14 IULIE: VIVE LA FRANCE! 40% REDUCERE pentru 30 de titluri din colectia BIBLIOTECA POLIROM

79 de noi titluri la pretul promotional de 9,99 lei! 🍀🎁📢⏰📬📚

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.
Daca nu mai doriti sa il primiti, click aici pentru dezabonare.
Va rugam sa raportati orice altfel de problema sau abuz la adresa abuse@polirom.ro

• Subscribe
• Past Issues
• RSS
• Translate

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.
Daca nu mai doriti sa il primiti, click aici pentru dezabonare.
Va rugam sa raportati orice altfel de problema sau abuz la adresa abuse@polirom.ro

Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă
traducere de Smaranda Mărculescu Bădiliţă şi Cristian Bădiliţă
ilustraţii de Marian Zidaru
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
 

Intro

Cristian Bădiliţă este istoric al creştinismului timpuriu, doctor al Universităţii Paris IV - Sorbona, autor a numeroase studii despre tradiţia creştină a primelor veacuri, coordonator al traducerii Septuagintei, traducător al Noului Testament.

Marian Zidaru, unul dintre cei mai importanţi artişti români contemporani, este sculptor, desenator, pictor. "Munca lui Marian Zidaru încearcă să edifice punţi, să stabilească legături între teritoriul religios şi cel artistic, altădată unite. Ne aflăm în plină utopie, dar o utopie asumată, care imprimă forţă elaboratelor lui construcţii." (Ioana Vlasiu)

Smaranda Marculescu Bădiliţă, este cercetător la Institutul Sources chrétiennes, Lyon. A predat limba şi literatură latină la Universitatea din Rouen. Doctor al Universităţii Paris IV-Sorbona cu o teză despre inspiraţie şi profeţie la Philon din Alexandria. Lucrări şi articole despre Philon din Alexandria, Plutarh, literatura iudeo-elenistică.

***
Introducere la Apocalipsa lui Pavel sau ghid pentru lumea de dincolo

Apocalipsa lui Pavel s-a bucurat de o extraordinară răspîndire şi popularitate în Occidentul medieval pînă în secolul al VII-lea (chiar şi mai tîrziu), elemente din viziunea (visio) Apostolului fiind apoi preluate de folclorul religios. Să amintim doar, spre a-i fixa dintru început importanţa, că textul a inspirat Comedia divină a lui Dante şi, probabil - împreună cu Apocalipsa lui Ioan şi alte surse biblice şi patristice - multe din scenele Judecăţii de apoi de pe zidurile mînăstirilor din Nordul Moldovei. Originalitatea lui constă în descrierea amănunţită a pedepselor aplicate sufletelor păcătoase în iad, imediat după ieşirea lor din trupuri. Dimensiunea eshatologică, întîlnită în multe alte apocalipse anterioare (iudeo-creştine sau creştine: Ezdra, Enoh, Apocalipsa lui Ioan sau Apocalipsa lui Petru) lasă, în cazul de faţă, locul unei dimensiuni pre-eshatologice. Autorul încearcă să răspundă, cu mijloacele sale teologice şi literare următoarei întrebări: ce se întîmplă cu sufletul fiecărui individ după moarte? Unde va sălăşlui sufletul respectiv pînă la Judecata de apoi? Cine-l va lua în primire? Apocalipsa lui Pavel este primul text creştin care pune problema concretă a sorţii sufletelor individuale pe lumea cealaltă. Şi "rezolvă" această problemă, în felul său, cu mijloacele vremii sale, trasînd un grafic al destinului individual postum, care, departe de a fi căzut în desuetudine, persistă în subconştientul creştin-european chiar şi în ziua de astăzi.

(...)

Conţinutul şi structura Apocalipsei lui Pavel

Apocalipsa lui Pavel se legitimează în faţa cititorilor şi ascultătorilor prin următorul fragment din Epistola a doua către corinteni: "Cunosc un om în Cristos, care acum paisprezece ani - fie în trup, nu ştiu; fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - a fost răpit în felul acesta pînă la al treilea cer. Şi-l ştiu pe un astfel de om - fie în trup, fie în afară de trup, nu ştiu, Dumnezeu ştie - că a fost răpit în rai şi a auzit cuvinte de nespus (arreta rhemata), pe care nu se cuvine omului să le grăiască" (2Cor. 12, 2-5). Viziunea propriu-zisă a fost, la origine, "înrămată" cu bun gust şi bună ştiinţă, dar numai o parte a cadrului a ajuns pînă la noi în versiunea latină lungă, anume, povestea descoperirii manuscrisului sub temelia fostei locuinţe a lui Pavel din Tars, prin intervenţie dumnezeiască. Textul, împreună cu sandalele Apostolului, poposesc în mîinile împăratului Teodosie, la Constantinopol. Acesta păstrează originalul şi trimite o copie la Ierusalim, cetatea sfîntă.

Viziunea începe cu un "protest" al elementelor naturii (soare, lună, mare, rîuri, pămînt) împotriva omului, singura creatură păcătoasă din univers. Elementele cer învoire de la Dumnezeu să pedepsească prin teribile cataclisme neamul omenesc, dar Domnul, în infinita-i bunătate, refuză, repetînd de mai multe ori: "Pe toate le ştiu. Ochiul meu vede şi urechea mea aude, dar răbdarea mea îi suportă (sustinet) pînă cînd se vor converti şi se vor pocăi. Iar dacă nu se vor întoarce către mine, îi voi judeca pe toţi."

După acest preambul mizantropic sîntem îndemnaţi să ne rugăm, mai cu seamă dimineaţa şi seara, cînd îngerii fiecăruia dintre noi se adună "la raport" în faţa Creatorului. Ceremonia este descrisă în doi timpi (care, de altfel, vor alterna pe tot parcursul apocalipsei): unul, al jubilaţiei (îngerii prezintă faptele bune ale oamenilor), celălalt, al întristării (îngerii prezintă faptele rele).

La cererea lui Pavel, îngerul însoţitor şi interpret îi arată trei scene de judecată: prima, a unui drept; a doua, a unui păcătos; în sfîrşit, pentru originalitate, a unui mincinos dat de gol prin confruntarea cu doi martori-victime (bărbatul pe care îl ucisese şi femeia cu care preacurvise).

Următoarea escală este paradisul. Lîngă poarta de la intrare, pe două tablete suspendate de două coloane de aur, se găsesc înscrise numele celor care, trăind pe pămînt, au gîndul îndreptat mereu către Domnul. În paradis, ca şi în alte apocalipse iudeo-creştine, Pavel îi întîlneşte pe Enoh (transformat în înger, după 3 Enoh) şi pe Ilie, ridicat cu trup cu tot la ceruri. Restul vizitei e trecut sub tăcere, conform promisiunii făcute îngerului însoţitor.

Apostolului i se îngăduie, în schimb, să descrie Cetatea lui Cristos, aflată dincolo de porţile cerului, în mijlocul lacului Acherusios. Cetatea, toată din aur, este înconjurată de douăsprezece ziduri; în fiecare zid, cîte o poartă; de cele patru laturi, cîte un rîu: de lapte, de miere, de vin şi de untdelemn. O lumină de o intensitate incomparabilă cu cea de pe pămînt scaldă o vegetaţie urieşească. Noul Ierusalim, situat în centrul pămîntului transfigurat, va fi locul ultimei Parusii a Mîntuitorului. În mijlocul cetăţii, un altar magnum et excelsum valde; lîngă altar, regele David ţinînd în mîini un psalterion şi o citeră, cîntă Alleluia, cu glas puternic, care răzbate pînă la ultima centură de zid. Îngerul îi explică lui Pavel că imaginea pe care o are înaintea ochilor este copia fidelă a ceea ce se întîmplă în al şaptelea cer, unde regele iudeu intonează imnuri de slavă înaintea Tatălui şi a Fiului.

Penultima etapă a călătoriei vizionare: locul de pedeapsă a sufletelor nelegiuite şi păcătoase, situat la apus, "în afara Oceanului care împrejmuie pămîntul". Aici Apostolul asistă la o mulţime de torturi, al căror model trebuie căutat într-o altă apocrifă, redactată mai devreme, Apocalipsa lui Petru, şi care trebuie să fi servit drept model-sursă autorului apocrifei noastre. Curios lucru, dar foarte semnificativ, Cristos nu-şi face direct apariţia decît la sfîrşitul viziunii infernale. Mişcat de rugăciunile condamnaţilor, susţinute de cele ale lui Pavel, Domnul se pogoară din cer, însoţit de o suită îngerească şi, printr-un discurs solemn, acordă sufletelor pocăite (dar prea tîrziu, după kairos) o îndulcire a pedepsei (literal: "răcorirea sufletelor", întrucît majoritatea chinurilor se operau la temperaturi extraordinare), altfel spus o "zi şi o noapte de odihnă". Evident, îngerii răi nu sînt deloc mulţumiţi, dar trebuie să se supună hotărîrii divine.

Ultima parte descrie o altă vizită în paradis, dar de data aceasta în paradisul terestru, locul unde Adam şi Eva au comis păcatul neascultării. Pavel se întîlneşte aici cu Fecioara Maria, cu patriarhii (încă o dată; îi mai văzuse în Cetatea lui Cristos), cu Moise, Iezechiel, Lot, Iov, Noe şi Ilie. Aci textul se întrerupe brusc. Sfîrşitul nu se poate reconstitui. În versiunea coptă, Pavel este adus din nou pe Muntele Măslinilor, de unde-l răpise îngerul.

(...)

Cuvînt de încheiere

Apocalipsa lui Pavel ne dă o extraordinară lecţie de iubire şi îngăduinţă. Nu faţă de rău, ci faţă de cei răi, care se pot converti chiar şi după ceasul din urmă: cu ajutorul lui Isus şi al rugăciunilor venite din partea sfinţilor şi din partea credincioşilor neindiferenţi. Tradiţia Bisericii ortodoxe atribuie lui Vasile cel Mare a cincea rugăciune de la vecernia Cincizecimii. De fiecare dată cînd o citesc mă gîndesc la plînsul îngerilor şi al lui Pavel în iad şi-mi spun că Dumnezeu nu poate decît să o împlinească: "Stăpîne Atotţiitorule, Dumnezeule al Părinţilor, Care şi la acest praznic, cu totul desăvîrşit şi mîntuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dîndu-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mîngîiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare, auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea şi întristarea şi suspinarea".

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi... (câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi...
(câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi «la locurile lor» şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.

Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, «autoarea» Levantini ştie perfect ce are de făcut: să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi: ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din '89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).

Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru «a face literatură». Literatura «de sine» de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii - de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint - sunt puse la bătaie pentru a nota «totul», tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil «dilettante» care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă...

Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă «lume nouă» descoperită şi cucerită în buzunar. Să fie oare de-ajuns vinovatul «Ceaşcă»? Vai, ce glumă bună! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun «diasporă», e la nevoie tot o colecţie de «our assets», de preferinţă sub eticheta «excepţionalii noştri conaţionali din străinătate», «fiii gliei», «icoane ale neamului» etc.? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi «copii ai ţării», purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi? Poate că da. Atunci când n-o mai «merge şi aşa». Cine ştie când...

Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte «activele noastre», printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).

Istoria miezoasă - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Istoria miezoasă

Pentru mulţi dintre noi istoria reprezintă doar o materie de şcoală, văzută de cele mai multe ori ca fiind plictisitoare, plină de date enervante, fără sens şi importanţă. Un exerciţiu de memorare care nu îşi găseşte locul în mintea şi inima celor obligaţi să o înveţe. Historia magistra vitae şi-a pierdut sensul, Cicero pare a se fi înşelat, istoria nu poate să ne înveţe nimic esenţial şi folositor pentru viaţă. Cu toate acestea, apar uneori cărţi care pot schimba această percepţie. Una dintre ele este cartea lui Yuval Noah Harari, Sapiens. O scurtă istorie a omenirii. Recunosc că de multă vreme nu mi-a fost dat să citesc o carte de istorie scrisă cu atât de mult umor şi ironie, cu o privire atât de pătrunzătoare când vine vorba de înţeles mecanismele care pun în mişcare evenimentele, o sinteză atât de clară a ceea ce a fost şi este omul ca specie. Harari scrie o carte care se adresează tuturor, o carte importantă pentru că te face să gândeşti, să descoperi conexiuni neaşteptate, te ajută să ai o privire de ansamblu asupra trecutului şi a deciziilor care l-au modelat. Cred că este prima carte pe care o citesc în care evoluţionismul este pus în centrul istoriei omenirii explicând credibil o parte din alegerile şi întâmplările care ne-au făcut oameni. Renunţând la limbajul academic, la date inutile şi la pretenţia că deţine adevăruri absolute, autorul reuşeşte să îşi seducă cititorul. Citindu-i cartea, argumentaţia şi concluziile îţi vine de multe ori să strigi evrika! pentru că Harari te face să înţelegi lumea, să îţi confirme ideile şi intuiţiile. Unii istorici, probabil, vor spune că greşeşte atunci când pleacă de la concluzii şi îşi construieşte argumentaţia în jurul lor, alţii cu siguranţă vor strâmba din nas susţinând că un singur volum nu poate condensa atâtea milenii de istorie. Toate acestea nu ar trebui să fie un impediment în a citi cartea şi a vă bucura de fiecare pagină. Cartea lui Harari nu se doreşte un tom doct şi scorţos, ci o sinteză provocatoare a parcursului nostru de până acum.

Harari consideră că au existat, până acum, trei revoluţii importante în istoria umanităţii: Revoluţia Cognitivă, Revoluţia Agricolă şi Revoluţia Ştiinţifică. Toate trei au jucat un rol esenţial în configurarea umanităţii aşa cum o cunoaştem astăzi. Omul preistoric remarcă autorul, era un animal neînsemnat, care nu avea un impact mai important asupra mediului decât gorilele, licuricii sau meduzele. Totul a început să se schimbe când a început Revoluţia Cognitivă si Homo sapiens a început să transforme mediul în care trăia, modelându-l conform nevoilor sale. Descoperirea unor noi moduri de gândire şi comunicare i-au adus acestuia o poziţie de frunte în lanţul trofic. Harari ne atrage atenţia asupra unei false percepţii pe care o perpetuează imaginile din manuale: Homo ergaster nu a dat naştere lui Homo erectus ca la rândul său acesta să dea naştere neanderthalienilor care să se transforme, într-un final, în Homo Sspiens. Toate aceste specii de oameni au populat Pământul în paralel, extinderea şi succesul lui Homo sapiens datorându-se faptului că, la un moment dat şi dintr-un motiv încă necunoscut, acesta a început să facă lucrurile diferit. Dezvoltarea unui limbaj complex, capacitatea de a plăsmui ficţiuni şi de a-şi schimba comportamentul cu rapiditate adaptându-se mediului şi reuşind să transmită aceste experienţe generaţiilor următoare, i-au asigurat succesul în confruntarea cu celelalte specii de oameni. Omul a devenit mai mult decât un animal, a devenit un animal care gândeşte şi care, pe lângă hrană şi materiale a început să caute şi cunoaştere.

Iniţial, Homo sapiens au fost vânători culegători. Acest lucru le-a permis extinderea orizontului, obţinerea unei hrane variate, o adaptare la mediu mult mai bună decât a comunităţilor agricole ulterioare şi o rată mult mai mică de mortalitate din cauza bolilor infecţioase. De aceea Harari consideră Revoluţia Agricolă ca fiind o mare păcăleală. Susţine că deşi Revoluţia Agricolă a însemnat o creştere a cantităţii de hrană, acest lucru nu a însemnat o dietă mai bună sau mai mult timp liber, ci dimpotrivă. Revoluţia Agricolă a însemnat o explozie a populaţiei şi naşterea unor elite răsfăţate. Vinovate de aceste transformări au fost câteva plante, dintre care cele mai importante au fost grâul, orezul şi cartofii. Aceste plante l-au domesticit pe Homo sapiens. Trecerea la agricultură a însemnat apariţia unor afecţiuni noi cum ar fi dislocările de disc, artritele şi herniile. Omul nu era construit pentru agricultură. Cultivarea plantelor nu i-a oferit omului o dietă mai sănătoasă, o siguranţă economică mai mare şi nici protecţie împotriva violenţei umane. Ceea ce a reuşit să facă Revoluţia Agricolă a fost să ţină mai mulţi oameni în viaţă în condiţii mai proaste, ceea ce a fost esenţial pentru supravieţuirea speciei.

Revoluţia Agricolă a însemnat şi o concentrare mai mare asupra viitorului. Dependent de o recoltă viitoare, agricultorul a devenit îngrijorat de ceea ce îi putea aduce viitorul. Stresul agriculturii a dus la apariţia unor sisteme politice şi sociale la scară mare. Au apărut fortăreţe, palate, monumente şi temple. Imaginaţia umană a intrat în scenă şi a creat religii şi mituri necesare cooperării în masă. Toate aceste reţele de cooperare sunt "ordini imaginate". Toate se bazau pe existenţa unor mituri comune. Aceste ordini imaginate nu erau, de cele mai multe ori, echitabile şi corecte pentru toată lumea. Harari remarcă, de altfel, că nu există dreptate în istorie şi că ordinea a implicat, de regulă, crearea de ierarhii. Toate ierarhiile îşi neagă originile ficţionale şi se pretind inevitabile, fie că vorbim de supremaţia albilor, de castele hinduse sau de ierarhia bogaţilor şi săracilor. Rolul ierarhiilor este important pentru că permit unor oameni complet străini să ştie cum trebuie să se trateze unii pe alţii fără a fi nevoie să se cunoască personal. Autorul vine aici cu două exemple amuzante: Pygmalion al lui George Bernard Shaw şi Harry Potter. De altfel, referirile la cărţi sau evenimente din cultura populară fac studiul lui Harari uşor de citit şi înţeles.

Harari acordă un capitol special culturilor umane considerate de autor ca fiind o reţea de instincte artificiale care le-a permis oamenilor să coopereze eficient. Ca orice ordine creară de oameni, culturile sunt pline de contradicţii interne, şi pentru a le reconcilia culturile umane sunt într-un proces continuu de schimbare. Culturile tind să se coaguleze şi să crească tinzând spre globalizare. Factorii cei mai importanţi care au sprijinit această evoluţie spre universal au fost: ordinea monetară, ordinea imperială şi ordinea religiilor universale precum budismul, creştinismul şi islamul. Fiecărui factor, Harari îi acordă un capitol special. Ne vorbeşte despre cum au reuşit banii să schimbe modul de gândire şi interacţiune dintre oameni, cum imperiul s-a dovedit a fi cea mai răspândită formă de organizare politică din ultimii 2000 de ani asigurând stabilitatea şi prosperitatea de care au avut nevoie Cicero, Seneca şi Augustin pentru a medita şi a scrie, despre cum religiile au conferit legitimitate supra-umană ordinilor şi ierarhiilor sociale create de oameni. Mi-a plăcut remarca legată de cauzele care asigură succesul unei religii, extinderea şi supravieţuirea sa: ele trebuie să fie universale şi misionare. Religiile antice au fost locale şi exclusiviste ceea ce le-a adus pierirea. De asemenea, mi s-a părut interesantă observaţia legată de transformarea zeilor din vechile religii în sfinţi în cadrul creştinismului. Hariri consideră că astfel avem parte, în continuare de un politeism ascuns pentru că oamenii au nevoie de consolare din partea divinităţii, au nevoie să creadă că pot comunica cu un Dumnezeu care le poartă de grijă.

A treia mare revoluţie este Revoluţia Ştiinţifică. Aceasta a început în momentul în care omul a devenit sincer cu el însuşi şi a recunoscut că nu ştie răspunsul la toate întrebările, dar a descoperit că îl poate căuta. Revoluţia Ştiinţifică a însemnat ascensiunea Europei pentru că mânaţi de curiozitatea ştiinţifică, europenii au ştiut să înlocuiască primii ideea de "dezbină şi cucereşte" cu "explorează şi cucereşte". Cartea are câteva capitole foarte interesante despre modul în care europenii au reuşit să îşi creeze imperiile şi să îşi asigure supremaţia. Dacă până la aceste capitole, Harari vorbeşte despre Afro-Asia, ceea ce poate părea ciudat unui cititor european obişnuit cu perspectiva europocentristă asupra istoriei, în aceste capitole este nevoit să îşi schimbe perspectiva.

În paginile dedicate cuceririi lumii de către europeni, Harari remarcă pe bună dreptate că aceasta s-a realizat prin schimbarea modalităţii de finanţare. Dacă cruciadele, de exemplu, au fost finanţate din impozite, expediţiile de descoperire şi cucerire din epoca modernă au fost finanţate prin credite. Acest tip de investiţie s-a bazat pe cea mai importantă resursă economică: încrederea în viitor. Ce ne rezervă viitorul? Probabil că o epocă post-umană. Din câte ştiu, Harari are o carte şi pe acest subiect - Homo Deus - pe care cu siguranţă o voi căuta să o citesc.

Sapiens s-a dovedit o lectură antrenantă şi instructivă deşi au fost momente în care m-am certat în gura mare cu autorul. Nu am fost de acord cu el, de exemplu, când a scris că "orice este posibil este prin definiţie şi natural. Un comportament cu adevărat nefiresc, unul care este împotriva legilor naturii, pur şi simplu nu poate exista". Atunci ce facem cu pedofilia, de exemplu? Nu poţi justifica tot prin biologie. De asemenea, îl consider un pic prea optimist când spune că naţionalismul îşi trăieşte ultimele zile. Dar, acesta este farmecul şi puterea unei cărţi cu adevărat bune: te face să gândeşti, să îţi pui întrebări, să te foloseşti de toate cunoştinţele pe care le ai pentru a te hotărî dacă eşti de acord sau nu cu autorul. Această carte face toate aceste lucruri din plin. Ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toţi cei care vor să înţeleagă lumea în care trăim, cum şi unde s-a născut ea. Cartea lui Noah Harari este un câştig pentru orice bibliotecă.

Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm? - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm?

De ce Homo Sapiens, un mamifer mediocru apărut acum 200.000 de ani pe lungul lanţ trofic al Pământului şi unul dintre mezinii zăpăciţi ai genului Homo, a ajuns stăpânul planetei?

Yuval Noah Harari ne aminteşte că:
Nu am avut nici pe departe cel mai mare creier al genului Homo, Neandertalus beneficia de un creier mai mare ca al nostru.
Nu am fost singurii care am dezvoltat limbajul şi comunicarea, aşa cum îndeobşte se consideră.
Verii noştri cimpanzei comunică şi ei, iar ceilalţi fraţi din familia extinsă Homo aveau abilităţi asemănătoare nouă de a coopera.
Toţi aceştia pot spune "Uite un leu lângă râu", iar cimpanzeul poate chiar să-şi păcălească semenii anunţându-i că "E un leu lângă râu!", doar ca rivalii să se sperie şi el să le fure bananele.

Ce am făcut noi şi nu au făcut ceilalţi?

Am fost singurii, spune Harari, care putem vorbi nu doar despre ceea ce există, ci şi despre ceea ce nu există. Vedem leul de lângă râu, dar ne putem imagina şi inorogul. Suntem singurul animal din istoria de 4,5 miliarde de ani a planetei Pământ care construieşte fantezii. Suntem creatorii miturilor care s-au dezvoltat în ficţiuni sociale. Am devenit eficienţi nu doar cooperând, multe specii fac asta zi de zi de milioane de ani, ci cooperând în numele unui viitor pe care nu-l putem cunoaşte, ci doar imagina.
Am avut încredere.
Să ai încredere e, uneori, împotriva dictatului ADN, creat după sute de mii de ani de joc cu sumă nulă. Asta apropo şi de explicaţia pentru care civilizaţiile în necaz, cum e cea românească de azi, nu reuşesc să se strângă în jurul unor mituri comune, în jurul unor constructe sociale.

Deşi e substanţială, are 350 de pagini de format mare, Polirom a onorat lucrarea şi a fost loială efortului autorului ca Sapiens să fie uşor de parcurs. Traducerea lui Adrian Şerban este de o fluenţă admirabilă şi tehnoredactarea este generoasă.

Harari urmăreşte firul roşu al conceptelor sale despre evoluţia omenirii şi o face palpitant, presărând zeci de exemple de istorie concretă. Sapiens îţi transmite liniştea şi deopotrivă tulburarea care te cuprind când te culci pe spate şi te zgâieşti la stele. Simţi că suntem mici, departe de problemele în care ne înverşunăm curent, dar în acelaşi timp eşti sorbit primejdios de ceva mai mare decât tine.

Deşi, după un început de thriller, cartea are o "burtă" la un moment dat, Sapiens creşte sufocant spre final şi te caţără într-un ritm de "roman poliţist al speciilor" până la ultima pagină. Capitolele de final sunt dedicate ideii de devenire. Suntem pe ultima sută de metri sau de ani a lui Homo sapiens? Am devenit prima specie a planetei care poate modifica în mod sistematic viaţa. Nu e vorba că scopim animalele sau că ne punem braţe pe care le mişcăm cu ajutorul gândurilor, ci că ne putem modifica stările de conştiinţă şi dorinţele.

În general ne temem de prelucrarea genetică. "Sentimentul predominant este că se deschid prea multe posibilităţi într-un timp prea scurt, iar capacitatea noastră de a modifica gene o ia înaintea capacităţii de a utiliza în mod înţelept şi precaut această pricepere".
Numai că miza poate fi înlăturarea a numeroase boli incurabile, urmări dezastruoase de accidente şi beneficii pentru o întreagă planetă. "Un asemenea cyborg, care să beneficieze de o inteligenţă colectivă, nu ar mai fi uman şi nici măcar organic. Ar fi ceva cu totul diferit. Ar fi un tip atât de fundamental diferit de fiinţă încât nu putem nici măcar să înţelegem implicaţiile sale filosofice, psihologice sau politice".

Ultima frază a cărţii: "Însă din moment ce s-ar putea să fim curând capabili să ne creăm şi dorinţele, adevărata întrebare care ne stă în faţă nu este "Ce vrem să devenim?", ci "Ce vrem să vrem?". Cei care nu sunt speriaţi de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea".

Răspunsul e schiţat în a doua sa carte, apărută şi care a fost deja anunţată în România de editură.