Flamura neagră. Cronicile kanjerilor

Miloś Dumbrač
Flamura neagră. Cronicile kanjerilor. Cartea întâi
Editura Vremea, 2018

***
Prezentare

O carte fantasy pasionantă, din colecţia ICAR, ce ne poartă într-o lume întunecată, măcinată de luptele dintre zei şi oameni, dintre bine şi rău, dintre dreptate şi nedreptate. Înfruntările merg pe mai multe planuri, iar spaţiul imaginat pare să fi împrumutat din realitatea zilelor noastre răni mereu actuale precum corupţia, minciuna, inegalitatea.

Kanjeri Saga 1 - Flamura Neagră
- sinopsis -

În imperiul Akkaşului, condus din cetatea cu acelaşi nume de Împăratul-Zeu, Unicul Ce Poate Fi Adorat, oştile omeneşti cuceresc şi înrobesc întreaga lume cunoscută, în timp ce kanjerii, "Pieile-de-Fier", vânează zeii duşmanilor pentru a-i rafina în esenţă-de-zeu folosită la magie şi război. Odată cu dispariţia misterioasă a suveranului, plecat în altă lume fără explicaţii (deocamdată), statul se clatină pe marginea dezastrului.

În Cetatea-Lumii, două grupări, ambele deocamdată interesate să ascundă poporului lipsa Unicului, se pregătesc prin intrigi, crime şi corupţie pentru momentul când se vor înfrunta făţiş ca să acapareze puterea: pe de-o parte, "Conspiraţia Moşilor", condusă de-un stihin (mag ce controlează un element al naturii) ambiţios şi arogant, de şeful Şoptitorilor (spionii) şi de Marea Preoteasă, ca reprezentanţi ai aristocraţiei; de cealaltă parte, clica Împăratului, condusă de Concubina Sa, maestră în artele iatacului, uniţi prin faptul că sunt urâţi de toţi, dar şi că în secret sunt beneficiari ai unor calităţi infernale, acum blocate de închiderea Porţilor spre Unic (de fapt demon). Prins între cele două conspiraţii, folosit şi urât de ambele, oscilează şeful unei bande de tâlhari, el însuşi de fapt purtător de Poartă, dar şi al unei săbii blestemate, Neagra.

În provincia mărginaşă a Yzandjanului, fostul rege-mag recent alungat de Imperiul invadator declanşează rebeliunea separatistă şi-l pune pe fugă pe guvernatorul vicios şi dependent de droguri (de esenţă-de-zeu), care se trezeşte prins în evadarea disperată alături de un grup pestriţ: o puştoaică vrăjitoare care de fapt e demon, un malac războinic şi-un fost demnitar scârbit în care este blocat un zeu defect, ambii până nu demult doar iluzii magice acum deveniţi reali, un băieţel care poate vorbi cu păsările şi, fireşte, şeful gărzii sale, un tânăr arătos care îi este şi amant. Din cauza lor, sub munţii garhilor (umanoizi subpământeni) ia naştere accidental Împăratul Sălbatic, Zeul Nebun de Sub Munte, care-i transformă pe aceştia într-un potop invadator.

În Gova, continentul sălbatic locuit de barbari, Oastea Imperială, de obicei îndrumată de la distanţă de Unic prin Muţi, rămâne fără conducere şi suferă o înfrângere zdrobitoare în faţa Hoardei, un imperiu mişcător de paoni (oameni-cai) înrobiţi de vauri (oameni-vulturi). Un obrak (colonel) ambiţios, Naboullen, se auto-proclamă Împărat-Nou şi conduce o retragere disperată prin luptă peste stepă, încercând să salveze măcar o parte din soldaţi pentru a cuceri Akkaşul. Din moarte se întorc Triarhii, trei foşti kanjeri, care învie cadavrele Pieilor-de-Fier ucise, drept Neîntregi, şi îi primesc alături de ei pe kanjerii vii alungaţi de Naboullen, auto-declaraţi Întregii. Relaţiile dintre Întregi, Neîntregi şi Oastea Împăratului-Nou sunt ambivalente, toate cele trei facţiuni fiind ostile între ele, dar unite deocamdată de ameninţarea Hoardei.

Fragment
Capitolul 1. Gova

- Uite-i cum vin, porci fără minte, mormăi în barbă, mai mult pentru el, masivul Uruh şi strânse mai tare lancea arămie.

Saki nu-i răspunse nimic, nici alţi kanjeri din pâlcul său; doar scundacul Gano, veşnicul lor glumeţ, chicoti mai mult din obişnuinţă. Câţiva aruncară o privire fugară către Mut, însă acesta rămase nepăsător, cu steagul în jos. Se liniştiră şi începură din nou să se legene de pe un picior pe altul, ca să nu înţepenească. Aşteptau de două ceasuri în ploaie şi deja muşchii începeau să-i furnice de la încordare, dar nu cârcoteau: erau kanjeri, vânătorii de elită ai Împăratului.

Saki îşi scutură apa din părul negru şi-şi reaşeză coada peste umărul drept, grijuliu să nu murdărească vreuna dintre panglicile-decoraţii. Stângaci fiind, ţinea lancea pe dos faţă de restul grupului; din fericire era ofiţer şi încheia careul de războinici în colţ, altfel ar fi trebuit să lupte cu dreapta ca să nu încurce formaţia. Îl enerva torentul cald ce şiroia necontenit din văzduhul verzui al acestui capăt sălbatic de lume, dar ei nu purtau niciodată coifuri. Ca să simtă cerul.
- Crezi că o să se ivească vreunul? şopti Kivo, recrutul pe care îl aşezase lângă el ca să îl supravegheze în luptă, nevoie pe care nu o simţea cu privire la ceilalţi, veterani ai Campaniei de Răsărit.
- Ce, zeu? Nu, nu prea cred. La început erau mulţi, ce-i drept, nenumăraţi, însă i-am împuţinat noi. Acum mai mult ne batem cu barbarii. Fanatici. Nu se lasă de credinţă şi trebuie să-i omorâm, slăvit fie Unicul.

Kivo dădu să pună şi întrebarea vădită, dar căpitanul îl fulgeră cu o căutătură aspră. Recrutul înghiţi în sec şi se întoarse din nou spre versant, privind şirurile nesfârşite care clocoteau de-a lungul stâncilor, apropiindu-se cu răcnete ritmate. Saki se uită în spate, peste rândurile de infanterie uşoară ale ariergărzii, către Ochiul-Lui, călare pe mastodontul împlătoşat, adus cu greu de dincolo de mări şi ţări.

De ce era magul aici? Oare pentru că obositul corp expediţionar era depăşit de băştinaşi cu cinci-şase la unul, iar ambuscarea lor pe fundul pasului muntos le micşora şi mai mult şansele de a scăpa vreunul cu viaţă? Sau Gloria-Sa Împăratul aştepta apariţia unui zeu şi atunci slăbiciunea lor vădită era doar o capcană?

Oftă şi se uită la pedestraşii care alcătuiau centrul şi flancurile: săbieri, arcaşi şi suliţaşi veniţi pe corăbii uriaşe sau pe galere-de-dincolo tocmai din Împărăţie, dar şi prăştieri şi lăncieri din triburile locale ce li se supuseseră. Unii de la început, alţii de-abia după ce le fuseseră ucise divinităţile. Fremătau cu toţii, înspăimântaţi de hoardele ce-i încercuiau, şi se uitau cu speranţă şi groază la Muţi, aşteptând să vadă dacă suveranul îi trimite la moarte sau le mai dăruieşte o zi de viaţă.

Muţii însă, la fel ca şi Ochiul-Lui, nu oferiră niciun ordin, iar bătălia începu întocmai aşa cum se temeau toţi: pe neaşteptate. Se aflau în mijlocul trecătorii, după cum fuseseră prinşi de ivirea triburilor, aşezaţi în şiruri mai degrabă pe lung decât pe lat. De obicei, faptul că ei erau apăraţi de armuri şi sălbaticii erau aproape goi îi făcea să câştige cu uşurinţă, dar acum aceştia aveau şansa să-i copleşească doar izbindu-i în flanc cu un val covârşitor, în timp ce imperialii înghesuiţi nu aveau loc de manevre.

Din ambele laturi, dar şi din faţă, râuri de războinici acoperiţi cu blănuri se revărsară brusc asupra lor, strigându-şi ura. Pe stânga, celor văzuţi deja li se alătură încă o viitură de două-trei mii, apăruţi pe neaşteptate de peste coama stâncoasă. Muţii reacţionară şi începură să gesticuleze din steaguri: Împăratul nu-i abandonase, ci îi conducea din palatul său de dincolo de ocean. Rândurile de la margine se strânseră şi alcătuiră un zid de scuturi şi suliţe, pregătiţi să pareze izbitura. Din spatele lor, la semnul Muţilor, arcaşii trimiseră cu iuţeală valuri de săgeţi şi decimară din fugă turma de blănoşi, dar nu-i opriră: erau prea mulţi.

Kanjerii nu mişcară: ei erau nu mai puţin de patru careuri de câte douăzeci şi unu de lăncieri excelenţi, antrenaţi ani de zile şi hârşiţi în nenumărate războaie pe două continente, dar ţelul lor nu era să lupte cu duşmanii-oameni, ci să le ucidă zeii. Aşa că aşteptară nemişcaţi şi nici măcar nu se întoarseră cu faţa spre flancul atacat. Tresăriră însă când se auzi vuietul şi trosnetul izbirii mareei barbare de stăvilarul de fier şi mijiră îngrijoraţi ochii sub corul haotic de urlete de durere, trosnete de suliţe şi oase frânte, zbierete de ură şi spaimă şi zdrăngănit de arme ciocnite cu furie.

Saki puse o mână pe umărul recrutului şi Kivo pufni zgomotos, realizând că îşi ţinea de mult răsuflarea. Ceilalţi se uitară cu coada ochiului spre ei; Gano îşi ţuguie buzele şi piui, iar veteranii râseră nervos, uşuraţi mai degrabă de răbdarea din privirea căpitanului. Un grup de săbieri cu feţele negre de frică trecu vijelios pe lângă ei pentru a se arunca în vâltoare şi-a întări flancul stâng înainte să se prăbuşească.

Peste kanjeri căzu un val de pietre aruncate din partea cealaltă a muntelui de către prăştieri nevăzuţi. Îşi puseră în cap scuturile rotunde mici, într-o singură mişcare sincronizată perfect, şi strânseră calmi din umeri. Trupurile le erau oricum apărate: pe la spate li se spunea cu invidie răutăcioasă, dar şi teamă, "Pieile-de-Fier", tocmai pentru că erau acoperiţi de la gât până la tălpi cu plăcuţe de oţel cusute în piele, iar după ani de pregătire auzul lor simţea exact unde urma să fie loviţi şi muşchii antrenaţi mutau şi adunau plăcuţele în acel loc. Armuri vii, uşoare la apăsare, dar grele prin trăinicie.

Odată cu ploaia de proiectile, de peste stânci veni şi-o surpriză mult mai primejdioasă: un cârd de barbari călare pe animale nemaivăzute se năpusti în jos pe versant, cu un avânt crescând pe măsură ce se apropiau de şirurile imperiale şi-aşa zguduite, aproape copleşite de atacatorii ce se aruncau acum la o parte din calea şarjei.
- În numele Său, ce-s alea? şuieră Kivo.
- Zulhe, băiete, îi răspunse plat vocea groasă a uriaşului Uruh. Un dar de coşmar al acestui continent sălbatic, ceva între un leopard de munte şi-un urs... N-ai vrea să fii în locul băieţilor noştri de acolo.
- Sau al nostru dacă trec de ei, îl completă răutăcios Gano, mişcându-se niţel spre dreapta pentru a nu fi izbit de un suliţaş dintr-un alt pâlc zorit de Mutul lor către înfruntare.

Aceştia erau şi ultimii dintre trupele ce puteau fi mişcate ca rezervă, căci restul erau deja cu toţii încleştaţi în luptă. Saki privi către mastodontul din ariergardă, dar Ochiul-Lui era tot impasibil, nemişcat. Se întoarse spre zulhe şi-şi dădu seama că bătălia era pierdută: ostaşii îşi pierduseră curajul şi se retrăgeau de-a valma, fără a mai păstra vreo formaţie, unii încă luptând, alţii deja fugind îngroziţi pe măsură ce erau doborâţi şi sfâşiaţi de fiare sau străpunşi de armele călăreţilor. Atunci însă toţi kanjerii din careu se înfiorară din creştet până în tălpi şi căpitanul îşi dădu seama că şi duşmanii simţiseră momentul pentru lovitura de graţie. Intrarea în scenă a unui zeu.

Mutul lor prinse viaţă şi ridică steagul verde, aplecat uşor spre stânga. Ştiau şi ei deja că trebuie să se reaşeze grabnic; printre plăcuţele de oţel erau tatuaţi cu linii şerpuitoare întrerupte de mici simboluri, iar acum acestea începuseră să strălucească pe partea lor stângă. O divinitate tocmai plonjase în lume, vălurind-o la fel ca un înotător ce sare într-un iaz. Nevăzută pentru oamenii de rând, dar nu şi pentru kanjeri, vânătorii de zei ai Împăratului, cu tatuajele simţitoare la încărcătura de fulger care pluteşte prin ceruri şi la toanele ei. Bine pregătiţi, întocmai dincotro venea şi, după timpul dintre valuri, cât de mare şi iute era.

Se desfăşurară cu iuţeală şi luară poziţii în forma unei plase alcătuite din heptagoane. Îşi înfipseră adânc în ţărâna umedă lăncile de aramă. În centru se-aşeză Saki, căpitan datorită intuiţiei sale în manevrarea cu iuţeală a plasei, împreună cu Uruh, care oferea putere, dar şi Gano, cel mai bun la îndrumarea încărcăturii prin împletitura de lănci metalice. Faptul că spre ei se năpustea un zeu duşmănos nu însemna că restul bătăliei se oprise. Cavaleria pe zulhe se apropia şi mai avea puţin până să-i ajungă şi nimicească, dar nu aveau de ales: vor menţine poziţia până vor muri sau vor fi salvaţi de vreo minune. Iar ea veni odată cu făptura sacră: Ochiul-Lui ridică în sfârşit capul şi gesticulă deodată, sacadat, trasând cu sceptrul de aur câteva rune încâlcite.

În acea clipă, chiar între fiare şi kanjeri se deschise o crăpătură în aer, iar două galere-de-dincolo, acoperite cu plăci de fier, alunecară în noroi şi tăiară calea şarjei. Din ele se revărsară cu iuţeală sute de imperiali acoperiţi cu armuri şi înarmaţi cu halebarde, spade şi scuturi mari, care opriră şi doborâră călăreţii, într-un neaşteptat măcel. Alte trei nave se iviră între munte şi pedestraşii barbari, tăindu-le calea de retragere, şi noi trupe grele se năpustiră din spate asupra tribalilor uimiţi. Printre nori se căscă fugar un hău, iar din el ieşiră două cetăţi-de-zbor, agăţate sub cuburile umflate cu esenţă-de-zeu. Trecură cu repeziciune peste coama stâncoasă, pentru a-i surprinde pe inamicii ascunşi acolo, şi începură să-i vâneze cu fulgere şi bombe-de-trăsnet.

Saki şi camarazii săi nu aveau timp să vadă toate astea: zeul picase în capcană şi venea spre careurile de vânători. Se purta ciudat: nu încetinea deloc, de parcă nici nu avea de gând să lupte cu ei, ci se grăbea înnebunit drept în cursa pe care era cu neputinţă să n-o fi zărit deja. Nu numai Kivo aruncă o privire întrebătoare spre căpitan, ci şi restul, prinzători cu experienţă: nici ei nu mai văzuseră aşa ceva, deşi capturaseră zeci de divinităţi.

Saki se uită fugar la ceilalţi trei ofiţeri nedumeriţi, după care lăsă încărcătura fulgeroasă să curgă ceva mai larg, ca să nu se rupă de la iuţeala cu care venea creatura. Chiar la timp, căci aceasta, nevăzută, îi izbi în plin. Se încordară cu toţii şi-şi forţară minţile pentru a nu pierde colţurile plasei: apăsarea fu mare, însă rezistară. Căpitanul întoarse grabnic orientarea capcanei, oblic, iar când simţi cu tatuajele că entitatea s-a încurcat în noduri şi-a pierdut stăpânirea plonjonului, dar şi că năvodul stă să plesnească împreună cu minţile lor, îşi smulse din pământ lancea, eliberând prada.

Aceasta, dezorientată, se rostogoli în următorul careu, aşa cum calculase el. De acolo fu aruncată în al treilea grup, unde în sfârşit era destul de încetinită şi slăbită încât kanjerii strânseră tare de plasă, ucigând zeul şi împrăştiindu-i resturile peste versantul opus. Cei din ultimul pătrat, rezerva, izbucniră în urale, în timp ce restul, sfârşiţi, se încovoiară gâfâind greu sau căzură la pământ.

Şi lupta din jurul lor era pe cale să se încheie. Trupele de şoc debarcate îi nimiciseră pe barbari, care încercau să fugă căţărându-se pe stânci, vânaţi cu amuzament şi spirit de răzbunare de arcaşi. De la flancul stâng până în centrul formaţiei, trecătoarea era acoperită cu nenumărate leşuri contorsionate şi răniţi urlând, arme frânte şi scuturi sfărâmate. Muţii gesticulau cu steagurile, reorganizând formaţii, iar Ochiul-Lui, călare pe mastodont, se îndepărta împăcat: măreţul Împărat-Zeu nu-i mai privea. Îşi câştigase lupta şi acum se întorsese deja asupra necazurilor de dincolo de mări şi ţări, din Akkaş, Cetatea-Lumii.

Căzuseră mulţi imperiali azi, dar sacrificiul lor fusese un pariu bine calculat, care astfel reuşise: alianţa tribală era nimicită, cu războinicii morţi, iar zeul invocat ucis şi împrăştiat în bucăţi, la fel ca toţi care se nimeriseră în calea Unicului. Acum urma doar să cureţe câmpul de luptă, să vâneze fugarii şi să aştepte venirea magilor pe mastodonţi, care să aspire cu trompele esenţa-de-zeu şi s-o ducă la avanposturile de colectare. Acolo va fi închisă în cuburi de aramă şi trimisă în Împărăţie pentru a hrăni nesăţioasele cetăţi-de-zbor, galere-de-dincolo sau lămpile Palatului Imperial, ori pentru a fi prinsă cu grijă în bombe-de-trăsnet.
- Ca la curve, ei? îl luă Gano pe Kivo pe după umeri. După zgâlţâială, vin tremuriciul şi părerea de rău!

Ceilalţi râseră, uşuraţi că s-a terminat. Saki se rezemă de o lance înfiptă vertical, băgă mâna în tolbă şi scoase panglicile verzi, simbol al capturării încă unui zeu, apoi începu să numere câte una de fiecare. Se zgâlţâi însă brusc, din senin, şi le scăpă în noroi. Şocat, privi în jur: şi ceilalţi kanjeri, ai lui şi din cele trei careuri de mai încolo, erau toţi cu gurile căscate şi ochii mari de uimire. Tatuajele li se aprinseseră de parcă erau şerpi de foc azuriu şi lăncile vibrau cu un vâjâit jos, insuportabil.

În numele Împăratului, ce să fie? Niciodată nu ajunseseră doi zei în aceeaşi bătălie, şi niciodată, în această campanie sau în cele dinainte, nu simţiseră o asemenea încărcătură uriaşă. Venea un monstru gigantic!

Săriră în picioare, spre uimirea ostaşilor din jur care nu vedeau nimic deosebit, îşi înhăţară armele şi se năpustiră disperaţi în heptagoane. Saki şi ceilalţi ofiţeri îi aşezară ei, căci Muţii nu semnalau nimic cu steagurile: legătura cu Împăratul era oprită.
- De-aia a fost ciudat zeul de mai-nainte, şuieră Uruh.
- Adică? întrebă Saki.
- Fugea aşa grăbit pentru că era înnebunit de groază!
- Îi era frică de ceva care-l vâna. Adică de-ăsta de vine acum, se băgă şi Gano.

Saki nu mai apucă să zică nimic, căci făptura sosise deja. Ca şi celălalt, nu avea cum să fi ajuns aşa aproape fără a-i simţi. Şi tot ca şi acela, se năpustea asupra lor, doar că nu din spaimă, ci cu ură. Venea să-i omoare.

Jerbe de scântei izbucniră din lăncile careului cel mai îndepărtat de ei, pe unde sosea creatura, după care se auzi un trosnet şi toţi douăzeci şi unu căzură morţi. Plasa le fusese smulsă cu minţi cu tot. Următorul grup se postă oblic, să deflecteze o parte din izbitură, dar în ultima clipă zeul dispăru. După câteva momente de nedumerire, apăru de-a dreptul deasupra lor şi se năpusti în jos. Kanjerii loviţi urlară, cutremurându-se sub un val de încărcătură cerească, şi izbucniră în flăcări, arzând de vii ca nişte torţe.

Cei care urmară se descurcară mult mai bine. Nihar, căpitanul lor, era un veteran foarte experimentat şi talentat, astfel că întâmpină înşelăciunea cu înşelăciune: alcătui o plasă lejeră, aparent ceva mai tare spre dreapta. Zeul încetini şi dispăru, însă în acea clipă ofiţerul strigă un ordin scurt şi plasa se întoarse pe dos, mai strânsă la stânga, chiar pe unde apăru imediat atacatorul. Acesta fu prins tare şi se răsuci dezechilibrat, pierzând controlul asupra direcţiei şi încetinind, dar era pur şi simplu prea mare şi puternic: plesniră şi minţile vânătorilor lui Nihag, iar cadavrele lor se răsturnară în noroi.

Zeul se rostogoli confuz şi ceva mai lent peste careul lui Saki, unde se încurcă în plasă. Tot era prea straşnic să fie capturat, dar şi prea dezorientat şi strâmb pentru a-i sfărâma. Se smuci în schimb violent şi ţâşni panicat spre cer, iar minţile celor din spate şi lături plesniră, ucigându-i. În schimb, bucata din faţă a năvodului rămase agăţată de el, trăgându-i pe cei care-l ancorau.

*

Saki tuşi uscat, trase adânc aer în piept şi deschise larg ochii, uimit de mirosul de zăpadă. Într-adevăr, zăcea pe un nămete albăstrui, într-un nesfârşit şes de nea, de neînchipuit în toridul continent răsăritean.
- Nici nu este.

Se întoarse spre cel care grăise şi privi uimit la Mut, aşezat liniştit în fund, alături de recrutul Kivo şi corpolentul Uruh. Căpitanul clipi uimit, îşi spuse că probabil a vorbit unul dintre cei doi kanjeri şi întrebă:
- Gano?
- Mort, răspunse calm mutul. Ca şi ceilalţi care nu sunt aici, adică toţi în afară de noi patru.
- Cum de vorbeşti?! Doar nu ai limbă! Şi unde suntem?
- În ce ordine vrei răspunsuri? Şi nu eşti curios ce nu este? Adună-te, eşti căpitan imperial!

Saki se ridică în picioare şi se uită urât la el, atins în orgoliu.
- Mai bine aşa, rânji Mutul, parcă mai aduci a ofiţer. Răspunsul la unde suntem e cam acelaşi cu cel la ce nu este. Adică nu este Gova. Şi nu este zăpadă. Suntem în lumea de dincolo, în nori.

Căpitanul nu zise nimic, ci se pipăi pe piept, pe spate şi membre: era întreg şi nimic nu părea rupt, tăiat sau rănit. Cu o strângere de inimă, îşi căută coada, simbolul cel mai mândru al vânătorilor de zei. Era intactă şi ea, cu tot cu panglicile- decoraţii. Se repezi la Mut şi-i deschise gura: tot nu avea limbă, tăiată ca la toţi stegarii ce slujeau Împăratului drept vestitori în conducerea luptelor.
- Mulţumit acum? i se adresă acesta, imperturbabil.
- Păi cum morţii mă-sii? Şi cum de-ai ajuns aici, doar nu făceai parte din năvod? întrebă Saki, în timp ce cu privirea cerceta nămeţii din jur, căutându-şi arma.
- Uite, sunt acolo, îi arătă Mutul în spatele celorlalţi doi ostaşi o adâncitură în care se întrezăreau lăncile de aramă. Cât despre cum am ajuns aici, răspunsul e simplu: eu nu aveam nevoie să fiu parte din plasă. De ce? Din aceeaşi cauză din care pot vorbi fără limbă. Pentru că nu sunt stegarul vostru, ci altceva, mult mai mult decât el. Ia spune-mi, căpitane, de ce Muţii au limbile tăiate?

Saki privi nedumerit spre Kivo şi Uruh, dar aceştia priviră în jos ca nişte copii ruşinaţi în prezenţa celui mai aspru dascăl din şcoală. Mutul râse la grimasa lui, dar nu spuse nimic, aşa că îi răspunse cu ţâfnă:
- Pentru că ei aud vocea Împăratului şi nimeni nu are voie să rostească cele grăite de Unicul Conducător. Şi-un ţânc ştie asta.
- Corect, cu o excepţie.

Nelămurit, ofiţerul îl privi întrebător.
- Adică Împăratul însuşi! izbucni în hohote Mutul.
- Blasfemie! urlă căpitanul.

Se repezi şi înhăţă lancea.
- Eşti un trădător sau vreun demon! Puneţi mâna pe el!

Homo Sovieticus

Alexandr Zinoviev
Homo Sovieticus
Editura Vremea, 2018
traducere de Andi Ştefănescu

***
Prezentare

Editura Vremea a lansat cartea Homo Sovieticus de Alexandr Zinoviev în cadrul Târgului Internaţional Gaudeamus 2018; o apariţie îndelung aşteptată de pasionaţii de istorie recentă.

Pentru cine e obişnuit să vadă lumea în alb şi negru, Homo Sovieticus nu e o carte potrivită. Căci între cele două extreme, după cum cu vervă demonstrează autorul, nuanţele de gri sunt infinite.

Această satiră muşcătoare, dar plină de resemnată afecţiune, e rodul observaţiilor pertinente pe care un intelectual, scriitor şi sociolog, le-a înregistrat atât în calitate de cetăţean al Uniunii Sovietice, cât şi de exilat într-o ţară din Vest - Germania. Cartea, care circula în samizdat încă din anii '70, dar care a apărut oficial la începutul anilor '80, a impus în conştiinţa internaţională un termen-emblemă: Homo Sovieticus.

Cine - sau ce - e Homo Sovieticus? Întrebare simplă, la care răspunsul nu poate fi decât unul complicat.

Un om cu "şcoala vieţii", "călit" - la propriu şi la figurat - de lipsuri materiale şi de valuri de propagandă absurdă, care alternează schizoid între invidie şi dispreţ pentru Occident şi care "se preface că munceşte, în timp ce Statul se preface că îl plăteşte". Pe scurt, produsul unei societăţi totalitare, care se entuziasmează când găseşte carne în magazine, şi trece cu vederea denunţurile prietenilor către KGB, căci el însuşi ar face-o, în egală măsură.

Cum e Homo Sovieticus în exil în Vest? Mai tăcut, mai cârcotaş, mai dornic de experienţe care "acasă" îi fuseseră interzise, dar, mai mult decât oricând, RUS. Mai mult decât oricând, "as" - adică "agent sovietic". În această calitate, de pe poziţii resimţit inferioare, interacţionează el cu "ceilalţi", cu Occidentalii, pe care îi vede naivi, plini de sine, dar reduşi la nevolnicie în urma unui trai prea lipsit de griji.

Scrisă la persoana întâi, cartea este o culegere de schiţe cu tâlc, în care adevăruri mari sunt spuse în cuvinte simple, aparent menite să stârnească râsul, dar care ascund, de fapt, adevăruri tragice - între Est şi Vest, între "sovietizaţi" şi "liberi" există o barieră de netrecut, care se bazează pe clişee şi perpetuează neînţelegeri.

De ce am mai citi azi o carte despre o realitate (aparent) desuetă? Pentru că, într-un limbaj curgător şi accesibil, purtător al unui mesaj universal, Zinoviev ne oferă abil metode de înţelegere a unui nou tip uman - Homo post-sovieticus.

Homo Sovieticus, o carte fenomenală şi deja celebră despre omul nou pe care sovieticii visau să-l plămădească. Termenul îi aparţine scriitorului Alexandr Zinoviev, şi exprimă în mod satiric diferenţele dintre cum ar fi trebuit să fie acest nou om (gândit în laboratoarele sovietice) şi ce a devenit el în realitate.

Cartea poate fi cumpărată din librării sau comandată online de pe site-ul editurii Vremea (www.edituravremea.ro), cu o reducere de 10%.

Fragment

Dubii

De ce să scrii în forma discreditată moral a denunţului dacă am inventat un alt gen literar de o puritate de cristal, şi anume: Raportul Oficial? În acest caz nu mai suntem nevoiţi să avem mustrări de conştiinţă şi să suferim (dacă într-adevăr am suferit vreodată) atunci când ni se cere cu amabilitate să scriem un raport despre o excursie, o adunare sau o conversaţie. Şi de fapt nici nu e nevoie să ni se ceară, deoarece ştim cu toţii că a scrie rapoarte despre orice lucru e datoria noastră sacră. Cum naiba de nu le-a venit ideea asta pe timpul lui Stalin? Explicaţia e foarte simplă: nu existau îndeajuns de multe maşini de scris şi hârtie. Poţi scrie denunţuri cu ultimul capăt de creion pe o bucăţică de pungă. Rapoartele sunt însă de neconceput fără o coală de hârtie şi o maşină de scris.

Noi şi Occidentul

Amicul care a fost expulzat dintr-una din capitalele Occidentului a scris în raportul său, după zece ani de trai în Occident, că după ce Europa de Vest va fi fost ocupată de Armata Roşie, în primul rând vor trebui lichidaţi toţi cei care ne-au oferit în mod benevol ajutorul: comuniştii, stângiştii, pacifiştii, neutrii, intelectualii, scriitorii liberali, profesorii, tinerii cu barbă şi tot gunoiul de felul ăsta. De ce? Deoarece ei şi-ar veni în cele din urmă în fire şi se vor întoarce împotriva noastră. Şi în general, fie să ne apere Domnul de prieteni: duşmanii ni-i eliminăm singuri! Pe lângă asta, aviza amicul meu, există o oarecare raţiune în a-ţi ocroti duşmanii, în măsura în care poţi trage unele foloase de pe urma lor. Dar să ne întoarcem mai bine la teoria raportului.

Raportul

Oamenii sovietici au fost pregătiţi să scrie rapoarte despre orice. Este vorba de un element al organizării comuniste a muncii. Rapoarte lunare, rapoarte trimestriale, rapoarte anuale, rapoarte cincinale. Un salariat al institutului nostru, vechi bolşevic, a scris un raport despre întreaga sa viaţă de la revoluţie încoace. Trei mii de pagini cu litere puchinoase. Şi-a pus epocalul raport în două plase vechi şi soioase şi l-a cărat până la biroul de partid, unde le-a spus oficialităţilor să-l studieze şi să tragă învăţăminte din el. Secretarul biroului de partid mi-a încredinţat mie această nobilă misiune. Într-o jumătate de oră mi-am scris raportul la raportul bătrânului bolşevic, fără să-l fi frunzărit măcar. În anii puterii sovietice (aşa suna raportul meu) cel în cauză a consumat atâtea şi atâtea tone de pâine şi caşă, a băut exact atâtea vedre de votcă, a făcut exact atâtea denunţuri secrete în scris şi exact atâtea prin viu grai, a stat exact atâţia ani în şedinţe şi atâţia la cozi.
- Râzi de el, mi-a spus Secretarul.
- Ba din contră, îi plâng de milă, i-am răspuns.
- Ce putem să facem? m-a întrebat.
- Îi trimitem autorului o adeverinţă oficială în care-l informăm că manuscrisul a fost trimis Secţiei Secrete a Arhivelor Centrale de Partid, i-am spus.
- De ce o adeverinţă oficială? m-a întrebat Secretarul.
- Pentru ca autorul să o poată înrăma şi atârna pe perete alături de cele circa cincizeci de diplome pe care le-a primit de-a lungul întregii sale vieţi stupide, i-am răspuns.
- Dar de ce către Secţia Secretă?
- Pentru ca să nu ne mai chinuie niciodată cu amintirile lui, i-am răspuns.
- Şi cu astea ce facem? m-a întrebat Secretarul arătând spre plasele vechi şi soioase în care se afla nepreţuita experienţă de viaţă a unei generaţii întregi.
- La gunoi, am spus.
- Dă-i bătaie, a spus Secretarul, şi să-mi trimiţi după aia un scurt raport despre ce ai făcut.

Altă dată, mi s-a dat sarcina de "a retuşa" rapoartele făcute de membrii unei delegaţii ştiinţifice, participantă la un congres internaţional. În delegaţie fuseseră 50 de persoane, însă au fost făcute 60 de rapoarte. Unii distinşi savanţi de renume, dorind să-şi demonstreze devotamentul, scriseseră câte două. Fiecare raport avea 50 de pagini bătute la maşină. Şi ce nu comunicau savanţii îndrăgitelor Organe! De exemplu, că l-ar putea face pe un profesor din Apus să treacă de partea noastră publicându-i cărţile în Uniunea Sovietică sau că ar trebui invitat la Moscova directorul unui laborator secret, urmând ca apoi să fie şantajat cu ajutorul unei fete demne de încredere, şi aşa mai departe.

Rapoartele delegaţiei erau adevărate şi instructive. De obicei însă scriem rapoarte nu pentru a recapitula sau a trage învăţăminte, ci datorită unei raţiuni mult mai înalte, de ordin mistic. În numele formalismului impus. De aceea, din principiu scriem acolo tot ce ştim, ceea ce face practic imposibil de deosebit adevărul de invenţie. Şi de fapt nici nu e nevoie de asta. Oricum nimeni nu citeşte rapoartele. În raportul trimestrial am scris odată că am descoperit zece noi particule elementare. Am făcut asta din interes pur ştiinţific, pentru a-mi verifica teoria rapoartelor. Directorul secţiei m-a chemat la el. Eram pe punctul de a începe să cred că teoria mea era greşită. N-ar fi trebuit să-mi fac griji. Raportul meu, mi-a spus Directorul, este prea scurt. N-aş vrea să adaug vreo două pagini? I-am făcut o declaraţie demagogică: valoarea unui raport, am spus, stă nu în numărul de pagini, ci în ceea ce s-a făcut - potrivit celor scrise în raport.
- Citiţi ce am scris, am spus, şi comparaţi cu ce au scris ceilalţi.
- Lasă-mă cu poveştile tale, mi-a răspuns calm Directorul. Crezi că ceilalţi au muncit mai puţin ca tine?

Şi astfel am adăugat două pagini, anunţând că descoperisem metoda de a transforma gunoaiele din Moscova în produse alimentare de calitate extra.
- Bine scris, a spus Directorul punând la dosar raportul meu, alături de teancul celorlalte rapoarte necitite ale colegilor mei. Cine ştie să scrie un raport bun lucrează şi bine.

Nu vă imaginaţi însă că raportul este o operaţie birocratică inutilă. Este un mijloc solid de a integra oamenii în sistemul comunist. Important nu e conţinutul, ci numai faptul că raportul există.

Către o psihologie a rapoartelor

E uşor să scrii un raport dacă ai stat degeaba. Ai tot dreptul să foloseşti nu numai tot ceea ce s-a întâmplat la locul de muncă, dar şi orice alt eveniment petrecut în ţară sau în cosmos. Ai acest drept pentru că ai participat la tot ceea ce s-a întâmplat în univers. E mai greu să scrii un raport dacă te-ai ţinut cât de cât de treabă. Şi dacă ai muncit cu adevărat atunci raportul devine o sarcină supraomenească deoarece te vei concentra în mod exclusiv asupra a ceea ce, practic, ai făcut. În realitate, raportul nu va putea fi îmbogăţit, nici măcar sub raport lingvistic, iar munca depusă va fi considerată oricum inutilă de colegi. Dar chiar şi în primul caz, a scrie cu virtuozitate un raport nu e o calitate înnăscută. E nevoie de un exerciţiu de mulţi ani înainte de a putea deveni un raportor calificat şi de a putea elabora rapoarte de o fluenţă mozartiană.

Oricum, opera imaginară pe care am de gând s-o scriu poate fi interpretată ca raportul meu asupra regulilor Artei de a Raporta în Mod Sovietic. Priviţi-o vă rog doar aşa; nu căutaţi în ea adevărul. În acelaşi timp, nu-mi acuzaţi opera de erori. Un raport e un raport şi nimic mai mult. E doar o etapă planificată din viaţă. Raportul meu e consacrat unei lucrări pe care ar fi trebuit s-o fac dar n-am făcut-o, pentru că munca mea este de a n-o face. Aşa că voi vorbi despre orice, cu excepţia lucrurilor despre care ar trebui să vorbesc. Voi vorbi, de exemplu, de atentatul împotriva preşedintelui Americii, despre explozia bombei din gara din Bologna, despre o demonstraţie pentru pace la Bonn şi despre revolta tinerilor din Londra ca şi cum eu le-aş fi provocat. Cel mai amuzant lucru este că nu spun lucruri total gratuite, dat fiind că aparţin organizaţiei care, într-un fel sau altul, e amestecată în toate acea, şi anume, KGB-ul. Cu alte cuvinte va fi un raport psihologic al unui individ fără psihologie proprie, implantat într-un mediu străin ca parte a unui Plan grandios şi uitat apoi la fel de repede ca şi Planul.

Despre o metodologie a rapoartelor

Nu căutaţi vreun înţeles ascuns în cuvintele mele. Vorbesc întotdeauna fără aluzii şi parabole spunând tot ce am de spus. N-am timp de înţelesuri ascunse printre rânduri sau de iceberguri literare. Când oamenii n-au nimic de spus ei maschează golul a ceea ce spun printr-o falsă strălucire de suprafaţă, ca şi cum ar dispune de argumente mult prea subtile, furnizate de o gândire profundă. Nu numai scriitorii dar şi regizorii de film oferă exemple perfecte în acest sens. Aveam un coleg în institutul nostru care era considerat un mare gânditor numai pentru că se dovedise un maestru în "iceberg" şi în "printre rânduri". În momentul în care şi-a împins arta până la limita extremă, adică a reuşit să se lipsească până şi de rândurile între care îşi plasa ideile sale profunde şi chiar şi de partea vizibilă, plutitoare a "icebergului" său literar, atunci am reuşit să înţelegem că nu era nimic altceva decât un parazit ordinar şi un imbecil. Ceea ce nu i-a ştirbit cu nimic reputaţia de mare gânditor. În ce mă priveşte "icebergurile" mele literare sunt lipsite de secţiunea subacvatică, iar între rândurile mele nu există "printre rânduri".

Ca om cu experienţă ştiu că raportul meu nu va fi niciodată citit. De aceea obiceiul de a mă adresa cititorului e numai un reflex sovietic. Bătrânul bolşevic al cărui, raport îl azvârlisem la gunoi se adresa de asemenea unui cititor imaginar: către "Comitetul Central leninist"; către "partidul meu drag"; şi către "întreaga umanitate progresistă". Şi a folosit la ceva ori cuiva nepreţuita sa experienţă de viaţă? Nu! în condiţiile astea ce interes ar putea prezenta spusele celui care nu a putrezit prin închisorile ţariste, nu şi-a vărsat sângele pe baricade, n-a participat la asaltul Perekopului sau la construirea Komsomolskului, nu şi-a dezgolit pieptul în faţa mitralierelor duşmane şi nu a dat dovadă de spirit novator?

Abordarea creatoare

Pe lângă celelalte, noi, oamenii sovietici, suntem pregătiţi să abordăm totul în mod creator. În această ordine de idei îmi amintesc de o întâmplare foarte instructivă. Spionii noştri în Occident furaseră planurile unei maşini-unelte destinată unui proces tehnologic deosebit de complex şi sofisticat. În acelaşi timp, ei puseseră mâna şi pe piesele componente. A fost format un colectiv de lucru special care să dea de capăt modului de funcţionare. Instanţele superioare erau deosebit de interesate deoarece maşina urma să fie folosită în producţia de tancuri. Colectivului i s-a dat dispoziţie să-şi îndeplinească sarcina prin utilizarea raţională a resurselor şi să dea dovadă de spirit creator şi inovator. Aşa că inovaţiile n-au lipsit, încă de la prima asamblare cinci piese deveniseră inutile. Maşina lucra fără ele. A fost demontată şi asamblată din nou. De data asta au rămas pe dinafară zece piese. Maşina continua să lucreze. O nouă demontare şi o nouă asamblare. Douăzeci de piese. Maşina continua să lucreze. Bineînţeles că n-au lipsit exclamaţiile batjocoritoare la adresa tehnologiei occidentale. Apoi, cineva a lansat ideea că după alte cinci demontări şi asamblări succesive maşina va lucra fără piese. O descoperire senzaţională! Tovarăşii de colectiv l-au privit cu suspiciune pe susţinătorul hiper-raţionalizării şi au hotărât să se mulţumească cu triumful de până atunci. S-a raportat conducerii că, drept rezultat al unui remarcabil efort creator, colectivul a simplificat în mod considerabil construcţia excesiv de complicată a maşinii. Din acel moment, maşina a început să execute cele mai primitive şi mai grosolane operaţiuni, iar după o lună s-a stricat de tot şi pentru totdeauna. Între timp însă instanţele superioare îşi pierduseră interesul. Firmele occidentale începuseră să ne vândă piese de tancuri gata făcute, aşa că maşina nu-şi mai avea rostul.

Un caz şi mai instructiv s-a petrecut la "Şcoala Lenin", unde sunt pregătiţi spionii noştri, conducătorii partidelor comuniste şi viitori funcţionari guvernamentali pro-sovietici pentru ţările occidentale. Unul din elevi, din dorinţa de a ne face pe plac a luat în serios conceptul "abordării creatoare" şi a început să debiteze asemenea tâmpenii, încât s-a pus problema închiderii şcolii, care ar fi devenit o pepinieră a eurocomunismului. Acest comunist din Occident, deşi comunist, nu era mai puţin occidental, aşa că nu putea să înţeleagă esenţa "abordării creatoare". Iar la o şedinţă secretă a Comitetului Central la care a fost examinată conduita condamnabilă a comuniştilor din Occident, secretarul pentru ideologie a afirmat că la originea greşelilor lor stă inabilitatea de a percepe conceptul "abordării creatoare" în mod creator.

Când m-au trimis aici, tovarăşii din Organe mi-au ordonat, între altele, să abordez în mod creator misiunea mea. Ca om sovietic am înţeles adevăratul sens al cuvintelor de rămas bun: stai uşor şi nu fă exces de zel. Cât despre creativitate, ea îmi foloseşte cu adevărat la scrierea raportului. Scris cu dexteritate, cel mai prost raport este cu mult mai interesant decât cea mai eficientă acţiune dacă face dovada competenţei nu la nivelul fondului, ci la nivelul formei. Aici, în comparaţie cu lucrurile pe care le pot spune, adevărata mea viaţă e groaznic de plicticoasă şi deprimantă. Imaginaţi-vă unde s-ar ajunge dacă ar fi posibil să scriem rapoarte despre călătoria pe lumea cealaltă!

Micul tratat ştiinţific

Dar poate că ar fi mai bine să scriu un mic tratat ştiinţific? Sunt doar om de ştiinţă, nu? E adevărat că, atât eu, cât şi colegii mei am servit ţelurilor complet neştiinţifice ale Comitetului Central şi KGB-ului. Da, dar am făcut-o într-o manieră pe de-a întregul ştiinţifică. Să luăm de exemplu decizia luată de ei de a distruge mişcarea dizidentă, lucru care s-a dovedit a nu fi chiar aşa de simplu. Sarcina noastră a constat în a dezvolta o justificare teoretică a sufocării dizidenţei şi de a elabora măsuri efective în acest sens. Nu trebuie să vă imaginaţi că a fost o treabă uşoară sau că pe parcurs n-au apărut conflicte. Şi în acest domeniu de activitate, marcantele descoperiri ştiinţifice survin în urma unor lupte crâncene. Iniţial, propunerea de discreditare a dizidenţilor în ochii Occidentului, prin trimiterea lor în exil în Occident, a fost prost primită. Apoi şi-a făcut drum la instanţele superioare, pentru ca în cele din urmă Biroul Politic să şi-o însuşească. Dar câtă energie cheltuită pentru ca să ajungem acolo! Câte victime! În paranteză fie spus, numărul victimelor luptei pentru cel mai eficient mod de a pune pumnu-n gură dizidenţilor a depăşit cu mult numărul victimelor din rândul dizidenţei.

Şi câte eforturi şi cât talent am cheltuit eu însumi pentru a concepe diverse planuri de acest fel! Am desenat grafice, am alcătuit tabele, am descoperit formule şi am verificat teoreme. Potrivit acestor formule, de exemplu, rezulta că apariţia unui critic al regimului ar fi dăunătoare pentru regim, dar nu prea mult. Doi critici era deja mai grav. Însă nu de două ori mai grav; numai o dată şi opt zecimi. 20 de critici avantajează regimul mai mult decât cinci, dat fiind că poţi conta în mare măsură chiar pe dizidenţi în lupta împotriva dizidenţilor. E de ajuns să ai trei critici că încep să se mănânce unul pe altul. Cu zece critici, regimul a devenit deja un pretext pentru ciomăgeală reciprocă. Cel puţin unul din trei ajută KGB-ul. Şi cel puţin cinci din zece pot fi priviţi drept informatori voluntari ai Organelor. Nu cred că trebuie să vorbesc de câţi informatori plătiţi pot fi infiltraţi în astfel de grupuri. E adevărat însă că pe măsură ce numărul criticilor regimului creşte, apar consecinţe neprevăzute. Cel mai important este că acei ce critică regimul încep să intre în competiţie cu apologeţii săi în înţelegerea regimului însuşi. Secretarului cu ideologia din Comitetul Central i s-a vărsat fierea aflând ştirea că un critic exilat din Occident a declarat sistemul sovietic drept stabil.
- Ticălosul ăsta! a urlat Secretarul. Noi, adevăraţii marxist-leninişti, noi pretindem că sistemul sovietic e stabil. Şi vine acum trădătorul ăsta dezgustător şi are neruşinarea să demonstreze că sistemul nostru sovietic e stabil!

Guvernanţii noştri îi urăsc pe criticii regimului, nu pentru că ei ar submina regimul (nici o critică nu-l subminează, îl întăreşte doar!), ci pentru că cei ce critică regimul uzurpă inalienabila prerogativă a celor mai puternici lideri sovietici: de a critica modul de viaţă sovietic.

Desigur, pentru mine, în situaţia mea, un mic tratat ştiinţific ar fi cea mai bună soluţie. Dar n-am bani pentru grafice şi tabele; la Moscova le făceam pe banii statului.

Îndoieli

Ce titlu să-i dau romanului-denunţ-raport-mic-tratat? Nu consideraţi că este vorba de o problemă secundară. E momentul să dau din nou un exemplu instructiv. Un anumit specialist moscovit în problemele comunismului ştiinţific s-a decis brusc să dezvăluie lumii într-o carte despre ce este vorba cu adevărat. N-a putut-o începe însă pentru că îşi irosise forţele încercând să rezolve dilema titlului - ce ar fi mai bine: "Cerul şi bolovanul" sau "Bolovanul şi cerul?" Aşa că a ajuns în Occident fără revelatoarea sa carte, ceea ce i-a provocat o groază de neajunsuri. Încă n-a găsit o slujbă bună, deşi toată lumea ştie că lucrează pentru KGB. Ciudat, nu-i aşa? Un agent sovietic şomer! Occidentul a început să nu mai ştie să se poarte. E timpul să-l chemăm la ordine.

Amintindu-mi trista soartă a celui care dorise să dezvăluie secretele comunismului ştiinţific, m-am decis să amân problema titlului. Cine ştie, poate n-am să scriu nimic şi atunci această spinoasă problemă va dispărea de la sine. S-a ivit însă o altă dilemă nu mai puţin dificilă: cui îi voi dedica opera mea nescrisă? Răposatei mele mame sau partidului? Ultimului Congres sau viitoarei şedinţe a Comitetului Central? Iubitului popor sovietic sau detestatei mele foste soţii? Puţinelor victime ale regimului sau nenumăraţilor mei tovarăşi de beţie? În final m-am decis asupra variantei patriotice: "Dedic această carte, nouă, cercetaşilor sovietici aflaţi departe de Patrie".

O minunată dedicaţie. Foarte sinceră. Ce-ar fi însă dacă mă vor înţelege greşit? Îndoiala este caracteristica noastră de stat (nu cea naţională). Îndoielile ne încearcă ori de câte ori începem ceva sau, dacă am şi început, în timp ce ducem acel lucru până la capăt. Iar dacă sfârşim ceva, tot îndoielile ne-au împiedicat să ne oprim la timp.

Asta-i cauza pentru care, de exemplu, ne-am repezit către Oceanul Indian însă ne-am oprit la jumătatea drumului în Afganistan, pretinzând că vrem să punem capăt maşinaţiilor imperialiştilor americani şi să ajutăm guvernul legal la putere să pună ceva ordine în ţară. Şi am făcut-o atât de prost încât maşinaţiile imperialiştilor americani şi dezordinile s-au înmulţit de la o zi la alta. Şi n-avem cum ieşi din impas.

Răposata mea mamă a încercat de trei ori să avorteze: a înghiţit un kilogram de chinină, şi-a opărit picioarele cu apă clocotită în cinci rânduri şi a mai făcut o seamă de lucruri, totul în tentativa zadarnică de a împiedica venirea mea pe lume. Când s-a convins că eforturile sunt inutile a declarat că maternitatea este pentru ea cea mai mare binecuvântare a vieţii. După aceea, până la moarte n-a obosit să-mi repete că dacă ar fi ştiut că am să devin un egoist atât de lipsit de inimă ar fi avortat. Occidentul s-a molipsit şi el de boala noastră: literalmente epuizat de propriile dubii, a sfârşit prin a presupune că angajamentele şi apelurile privind dezarmarea ale perfizilor lideri sovietici sunt cu adevărat sincere.

Raţionând astfel am luat hotărârea: lasă-i să-mi înţeleagă greşit dedicaţia, pentru că ar fi mai rău dacă ar interpreta-o corect. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă Occidentul ar desluşi intenţiile sovietice în Afganistan? S-ar scăpa cu toţii în pantaloni cu o asemenea înfricoşătoare forţă că n-ar mai fi de trăit din cauza mirosului sufocant. Să lăsăm îndoielile! Occidentul nu va interpreta corect dedicaţia. N-ar îndrăzni s-o facă. Iar oamenii noştri ştiu despre ce-i vorba şi fără interpretări.

Faptul că noi suntem cei cărora dedic această carte simplifică problema. Aşa cum spunea tatăl meu vitreg (director al unui mare cimitir din suburbiile Moscovei): important e epitaful, morţi se mai găsesc.^[i]

Despre ieşirea la ocean

De problema ieşirii la Oceanul Indian ne-am preocupat încă din timpul lui Hruşciov. E adevărat că de o manieră mai mult visătoare decât realistă. La urma urmei, în timpul lui Petru^[ii] ne-am croit drum la mare aşa că acum a sosit vremea să ne croim drum la ocean. Am uitat că avem acces la oceanele lumii de-a lungul unei coaste care se întinde pe zeci de mii de kilometri. Asta nu contează, pentru că acolo e frig. Avem nevoie de un ocean cald şi cel Indian ar fi cel mai potrivit. Britanicii s-au folosit îndeajuns de India şi alte ţări din Est; acum ne-a venit şi nouă rândul. N-am ştiut la timpul potrivit că problema era mai simplă decât credeam, pentru că nimeni nu s-a obosit să se uite pe o hartă. Credeam că drumul spre ocean trece prin Altai, Pamir şi Himalaia. S-a dovedit însă că era doar ceva mai departe de Soci şi mult mai accesibil decât Sociul. Ce păcat că nu ne-a arătat nimeni un atlas! N-ar mai fi avut loc criza din Iran. Şi n-ar mai fi fost nici picior de arab pe-acolo. În treacăt fie zis, nici nu se înţelege de unde au venit aşa deodată.

La urma urmelor am ieşit totuşi la un ocean cald. E drept că puţin mai la vale, pe coasta Americii; în Cuba.

Noi şi Occidentul

Cu câţiva ani în urmă, unul din funcţionarii unei ambasade occidentale era postat în permanenţă lângă zidul Kremlinului. Printre îndatoririle sale se afla şi sarcina de a supraveghea limuzinele guvernamentale care intrau şi ieşeau. Specialiştii kremlinologi occidentali analizau aceste informaţii şi emiteau generalităţi profunde privind "politica Kremlinului". În acelaşi timp, un agent KGB avea misiunea de a-l confuziona pe observatorul occidental. La anumite ore şi într-o anumită ordine, el programa intrările şi ieşirile unor falşi "Brejnevi", "Suslovi", "Gromîci" şi a altor lideri sovietici. Agentul KGB râdea cu lacrimi când povestea despre manipulările sale. Într-o zi el a lăsat să intre trei "Brejnev" şi a lăsat să iasă cinci. Mă întreb cum au rezolvat kremlinologii occidentali această enigmă.

---

[i] Aluzie la zicala: Importantă e legea, criminali se mai găsesc. (n.t.)

[ii] Petru l (Petru cel Mare) ţar (1682-1721) şi împărat (1721-1725) al Rusiei a fondat Petersburgul la Marea Baltică la 1703. (n.t.)

Xanax

Liviu Iancu
Xanax
Editura Trei, 2019



*****
Intro

Liviu Iancu, cel mai cunoscut jurnalist de turism din România, a intrat în presă din greşeală în anul 2000, crezând că Mediafax e o agenţie imobiliară, dar s-a lămurit rapid că e mai interesant să scrii ştiri decât să vinzi case. De acolo a plecat la tabloidul Naţional, însă găinile care nasc pui vii fuseseră descoperite deja, ceea ce l-a făcut să migreze după un an în echipa care a lansat pe piaţă Business Magazin, iar peste o vreme a ajuns la Capital. După câţiva ani s-a întors la Mediafax, de unde a plecat după şapte ani, temându-se că agenţia, intrată între timp în insolvenţă şi relocată într-un spaţiu mult mai mic, se va transforma într-o simplă afacere imobiliară. În prezent este jurnalist la Profit.ro, unde a publicat o serie de editoriale-poveşti originale în peisajul presei economice româneşti, foarte apreciate de către cititori. Câteva dintre acestea se regăsesc şi în Xanax, romanul său de debut.

Fragment

După moartea Poetului, multă vreme m‐am simţit inutil ca un prezervativ în poşeta unei lesbiene. Eram sigur că m‐ar fi ajutat să merg pentru câteva zile la ţară, mai ales că se redeschisese şi vechiul bar din sat. N‐aveam chef să vorbesc cu nimeni, dar tentaţia de a revedea un loc de care mă legau atâtea amintiri a fost mai puternică decât nevoia mea de singurătate. Barul era aproape plin cu tineri gălăgioşi pe care nu‐i cunoşteam. Nici numele noului proprietar nu‐mi spunea nimic. M‐am aşezat la o masă lângă zid şi am cerut o bere. Abia atunci am observat la masa vecină un sac diform de haine vechi, sub care stăteau încrucişate două cizme de cauciuc. Mi‐au trebuit câteva minute să‐l recunosc. Era Domnu', pe care nu‐l mai văzusem de vreo şapte-opt ani. Mut sau pe‐aproape. Eu, cel puţin, nu‐l auzisem niciodată vorbind.

Din perete mă fixa, încruntat şi cu figură tâmpă, Eminem, şi mi s‐a părut o blasfemie ca zidul pe care, cu ani în urmă, am scris câteva versuri, cu creionul, împreună cu Gigi Ţiganu, să fie acoperit acum de creatura asta decolorată. Gigi îmi propusese atunci să facem o poezie la două mâini, ca pianiştii. Să scrie el primele două versuri, iar eu pe celelalte.

Ai plecat cu altul şi m‐ai dat uitării
Iar acum plâng singur, pradă disperării

a scrijelit Gigi pe zid cu scrisul lui aplecat spre stânga. Iar eu am continuat:

Nu‐i nimic, femeie, îmi rămân copacii,
Cel puţin aceştia nu iubesc cu cracii!

- Nu există cuvântul craci în poeziile de dragoste. Ai stricat strofa! Era frumos să vorbeşti în continuare despre copaci, despre disperare, lacrimi, suferinţă... Ţi‐ai băgat cracii în iubirea mea. Nu te pricepi la poezie! Să nu mai scrii! m‐a apostrofat Gigi, privindu‐mă de sus.

Pe vremea aia, Gigi Ţiganu bătea spre 30 de ani, avea plete negre soioase şi ochii umezi. Îşi purta tristeţea pe faţă ca pe o cremă de protecţie solară. Avea mult timp liber, pentru că era şomer, şi citise enorm. Îşi încheiase mariajul cu şcoala după opt clase şi acum, la maturitate, trăia din pensia părinţilor. Îmi spunea că mama, fosta lui profesoară, îi schilodise destinul. Odată, prin clasa a şaptea, la o teză la matematică, îi dăduse "- 10". Nu10 pur, aşa cum ar fi meritat. Şi‐atunci a înţeles Gigi că în lumea asta strâmbă nu există dreptate pentru ţigani. A renunţat, în consecinţă, la şcoală, dar s‐a apucat să citească absolut tot ce‐i pica în mână. Ca o completare, scria şi poezii. Ne vedeam uneori la cârciumă şi îmi recita din el însuşi. Scria despre orice, cu uşurinţa cu care beam eu. Avea o aplecare aparte către fabule. Îl părăsea pe unul nevasta, Gigi era acolo şi‐i punea drama în versuri. Murea cineva, Gigi îl fixa în eternitate cu câteva catrene. S‐a bătut un vecin cu mă‐sa?

Dacă vrei ca să priveşti
La scene cavalereşti
Du‐te‐n curte la Predeloaia
Să vezi cum începe bătaia.

Şi Ion o lua la pumni pe maică‐sa în versuri, ea îl înjura tot în rime, până când o lovitură mai puternică a trântit‐o pe baba Predeloaia peste gardul de nuiele de la stradă, care a cedat sub greutatea ei. Poemul se încheia optimist, cu o discuţie tehnică între Ion şi mă‐sa, la finalul luptei:

- Băi Ioane, eşti nebun?
Ai rupt gardul de la drum!
- Lasă, fă, că nu‐s dement
Şi fac altul de ciment!

Poezia făcuse înconjurul comunei şi aşa aflase şi noul şef de post, un tânăr scheletic şi arţăgos, că în spatele gardului lui Ion se petrec scene de violenţă domestică. Îl strigase la poartă şi-l ameninţase:
- Ioane, dacă o mai baţi pe aia bătrână, te bag la arest!
- Cum dracu', dom' şef, nici pe mama nu mai am voie s-o bat?! se mirase Ion.

Gigi citise Winnetou de 10-11 ori, văzuse Lanţul Amintirilor de peste 20 de ori, dar nu voia să se oprească aici.
- Am citit joi o carte excepţională. Nu mai reţin cum se numeşte, dar ţi‐o împrumut, dacă vrei, mi‐a zis într‐o seară.
- Despre ce e vorba în ea?

Mi‐a răspuns aproape ofensat, ca unui om care nu înţelege ce se întâmplă în jurul lui:
- Are de toate. Tot ce vrei. Răpiri de prinţese, răpiri de ducese, capă, spadă, pumni, şuturi, limbi...

Însă nu‐mi împrumuta niciodată cărţi. Nu insistam. Eu voiam să văd oameni. Şi erau destui în jur, trebuia doar să deschizi bine ochii. Erau toţi acolo în fiecare seară de sâmbătă. Emil al Joiţii, Nea Mitică, Puiu, Domnu', Bibilandra - fratele lui Gigi Ţiganu, Nea Cazacu, Ingineru şi Nae, proprietarul barului. Cumpărase "localul" de la unul, Patronu, care muncise câţiva ani în Spania, venise cu bani şi‐şi deschisese afacerea pe care, în cinstea zilelor petrecute departe de ţară, o numise Toremolinos. Numele cârciumii ne mângâia privirile. Mai erau şi altele în comună, La Maricica, La Sandu şi chiar La 6 Kraci, care se numea aşa pentru că proprietarele erau trei surori nemăritate. Dar nimic nu se compara cu Toremolinos. Era şi bar şi discotecă şi cămin cultural. Acolo, într‐o seară, când două găşti s‐au luat la bătaie până ce unul mai plăpând a rămas inert pe ciment,

Patronu şi‐a pus mâinile în cap şi a urlat:
- Bă, futu‐vă‐n gură, voi vă bateţi aici, vă omorâţi şi vă doare‐n cur, iar mie îmi închid ăştia discoteca!

Nu i‐au închis‐o, chiar dacă două ore mai târziu, în drum spre spital, bătăuşul căzut pe ciment murise. A trebuit s‐o vândă, totuşi, un an mai târziu, după ce în oraşul din apropiere a apărut un spaniol grizonant şi jovial, care întreba peste tot de un băiat român cu mustaţă şi plete. În câteva zile, vestea s‐a împrăştiat în toată comuna. Patronu se iubise prin Costa Brava cu spaniolul, îi ceruse bani să‐şi deschidă o discotecă, îi promisese că se întoarce în câteva săptămâni şi dispăruse definitiv. Problema spaniolului nu erau banii, ci faptul că încă îl mai iubea pe Patron. Doar că a trebuit să afle surprins că era însurat şi avea trei copii. La fel de mirată a fost şi soţia Patronului. Copleşit de ruşine, a vândut rapid Toremolinos şi a dispărut din localitate, fără nevastă şi copii. Peste ani, câţiva oameni din sat, plecaţi la muncă în Spania, aveau să jure că i‐au văzut mustaţa la volanul unei limuzine lungi "cât patru Dacii". Era îmbrăcat ca un general, avea şi caschetă, povesteau ei. Era clar că ajunsese din nou bogat.

Nae a cumpărat discoteca, a înlăturat o parte dintre literele din nume, lăsând doar "mol", pentru că auzise el că "mol" e un loc unde se duc oamenii cu obraz subţire. A păstrat însă intacte, palmierul şi soarele ştrengar de pe siglă. Inginerul era singurul intelectual din bar, dar nu vorbea niciodată despre lucruri metafizice, ca Gigi Ţiganu. Ştiam doar că lucrează la "Petrol", că e alcoolic şi că dă oricui să bea, cu condiţia să‐i asculte povestea. Cu câţiva ani în urmă, pe când lucra în Bucureşti, se îndrăgostise de o studentă pe care o ajutase să termine facultatea, adică îi cumpărase examenele din ultimul an şi se mutase cu ea într‐un apartament unde începuseră să‐şi facă planuri de viitor. Inginerul avea 48 de ani, ea, 25. Îi găsise de lucru la firma unui prieten. Doar că după doi ani tânăra îl părăsise pentru un coleg de serviciu cu care îl înşela de multă vreme. Inginerul, îndrăgostit şi îndurerat, a căutat‐o de câteva ori la firmă, cu garoafe roşii şi cearcăne.
- Nu m‐a deranjat că m‐a părăsit, nici că n‐a mai vrut să ne mai vedem sau s‐o mai caut, ci că mi‐a zis, ştiind cât de mult am iubit‐o, s‐o las în pace, că îi stau ca un ghimpe în cur.

Inginerul povestea şi bea. Ochii lui tulburi, încercănaţi, sclipeau doar când îşi amintea de ea.
- Şi acum mă simt ca un ghimpe. Sunt un ghimpe în curul lumii, ofta Inginerul, cu privirea redevenită opacă.

Nu doar Inginerul le făcea cinste tuturor. Uneori îl vedeam şi pe Nea Cazacu la câte o masă, fredonând uşor o romanţă, iar cei câţiva colegi de pahar tăceau întotdeauna, duşi pe gânduri. De fiecare dată în jurul lui era linişte. Fusese luat prizonier de ruşi în război şi se întorsese de‐acolo după doi ani fără o mână şi fără chef de vorbă. Îmi spusese odată Nae, noul patron, că dacă vreau să beau gratis să mă duc la masa lui Nea Cazacu, dar să nu spun nimic. M‐am aşezat lângă el şi m‐am mirat cum cei din jur puteau sta fără să scoată un sunet. N‐am rezistat mai mult de câteva minute şi l‐am întrebat de ce nu vorbeşte nimeni.
- În general, omul îţi dă să bei ca să‐l asculţi şi să‐l înţelegi. Eu îi cinstesc pe ăştia nu să mă‐nţeleagă, ci să tacă.

Nu mai auzisem pe nimeni care să‐şi dorească să taci lângă el. Preferam să beau pe banii mei de student şi să vorbesc ce vreau eu.
- Uite, d‐aia‐mi place mie de Domnu'. Că nu zice niciodată nimic, mi‐a mai spus Nea Cazacu înainte să mă ridic, în linişte totuşi, de la masă.

Domnu' era cel mai sărac de acolo, un băiat de vreo 24-25 de ani, cu un picior mai scurt şi cu mustăcioară. Purta, indiferent de anotimp, cizme de cauciuc. Putea tăcea ore în şir lângă Nea Cazacu, la fel cum asculta impasibil povestea Inginerului cu ghimpele. Dacă ajungeai să bei cu Domnu', erai considerat în sat distrus incurabil. Erai ratatul absolut.

Dintre toţi prietenii mei de pahar de atunci, cel mai apropiat ca vârstă îmi era Bibilandra. Vioi, inteligent, practic şi fără nimic din melancolia fratelui său, Gigi Ţiganu. Pe vremea aia îl trimiteam ca peţitor la fetele din discotecă. Ştia tot ce mişca în comună.
- Bibilandra, cine e aia blondă de lângă uşă?
- Frate, nu e de nasul nostru. E din Târgovişte! mă descuraja el.

Avea dreptate. Eram băieţi simpli, de la ţară, iar Târgoviştea era mare cât New Yorkul.
- Dar aia cu burta goală, care dansează?
- P‐aia las‐o‐n pace. Are SIFILIX!

Mi‐a recomandat, totuşi, o brunetă vioaie, cu ochi migdalaţi. A acceptat s‐o abordeze el în numele meu şi a ţâşnit spre ea.

S‐a întors după câteva minute de negocieri.
- Mi‐a zis că aşa, ca idee, îi place de tine, dar vrea o relaţie de lungă durată.
- Şi tu ce i‐ai zis?
- I‐am spus aşa: "O oră ţi se pare lungă durată?"

Sub conducerea lui Nae, discoteca era tot timpul plină. El se îngrăşase, iar faţa îi lucea fericită. Într‐o noapte târziu, când la mese mai rămăseseră doar profesioniştii, Nae mi‐a făcut cu ochiul şi mi‐a zis:
- Directore, am auzit că‐ţi place să citeşti. Îmi lămureşti şi mie ce scrie aici? şi a scos din portofel un teanc cu zeci de bancnote verzi.
- The United States of America, i‐am spus, citind rar.
- Nu acolo. Jos, ce scrie?
- Păi, zice aşa: "One hundred dollars".

Şi Nae a zâmbit, s‐a lăsat pe spate şi a comandat whisky pentru toată lumea.

Un an mai târziu a invitat nişte stripteuze din Republica Moldova să danseze în "Mol" şi în săptămâna următoare a lăsat totul baltă, a vândut afacerea şi a plecat cu una dintre ele în Italia. S‐a întors după şase luni singur, fără bani, slab şi cu barbă. Nu şi‐a mai revenit niciodată financiar. Când m‐am întâlnit cu el, peste mulţi ani, vindea peşte prin sat, direct din portbagajul unei Dacii.
- Am găsit un bănuţ pe jos şi nu înţeleg ce dracu scrie pe el. Ia uită‐te tu, că ai ochii mai buni, m‐a rugat.

Era un medalion ruginit pe care scria doar atât: "Nihil sine Deo".

I‐am spus:
- Uite ce zice: "Până la urmă va fi bine". E în latină.

Faţa i s‐a luminat ca pe vremuri.
- O fi vreun semn, mi‐a zis râzând şi mi‐a făcut complice cu ochiul, ca‐n vremurile bune.

Din perete, Eminem mă ameninţa cu degetul. Ca şi cum ar fi înţeles că viaţa mea e o mare minciună, ca şi cum ştia că am ajuns un inginer al dezastrului, un ghimpe în curul vieţii mele. Simţeam nevoia să vorbesc, să povestesc, să mă asculte cineva. În jur se discuta aprins despre meciul de fotbal pe care echipa comunei îl jucase de dimineaţă în divizia "Onoare". M‐am ridicat şi m‐am dus la masa la care stătea, la fel de singur, Domnu'. L‐am invitat să bea ceva cu mine şi, când s‐a ridicat, mi‐am amintit că era şi şchiop. Domnu' s‐a aşezat, a sorbit încet din paharul cu vodcă, şi‐a şters mustaţa cu mâneca şi l‐am auzit vorbind pentru prima oară:
- A murit şi Ingineru în vară. A făcut atac la cap. Vezi tu cum e viaţa asta? Azi eşti, iar mâine nu mai eşti, ca şi cum n‐ai fi fost niciodată.
- Dar Gigi Ţiganu ce mai face? Mai scrie poezii?

Domnu' a continuat fără să mă asculte şi atunci m‐am întrebat dacă nu cumva e surd şi nu mut:
- Noroc c‐a venit Revoluţia şi au mai murit din oameni, că altfel se înmulţeau şi se mâncau între ei, ca şobolanii.

L‐am prins de umeri şi l‐am scuturat. Voiam să mă asculte, nu să vorbească el.

S‐a uitat la mine şi mi‐a zis încet, ca şi cum ar fi dezvăluit un secret teribil:
- Cel mai tare din lume a fost Ceauşescu. Dar mai tare decât el e Uniunea Europeană.
- Domnule, lasă politica. Zi‐mi ce mai ştii de prietenii noştri de pe vremuri!

Domnu' s‐a ridicat uşor şi s‐a retras şchiopătând la masa lui. Iar de acolo a urlat la mine prin zgomotul barului şi sub privirea critică a lui Eminem:
- Nu te pui cu Uniunea Europeană!

Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină

Andrei Răzvan Voinea
Idealul locuirii bucureştene: familia cu casă şi grădină:
Parcelările Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti (1908-1948)
Asociaţia Studio Zona, 2019



*****
Intro

Cartea reprezintă primul proiect editorial al Asociaţiei dedicat istoriei urbane şi are la bază studiul doctoral al autorului despre parcelările de locuinţe-tip edificate de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine - Bucureşti între 1908 şi 1948.

Studiul investighează activitatea acestei instituţii de stat şi idealul care a guvernat o generaţie de medici politicieni, ingineri şi arhitecţi: cel al locuirii într-o casă înconjurată de grădină, la un preţ accesibil oricui. Acest ideal s-a dovedit a fi imposibil de pus în practică, într-un Bucureşti dominat de tuberculoză, inegalitate şi de lipsa drepturilor sociale, departe de naraţiunile romantice publicate după 1989.

Din perspectivă teoretică, critica foucauldiană a relaţiilor de putere dintre elita tehnică şi politică şi proletariatului bucureştean (căruia îi erau destinate locuinţele) subliniază eşecul activităţii sociale a Societăţii. Din perspectivă arhitecturală şi urbanistică, parcelările reprezintă chiar şi astăzi investiţii publice sustenabile, echipate cu facilităţi precum biserici, maternităţi, şcoli, fiind primele exemple din istoria capitalei când concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de cartiere noi.

Între 2015 şi 2018, Asociaţia Studio Zona a condus o iniţiativă civică de conştientizare a istoriei fiecăreia dintre cele 25 de parcelări prin redactarea şi distribuirea de pliante fiecărei familii care locuieşte în cele peste 4.000 de locuinţe edificate între 1908 şi 1948. Locuitorii parcelărilor sunt invitaţi la eveniment.

La lansare, cartea poate fi achiziţionată la preţul de 15 lei, fiind subvenţionată prin Timbrul de Arhitectură.

Răzvan Voinea (n. 1985 - Câmpina) este istoric, absolvent al Facultăţii de Istorie (2008), al masteratului de Studii Culturale Britanice (Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, 2010), ambele în cadrul Universităţii Bucureşti şi al masteratului de istorie central-europeană din cadrul Universităţii Central-Europene (Budapesta, 2012). Doctor în istoria arhitecturii (UAUIM, 2017). Bursier al Academiei Române (2014-2015) şi Fulbright Visiting Scholar la University of Pittsburgh.

Răzvan a fost autor al rubricii De locuit şi povestit pe LiterNet, în perioada 2012-2015. Textele sale pot fi citite aici.

Fragment

Introducere

Congresul Internaţional al Locuirii, desfăşurat la Viena între 30 mai şi 3 iunie 1910, a întrunit o mie de delegaţi din peste 15 ţări, printre care Austro-Ungaria, Belgia, Franţa, Germania, Marea Britanie şi Statele Unite. România era reprezentată de doctorul Ioan Costinescu, unul dintre cei mai importanţi medici ai Bucureştiului, şi de George Moroianu, ataşatul comercial pe lângă Germania şi Austro-Ungaria. Pe durata desfăşurării congresului, delegaţii, cu excepţia celor americani, au militat pentru o politică intervenţionistă a instituţiilor de stat în vederea îmbunătăţirii condiţiilor de locuire ale clasei muncitoare. Mai mult, au primit cu entuziasm prezentarea principiilor oraşului-grădină, susţinute la congres de către Raymond Unwin, arhitectul unora dintre primele proiecte de acest fel din Europa, constând în planificarea coerentă a terenului şi în proiectarea locuinţelor unifamiliale. Totodată, delegaţii au respins soluţia locuinţelor colective, considerându-le neigienice, mai scumpe decât cele individuale şi improprii dezvoltării vieţii adecvate de familie^[i]. Prezenţa oficialilor români a demonstrat atât dorinţa lor de a fi în contact cu evoluţia ideilor şi a practicilor internaţionale, cât şi intenţia de a face cunoscut pe plan internaţional progresul pe care Bucureştiul îl realizase în acest domeniu. Prezentarea delegatului român la acest congres, doctorul Ioan Costinescu, membru al Consiliului Comunal şi, ulterior, primar al Bucureştiului, s-a concentrat pe scopurile Societăţii Comunale pentru Locuinţe Ieftine^[ii], compania municipală care şi-a asumat implementarea reformei locuirii în Bucureşti^[iii]. Prin înfiinţarea acestei societăţi, Consiliul Comunal lansa primul program coerent de construire a locuinţelor pentru clasa muncitoare din istoria Bucureştiului. Societatea îşi propunea demolarea clădirilor neigienice din oraş, înlocuirea lor cu case construite din materiale rezistente şi distribuirea lor populaţiei vulnerabile social. Prezenţa lui Costinescu, în primul rând în calitate de medic, dădea măsura importanţei acestei categorii profesionale în iniţiativa de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire. Întorcându-se în Bucureşti a doua zi după congres, Costinescu prezenta în faţa primarului şi a consilierilor comunali concluziile delegaţilor şi lucra împreună cu aceştia la statutele Societăţii^[iv]. Înfiinţarea Societăţii Comunale venea după un deceniu de experimente şi încercări de îmbunătăţire a condiţiilor de locuire, timp în care reformatorii români au încercat să limiteze impactul negativ al industrializării în mediul urban. La finalul acestui deceniu, autorităţile române, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, concluzionau că modelul de locuire pentru clasa muncitoare era unul asemănător celui prezentat de reformatorii occidentali, bazat pe locuinţa unifamilială, considerată potrivită pentru stilul de viaţă românesc. Societatea Comunală fusese înfiinţată cu doar două săptămâni înainte de începerea congresului şi îşi propunea îmbunătăţirea condiţiilor de locuire ale muncitorilor bucureşteni, asumându-şi rolul de a construi locuinţe pentru aceştia. Reformatorii români, precum medicul Costinescu, consilierul Ion Procopie Dumitrescu şi primarul Vintilă Brătianu, au adoptat acest intervenţionism municipal drept răspuns la creşterea rapidă a populaţiei şi la industrializarea Capitalei. Ca membru al Consiliului de Administraţie de-a lungul întregii activităţi a Societăţii, Costinescu a supervizat construirea a peste 3.000 de locuinţe pe terenurile acesteia. În plus, Societatea Comunală a construit alte 1.000 de locuinţe pe terenuri private. În total, aceste aproximativ 4.000 de locuinţe adăposteau peste 16.000 de locuitori şi au fost construite în 25 de cartiere atent planificate, denumite parcelări sau lotizări.

Principala modalitate prin care Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine urmărea să îşi atingă scopul consta în construirea de locuinţe cuplate, grupate în parcelări, situate în jurul centrului oraşului şi integrate cu grijă în ţesutul urban, şi a fost inspirată, parţial, de principiile oraşului-grădină. Fiecare dintre aceste lotizări era dotată cu facilităţi publice moderne, precum electricitate, canalizare, străzi şi trotuare pavate cu piatră şi asfalt. Treptat, parcelarea cu case înconjurate de grădini, aflate în deplina proprietate a beneficiarului, a devenit principalul model de extindere a Bucureştiului. Încă din a doua jumătate a secolului al începuturile XIX-lea, investitorii publici şi privaţi din Capitală şi-au îndreptat atenţia către acest nou model de dezvoltare urbană, parcelarea, provenită în special din împărţirea marilor terenuri din jurul Bucureştiului. Comanditarii au ales fie să construiască vile individuale în aceste lotizări, fie să parceleze terenul şi să vândă loturile beneficiarilor care şi-au construit ulterior locuinţele în funcţie de propriile preferinţe. Cu toate acestea, nici parcelarea, nici locuinţele-tip nu reprezentau inovaţii, întrucât Bucureştiul cunoscuse deja proiecte de acest fel. Legea administrativă de la 1894 prevedea construirea de locuinţe-tip în mediul sătesc, şi o fabrică din Bucureşti chiar construise, în 1897, primele locuinţe de acest fel. Avântul pe care îl luaseră aceste parcelări a determinat adoptarea unei legi de mărginire a oraşului, în 1895, care urmărea să stopeze proiectarea lor dincolo de limitele nou trasate ale oraşului. Simultan, reformatorii şi-au îndreptat atenţia şi către oraşul-grădină, o iniţiativă care ilustra capacitatea autorităţii publice de a privi dincolo de simpla lotizare a unui teren şi de vânzarea loturilor şi a îndrepta această tehnică urbană spre îndeplinirea unor scopuri sociale.

Principiile oraşului-grădină proveneau din ideile socialiste şi utopice ale secolului al XIX-lea din Marea Britanie, Franţa şi Germania şi s-au răspândit cu rapiditate la începutul secolului al XX-lea, influenţând planificarea urbană în Europa şi în Statele Unite. Promotorii oraşului-grădină propuneau un nou tip de abordare a problemei locuirii, care consta în planificarea atentă a terenului, dotarea cu lucrări publice, construirea de locuinţe unifamiliale şi, mai presus de toate, îndeplinirea scopurilor sociale de a oferi beneficiarilor un standard mai bun de locuire. De-a lungul secolului al XX-lea, rădăcinile socialiste ale ideilor oraşului-grădină au fost uitate, în timp ce principiile sale de planificare au dobândit sensuri diferite şi au influenţat noi viziuni asupra unui standard de viaţă mai bun. În cele mai multe cazuri, proiectele influenţate de aceste principii au reprezentat idealurile unei elite politice şi ale unei birocraţii de stat, expresii ale autorităţii locale şi naţionale.

În Europa Centrală şi de Est, principiile oraşului-grădină au fost adoptate pentru prima dată în Polonia (în regiunile aflate sub dominaţie germană) şi în Ungaria şi, foarte rapid, au devenit o caracteristică esenţială a reformei locuirii din România. În aceste trei cazuri, influenţele oraşului-grădină s-au manifestat printr-o planificare riguroasă a terenului, prin proiectarea locuinţelor individuale şi prin integrarea atentă a naturii în compoziţia urbanistică. Fiecare dintre aceste iniţiative prezintă particularităţi arhitecturale semnificative, influenţate de tradiţiile ţărilor în care au fost adoptate. În Polonia, la acea dată parte a Prusiei, primul proiect datează din 1905 şi reprezintă investiţia unei întreprinderi miniere germane, cu scopul asigurării unor condiţii de locuire adecvate muncitorilor de lângă Katowice^[v]. În Ungaria, ansamblul rezidenţial Wekerle, construit între anii 1908 şi 1923 pentru angajaţii Ministerului de Finanţe, a fost conceput în stil naţional maghiar, simbolizând idealurile naţionale pe care Ungaria le urmărea în acea perioadă^[vi]. Diferenţele dintre cele două proiecte, atât în ceea ce priveşte intenţiile, cât şi modalităţile de punere în practică, denotă interesele diferite ale investitorilor şi antiteza cu ideile de comunitate autonomă ale promotorilor oraşului-grădină.

În Bucureşti, primele parcelări au fost destinate elitei politice şi economice, însă, curând, reformatorii urbani şi sociali au plasat aceste principii în centrul gândirii lor despre locuirea pentru clasa muncitoare. Împreună cu bulevardele şi alte proiecte inspirate de arhitectura franceză, parcelările au fost considerate oaze de civilizaţie în Bucureşti. În contrast cu acestea, muncitorii locuiau în condiţii mult mai grele, nevoiţi să supraaglomereze locuinţele de la periferia oraşului. Spre această periferie şi-au îndreptat atenţia reformatorii, care considerau acest tip de locuire neigienic şi periculos pentru sănătatea întregului oraş.

Complementar aspectelor urbanistice şi arhitecturale, reformatorii au urmărit combaterea tuberculozei şi a altor boli determinate de condiţiile precare de locuire din oraş. Demolarea caselor neigienice şi relocarea familiilor muncitorilor în locuinţe sănătoase, înconjurate de grădini, expuse permanent la aer şi lumină, au avut la bază necesitatea de protejare împotriva aerului viciat care favoriza răspândirea tuberculozei. Succesul acestei reforme ar fi indicat capacitatea statului de a-şi extinde proiectul politic către clasa muncitoare.

În afara acestor două aspecte, reforma locuirii în Bucureşti a însemnat şi asimilarea principiilor noului stil arhitectural, denumit de iniţiatorii săi naţional sau neoromânesc. Locuinţa individuală, înconjurată de o mică grădină, promova un tip ideal de familie, care, deşi mutată din mediul rural în cel urban, trebuia să conserve valorile tradiţionale româneşti şi să garanteze, astfel, continuitatea naţiunii. De dimensiuni mici din cauza limitărilor economice, locuinţa individuală reprezenta spaţiul familiei industriale, moderne, compusă din soţ, soţie şi copii, în contrast cu familia extinsă, tipică mediului rural. Standardizarea producţiei acestor locuinţe urmărea multiplicarea lor pe scară largă, fapt ce contravenea unicităţii promovate de stilul neoromânesc. Astfel, arhitecţii caselor s-au văzut nevoiţi să limiteze utilizarea ornamentelor bogate, caracteristice vilelor, în încercarea de a reduce preţul locuinţelor.

Între 1911 şi 1916, Societatea Comunală construise deja 14 parcelări având la bază intenţia reformatorilor de a preveni răspândirea tuberculozei, principiile oraşului-grădină şi stilul neoromânesc, iar până la desfiinţarea ei numărul lor crescuse la 25. Aceste parcelări continuă să fie considerate şi astăzi cartiere remarcabile ale Capitalei. Deşi proiectate cu locuinţe-tip, cu greu pot fi considerate uniforme şi repetitive. Construite cu materiale de calitate, precum cărămizi, beton şi ţiglă, parcelările s-au dovedit a fi investiţii publice sustenabile, care au rezistat cutremurelor din anii 1940 şi 1977. Echipate cu facilităţi publice precum biserici, maternităţi, grădiniţe, şcoli primare şi licee, parcelările reprezintă proiecte precursoare urbanismului postbelic. Au fost primele exemple din istoria Bucureştiului când astfel de concepte moderne de planificare au fost aplicate în proiectarea de noi cartiere. Aceste calităţi au asigurat durabilitatea parcelărilor. Cu o singură excepţie, toate parcelările construite de Societatea Comunală fac parte din peisajul urban actual. Dar au servit aceste parcelări scopului pentru care au fost create, asigurarea unor locuinţe de calitate claselor vulnerabile social? Şi de ce au renunţat autorităţile comuniste, după 1948, la această tehnică inovatoare pentru extinderea oraşului, insistând asupra construirii clădirilor de apartamente?

Argument, structură, limite

Studiul de faţă analizează parcelările construite de Societatea Comunală pentru Locuinţe Ieftine începând cu 1908, când reformatorii au purtat primele dezbateri care au condus la crearea acestei instituţii, până la dizolvarea ei în anul 1948. Argumentez că, deşi activitatea sa a fost determinată, iniţial, de nobile intenţii de prevenire a răspândirii tuberculozei şi cazare a clasei muncitoare, Societatea s-a depărtat de menirea sa şi a distribuit locuinţele către funcţionarii publici şi lucrătorii din industriile controlate de stat sau membri ai clasei de mijloc, eşuând, astfel, să îşi atingă scopurile sociale. Motivul din spatele acestei deturnări a reformei a fost intenţia autorităţilor de a câştiga loialitatea clasei de mijloc, prin lărgirea accesului la un bun care asigura ascensiunea pe scara socială. Opoziţia socialistă a semnalat rapid, prin articole şi greve, direcţia greşită a reformei, susţinând că reformatorii ignorau clasele vulnerabile, însă acţiunile ei au rămas fără rezultate concrete. Fără îndoială, locuinţele-tip din parcelări au îmbunătăţit condiţiile de locuire de la periferie şi au schimbat viaţa celor mutaţi în ele. Cu toate acestea, în condiţiile în care populaţia Bucureştiului s-a triplat între 1912 şi 1948, devenise clar chiar şi pentru reformatori că strategia de proiectare de parcelări şi construire de locuinţe-tip nu mai putea fi susţinută, mai ales după cel de-al Doilea Război Mondial.

Motivaţia acestei lucrări a fost determinată de informaţiile inexacte despre subiect şi de lipsa unui studiu aprofundat dedicat exclusiv activităţii Societăţii Comunale. Subliniind importanţa istorică a parcelărilor, administraţia postdecembristă a clasat nouă dintre acestea pe Lista Monumentelor Istorice. Investigarea acestor nouă parcelări a reprezentat punctul de plecare pentru studiul de faţă. Treptat, informaţiile contrastante privind istoricul parcelărilor au determinat necesitatea de a analiza strategia care a condus la construirea lor, nevoia de clarificare a cronologiei şi, în paralel, de a le înţelege caracteristicile sociale. Acestor intenţii le-a corespuns necesitatea abordării unei metodologii specifice.

De-a lungul studiului voi clarifica importanţa neîndeplinirii scopurilor sociale ale Societăţii pentru Locuinţe Ieftine, în paralel cu greşelile strategice ale reformatorilor, punând sub semnul îndoielii decizia de a proiecta parcelări. În ce măsură desfiinţarea Societăţii a fost legitimă? În 40 de ani de existenţă, discursul socialist a criticat continuu lipsa accesului la locuinţe, astfel încât dizolvarea din 1948 nu apare deloc surprinzătoare. În contrast cu eşecul social, Societatea a însemnat o reuşită în privinţa urbanismului şi arhitecturii, o creştere a esteticii în Bucureşti. Eşecul Societăţii, confirmat de înfiinţarea unei alte companii în 1930 (Casa Construcţiilor), a consemnat incapacitatea autorităţilor centrale sau locale de a oferi locuinţe clasei muncitoare. Criza postbelică determinată de bombardamentele din 1944 şi de creşterea populaţiei a condus direct la dizolvarea acestei Societăţi, incapabilă să rezolve o situaţie de asemenea însemnătate.

Am ales titlul lucrării din considerente mai degrabă contemporane, întrucât imaginarul familiei care locuieşte într-o casă cu grădină în oraş este destul de prezent şi astăzi. Urmărind firul narativ, am încercat să găsesc provenienţa acestui concept şi să explic în ce măsură a reprezentat un model de modernizare sau de conservare tradiţională şi de blocare în limbajul tradiţional în faţa creşterii populaţiei. Am preferat o relatare cronologică a naraţiunii, nu una tematică, pentru a face loc unui corpus mai mare de documente şi pentru ca să clarific cronologia construirii parcelărilor. Capitolele dedicate activităţii Societăţii au o structură asemănătoare, cu o analiză a contextului social şi politic, urmată de analiza caracteristicilor arhitecturale şi urbanistice, precum şi a efectelor pe care le-a avut construirea acestor parcelări.

Primul capitol clarifică rolul medicilor în diagnosticarea bolilor oraşului şi traducerea traumelor urbane în politicile publice, preluarea de către politicieni a intenţiilor medicilor, precum şi rolul arhitecţilor şi influenţa discretă a principiilor oraşului-grădină. Această analiză scoate la iveală lupta împotriva tuberculozei drept cauză a declanşării reformei locuirii, birocratizarea iniţiativei prin construirea primelor locuinţe-tip de către corpul politic şi lansează direcţiile de cercetare privitoare la forma pe care urma să o ia această intervenţie. Astfel, examinarea originii conceptului de oraş-grădină subliniază limitele influenţei acestui concept asupra elitei tehnice româneşti, dar şi motivele optării pentru locuinţa unifamilială şi preferinţa pentru stilul neoromânesc.

Cel de-al doilea capitol analizează realizările Societăţii Comunale între 1911 şi 1916, clarifică datele proiectării şi construirii fiecărei parcelări, aduce informaţii referitoare la primii lor locuitori şi descrie caracteristicile arhitecturale şi urbane ale acestora. Comanda de stat reprezintă cheia înţelegerii acestor prime proiecte şi a distribuirii lor către funcţionarii publici şi către lucrătorii din industriile controlate de stat. În consecinţă, primele parcelări confirmă distribuirea treptată a locuinţelor către acest public. Parteneriatele între Societatea Comunală şi Ministerul de Finanţe, Căile Ferate Române şi Ministerul de Război au condus la construirea a şapte parcelări, finalizate după război.

Cel de-al treilea capitol investighează parcelările construite de Societatea Comunală între anii 1919 şi 1927. Faţă de primele două capitole, analiza va aduce în discuţie şi referiri legate de arhitectura de interior, de modul în care locuitorii au transformat o locuinţă standardizată într-un cămin şi de metodele de construcţie ale Societăţii. Un rol important în acest capitol îl au memoriile artiştilor Margareta Pâslaru şi Dan Mizrahy, doi dintre cei mai renumiţi locuitori ai caselor.

Capitolul al patrulea examinează activitatea Societăţii Comunale între 1928 şi 1944 şi dificultăţile cu care s-a confruntat de-a lungul acestei etape. În comparaţie cu proiectele examinate în primul capitol, instituţiile de stat nu au mai comandat noi parcelări Societăţii, ceea ce a dus la creşterea preţurilor locuinţelor, făcându-le inaccesibile clasei muncitoare.

Ultimul capitol cercetează ultimii ani de activitate ai Societăţii şi explică motivele dizolvării ei în 1948. În acelaşi timp, analizează contextul postbelic, proiectele noilor autorităţi în domeniul locuirii şi prezintă destinul parcelărilor după 1948. De asemenea, capitolul lămureşte în ce măsură motivele abandonării construirii de locuinţe-tip în parcelări au fost ideologice sau tehnice şi explică indiciile care anunţau eşecul Societăţii.

Studiul are limitele sale. Prima dintre acestea priveşte delimitarea strategiei de construire a locuinţelor de către Societatea Comunală de alte strategii ale politicii de locuire. Subiectul locuirii şi al politicilor de locuire în Bucureşti în prima jumătate a secolului al XX-lea a fost analizat, printre alţii, de Nicolae Lascu^[vii] şi, mai recent, de Irina Calotă^[viii]. Între 1906 şi 1948, statul a realizat simultan sau consecutiv trei strategii principale pentru implementarea politicii de locuire. Prima dintre acestea a fost sprijinirea indirectă a construirii de locuinţe, prin înfiinţarea instituţiilor care acordau împrumuturi, precum "Creditul Urban" (1874). Această strategie a fost, probabil, cea mai răspândită în această perioadă, însă a avut un impact redus^[ix]. În plus, Legea agrară din 1921 a avut motivaţii similare şi a determinat parcelarea terenurilor din suburbiile Bucureştiului pentru funcţionarii de stat^[x]. Cea de-a doua strategie a constat în adoptarea de legi care reglementau mediul construit, izvorâte din necesitatea instituirii controlului sanitar, analizate, de asemenea, de Lascu şi Calotă. Nu este scopul prezentului studiu de a analiza primele două strategii, din cauza limitărilor metodologice şi a argumentului propus. În schimb, analizăm doar implicarea directă a statului în producţia şi distribuirea de locuinţe, prin înfiinţarea Societăţii Comunale. Chiar şi în acest caz, studiul este dedicat exclusiv analizei parcelărilor Societăţii Comunale, excluzând locuinţele construite pe terenurile particulare. În plus, cea de-a doua companie de stat, Casa Construcţiilor, nu face obiectul acestui studiu. Pe baza documentelor recent oferite spre consultare de către Arhivele Naţionale, Casa Construcţiilor merită istoria sa separată, nu doar un capitol dintr-o altă naraţiune.

Cea de-a doua limitare este cronologică, întrucât se rezumă la analiza activităţii Societăţii (1910-1948), la discuţiile premergătoare înfiinţării acesteia (1908-1909) şi la istoria parcelărilor după desfiinţarea sa în 1948. Deşi ideile pentru construirea de locuinţe pentru clasa muncitoare sunt mai vechi decât aplicarea lor şi practicile urbane s-au cristalizat treptat la sfârşitul secolului al XIX-lea, abia în martie 1908 reformatorii au pus bazele acestei strategii de construire de locuinţe. Primul capitol va demonstra că dezbaterile din Consiliul Comunal şi din cadrul Consiliului de Igienă din 1908 până în 1910 au condus direct la înfiinţarea Societăţii Comunale şi, implicit, la construirea de locuinţe în parcelări. Fiecare şedinţă a Consiliului Comunal care a abordat acest aspect a reprezentat o consecinţă directă a celei premergătoare. Pe baza progresului înregistrat de comisiile care au studiat problema locuirii la periferie, Consiliul Comunal a decis să construiască primele locuinţe pe strada Lânăriei, în 1909. În urma succesului acestui proiect, consilierii au decis să instituţionalizeze practica prin înfiinţarea Societăţii în 1910, trasând şi direcţiile principale care constau în parcelarea de terenuri întinse, construirea de locuinţe şi distribuirea lor, iniţial, la preţuri convenabile. Prăbuşirea regimului liberal a pus capăt activităţii Societăţii Comunale, desfiinţată de autorităţi în 1948, şi a dus la naţionalizarea unei bune părţi din patrimoniul său. În timp ce reformatorii iniţiali au sculptat începutul reformei pe faţada primei locuinţe construite în 1911 în parcelarea Clucerului, sfârşitul Societăţii se pierde în arhive, iar liderii săi ajung în închisorile comuniste.

Concluziile studiului vor arăta în ce măsură Societatea şi-a îndeplinit scopurile pentru care a fost înfiinţată, pentru fondul tensiunilor dintre viziunile opuse ale liberalilor şi socialiştilor privind reforma locuirii. Au reprezentat aceste parcelări mai degrabă un eşec simbolic al construirii statului naţional-liberal, care nu a găsit soluţiile pentru rezolvarea problemelor generate de industrializare şi urbanizare? Strategia de construire a locuinţelor-tip în parcelări şi de respingere a clădirilor de apartamente s-a dovedit a fi corectă sau mai degrabă a generat un ritm scăzut de construire şi, implicit, incapacitatea claselor vulnerabile de a-şi satisface dreptul la locuire? Radicalizarea limbajului arhitectural şi urbanistic din anii '50 a avut la bază tocmai eşecul Societăţii şi al iniţiativelor similare? Fără a răspunde direct tuturor acestor întrebări, studiul de faţă oferă o cheie de lectură nu numai asupra parcelărilor Societăţii Comunale, ci deschide noi linii de investigare a locuirii în primul deceniu al comunismului românesc

Asociaţia Studio Zona
Autor: Andrei Răzvan Voinea
Editor şi reproduceri grafice: dr. arh. Irina Popescu (Calotă)
Autor: dr. ist. Andrei Răzvan Voinea
Corectură: Mariana Dinu
Foto: arh. Andrei Mărgulescu
Design & DTP: Faber Studio (Max Gruenwald)
Promovare & PR: ist. Dana Dolghin
Consultant de specialitate: ist. Mircea Dragomir
Cartea a apărut în cadrul proiectului editorial finanţat de Ordinul Arhitecţilor din România din Fondul Timbrul Arhitecturii în 2018.

***
Lansare

 

---

[i] Henry R. Aldridge, "The Cottage versus the Block", şi Raymond Unwin, "Recommendations for Lessening the Cost of Improved Dwellings, as to Plan, Construction and Building Material" în "Bericht über den IX. Internationalen wohnungskongress, Wien, 30 mai bis 3. juni 1910, hrsg. von Bureau des Kongresses" ["Raport privitor la cel de-al nouălea Congres Internaţional al Locuirii, Viena, 30 mai - 3 iunie 1910, publicat de Biroul Congresului"], Wien: Zentralstelle für wohnungsreform in Österreich, 1911, pp. 706-707, respectiv pp. 744-749.

[ii] Denumirea originală era "Eftine".

[iii] Dr. Ioan Costinescu, "Les habitation à bon marché en Roumanie", în "Bericht...", pp. 1.000-1.006.

[iv] Consiliul Comunal al Capitalei, "Şedinţa extraordinară de la 4 iunie 1910", în Monitorul Comunal, anul XXIV - nr. 32, 15 august 1910. 

[v] Dorota Wlodarczyk, Rediscovering Garden City Principles and Applying Them in New Neighbourhoods - The Suchy Dwor Area in Gdynia, Poland, în ed. Lars Rydén, "Building and Re-Building Sustainable Communities": Baltic University Press, 2003.

[vi] Gabor Gyani, "Budapest", în M. J. Daunton, ed., Housing the Workers, 1850-1914 (London: Leicester University Press, 1990), pp. 149-181.  

[vii] Nicolae Lascu, Legislaţie şi dezvoltare urbană, Bucureşti, 1831-1952. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. arh. Alexandru Sandu (Bucureşti, Institutul de Arhitectură "Ion Mincu", 1997)

[viii] Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire/Bucureşti/1910-1944. Teză de doctorat, coord. ştiinţific: prof. dr. arh. Anca Brătuleanu (Bucureşti. Universitatea de Arhitectură şi Urbanism "Ion Mincu", 2013).

[ix] "Legea societăţilor civile de credit funciar urban din 1873 [...] nici nu s-a gândit la locuinţa celor foarte săraci" şi "vedem dar că locuinţa celor săraci nu poate fi ajutată de societăţile de credit", în Cincinat Sfinţescu, "Problema locuinţelor în România în raport cu programul chestiunilor dezbătute în congresul internaţional ţinut la Paris în iulie 1928", în Monitorul Uniunii Oraşelor din România, anul V, nr. 7-9/1928, pp. 15-16.

[x] Pentru o analiză detaliată a parcelărilor bazate pe Legea împroprietăririi, vezi Irina Calotă, Dincolo de centru. Politici de locuire în Bucureşti 1910-1948, Editura Ozalit, 2017.

Ai văzut oferta 2+1 gratuit de la editura Litera? | Librăria Libmag.ro

Într-adevăr, dragostea pentru lectură nu se stinge niciodată, însă trebuie menținută. Secretul este să găsești cărțile care ți se potrivesc și să vă petreceți timpul liber împreună! Vezi oferta