utilitare de curierat şi un autobuz turistic, purtând afişul celui mai nou succes de pe Broadway. Înălţate la peste trei metri de asfalt, vehiculele pluteau prin intersecţie asemenea unor stoluri prinse într-o stranie migraţie. Un zâmbet sălbatic îi lumină chipul. Dacă oamenii din maşinile plutitoare ar fi reuşit să o zărească, ar fi putut pune rămăşag că sentimentul ce i se întipărise pe faţă este unul de pură încântare. Chiar unul de bucurie.

Însă oamenii din maşinile plutitoare nu o vedeau. Nu se auzea niciun claxon, nicio înjurătură. Niciun suspin, nicio reacţie, nici din partea celor aflaţi în maşinile ce planau acum prin aer, dar nici din partea trecătorilor. Pur şi simplu un zbor lin, acolo unde zborul nu ar fi avut ce să caute.

Sydney dirija maşinile prin intersecţie, prin aer, murmurând uşor şi gesticulând scurt cu mişcări precise care îi împleteau degetele şi mâinile într-un origami complicat, fără niciun efort vizibil.

Şi apoi...

Mâinile îi încremeniră, ca o respiraţie reţinută o clipă. Două. Trei. Braţele coborâră pe lângă trup, iar maşinile ascultătoare se întoarseră pe asfalt la fel de graţios precum îl părăsiseră ceva mai devreme, fără ca fluxul continuu al traficului să se fi întrerupt vreo clipă.

Sydney părăsi intersecţia şi se amestecă din nou în mulţime, fără ca nimeni să întoarcă măcar capul în urma ei, fără ca nimeni să bage de seamă.

Străbătuse deja jumătate din cartier când simţi telefonul ce vibra din buzunar, semnalizând intrarea unui mesaj: "Jobul îţi aparţine."

*

Totul a început cu un mesaj care a sosit pe toate căile posibile. E-mail. SMS. Documente oficiale tipărite pe hârtie albă în format business. Scrisori caligrafiate cu cerneală stacojie şi pecetluite cu ceară. Indiferent de calea pe care o apucaseră, cuvintele erau de fiecare dată aceleaşi:

Roata Norocului a început marea mişcare a Turnantei. Când Turnanta va fi contenit, totul se va fi schimbat.

Dacă, din întâmplare, nu erai un magician al Lumii Nevăzute şi ai fi primit totuşi astfel de mesaje, ele nu ar fi avut prea mare însemnătate. Puteau prea bine să fie hârtia dintr-o plăcintă cu răvaşe ori o eroare în programul de e-mail. Neinteresant şi lesne de înlăturat.

Miranda Prospero era o magiciană şi ştia limpede ce înseamnă mesajul care îşi croise drum până pe masa ei. Era o surpriză, nicidecum una plăcută.

Elegantă şi sigură pe ea, Miranda era o femeie de aproape şaizeci de ani, ale cărei trăsături fuseseră întotdeauna mult prea aspre pentru a fi considerată frumoasă, până când vârsta a fost cea care a făcut dreptate asprimii chipului. Îşi purta acum hainele şi machiajul ca pe o armură, folosindu-i la fel de bine atât ca o mască, cât şi ca un scut de apărare.

Lumina dimineţii răcoroase se revărsa în încăperea în care Miranda era aşezată îndărătul unui elegant birou din lemn de palisandru, un veritabil obiect de artă. Atinse cu vârfurile degetelor marginile scrisorii. Ridică apoi mâinile deasupra hârtiei şi spintecă aerul, rostind câteva cuvinte al căror ecou răsună dur şi amar. Mesajul părea autentic şi era plin de magie - o magie de nepătruns, zăvorâtă cu băgare de seamă -, astfel încât era cu neputinţă să fi fost trimis din greşeală. Dar era prea devreme, mult prea devreme ca o nouă Turnantă să se întâmple din nou. De obicei, ar fi trebuit să treacă cel puţin douăzeci de ani de la o Turnantă la alta. Acum trecuseră doar treisprezece, nici măcar o jumătate de generaţie. În fine, treisprezece ani, cinci luni, o săptămână şi patru zile. Miranda ştia prea bine împrejurările Turnantei precedente. Pentru că acea Turnantă o făcuse, în mare parte, ceea ce era acum.

O lumină fulgeră deodată şi un simbol prinse a pluti în aerul deasupra hârtiei: Rota Fortunae. Zeiţa Fortuna legată la ochi învârte o roată.

Aşadar tot ce era scris era adevărat.

O îmboldi teama ale cărei fire ghimpate i se înfăşurau în jurul inimii. Bineînţeles că se găseau o mulţime de motive pentru care Turnanta se petrecea atât de devreme. Niciunul dintre ele nu avea darul să o liniştească.

Miranda era pregătită. Mai bine zis, se pregătise în fiecare zi a ultimilor treisprezece ani. Trăgea nădejde însă că va avea destulă vreme până când gongul va bate din nou. În tot acest timp s-a străduit să facă din Casa Prospero una dintre cele mai puternice din Lumea Nevăzută. Să aibă un loc cât mai bun. O Casă recunoscută şi îndeajuns de influentă încât nimic să nu o împiedice pe Miranda să găsească pe cineva dispus să lupte în numele ei.

Îşi masă tâmplele cu vârfurile degetelor după care îşi lăsă mâinile pe masă. Ştia prea bine ce înseamnă o Turnantă, regulile şi mizele sale, trecuse deja prin toate acestea, însă de fiecare data diavolul se ascunde în detalii, şi cu atât mai mult o făcea acum. Aşa că Miranda începu să citească:

Oricare Casă poate semna contractul de participare. Oricare campion angajat prin contract va fi considerat membru al Casei cu toate drepturile şi obligaţiile ce decurg de aici pe durata contractului. Odată angajat prin contract, campionul nu va putea fi înlocuit. Orice Casă care nu semnează contractul de participare va accepta toate consecinţele ce se vor răsfrânge asupra membrilor săi, inclusiv moartea şi dispariţia, precum şi pedeapsa excluderii din probele consacrate. Toate acţiunile campionului, angajat prin contract sau de orice alt fel, vor fi decisive pe toată durata înfruntării.
 

Orice Casă care prin acţiunile oricăruia dintre membrii săi, fie el de Sânge sau angajat prin Contract, expune Lumea Nevăzută privirii Banalilor va fi nimicită. Oricare Casă care alege să nu participe va fi nimicită. Orice imixtiune premeditată în desfăşurarea înfruntărilor va avea drept consecinţe deposedarea vrăjitorului de puterile sale magice şi nimicirea Casei vinovate.

Miranda strâmbă din buze. Toate acestea aveau să fie luate în serios ca de fiecare dată, până la capătul primei săptămâni când cel puţin una dintre reguli va fi deja încălcată, dacă nu chiar la sfârşitul celei dintâi confruntări, iar cel ce o va face va invoca la repezeală "Roata Norocului care se învârte" sau ceva asemănător. Lumea Nevăzută îşi iubea regulile, dar numai pe cele care îi conveneau.

Oricare Casă al cărei campion, fie de Sânge, fie prin angajat Contract, moare în timpul unei confruntări va fi scutită de următorul sacrificiu închinat Umbrelor.

Casa care reuşeşte să ocupe cea mai înaltă poziţie la finalul Turnantei va deveni conducătoarea Lumii Nevăzute.

Aceste ultime reguli trebuiau respectate, indiferent dacă erau uşor de îndeplinit sau nu. Pentru că, dincolo de măreţia spectaculoasă şi strălucirea confruntării, aceste ultime două clauze erau cu adevărat scopul Turnantei.

Totul era după cum se aşteptase. Dispoziţiile erau cele uzuale. Nici măcar o surpriză. Vor veni şi acestea chiar în toiul Turnantei. Mereu se întâmpla astfel.

Miranda împături înapoi scrisoarea, pe urmele vechilor îndoituri ale hârtiei, şi o puse deoparte. Casa Prospero urma să îşi respecte blazonul şi să angajeze un campion. Întotdeauna se găseau doritori gata să ia asupra lor toate riscurile de neocolit ale Turnantei în schimbul unei grămezi de bani sau al făgăduielii că vor fi primiţi în rândurile unei Case. Miranda scoase dosarele în care păstra evidenţa celor mai pricepuţi fii şi fiice, a celor mai talentaţi veri lipsiţi de şansa moştenirii unei Case. Dădu la o parte ghemul de teamă care i se cuibărise în coşul pieptului şi începu să pună la cale un plan.

*

- Mama ta îşi va pierde minţile când va afla că vrei să faci aşa ceva, spuse Laurent.
- În ceea ce o priveşte pe Miranda, eu nu mai sunt fiul ei. Şi sunt convins că va face în aşa fel încât cel pe care îl va angaja să îi fie campion să afle că eu nu sunt decât un obstacol ce trebuie îndepărtat din drumul ei spre putere.

Grey luă două pahare şi turnă un whisky cu o puternică aromă de fum de turbă, după care aşeză sticla înapoi în căruciorul pentru băuturi.
- Noroc!

Cei doi stăteau la masa din lemn masiv din apartamentul lui Laurent. Totul în jur era doar sticlă şi crom, granit şi lemn deschis la culoare, în apartamentul situat la o înălţime considerabilă, unde luminile şi zgomotele New Yorkului rămâneau doar un spectacol mut la picioarele lor. Laurent era priceput în ceea ce priveşte magia norocului şi a şansei, aşa că mizase pe iscusinţa lui şi pe alte câteva abilităţi mult mai banale ca să încropească un portofoliu de investiţii cât se poate de rentabil.
- Chiar crezi asta? întrebă Laurent. Chiar şi când va afla că te reprezinţi singur? Adică, la un moment dat confruntările vor deveni mortale. Ştiu că nu vă mai vorbiţi, dar chiar crezi că îi va fi totuna dacă vei muri?

În urmă cu cinci ani, Laurent le-a cumpărat părinţilor săi o casă în Pacificul de Nord-Vest, la o distanţă de două ore la nord de Seattle. "Pădure şi apă, asta este tot ce îmi doresc", obişnuia să îi spună tatăl său. Mama lui mai adăuga pe lista de dorinţe câţiva nepoţi pe care să îi răsfeţe. "Şi cu siguranţă că avem suficient loc aici ca să vii să ne vizitezi." Le-a spus că va începe întâi cu pădurea şi apa, iar ziua în care le-a pus cheile casei în mână a fost una dintre cele mai fericite din viaţa sa. Din cauza depărtării şi a rutinei zilnice, Laurent nu apuca să-şi vadă părinţii decât o dată sau cel mult de două ori pe an, dar asta nu însemna că nu se iubeau unii pe ceilalţi. Nu îşi putea închipui că părinţii săi ar putea spune cu sânge rece că el nu este altceva decât un obstacol.
- Dacă s-ar coborî să vorbească într-un fel sau altul despre aşa ceva, nu ar pierde ocazia să îmi aducă aminte că doar atât sunt pentru ea, spuse Grey după care îşi schimbă glasul, maimuţărind tonul Mirandei. Am avut un excelent loc asigurat pe lista de moştenitori ai Casei Prospero, iar excluderea de pe acea listă se datorează în exclusivitatea nesăbuinţei mele. Am acceptat consecinţele acţiunilor mele, care nu s-au stins nici acum, adăugă el.

Rânji şi sorbi din pahar.
- Maică-ta e tare dificilă, râse Laurent.
- Crede-mă, ştiu asta, spuse Grey.

Trecuseră deja trei ani de când îl dezmoştenise. Întreaga procedură a fost extrem de paşnică, doar lovituri din condei şi fluturări de hârtii trimise dintr-un birou în altul.

Ruptura dintre ei a apărut din cauza magiei. Grey se simţea bine atunci când îşi depăşea limitele, căutând să ajungă la putere în feluri de neimaginat pentru Miranda. În adâncul sufletului, era o tradiţionalistă. A considerat că el a întrecut limita, aşa că i-a luat totul. Din clipa aceea, nu şi-au mai vorbit.
- Ah, dacă tot vorbim despre familia ta... spuse Laurent.
- Chiar trebuie? mormăi Grey, afundându-se mai adânc în fotoliu.
- Ieri m-am întâlnit din întâmplare cu verişoara ta, Madison. Arată tare bine. Am stat de poveşti la o cafea.
- Aha, arăta în felul ăla de bine! se strâmbă Grey.
- Fustangiule, nu totul se învârte în jurul sexului, îl ironiză Laurent, clătinând dezaprobator din cap.
- Probabil, dar mare parte, da. Deci, ce mai face? N-am mai văzut-o de când a terminat şcoala.
- Spunea că tocmai a devenit partener într-o firmă mare de avocatură, Wellington & Ketchum, parcă?
- O firmă bună. Şi Casa Prospero se foloseşte de serviciile ei. De fapt, probabil că ăsta e motivul pentru care e şi ea acolo. Aproape toate Casele au oameni în diverse locuri care să se ocupe de afacerile lor banale. E mai bine să lucrezi cu cei din familie, pentru că înţeleg cât de importantă este magia şi nu se plâng că trebuie să păstreze discreţia.

Oamenii nu prea aduceau vorba despre asta, însă astfel de lucruri se întâmplau. Când şi când, magicienii unor Case fie nu erau destul de pricepuţi încât să poată rămâne în Lumea Nevăzută, fie alegeau să renunţe la puterea lor. Aceştia erau izgoniţi, însă nu prea departe. Poate că Lumea Nevăzută se ascundea de cea a Banalilor, însă înţelegea foarte bine că face parte din ea, iar cineva trebuia să se ocupe şi de toată hârţogăria aceea.
- M-a întrebat despre Turnantă şi nu părea prea surprinsă că participi şi tu, a spus Laurent.
- Nu mi-aş fi imaginat că i-ar păsa vreodată de aşa ceva, răspunse Grey ridicând nepăsător din umeri şi îşi termină băutura. Ţi-ai găsit campionul?
- Cred că da.
- Crezi? întrebă Grey şi îşi turnă din nou whisky în pahar, după care îi întinse sticla lui Laurent, însă acesta refuză. Începe cât de curând. Ar trebui să ai pe cineva pregătit. Asta dacă nu cumva te-ai răzgândit şi te-ai hotărât să te reprezinţi singur. Nu e ca şi cum n-ai avea destul talent şi curaj să te descurci bine.
- Mulţumesc. Dar, nu. Deocamdată vreau să văd cum decurg lucrurile înainte să încerc eu, aşa că rămân la varianta unui campion. Nu a semnat contractul încă.
- Crezi cu adevărat că nu o va face? Poate ar trebui să o inviţi aici şi să o impresionezi cu tot ce ai de oferit, flutură Grey din mână spre fereastra prin care luminile oraşului sclipiră ca nestematele împrăştiate pe o bucăţică de catifea.
- Ha, ha. Nu e vorba despre asta, presupun că e mulţumită de contractul pe care i l-am oferit, însă cred că este destul de pricepută cât să-şi permită să-şi aleagă preţul. Mai mult decât pricepută, spuse Laurent, trecându-şi mâna peste părul negru tuns scurt. Magia ei a fost uluitoare, complicată şi delicată în acelaşi timp, complet ascunsă Banalilor. Chiar şi celor prinşi în ea. Nu am mai văzut pe nimeni care să poată face o astfel de magie. A intrat şi a ieşit din vrajă ca şi cum asta ar obişnui să facă în fiecare marţi.

Flamura neagră. Cronicile kanjerilor

Miloś Dumbrač
Flamura neagră. Cronicile kanjerilor. Cartea întâi
Editura Vremea, 2018

***
Prezentare

O carte fantasy pasionantă, din colecţia ICAR, ce ne poartă într-o lume întunecată, măcinată de luptele dintre zei şi oameni, dintre bine şi rău, dintre dreptate şi nedreptate. Înfruntările merg pe mai multe planuri, iar spaţiul imaginat pare să fi împrumutat din realitatea zilelor noastre răni mereu actuale precum corupţia, minciuna, inegalitatea.

Kanjeri Saga 1 - Flamura Neagră
- sinopsis -

În imperiul Akkaşului, condus din cetatea cu acelaşi nume de Împăratul-Zeu, Unicul Ce Poate Fi Adorat, oştile omeneşti cuceresc şi înrobesc întreaga lume cunoscută, în timp ce kanjerii, "Pieile-de-Fier", vânează zeii duşmanilor pentru a-i rafina în esenţă-de-zeu folosită la magie şi război. Odată cu dispariţia misterioasă a suveranului, plecat în altă lume fără explicaţii (deocamdată), statul se clatină pe marginea dezastrului.

În Cetatea-Lumii, două grupări, ambele deocamdată interesate să ascundă poporului lipsa Unicului, se pregătesc prin intrigi, crime şi corupţie pentru momentul când se vor înfrunta făţiş ca să acapareze puterea: pe de-o parte, "Conspiraţia Moşilor", condusă de-un stihin (mag ce controlează un element al naturii) ambiţios şi arogant, de şeful Şoptitorilor (spionii) şi de Marea Preoteasă, ca reprezentanţi ai aristocraţiei; de cealaltă parte, clica Împăratului, condusă de Concubina Sa, maestră în artele iatacului, uniţi prin faptul că sunt urâţi de toţi, dar şi că în secret sunt beneficiari ai unor calităţi infernale, acum blocate de închiderea Porţilor spre Unic (de fapt demon). Prins între cele două conspiraţii, folosit şi urât de ambele, oscilează şeful unei bande de tâlhari, el însuşi de fapt purtător de Poartă, dar şi al unei săbii blestemate, Neagra.

În provincia mărginaşă a Yzandjanului, fostul rege-mag recent alungat de Imperiul invadator declanşează rebeliunea separatistă şi-l pune pe fugă pe guvernatorul vicios şi dependent de droguri (de esenţă-de-zeu), care se trezeşte prins în evadarea disperată alături de un grup pestriţ: o puştoaică vrăjitoare care de fapt e demon, un malac războinic şi-un fost demnitar scârbit în care este blocat un zeu defect, ambii până nu demult doar iluzii magice acum deveniţi reali, un băieţel care poate vorbi cu păsările şi, fireşte, şeful gărzii sale, un tânăr arătos care îi este şi amant. Din cauza lor, sub munţii garhilor (umanoizi subpământeni) ia naştere accidental Împăratul Sălbatic, Zeul Nebun de Sub Munte, care-i transformă pe aceştia într-un potop invadator.

În Gova, continentul sălbatic locuit de barbari, Oastea Imperială, de obicei îndrumată de la distanţă de Unic prin Muţi, rămâne fără conducere şi suferă o înfrângere zdrobitoare în faţa Hoardei, un imperiu mişcător de paoni (oameni-cai) înrobiţi de vauri (oameni-vulturi). Un obrak (colonel) ambiţios, Naboullen, se auto-proclamă Împărat-Nou şi conduce o retragere disperată prin luptă peste stepă, încercând să salveze măcar o parte din soldaţi pentru a cuceri Akkaşul. Din moarte se întorc Triarhii, trei foşti kanjeri, care învie cadavrele Pieilor-de-Fier ucise, drept Neîntregi, şi îi primesc alături de ei pe kanjerii vii alungaţi de Naboullen, auto-declaraţi Întregii. Relaţiile dintre Întregi, Neîntregi şi Oastea Împăratului-Nou sunt ambivalente, toate cele trei facţiuni fiind ostile între ele, dar unite deocamdată de ameninţarea Hoardei.

Fragment
Capitolul 1. Gova

- Uite-i cum vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Uruh şi strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu-i răspunse nimic, nici alţi kanjeri din pâlcul său; doar scundacul Gano, veşnicul lor glumeţ, chicoti mai mult din obişnuinţă. Câţiva aruncară o privire fugară către Mut, însă acesta rămase nepăsător, cu steagul în jos. Se liniştiră şi începură din nou să se legene de pe un picior pe altul, ca să nu înţepenească. Aşteptau de două ceasuri în ploaie şi deja muşchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Saki îşi scutură apa din părul negru şi-şi reaşeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decoraţii. Stângaci fiind, ţinea lancea pe dos faţă de restul grupului; din fericire era ofiţer şi încheia careul de războinici în colţ, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formaţia. Îl enerva torentul cald ce şiroia necontenit din văzduhul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri. Ca să simtă cerul.
- Crezi că o să se ivească vreunul? şopti Kivo, recrutul pe care îl aşezase lângă el ca să îl supravegheze în luptă, nevoie pe care nu o simţea cu privire la ceilalţi, veterani ai Campaniei de Răsărit.
- Ce, zeu? Nu, nu prea cred. La început erau mulţi, ce-i drept, nenumăraţi, însă i-am împuţinat noi. Acum mai mult ne batem cu barbarii. Fanatici. Nu se lasă de credinţă şi trebuie să-i omorâm, slăvit fie Unicul.

Kivo dădu să pună şi întrebarea vădită, dar căpitanul îl fulgeră cu o căutătură aspră. Recrutul înghiţi în sec şi se întoarse din nou spre versant, privind şirurile nesfârşite care clocoteau de-a lungul stâncilor, apropiindu-se cu răcnete ritmate. Saki se uită în spate, peste rândurile de infanterie uşoară ale ariergărzii, către Ochiul-Lui, călare pe mastodontul împlătoşat, adus cu greu de dincolo de mări şi ţări.

De ce era magul aici? Oare pentru că obositul corp expediţionar era depăşit de băştinaşi cu cinci-şase la unul, iar ambuscarea lor pe fundul pasului muntos le micşora şi mai mult şansele de a scăpa vreunul cu viaţă? Sau Gloria-Sa Împăratul aştepta apariţia unui zeu şi atunci slăbiciunea lor vădită era doar o capcană?

Oftă şi se uită la pedestraşii care alcătuiau centrul şi flancurile: săbieri, arcaşi şi suliţaşi veniţi pe corăbii uriaşe sau pe galere-de-dincolo tocmai din Împărăţie, dar şi prăştieri şi lăncieri din triburile locale ce li se supuseseră. Unii de la început, alţii de-abia după ce le fuseseră ucise divinităţile. Fremătau cu toţii, înspăimântaţi de hoardele ce-i încercuiau, şi se uitau cu speranţă şi groază la Muţi, aşteptând să vadă dacă suveranul îi trimite la moarte sau le mai dăruieşte o zi de viaţă.

Muţii însă, la fel ca şi Ochiul-Lui, nu oferiră niciun ordin, iar bătălia începu întocmai aşa cum se temeau toţi: pe neaşteptate. Se aflau în mijlocul trecătorii, după cum fuseseră prinşi de ivirea triburilor, aşezaţi în şiruri mai degrabă pe lung decât pe lat. De obicei, faptul că ei erau apăraţi de armuri şi sălbaticii erau aproape goi îi făcea să câştige cu uşurinţă, dar acum aceştia aveau şansa să-i copleşească doar izbindu-i în flanc cu un val covârşitor, în timp ce imperialii înghesuiţi nu aveau loc de manevre.

Din ambele laturi, dar şi din faţă, râuri de războinici acoperiţi cu blănuri se revărsară brusc asupra lor, strigându-şi ura. Pe stânga, celor văzuţi deja li se alătură încă o viitură de două-trei mii, apăruţi pe neaşteptate de peste coama stâncoasă. Muţii reacţionară şi începură să gesticuleze din steaguri: Împăratul nu-i abandonase, ci îi conducea din palatul său de dincolo de ocean. Rândurile de la margine se strânseră şi alcătuiră un zid de scuturi şi suliţe, pregătiţi să pareze izbitura. Din spatele lor, la semnul Muţilor, arcaşii trimiseră cu iuţeală valuri de săgeţi şi decimară din fugă turma de blănoşi, dar nu-i opriră: erau prea mulţi.

Kanjerii nu mişcară: ei erau nu mai puţin de patru careuri de câte douăzeci şi unu de lăncieri excelenţi, antrenaţi ani de zile şi hârşiţi în nenumărate războaie pe două continente, dar ţelul lor nu era să lupte cu duşmanii-oameni, ci să le ucidă zeii. Aşa că aşteptară nemişcaţi şi nici măcar nu se întoarseră cu faţa spre flancul atacat. Tresăriră însă când se auzi vuietul şi trosnetul izbirii mareei barbare de stăvilarul de fier şi mijiră îngrijoraţi ochii sub corul haotic de urlete de durere, trosnete de suliţe şi oase frânte, zbierete de ură şi spaimă şi zdrăngănit de arme ciocnite cu furie.

Saki puse o mână pe umărul recrutului şi Kivo pufni zgomotos, realizând că îşi ţinea de mult răsuflarea. Ceilalţi se uitară cu coada ochiului spre ei; Gano îşi ţuguie buzele şi piui, iar veteranii râseră nervos, uşuraţi mai degrabă de răbdarea din privirea căpitanului. Un grup de săbieri cu feţele negre de frică trecu vijelios pe lângă ei pentru a se arunca în vâltoare şi-a întări flancul stâng înainte să se prăbuşească.

Peste kanjeri căzu un val de pietre aruncate din partea cealaltă a muntelui de către prăştieri nevăzuţi. Îşi puseră în cap scuturile rotunde mici, într-o singură mişcare sincronizată perfect, şi strânseră calmi din umeri. Trupurile le erau oricum apărate: pe la spate li se spunea cu invidie răutăcioasă, dar şi teamă, "Pieile-de-Fier", tocmai pentru că erau acoperiţi de la gât până la tălpi cu plăcuţe de oţel cusute în piele, iar după ani de pregătire auzul lor simţea exact unde urma să fie loviţi şi muşchii antrenaţi mutau şi adunau plăcuţele în acel loc. Armuri vii, uşoare la apăsare, dar grele prin trăinicie.

Odată cu ploaia de proiectile, de peste stânci veni şi-o surpriză mult mai primejdioasă: un cârd de barbari călare pe animale nemaivăzute se năpusti în jos pe versant, cu un avânt crescând pe măsură ce se apropiau de şirurile imperiale şi-aşa zguduite, aproape copleşite de atacatorii ce se aruncau acum la o parte din calea şarjei.
- În numele Său, ce-s alea? şuieră Kivo.
- Zulhe, băiete, îi răspunse plat vocea groasă a uriaşului Uruh. Un dar de coşmar al acestui continent sălbatic, ceva între un leopard de munte şi-un urs... N-ai vrea să fii în locul băieţilor noştri de acolo.
- Sau al nostru dacă trec de ei, îl completă răutăcios Gano, mişcându-se niţel spre dreapta pentru a nu fi izbit de un suliţaş dintr-un alt pâlc zorit de Mutul lor către înfruntare.

Aceştia erau şi ultimii dintre trupele ce puteau fi mişcate ca rezervă, căci restul erau deja cu toţii încleştaţi în luptă. Saki privi către mastodontul din ariergardă, dar Ochiul-Lui era tot impasibil, nemişcat. Se întoarse spre zulhe şi-şi dădu seama că bătălia era pierdută: ostaşii îşi pierduseră curajul şi se retrăgeau de-a valma, fără a mai păstra vreo formaţie, unii încă luptând, alţii deja fugind îngroziţi pe măsură ce erau doborâţi şi sfâşiaţi de fiare sau străpunşi de armele călăreţilor. Atunci însă toţi kanjerii din careu se înfiorară din creştet până în tălpi şi căpitanul îşi dădu seama că şi duşmanii simţiseră momentul pentru lovitura de graţie. Intrarea în scenă a unui zeu.

Mutul lor prinse viaţă şi ridică steagul verde, aplecat uşor spre stânga. Ştiau şi ei deja că trebuie să se reaşeze grabnic; printre plăcuţele de oţel erau tatuaţi cu linii şerpuitoare întrerupte de mici simboluri, iar acum acestea începuseră să strălucească pe partea lor stângă. O divinitate tocmai plonjase în lume, vălurind-o la fel ca un înotător ce sare într-un iaz. Nevăzută pentru oamenii de rând, dar nu şi pentru kanjeri, vânătorii de zei ai Împăratului, cu tatuajele simţitoare la încărcătura de fulger care pluteşte prin ceruri şi la toanele ei. Bine pregătiţi, întocmai dincotro venea şi, după timpul dintre valuri, cât de mare şi iute era.

Se desfăşurară cu iuţeală şi luară poziţii în forma unei plase alcătuite din heptagoane. Îşi înfipseră adânc în ţărâna umedă lăncile de aramă. În centru se-aşeză Saki, căpitan datorită intuiţiei sale în manevrarea cu iuţeală a plasei, împreună cu Uruh, care oferea putere, dar şi Gano, cel mai bun la îndrumarea încărcăturii prin împletitura de lănci metalice. Faptul că spre ei se năpustea un zeu duşmănos nu însemna că restul bătăliei se oprise. Cavaleria pe zulhe se apropia şi mai avea puţin până să-i ajungă şi nimicească, dar nu aveau de ales: vor menţine poziţia până vor muri sau vor fi salvaţi de vreo minune. Iar ea veni odată cu făptura sacră: Ochiul-Lui ridică în sfârşit capul şi gesticulă deodată, sacadat, trasând cu sceptrul de aur câteva rune încâlcite.

În acea clipă, chiar între fiare şi kanjeri se deschise o crăpătură în aer, iar două galere-de-dincolo, acoperite cu plăci de fier, alunecară în noroi şi tăiară calea şarjei. Din ele se revărsară cu iuţeală sute de imperiali acoperiţi cu armuri şi înarmaţi cu halebarde, spade şi scuturi mari, care opriră şi doborâră călăreţii, într-un neaşteptat măcel. Alte trei nave se iviră între munte şi pedestraşii barbari, tăindu-le calea de retragere, şi noi trupe grele se năpustiră din spate asupra tribalilor uimiţi. Printre nori se căscă fugar un hău, iar din el ieşiră două cetăţi-de-zbor, agăţate sub cuburile umflate cu esenţă-de-zeu. Trecură cu repeziciune peste coama stâncoasă, pentru a-i surprinde pe inamicii ascunşi acolo, şi începură să-i vâneze cu fulgere şi bombe-de-trăsnet.

Saki şi camarazii săi nu aveau timp să vadă toate astea: zeul picase în capcană şi venea spre careurile de vânători. Se purta ciudat: nu încetinea deloc, de parcă nici nu avea de gând să lupte cu ei, ci se grăbea înnebunit drept în cursa pe care era cu neputinţă să n-o fi zărit deja. Nu numai Kivo aruncă o privire întrebătoare spre căpitan, ci şi restul, prinzători cu experienţă: nici ei nu mai văzuseră aşa ceva, deşi capturaseră zeci de divinităţi.

Saki se uită fugar la ceilalţi trei ofiţeri nedumeriţi, după care lăsă încărcătura fulgeroasă să curgă ceva mai larg, ca să nu se rupă de la iuţeala cu care venea creatura. Chiar la timp, căci aceasta, nevăzută, îi izbi în plin. Se încordară cu toţii şi-şi forţară minţile pentru a nu pierde colţurile plasei: apăsarea fu mare, însă rezistară. Căpitanul întoarse grabnic orientarea capcanei, oblic, iar când simţi cu tatuajele că entitatea s-a încurcat în noduri şi-a pierdut stăpânirea plonjonului, dar şi că năvodul stă să plesnească împreună cu minţile lor, îşi smulse din pământ lancea, eliberând prada.

Aceasta, dezorientată, se rostogoli în următorul careu, aşa cum calculase el. De acolo fu aruncată în al treilea grup, unde în sfârşit era destul de încetinită şi slăbită încât kanjerii strânseră tare de plasă, ucigând zeul şi împrăştiindu-i resturile peste versantul opus. Cei din ultimul pătrat, rezerva, izbucniră în urale, în timp ce restul, sfârşiţi, se încovoiară gâfâind greu sau căzură la pământ.

Şi lupta din jurul lor era pe cale să se încheie. Trupele de şoc debarcate îi nimiciseră pe barbari, care încercau să fugă căţărându-se pe stânci, vânaţi cu amuzament şi spirit de răzbunare de arcaşi. De la flancul stâng până în centrul formaţiei, trecătoarea era acoperită cu nenumărate leşuri contorsionate şi răniţi urlând, arme frânte şi scuturi sfărâmate. Muţii gesticulau cu steagurile, reorganizând formaţii, iar Ochiul-Lui, călare pe mastodont, se îndepărta împăcat: măreţul Împărat-Zeu nu-i mai privea. Îşi câştigase lupta şi acum se întorsese deja asupra necazurilor de dincolo de mări şi ţări, din Akkaş, Cetatea-Lumii.

Căzuseră mulţi imperiali azi, dar sacrificiul lor fusese un pariu bine calculat, care astfel reuşise: alianţa tribală era nimicită, cu războinicii morţi, iar zeul invocat ucis şi împrăştiat în bucăţi, la fel ca toţi care se nimeriseră în calea Unicului. Acum urma doar să cureţe câmpul de luptă, să vâneze fugarii şi să aştepte venirea magilor pe mastodonţi, care să aspire cu trompele esenţa-de-zeu şi s-o ducă la avanposturile de colectare. Acolo va fi închisă în cuburi de aramă şi trimisă în Împărăţie pentru a hrăni nesăţioasele cetăţi-de-zbor, galere-de-dincolo sau lămpile Palatului Imperial, ori pentru a fi prinsă cu grijă în bombe-de-trăsnet.
- Ca la curve, ei? îl luă Gano pe Kivo pe după umeri. După zgâlţâială, vin tremuriciul şi părerea de rău!

Ceilalţi râseră, uşuraţi că s-a terminat. Saki se rezemă de o lance înfiptă vertical, băgă mâna în tolbă şi scoase panglicile verzi, simbol al capturării încă unui zeu, apoi începu să numere câte una de fiecare. Se zgâlţâi însă brusc, din senin, şi le scăpă în noroi. Şocat, privi în jur: şi ceilalţi kanjeri, ai lui şi din cele trei careuri de mai încolo, erau toţi cu gurile căscate şi ochii mari de uimire. Tatuajele li se aprinseseră de parcă erau şerpi de foc azuriu şi lăncile vibrau cu un vâjâit jos, insuportabil.

În numele Împăratului, ce să fie? Niciodată nu ajunseseră doi zei în aceeaşi bătălie, şi niciodată, în această campanie sau în cele dinainte, nu simţiseră o asemenea încărcătură uriaşă. Venea un monstru gigantic!

Săriră în picioare, spre uimirea ostaşilor din jur care nu vedeau nimic deosebit, îşi înhăţară armele şi se năpustiră disperaţi în heptagoane. Saki şi ceilalţi ofiţeri îi aşezară ei, căci Muţii nu semnalau nimic cu steagurile: legătura cu Împăratul era oprită.
- De-aia a fost ciudat zeul de mai-nainte, şuieră Uruh.
- Adică? întrebă Saki.
- Fugea aşa grăbit pentru că era înnebunit de groază!
- Îi era frică de ceva care-l vâna. Adică de-ăsta de vine acum, se băgă şi Gano.

Saki nu mai apucă să zică nimic, căci făptura sosise deja. Ca şi celălalt, nu avea cum să fi ajuns aşa aproape fără a-i simţi. Şi tot ca şi acela, se năpustea asupra lor, doar că nu din spaimă, ci cu ură. Venea să-i omoare.

Jerbe de scântei izbucniră din lăncile careului cel mai îndepărtat de ei, pe unde sosea creatura, după care se auzi un trosnet şi toţi douăzeci şi unu căzură morţi. Plasa le fusese smulsă cu minţi cu tot. Următorul grup se postă oblic, să deflecteze o parte din izbitură, dar în ultima clipă zeul dispăru. După câteva momente de nedumerire, apăru de-a dreptul deasupra lor şi se năpusti în jos. Kanjerii loviţi urlară, cutremurându-se sub un val de încărcătură cerească, şi izbucniră în flăcări, arzând de vii ca nişte torţe.

Cei care urmară se descurcară mult mai bine. Nihar, căpitanul lor, era un veteran foarte experimentat şi talentat, astfel că întâmpină înşelăciunea cu înşelăciune: alcătui o plasă lejeră, aparent ceva mai tare spre dreapta. Zeul încetini şi dispăru, însă în acea clipă ofiţerul strigă un ordin scurt şi plasa se întoarse pe dos, mai strânsă la stânga, chiar pe unde apăru imediat atacatorul. Acesta fu prins tare şi se răsuci dezechilibrat, pierzând controlul asupra direcţiei şi încetinind, dar era pur şi simplu prea mare şi puternic: plesniră şi minţile vânătorilor lui Nihag, iar cadavrele lor se răsturnară în noroi.

Zeul se rostogoli confuz şi ceva mai lent peste careul lui Saki, unde se încurcă în plasă. Tot era prea straşnic să fie capturat, dar şi prea dezorientat şi strâmb pentru a-i sfărâma. Se smuci în schimb violent şi ţâşni panicat spre cer, iar minţile celor din spate şi lături plesniră, ucigându-i. În schimb, bucata din faţă a năvodului rămase agăţată de el, trăgându-i pe cei care-l ancorau.

*

Saki tuşi uscat, trase adânc aer în piept şi deschise larg ochii, uimit de mirosul de zăpadă. Într-adevăr, zăcea pe un nămete albăstrui, într-un nesfârşit şes de nea, de neînchipuit în toridul continent răsăritean.
- Nici nu este.

Se întoarse spre cel care grăise şi privi uimit la Mut, aşezat liniştit în fund, alături de recrutul Kivo şi corpolentul Uruh. Căpitanul clipi uimit, îşi spuse că probabil a vorbit unul dintre cei doi kanjeri şi întrebă:
- Gano?
- Mort, răspunse calm mutul. Ca şi ceilalţi care nu sunt aici, adică toţi în afară de noi patru.
- Cum de vorbeşti?! Doar nu ai limbă! Şi unde suntem?
- În ce ordine vrei răspunsuri? Şi nu eşti curios ce nu este? Adună-te, eşti căpitan imperial!

Saki se ridică în picioare şi se uită urât la el, atins în orgoliu.
- Mai bine aşa, rânji Mutul, parcă mai aduci a ofiţer. Răspunsul la unde suntem e cam acelaşi cu cel la ce nu este. Adică nu este Gova. Şi nu este zăpadă. Suntem în lumea de dincolo, în nori.

Căpitanul nu zise nimic, ci se pipăi pe piept, pe spate şi membre: era întreg şi nimic nu părea rupt, tăiat sau rănit. Cu o strângere de inimă, îşi căută coada, simbolul cel mai mândru al vânătorilor de zei. Era intactă şi ea, cu tot cu panglicile- decoraţii. Se repezi la Mut şi-i deschise gura: tot nu avea limbă, tăiată ca la toţi stegarii ce slujeau Împăratului drept vestitori în conducerea luptelor.
- Mulţumit acum? i se adresă acesta, imperturbabil.
- Păi cum morţii mă-sii? Şi cum de-ai ajuns aici, doar nu făceai parte din năvod? întrebă Saki, în timp ce cu privirea cerceta nămeţii din jur, căutându-şi arma.
- Uite, sunt acolo, îi arătă Mutul în spatele celorlalţi doi ostaşi o adâncitură în care se întrezăreau lăncile de aramă. Cât despre cum am ajuns aici, răspunsul e simplu: eu nu aveam nevoie să fiu parte din plasă. De ce? Din aceeaşi cauză din care pot vorbi fără limbă. Pentru că nu sunt stegarul vostru, ci altceva, mult mai mult decât el. Ia spune-mi, căpitane, de ce Muţii au limbile tăiate?

Saki privi nedumerit spre Kivo şi Uruh, dar aceştia priviră în jos ca nişte copii ruşinaţi în prezenţa celui mai aspru dascăl din şcoală. Mutul râse la grimasa lui, dar nu spuse nimic, aşa că îi răspunse cu ţâfnă:
- Pentru că ei aud vocea Împăratului şi nimeni nu are voie să rostească cele grăite de Unicul Conducător. Şi-un ţânc ştie asta.
- Corect, cu o excepţie.

Nelămurit, ofiţerul îl privi întrebător.
- Adică Împăratul însuşi! izbucni în hohote Mutul.
- Blasfemie! urlă căpitanul.

Se repezi şi înhăţă lancea.
- Eşti un trădător sau vreun demon! Puneţi mâna pe el!