vineri, 25 mai 2018

Introducere la Cinci zile care au zguduit lumea

Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017

Traducere din limba engleză de Eugen Damian


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Introducere

Puţine episoade din istorie au reuşit să zguduie lumea în măsura în care au făcut-o cele cinci zile de la sfârşitul lui aprilie 1945, începând cu asasinarea lui Mussolini şi sfârşind cu vestea că Hitler s-a sinucis în buncărul său din Berlin. Plecarea celor doi dictatori era aşteptată de multă vreme, dar maniera în care au dispărut nu a fost totuşi mai puţin teribilă: Mussolini şi amanta lui spânzuraţi cu capul în jos în faţa unei mulţimi batjocoritoare, iar trupul lui Hitler redus la o grămăjoară wagneriană de cenuşă, în timp ce Magda Goebbels îşi otrăvea copiii, iar personalul scos din minţi al Cancelariei făcea sex în grup înainte de a-şi înfrunta propria moarte. Nici chiar cel mai melodramatic romancier din lume n-ar fi putut inventa un asemenea deznodământ.

La fel de îngrozitoare au fost şi atrocităţile comise în aceeaşi perioadă de ruşii care luaseră cu asalt Germania. Atrocităţile au atins apogeul în Berlinul înconjurat de ruşi, unde violul în masă a făcut ravagii la o scară nemaiîntâlnită până atunci. Faptul că propriii lor conaţionali, soldaţii germani, se comportaseră la fel în Rusia nu le putea consola pe femeile de toate vârstele care fugeau terorizate sau, adesea, se sinucideau pentru a evita să fie violate de bandele provenite din rândul trupelor sovietice, nefamiliarizate cu rafinamente occidentale precum electricitatea şi toaletele instalate în casă. Înspăimântătoare au fost şi dezvăluirile legate de lagărele de concentrare, apărute în urma deceselor lui Hitler şi Mussolini. Dachau a fost capturat de americani în aceeaşi zi în care Il Duce a fost spânzurat la Milano. Ravensbrück a căzut o zi mai târziu, în timp ce Hitler îşi lua singur viaţa. Primele fotografii de la Belsen şi Buchenwald au ieşit la iveală în săptămâna aceea şi au fost arătate unui public neîncrezător. Majoritatea erau atât de înfiorătoare, încât n-au putut fi publicate în presă. Au fost însă prezentate în diferite oraşe, astfel încât oamenii din lumea liberă să poată vedea dovezile cu propriii lor ochi şi să înţeleagă ce se întâmplase cu adevărat în Germania nazistă.

Era important ca lumea să vadă acele fotografii. Toţi citiseră ziarele şi auziseră zvonurile despre lagăre, dar asta nu înseamnă că le şi crezuseră. Richard Dimbleby, reporter la radio, un om de o integritate mai presus de orice bănuială, convinsese cu mare greutate scepticul BBC să difuzeze relatarea sa, în calitate de martor ocular, despre lagărul de la Belsen. Nici altora nu li se dăduse crezare atunci când povestiseră ceea ce văzuseră. În timpul Primului Război Mondial, circulaseră peste tot zvonuri că nemţii de pe Frontul de Vest topeau cadavrele umane pentru grăsime. Zvonurile s-au dovedit ulterior false, fiind aproape sigur răspândite de propaganda britanică. Acum, apăruseră din nou, însoţite de poveşti despre gazări în masă, schelete ambulante, capete zbârcite şi abajururi confecţionate din piele umană tatuată. Nu-i de mirare că oamenii rămâneau sceptici.

La Londra, cinematograful în care a rulat primul film despre lagăre a fost pichetat în săptămâna aceea de o mulţime furioasă, scandalizată de faptul că propriul său guvern minţea din nou. Această furie a fost împărtăşită de milioane de germani, conştienţi de faptul că în lagăre se petrecuseră lucruri grave, dar convinşi că atrocităţile fuseseră exagerate în mod grosolan de propaganda Aliaţilor pentru a justifica războiul.

Însă fotografiile nu minţeau. "Să vezi înseamnă să crezi" era titlul expoziţiei organizate de Daily Express la Londra în acea săptămână. Oamenii stăteau cu miile la coadă să vadă fotografiile de la Buchenwald şi ieşeau de acolo muţi de uimire şi de groază. Mai târziu, au văzut la cinematograf filmul despre Belsen: schelete împinse cu buldozerul în gropile comune, iar civilii germani stând în picioare lângă soldaţii din SS, totul filmat într-o singură secvenţă, fără tăieturi de montaj, ca să nu apară acuzaţii de falsificare a imaginilor. Fotografiile nu minţeau. Erau prea multe, făcute într-o mulţime de locuri, validate de prea mulţi martori oculari pentru ca poveştile pe care le conţineau să fie o minciună. Un asemenea lucru era imposibil.

Oare să mai fie nevoie de încă o carte despre acea săptămână deja extrem de bine documentată, oricât ar fi fost ea de zguduitoare? Răspunsul trebuie să fie "da" dacă materialul pe care-l conţine este nou sau ieşit din comun. Toată lumea ştie, de pildă, că Hitler se afla la Berlin atunci când a murit, dar câţi ştiu că sora lui locuia în anonimat la Berchtesgaden, sub numele de Frau Wolff, şi că a păstrat tăcerea în timp ce oaspeţii pensiunii ei discutau despre moartea fratelui său? Sau că Leni Riefenstahl, regizoarea de film favorită a lui Hitler, se afla într-o staţiune de schi din Austria şi că n-a putut găsi un loc unde să doarmă atunci când lumea a aflat cine e? Sau că viitorul Papă Benedict dezertase din Wehrmacht şi plecase pe jos spre casă, îngrozit de faptul că ar fi putut fi împuşcat sau spânzurat de un copac pentru părăsirea postului?

Audrey Hepburn era în Olanda, mulţumită că evitase recrutarea într-un bordel al Wehrmachtului, dar atât de subnutrită, încât ambiţia ei de a deveni balerină părea tot mai nerealistă. Roman Polanski, care avea 11 ani, trăia aproape ca un animal sălbatic pe străzile Cracoviei. Bob Dole, grav rănit de un obuz german, zăcea paralizat într-un spital italian, ascultând manifestările de bucurie de la sfârşitul războiului şi întrebându-se dacă-şi va mai putea mişca vreodată degetele de la picioare. Tot felul de oameni, unii faimoşi la vremea aceea, alţii urmând să devină celebri mai târziu, şi-au amintit cu exactitate unde se aflau şi ce făceau în timpul evenimentelor petrecute în jurul lor în cele cinci zile extraordinare.

La fel ca în cartea mea anterioară, The Greatest Day in History, despre Armistiţiul din 1918, îmi propun şi de data aceasta să relatez povestea prin prisma celor care s-au aflat acolo, de preferat oameni cunoscuţi sau interesanţi, dar fără o legătură normală cu evenimentele descrise. Folosind, acolo unde a fost posibil, propriile lor cuvinte, am acoperit săptămâna în care Hitler s-a sinucis, iar naziştii s-au împrăştiat, dar m-am întrebat totodată unde s-au aflat în momentele acelea Marlene Dietrich, Günter Grass, Henry Kissinger, Jack Kennedy şi o mulţime de alţi oameni. Această tehnică a funcţionat bine în cazul Armistiţiului, oferind un instantaneu al lumii întregi la sfârşitul uneia dintre cele mai uimitoare săptămâni din istorie. Sper că va funcţiona şi de data aceasta.

O avertizare. Adevărul definitiv nu este întotdeauna uşor de descoperit. Cei câţiva martori oculari, mai ales din buncărul lui Hitler, şi-au schimbat mai târziu declaraţiile şi au oferit relatări diferite şi adesea contradictorii despre aceleaşi evenimente. Alţii au păstrat tăcerea decenii la rând, apoi nu şi-au mai amintit corect datele şi faptele. I-am invidiat întotdeauna pe scriitorii care se simt capabili să afirme cu siguranţă că un anumit martor ocular fie se înşală, fie minte. Eu prefer să relatez ceea ce mi-au povestit martorii, stabilind un context atunci când este nevoie şi lăsându-l apoi pe cititor să decidă singur gradul de veridicitate al poveştii. Dar pot spune cu siguranţă că ceea ce urmează, ori ceva asemănător, s-a întâmplat cu adevărat.

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi... (câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi...
(câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi «la locurile lor» şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.

Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, «autoarea» Levantini ştie perfect ce are de făcut: să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi: ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din '89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).

Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru «a face literatură». Literatura «de sine» de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii - de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint - sunt puse la bătaie pentru a nota «totul», tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil «dilettante» care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă...

Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă «lume nouă» descoperită şi cucerită în buzunar. Să fie oare de-ajuns vinovatul «Ceaşcă»? Vai, ce glumă bună! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun «diasporă», e la nevoie tot o colecţie de «our assets», de preferinţă sub eticheta «excepţionalii noştri conaţionali din străinătate», «fiii gliei», «icoane ale neamului» etc.? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi «copii ai ţării», purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi? Poate că da. Atunci când n-o mai «merge şi aşa». Cine ştie când...

Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte «activele noastre», printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).

Radiografia unui fenomen - drumul către radicalizare

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017

Traducere din limba engleză de Sorin Şerb


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Radiografia unui fenomen - radicalizarea

Astăzi vă propun o carte dificilă, dar în acelaşi timp esenţială pentru înţelegerea cauzelor şi contextului care au determinat radicalizarea unui mare număr de tineri musulmani născuţi şi crescuţi în Occident: Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii, scrisă de Robert S. Leiken. Cartea este dificilă pentru că autorul a ales, din punctul meu de vedere, o modalitate nefericită şi neatractivă de a explica unele legături dintre evenimente, făcând trimiteri în capitolul unu la situaţii pe care le discută în capitolul cinci, sau spunând că va explica mai pe larg ce vrea să spună într-un paragraf din capitolul doi abia în capitolul şapte. Pentru cititor este destul de greu de urmărit acest mod de a prezenta lucrurile, mai ales că volumul abundă în informaţie diversă, dar şi foarte specializată. Cartea este însă, dincolo de aceste minusuri, o lectură esenţială pentru că beneficiază de o documentare solidă, lasă deoparte corectitudinea politică şi spune lucrurilor pe nume, nu evită adevărurile dureroase şi greu de acceptat atât pentru europeni cât şi pentru membrii comunităţilor musulmane.

Leiken caută răspunsurile analizând, în principal, comunităţile musulmane din Franţa, Marea Britanie şi Germania. Fiecare i-a tratat diferit, conform politicilor publice aplicate: Franţa le-a oferit o asimilare de jure, Germania o segregare de facto, iar Marea Britanie o identitate multiculturală. Adăugând acestei situaţii prezenţa imamilor radicali, utilizarea extinsă a reţelelor de socializare pentru atragerea de noi jihadişti, globalizarea şi diversificarea societăţilor occidentale atât de diferite faţă de universul tradiţional al părinţilor, autorul creează o imagine credibilă a lumii în care trăiesc şi se maturizează viitorii islamişti europeni.

Franţa, credincioasă idealurilor sale naţionale le-a asigurat membrilor fostelor sale colonii cetăţenie franceză şi, cel puţin în teorie, drepturi egale cu ale cetăţenilor francezi nativi. Problemele au apărut atunci când, copiii imigranţilor din suburbii s-au lovit de realitatea de zi cu zi. Majoritatea trăiau în cartiere mărginaşe, cu o rată mare a şomajului datorată, în principal, caracterului stratificat al pieţei de muncă franceze. Astfel, angajaţii albi şi nativi, sindicalizaţi primeau slujbe stabile şi, de multe ori pe viaţă, în vreme ce imigranţii şi copiii lor primeau, dacă aveau noroc slujbe pe termen scurt şi prost plătite. Toate acestea au născut un sentiment de discriminare şi nedreptate în rândul tinerilor musulmani din suburbii. Autorul atrage atenţia că primele conflicte cu poliţia şi revolte ale musulmanilor nu au avut în centrul lor identitatea islamică ci nemulţumirile legate de modul în care erau trataţi de către societatea franceză. Problemele legate de definirea propriei identităţi erau legate şi de clivajul dintre generaţii. Dacă părinţii acestor tineri nu se revoltau, acceptau slujbe prost plătite, practicau un islam popular şi erau încă puternic legaţi de ţara de origine prin legături de rudenie şi tradiţii, fiii şi fiicele lor nu se simţeau acasă nici în Franţa, dar cu atât mai puţin în comunităţile simple şi tradiţionale din care proveneau părinţii lor. Bandele, drogurile şi violenţa erau alte provocări la care părinţii nu au ştiut să găsească răspuns. Ei îşi doreai ca fiii lor să îşi găsească slujbe mai bune în Franţa, dar să se şi căsătorească cu cineva din ţara lor de origine, să păstreze tradiţiile şi identitatea date de aceasta.

Pentru mulţi tineri din a doua generaţie de imigranţi răspunsul a venit din partea a ceea ce Lieken numeşte outsideri, adică jihadişti bărboşi din lumea musulmană şi propaganda unor state islamiste ca Iranul şi Arabia Saudită. În căutarea unui sens, a răspunsurilor la întrebări şi dorind să simtă apartenenţa la un grup, pentru mulţi tineri frustraţi de realităţile lumii în care trăiau, islamismul a reprezentat răspunsul.

Situaţia celei de-a doua generaţii de imigranţi nu era cu mult diferită în Germania şi Marea Britanie. În Germania, ţară care şi-a construit identitatea naţională pe ideea de comunitate organică, culturală de limbă şi rasă, tinerii musulmani turci, rareori vorbitori de germană, nu erau şi nu sunt integraţi în societate. Trăiesc în marea lor majoritate împreună cu părinţii lor în enclave turceşti, acasă se vorbeşte turceşte, pe străzi şi în magazinele din zonele bine delimitate în care locuiesc la fel, la televizor urmăresc emisiunile şi programele turceşti şi nu pe cele nemţeşti. Este greu să construieşti pe aceste baze loialitatea faţă de statul adoptiv care le-a şi refuzat multă vreme, de altfel, dreptul la cetăţenie. În momentul în care Germania a devenit interesantă pentru terorişti care o considerau veriga slabă a operaţiunilor NATO în Afganistan, propagandiştii curentelor extremiste au găsit un teren fertil în rândul tinerilor.

Un element specific Germaniei este numărul mare de convertiţi, după cum remarcă autorul. Mulţi se convertesc pentru a se putea căsători cu musulmane, dar acest lucru nu determină automat şi radicalizarea. Leiken consideră că principalele cauze pentru radicalizare în rândul germanilor nativi sunt o viaţă de familie nefericită şi repudierea valorilor burgheze occidentale aşa cum se întâmpla în anii '60 cu cei care intrau în rândurile Partidului Comunist. Vorbind despre unul dintre teroriştii germani convertiţi, poliţia remarca că acesta ar fi putut deveni la fel de bine "scientolog sau neonazist - a contat doar cine a ajuns la el primul".

Marea Britanie reprezintă un caz fascinant şi un pic diferit. Aici radicalizarea a avut două puncte de plecare: revoltele stârnite de publicarea în anul 1989 a cărţii lui Salman Rushdie, Versetele satanice şi masacrul din 1993 de la Srebrenica. Afacerea Rushdie a reuşit să îi unească temporar pe şiiţi şi sunniţi, pe adepţii islamului popular cu fundamentaliştii. Toţi au condamnat în cor apariţia cărţii considerată o blasfemie şi o jignire la adresa islamului. Uciderea la Srebrenica a 8.000 de musulmani bosniaci într-o enclavă aflată sub protecţia Naţiunilor Unite a fost un alt factor catalizator. Faptul că cei mai mulţi musulmani britanici provin din aceeaşi regiune a Pakistanului le-a uşurat drumul spre centrele de antrenament jihadiste din această ţară tinerilor furioşi pe lumea occidentală care părea complice la măcel. Imamii radicali au profitat de această furie şi au recrutat adepţi în moscheile radicale din Londra. De multe ori, imamii primeau consistente ajutoare sociale, stipendii şi chiar granturi de la Uniunea Europeană chiar dacă de la amvon condamnau lumea occidentală şi îndemnau la nerespectarea legilor şi a cetăţenilor ei. Unul dintre ei predica: "Ţi se permite să iei toate aceste ajutoare pe care ţi le oferă aceşti necredincioşi, pentru că tot ce are un kaffir este al tău...Ţi se permite chiar să ai patru soţii şi să ceri ajutoare pentru ele. Aşa că speră să primeşti un conac în Hampstead Heath!"

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără complicitatea autorităţilor care chiar şi atunci când mulţi dintre aceşti indivizi s-au dovedit a fi periculoşi şi declaraţi ca atare de alte state occidentale, şi-au găsit fără probleme refugiul la Londra. S-a vorbit multă vreme de un pact al autorităţilor cu aceştia: atâta vreme cât nu pun la cale atentate pe teritoriul Marii Britanii vor fi toleraţi. Evident, că într-un final, atentatele au avut loc, pactul neavând nici o valoare reală pentru extremişti.

Mi s-au părut interesante paginile în care Leiken vorbeşte despre modul în care s-a construit comunitatea pakistaneză din Marea Britanie din rândul căreia s-au racolat cei mai mulţi viitori terorişti. Primii muncitori au venit, ca şi în cazul Germaniei şi Franţei, după cel De-al Doilea Război Mondial, dat fiind faptul că pentru reconstrucţie era nevoie de mână de lucru ieftină. Iniţial, ambele părţi au considerat migraţia ca un fenomen temporar care urma să ia sfârşi odată cu terminarea contractelor. Oamenii urmau să se întoarcă în ţările lor de origine. Evident că nu s-a întâmplat aşa. Leiken spune că în vizitele în regiunea Mirpur din Pakistan a văzut zeci de vile ridicate de cei plecaţi în Marea Britanie şi în care nu locuieşte nimeni. Mândria, dorinţa de a le dovedi celor de acasă că au reuşit, că au statut, i-a determinat pe primii sosiţi să le construiască, nutrind speranţa că se vor şi întoarce acolo într-o zi. Treptat, şi-au adus, însă şi nevestele şi apoi rudele în ţara adoptivă. Familii tradiţionale, cu o puternică loialitate faţă de clan, aceştia şi-au adus cu ei credinţele şi imamii. Aceşti imami au devenit însă irelevanţi pentru tânăra generaţie pentru că propovăduiau integrarea şi respectarea legilor. Mesajul imamilor radicali a devenit muzică pentru urechile tinerilor sfâşiaţi între datoria de familie şi dorinţa de apartenenţă la grup. De multe ori, radicalizarea a dus la ruperea legăturilor de familie. Mulţi dintre tinerii radicalizaţi britanici au beneficiat de o educaţie foarte bună, având studii superioare şi slujbe bine plătite. Dorinţa părinţilor de a urma tradiţia, de a se căsători, de exemplu cu o verişoara din Pakistan, de multe ori semianalfabetă şi care nu vorbea engleza a determinat revolta şi ruperea legăturilor cu casa părintească. Cauzele şi motivaţiile sunt, însă, mult mai complexe şi sunt analizate cu atenţie în cartea de faţă. Însuşi autorul recunoaşte că nu există un răspuns standard pentru parcursul acestor tineri. Există câteva borne pe care se pare că le-au atins toţi de-a lungul timpului.

Cartea este fascinantă pentru că prezintă biografiile câtorva imami care au influenţat decisiv radicalizarea, dar şi parcursul unor atentatori cunoscuţi. Lucrarea este un studiu complex al fenomenului, greu de rezumat în câteva rânduri. Recunosc că a fost o lectură care mi-a pus răbdarea la încercare, dar care a venit şi cu satisfacţii pe măsură. Poate nu are un stil foarte prietenos, dar este atent construită, se bazează pe o bibliografie impresionantă, dar şi pe studiile pe teren ale autorului, este serioasă şi obiectivă. Lasă senzaţionalul la o parte, la fel şi ura şi prejudecăţile şi încearcă să găsească răspuns la una dintre întrebările cele mai dificile: "Unde s-a greşit?"

Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm? - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017

Traducere de Adrian Şerban


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm?

De ce Homo Sapiens, un mamifer mediocru apărut acum 200.000 de ani pe lungul lanţ trofic al Pământului şi unul dintre mezinii zăpăciţi ai genului Homo, a ajuns stăpânul planetei?

Yuval Noah Harari ne aminteşte că:
Nu am avut nici pe departe cel mai mare creier al genului Homo, Neandertalus beneficia de un creier mai mare ca al nostru.
Nu am fost singurii care am dezvoltat limbajul şi comunicarea, aşa cum îndeobşte se consideră.
Verii noştri cimpanzei comunică şi ei, iar ceilalţi fraţi din familia extinsă Homo aveau abilităţi asemănătoare nouă de a coopera.
Toţi aceştia pot spune "Uite un leu lângă râu", iar cimpanzeul poate chiar să-şi păcălească semenii anunţându-i că "E un leu lângă râu!", doar ca rivalii să se sperie şi el să le fure bananele.

Ce am făcut noi şi nu au făcut ceilalţi?

Am fost singurii, spune Harari, care putem vorbi nu doar despre ceea ce există, ci şi despre ceea ce nu există. Vedem leul de lângă râu, dar ne putem imagina şi inorogul. Suntem singurul animal din istoria de 4,5 miliarde de ani a planetei Pământ care construieşte fantezii. Suntem creatorii miturilor care s-au dezvoltat în ficţiuni sociale. Am devenit eficienţi nu doar cooperând, multe specii fac asta zi de zi de milioane de ani, ci cooperând în numele unui viitor pe care nu-l putem cunoaşte, ci doar imagina.
Am avut încredere.
Să ai încredere e, uneori, împotriva dictatului ADN, creat după sute de mii de ani de joc cu sumă nulă. Asta apropo şi de explicaţia pentru care civilizaţiile în necaz, cum e cea românească de azi, nu reuşesc să se strângă în jurul unor mituri comune, în jurul unor constructe sociale.

Deşi e substanţială, are 350 de pagini de format mare, Polirom a onorat lucrarea şi a fost loială efortului autorului ca Sapiens să fie uşor de parcurs. Traducerea lui Adrian Şerban este de o fluenţă admirabilă şi tehnoredactarea este generoasă.

Harari urmăreşte firul roşu al conceptelor sale despre evoluţia omenirii şi o face palpitant, presărând zeci de exemple de istorie concretă. Sapiens îţi transmite liniştea şi deopotrivă tulburarea care te cuprind când te culci pe spate şi te zgâieşti la stele. Simţi că suntem mici, departe de problemele în care ne înverşunăm curent, dar în acelaşi timp eşti sorbit primejdios de ceva mai mare decât tine.

Deşi, după un început de thriller, cartea are o "burtă" la un moment dat, Sapiens creşte sufocant spre final şi te caţără într-un ritm de "roman poliţist al speciilor" până la ultima pagină. Capitolele de final sunt dedicate ideii de devenire. Suntem pe ultima sută de metri sau de ani a lui Homo sapiens? Am devenit prima specie a planetei care poate modifica în mod sistematic viaţa. Nu e vorba că scopim animalele sau că ne punem braţe pe care le mişcăm cu ajutorul gândurilor, ci că ne putem modifica stările de conştiinţă şi dorinţele.

În general ne temem de prelucrarea genetică. "Sentimentul predominant este că se deschid prea multe posibilităţi într-un timp prea scurt, iar capacitatea noastră de a modifica gene o ia înaintea capacităţii de a utiliza în mod înţelept şi precaut această pricepere".
Numai că miza poate fi înlăturarea a numeroase boli incurabile, urmări dezastruoase de accidente şi beneficii pentru o întreagă planetă. "Un asemenea cyborg, care să beneficieze de o inteligenţă colectivă, nu ar mai fi uman şi nici măcar organic. Ar fi ceva cu totul diferit. Ar fi un tip atât de fundamental diferit de fiinţă încât nu putem nici măcar să înţelegem implicaţiile sale filosofice, psihologice sau politice".

Ultima frază a cărţii: "Însă din moment ce s-ar putea să fim curând capabili să ne creăm şi dorinţele, adevărata întrebare care ne stă în faţă nu este "Ce vrem să devenim?", ci "Ce vrem să vrem?". Cei care nu sunt speriaţi de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea".

Răspunsul e schiţat în a doua sa carte, apărută şi care a fost deja anunţată în România de editură.

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez - Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017

traducere din limba engleză de Nina Iordache


Citiţi un fragment din această carte.

***
Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez

Citesc literatură science-fiction de multă, multă vreme. Am început pe când eram puştoaică, într-o iarnă, înainte de Crăciun când curăţam nuci. Da, aţi înţeles bine: curăţam nuci. Pe vremea aceea, nu îmi mai aduc aminte dacă era înainte sau imediat după 1989, dacă voiai cozonac şi prăjituri îţi adunai şi spărgeai singur nucile. Asta era activitatea noastră, a copiilor. Le spărgeam pe o hârtie de ziar cu un ciocan. În ziua aceea ziarul pe care le-am spart era un număr din Revista Anticipaţia care publica atunci, în foileton, Caverne de oţel a lui Asimov. Habar nu aveam cine este Asimov, dar povestea de sub cojile de nucă m-a prins aşa că am schimbat ziarul, am citit fragmentul şi apoi pe următorul, şi următorul... Am descoperit apoi colecţia Nautilus a editurii Nemira şi cei mai buni companioni mi-au devenit Frank Herbert, Bernard Werber, Stanislaw Lem şi mulţi alţii din aceeaşi colecţie. Cărţile erau publicate pe o hârtie de calitate îndoielnică, dar ce bogăţii ascundea fiecare dintre ele! Nu l-am uitat nici pe dragul de Asimov pentru care umblam jumătate de târg pentru a îl cumpăra în ediţia Teora de la acea vreme.

Unele dintre cărţile citite au fost mai uşor, altele mai dificil de citit. Recunosc că Problema celor Trei Corpuri se înscrie în ultima categorie. Este, de altfel, şi primul roman SF scris de un autor chinez pe care îl citesc. Complexitatea problemelor ridicate de acesta, desele trimiteri la descoperiri ştiinţifice, jonglarea cu termeni şi experimente de fizică îl fac intimidant, dar în acelaşi timp provocator şi intrigant. Cred că aşa s-au simţit cei care îl citeau pentru prima oară pe Jules Verne acum câteva sute de ani. Liu Cixin compensează această avalanşă de informaţie ştiinţifică cu o poveste bine închegată şi originală. Pentru cineva ca mine, interesat de istoria comunismului sub diferitele sale forme şi pe care îl văd ca pe unul dintre marile flageluri ale secolului XX, să citesc un roman SF al cărui început este plasat în anii Revoluţiei Culturale este un pic şocant şi ciudat totodată. Mi-a mai fost greu în primele pagini să mă obişnuiesc cu numele personajelor şi să le ţin minte în desfăşurarea acţiunii. Treptat însă, povestea m-a prins aşa că le-am găsit locul în poveste în capitolele următoare. M-au bucurat notele de subsol pentru că le-am considerat absolut necesare pentru cineva nefamiliarizat cu descoperirile şi teoriile din fizică. Citind cartea îmi spuneam că acest roman va fi cu siguranţă un regal pentru iubitorii ştiinţei şi ai fizicii cu precădere.

Ye Wenjie, fiica unui cunoscut profesor universitar, asistă la asasinarea tatălui ei de către Gărzile Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Om de ştiinţă la rândul său, cu specializare în astrofizică, tânăra femeie este trimisă la muncă forţată şi de acolo ajunge la Baza Coasta Roşie, o unitate strict secretă a statului chinez. Ye Wenjie asistă la atrocităţile comise de oameni împotriva oamenilor, dar şi la crimele pe care aceştia le săvârşesc împotriva naturii. Faptul că ajunge să creadă că specia umană nu mai are nici o şansă de una singură va marca întreg parcursul cărţii.

Contactul cu o civilizaţie extraterestră este prezent în multe filme şi cărţi ale epocii noastre. Ar părea că problema a fost tratată din toate unghiurile. Liu Cixin ne demonstrează că nu este aşa. Ideea unui joc care să ajute la stabilirea contactului dintre cele două civilizaţii este excelent gândită. Lumea celor Trei Corpuri este fascinantă atât pentru personajele din carte, dar mai ales pentru cititor. Ideea unei planete care se confruntă cu o problemă fără soluţie şi este obligată să se deshidrateze pentru a putea face faţă Erelor Haotice este, cred eu, unică. De fiecare dată, omenirea este obligată să o ia de la capăt şi evoluează până în punctul în care Era Stabilă ia sfârşit şi un cataclism o duce din nou la punctul de pornire. Jocul din realitatea virtuală se adresează oamenilor de ştiinţă pământeni şi nu oamenilor obişnuiţi pentru că cere rezolvarea unor probleme de fizică imposibil de desluşit de cineva care nu are cunoştinţe avansate în domeniu. Selectarea jucătorilor nu este întâmplătoare după cum aflăm pe parcursul cărţii.

Liu Cixin îmbină excelent poveştile de la baza Coasta Roşie cu căutările lui Wang Miao. Cele doua planuri se întâlnesc spre sfârşitul volumului când multe întrebări îşi găsesc răspunsul. Dintre personajele prezente în carte, favoritul meu este căpitanul Shi Qiang. Mi-a plăcut pentru pragmatismul şi cinismul său, pentru faptul că deşi nu este un expert găseşte întotdeauna o soluţie, pentru faptul că rămâne mereu cu picioarele pe pământ şi îşi păstrează optimismul. M-a cucerit când l-a trimis pe un Miao speriat şi tracasat la băut şi la dormit, explicându-i şi regula fundamentală pe care a descoperit-o: "ceva suficient de ciudat, trebuie să fie dubios". Shi nu este om de ştiinţă, dar este un poliţist cu experienţă, ştie să unească punctele şi să facă legătura dintre ele, nimic nu îi poate da peste cap stabilitatea pentru că a văzut prea multe şi nu mai are iluzii când vine vorba de rasa umană. Shi este cel care la sfârşit îi îmbărbătează pe oamenii de ştiinţă spunându-le că indiferent de circumstanţe şi de încercările repetate gândacii nu au putut fi stârpiţi ceea ce dă o şansă şi omenirii în lupta cu un adversar mult mai evoluat tehnologic.

Mi-au mai plăcut în carte ideea construirii unui computer din oameni într-una din lumile celor Trei Corpuri, folosirea oamenilor de ştiinţă celebri în joc şi legăturile pe care descoperirile acestora le au cu trecerea la alt nivel, soluţia găsită de Shi spre final, dar şi faptul că autorul s-a gândit că şi atunci când va fi vorba despre poziţia faţă de o civilizaţie extraterestră părerile şi opiniile oamenilor vor fi diferite aşa încât a creat facţiuni în cadrul Mişcării Terra-Trisloaris. Liu Cixin pare îndrăgostit iremediabil de Univers şi de misterele sale. Există în carte pagini care sunt aproape poetice când vine vorba despre crearea, expansiunea şi secretele pe care spaţiul le ascunde.

Mi s-a părut interesantă ideologia lui Evans numită Comunismul Pan-specii a cărei idee de bază este că toate speciile de pe Terra au fost create egale. Teoria evidenţiază ipocrizia şi egoismul rasei umane şi constituie unul dintre motoarele principale care pun în mişcare acţiunile personajelor din carte. Sunt convinsă că şi în realitate acest tip de gândire şi-ar găsi adepţi cu uşurinţă.

Să vă spun drept, abia aştept continuarea seriei. Deşi este dificilă, am găsit-o fascinantă. A fost unul dintre momentele acelea când mi-a părut rău că nu am cunoştinţe mai solide de fizică pentru a putea aprecia la justa valoare efortul şi inspiraţia autorului. Problema celor Trei Corpuri vă va provoca, enerva şi determina să priviţi din nou spre stele. Şi, de ce nu, să visaţi un pic şi să vă întrebaţi cum ar fi dacă ar fi?

Corupţia şi urmările ei radicale - Boko Haram

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017

Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corupţia şi urmările ei radicale

Viziunea europocentristă asupra lumii ne face să avem o imagine distorsionată şi incompletă a evenimentelor care au loc pe alte meridiane. Ne scapă complexitatea unor întâmplări, nu ştim care le sunt rădăcinile şi motivele care au dus la ele. Acceptăm cu uşurinţă ceea ce ne livrează televiziunile şi ziarele prin aşa zişii lor specialişti, ascultăm cu o ureche ce au aceştia de spus şi apoi ne întoarcem la ale noastre cu senzaţia că totuşi ne pricepem şi am înţeles prea bine ce se întâmplă prin cine ştie ce colţ de lume. Dar, exact cum spuneam, este doar o senzaţie. Realizezi acest lucru imediat ce ai deschis o carte dedicată subiectului, scrisă de cineva care a fost la faţa locului, care a pus întrebări şi a căutat să afle răspunsuri mai puţin facile. Acest gen de carte este cea apărută la Corint numită Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii.

Mike Smith, autorul cărţii, este corespondent extern al agenţiei de ştiri France Press (AFP) şi a fost corespondent şef al biroului AFP din Lagos între 2010 şi 2013. Interesul faţă de Boko Haram s-a concretizat într-un număr mare de articole, dar şi în această carte care încearcă să ofere cititorului o imagine asupra unei grupări care a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale în anul 2014 când 219 fete au fost răpite dintr-un internat situat în localitatea Chibok din nord-estul Nigeriei. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce v-ar interesa un astfel de eveniment, o astfel de istorie şi, într-un final, această carte. Evenimentele s-au întâmplat la mii de kilometri distanţă, pentru cei mai mulţi Africa este în întregime o mare nebuloasă, avem şi aici probleme destule. Este adevărat, dar această carte trebuie citită pentru că ne arată cum o ţară bogată în petrol, cu cea mai mare dezvoltare economică de pe întreg continentul african şi cu cea mai numeroasă populaţie poate deveni victima nu doar a sărăciei ci şi a violenţei grupărilor teroriste. Cauza principală? Corupţia endemică.. Acesteia i se adaugă nişte autorităţi preocupate mai mult de propria imagine decât de rezolvarea reală a problemelor, lipsa de încredere a cetăţenilor în stat, cotele alarmante ale şomajului în rândul tinerilor care când se satură să sprijine zidurile şi nu mai văd nici un viitor devin pradă sigură pentru mişcările extremiste. Astfel, tot ce ştiu tinerii din nord-estul sărac al Nigeriei despre democraţia occidentală, de exemplu, este faptul că elitele îşi umplu buzunarele în timp ce săracii se chinuie să supravieţuiască.

Nigerienii de toate etniile şi originile şi-au pierdut orice încredere în guvern, în sistemul de justiţie şi în forţele de securitate. Orice speranţă luminoasă legată de potenţialul enorm al acestei ţări a fost înăbuşit de hoţii deghizaţi în oameni de afaceri, generali de armată şi politicieni.

Nigeria devine un exemplu negativ pentru orice stat din lume, inclusiv pentru al nostru - o democraţie fragilă aşa cum se dovedeşte a fi zilele acestea. Este adevărat că istoria Nigeriei este foarte complexă şi complicată. Un stat creat artificial de către britanici în 1914 prin unirea nordului şi sudului, Nigeria a devenit un amalgam etnic şi religios cu un potenţial exploziv semnificativ. Există patru grupuri etnice importante: yoruba, hausa, peul şi ibo, cu religii diferite, cu tradiţii şi obiceiuri proprii. Lingua franca în regiune este hausa, dar se vorbesc o mulţime de alte limbi locale. De asemenea, există discrepanţe majore în ceea ce priveşte dezvoltarea între regiunile urbane, mai bogate în sud unde s-au descoperit zăcăminte importante de petrol şi regiunile din nord care se zbat într-o sărăcie cruntă.

Un teritoriu atât de vast are o istorie impresionantă. Aici au fost create de-a lungul timpului formaţiuni statale puternice dintre care cea mai cunoscută este Califatul Sokoto. Acesta a reprezentat o uniune largă de emirate cu puterea centrală deţinută de califul din Sokoto şi a rezistat în nordul Nigeriei aproape un secol. Spre deosebire de retorica anti-educaţie a mişcărilor radicale de astăzi, califii din Sokoto puneau un mare preţ pe educaţie, inclusiv pe educaţia femeilor.

Bătălia marilor puteri în epoca colonială pentru pieţe de desfacere noi şi resurse a marcat o nouă pagină în istoria teritoriului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Nigeria. Britanicii au dus o politică diferită în sud faţă de nord. Astfel, dacă sudul a beneficiat de educaţia occidentală, administraţia britanică înfiinţând şcoli bune, populaţia din nord nu a avut acces la ele şi, mai mult, misionarilor creştini nu le-a fost permis accesul în nord. Până în zilele noastre există în zonele nordice, multe suspiciuni legate de educaţia occidentală şi scopurile acesteia. În Nigeria s-au dezvoltat numeroase teorii ale conspiraţiei şi o mişcare anti-vaccin puternică care îşi trage forţa tocmai din suspiciunile faţă de intenţiile occidentalilor.

De altfel, denumirea Boko Haram înseamnă aproximativ "educaţia occidentală este interzisă". Gruparea şi-a dat un nume mult mai complicat, Boko Haram fiind numele consacrat de către cei din exteriorul grupării. În cartea sa, Mike Smith ne atenţionează că, de fapt, este un termen umbrelă pentru insurecţia din Nigeria, care include un grup necunoscut de celule şi facţiuni. Această realitate a îngreunat negocierile şi dialogul cu gruparea pentru că nu era clar cine o conduce şi din ce facţiune face parte. Deşi întemeietorul oficial al Boko Haram este considerat Muhammad Yusuf, acesta a fost executat în 2009 şi de atunci liderul declarat este Abubakar Shekau, un individ de o cruzime incredibilă. Boko Haram pare să fi avut interese diferite în perioada celor doi lideri. Dacă sub Yusuf a fost mai mult o mişcare internă, pornită ca o revoltă în faţa sărăciei şi corupţiei autorităţilor, al cărei plan părea a fi distrugerea Nigeriei, în timpul lui Shekau, Boko Haram îşi doreşte să devină o grupare teroristă internaţională, să aibă legături şi să organizeze atentate împreună cu al-Qaeda şi alte grupări musulmane extremiste. Mişcarea îşi găseşte mulţi adepţi printre tineri dat fiind faptul că le asigură traiul şi, în cazul în care devin atentatori sinucigaşi, oferă familiilor compensaţii băneşti.

Boko Haram a devenit cunoscută în ultimii ani pentru atentatele extrem de sângeroase care au avut drept victime şi foarte mulţi civili, pentru răpirile numeroase şi asasinarea unor occidentali, pentru răscumpărările uriaşe cerute şi, de multe ori, primite. Retorica liderilor este antioccidentală, agresivă şi incoerentă. Lucrarea lui Mike Smith este interesantă pentru că ne oferă în traducere câteva discursuri, dar şi pentru interviurile cu autorităţile, civilii şi fetele răpite de Boko Haram. În plus, ziarist fiind, Smith ne descrie şi ceea ce a văzut cu proprii săi ochi în călătoriile sale în zonele controlate şi eliberate apoi de sub autoritatea Boko Haram. La fiecare pagină, în fiecare mărturie şi imagine, revine obsesiv corupţia. Ceea ce se întâmplă acum în Nigeria ne spune autorul este o problemă creată de oamenii fără conştiinţă care au condus-o, care au fost interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, unii dintre ei înfundă acum puşcăriile occidentale. Sărăcia naşte ignoranţă şi resentimente care duc la radicalizare. Este o carte nu doar de citit ci şi una asupra căreia merită meditat pentru că ne arată cât de gravă este în realitate această problemă şi cât de puternic şi profund poate afecta o societate.

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017

Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua


Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017

Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."

Boema ca antidot la dezumanizare - Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi

Mihai Neagu Basarab
Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi
Editura Compania, 2018



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Mihai Neagu Basarab (născut în 1946 la Bucureşti) este medic şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1972. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1971, apoi s-a specializat în psihiatrie (1975-1978 - doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar psihiatru în 1990), iar la începutul anilor '80, în homeopatie şi acupunctură.

Din 1973 a fost asistent universitar la catedra de Istoria medicinii şi etică medicală la Universitatea «Carol Davila» din Capitală. După mineriada din 1990 a plecat în Germania, unde şi-a continuat activitatea, lărgindu-şi câmpul de competenţe medicale (medicina de urgenţă, psihoterapie, medicină psihosomatică, diabet etc.). A publicat numeroase cărţi de medicină şi popularizare a ştiinţei medicale (Medicina de voiaj, 150 de remedii homeopatice vegetale, Nevrozele şi turismul, Pe urmele lui Victor Babeş, Paracelsus, călătorie neîntreruptă...), a contribuit cu capitole la tratate de medicină publicate în România şi în Germania (unde a ţinut şi cursuri de homeopatie la Universitatea din Freiburg, ca, de altfel, şi la Basel, în Elveţia), a îngrijit editorial volume de documente ale unor personalităţi din istoria medicinii româneşti şi a colaborat la radio cu emisiuni pe teme de sănătate şi igienă a vieţii.

După debutul cu proză SF din Scânteia tineretului în 1967, s-a ilustrat literar mai ales cu dramaturgie (cinci volume între 1969 şi 1985 - ultimul, La Gura leului, Editura Cartea Românească, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). A făcut, de asemenea, traduceri şi a avut rubrici permanente la un mare număr de reviste (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Astra, Filatelia...). După 1990 a scris în presa exilului (Vatra, Cuvântul românesc, Dorul...) şi a prezentat lucrări ştiinţifice la congrese naţionale şi internaţionale, publicând în continuare volume de literatură şi medicină.

Distins în 2016 de Academia Română cu «Meritul academic», este din 2017 membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Preşedinte al Academiei Germano-Române din Baden-Baden, a fost ales în 2011 director al Bibliotecii Române şi al Institutului Român de la Freiburg, unde editează în fiecare an un Buletin substanţial.
*
Boema evocă de obicei o imagine romantică despre «viaţa de artist». Imaginea realistă a boemei e mai degrabă o ţesătură deasă de politici, tradiţii locale, negocieri între grupuri sociale, războaie între impostura culturală şi gloria pe merit. Să fie boemii oameni prea slabi într-o lume dură sau prea tari pentru o societate nivelată?

De ce a reapărut boema bucureşteană în 1964? Motivul principal l-a constituit amnistierea deţinuţilor politici, sute de mii, care reprezentau în sânul poporului român de atunci o masă ca de minereu aurifer îmbogăţit faţă de restul populaţiei, mai adaptată la socialism, cu credinţa mai puţin antrenată, în libertatea iluzorie "de afară". Nici nu se punea prea insistent problema caracterului ambiguu al libertăţii, toţi românii ştiau că-n puşcărie e mai rău decât "acasă", oricât de rău ar fi fost "acasă". Printre zecile de mii de deţinuţi politici eliberaţi în Bucureşti erau câteva mii de intelectuali şi artişti remarcabili, poeţi, foşti profesori universitari, foşti ziarişti faimoşi, care, vrând-nevrând, au devenit boemi, siliţi să locuiască în mici camere mansardate sau în subsoluri în care altădată îşi duseseră zilele poate chiar servitorii lor. Ciudat este faptul că preferau trei metri pătraţi pe strada Brezoianu la subsol unei garsoniere de 18 metri pătraţi, cu duş şi bucătărie, în Balta Albă, unde se simţeau, printre foştii copii de foşti ţărani semiurbanizaţi, ca într-un ghetou siberian.

*****
Boema ca antidot la dezumanizare

Se vorbeşte adesea la noi despre «deschiderea» de după venirea la putere a lui Ceauşescu. O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate. Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde.

Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci: boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, «foştii» au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia - evident, răuvoitoare - a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie - prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi - constituiau o lume aparte: lipsită de şansa de a da vreun erou «exemplar» în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind cu aparenţe onirice / retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea. Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului întru salvarea sufletului. Vârstnicii dar şi tinerii care îşi alegeau dintre «boemi» magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele «cu cifru» (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi...) pe care «aparatul», mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult.

Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor), iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor '60-'70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începăturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele «ultimei boeme bucureştene». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş.a.m.d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc.

Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi «artist» şi «operă» ca unică garanţie acceptată a statutului de artist - cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă?

Medicul şi scriitorul Neagu Basarab plasează în text, sub aparenţa unor digresiuni nevinovate, îndoielile sale îndreptăţite în privinţa înţelepciunii câştigate de umanitate cu trecerea ei prin seculi. Ce soi de civilizaţie o fi cu adevărat superioară altora? E mai fericită şi mai durabilă societatea aşezată pe cifre crescătoare şi multă ordine sau cea în care cumsecădenia (uitare, milă, întrajutorare...) şi-a păstrat un locşor? Să fie dispariţia boemei un semn bun pentru mersul Europei în general şi al României în special?

Căci «boema» nu e un fenomen colateral, înţelegem pe măsură ce înaintăm într-o carte graţioasă şi uşoară la vedere, ci un fel de tainică secreţie morală şi spirituală a grupurilor omeneşti. E chiar straniu că nu ne-am dat seama de asta până acum...
(Adina Kenereş)

Cum ar fi să numeri secolele? - Cum să opreşti timpul

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018

traducere din limba engleză de Monica Şerban


Citiţi un fragment din această carte.

***
Cum ar fi să numeri secolele?
 
There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams,
Yet slips away from us?

Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei.

De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol.

Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă.

Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare.

Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase - O revoltată în Rusia bolşevică

Evghenia Iaroslavskaia-Markon
O revoltată în Rusia bolşevică
Editura Corint, 2017

Traducere de Anca Irina Ionescu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase

Într-o lume inundată de informaţie sunt subiecte care scapă atenţiei noastre. Trecutul recent este prea puţin interesant pentru contemporanii noştri. Unii trăiesc încă nostalgia comunismului din care aleg să îşi aducă aminte doar lucrurile bune şi frumoase care de cele mai multe ori coincid cu propria tinereţe, alţii care nu au trăit acea epocă se raportează la ea ca la o epocă de aur pentru că nu se regăsesc în valorile şi exigenţele lumii de azi. Ambele poziţii sunt de înţeles privind din perspectiva istoricului, ceea ce nu se poate ierta, însă, este ignorarea milioanelor de oameni care au fost victime ale acestui regim ucigaş şi alegerea de a uita această realitate incomodă. Din acest motiv aş transforma Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi Gulagul. O istorie de Anne Applebaum în lecturi obligatorii în toate liceele româneşti.

Fiecare carte publicată pe acest subiect vine să mai adauge o pagină la actul de acuzare pentru unul dintre cele mai sângeroase regimuri din istorie. Gulag-ul sovietic şi milioanele sale de victime merită să fie amintite într-o epocă în care libertatea de exprimare şi curajul de a fi diferit încep să fie sancţionate din ce în ce mai des. De asemenea, cred că trebuie să nu uităm că modelul sovietic a fost adoptat şi aici, Memorialul Sighet sau Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid fiind un bun punct de plecare pentru cei care vor să ştie cum a fost cu adevărat în acele vremuri, dincolo de serviciul sigur, locuinţa primită de la stat şi liniştea care putea deveni uneori dacă nu asurzitoare cel puţin apăsătoare şi ameninţătoare în unele cazuri.

Istoria acelor vremuri este încă tulbure şi prea puţin cunoscută chiar şi de către specialişti. Acest lucru se datorează faptului că accesul în arhive este încă restricţionat, astfel că multe pagini nu au fost încă scrise pe acest subiect. Cu toate acestea, zi de zi apar alte mărturii, alte chipuri uitate îşi fac loc în istorie. De aceea cred că decizia editurii Corint de a publica cartea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon - O revoltată în Rusia bolşevică - este importantă şi salutară. La o primă privire, cartea pare a fi subţirică şi uşoară. Ce greşeală ar face potenţialul cititor să o considere astfel! Această carte aparţine unei femei impresionante prin voinţă, prin alegerile pe care le face; este o autobiografie scrisă de o femeie executată pe insula Soloveţki la doar 29 de ani. Este o carte care te face să stai treaz în miez de noapte, care te revoltă şi scoate din zona de confort.

Cartea este cu atât mai valoroasă cu cât mărturiile celor care au trecut prin lagărele de la Soloveţki sunt extrem de puţine. Lagărul de la Soloveţki este considerat în folclorul supravieţuitorilor ca fiind primul lagăr al Gulagului. În jurul acestuia s-a construit ulterior SLON - lagărele speciale din Nord, elefantul (slon în rusă) de care aveau să se teamă toţi. Soloveţki a fost primul lagăr sub autoritatea CEKA, poliţia secretă sovietică care avea să facă aici tot felul de experimente menite să transforme munca forţată în muncă aducătoare de profit. Aici a venit Maxim Gorki în vizită şi a descris apoi în termeni elogioşi realizările măreţe ale regimului oferindu-i, astfel legitimitate. Aici au avut loc execuţii în masă, acte de cruzime greu de conceput, forme de tortură inumane şi activităţi inutile şi absurde doar pentru amuzamentul gardienilor. Toate aceste descrieri sunt cuprinse în cărţile pomenite mai sus. Ceea ce aduce nou cartea O revoltată în Rusia bolşevică este individualizarea, conturarea şi aducerea la viaţă a unei condamnate de pe această insulă a morţii. Cartea dă un chip victimei, o cifră din statistică prinde, practic, glas.

Viaţa Evgheniei Iarsolavskaia-Markon este cunoscută aproape exclusiv doar din propria relatare prezentată în această carte. O viaţă de om prinsă în circa 39 de pagini scrise dens, strâns după cum le descrie cea care le-a găsit în 1996 în arhivele Direcţiei FSB din regiunea Arhanghelsk. Probabil deţinuta a refuzat să răspundă în faţa anchetatorilor la primele interogatorii şi acesta este motivul pentru care a primit hârtie şi creion pentru a îşi scrie singură autobiografia. Cartea vorbeşte prea puţin despre experienţa lagărului, dar ne prezintă însă, modul în care gândesc oamenii vremii, cum trăiesc cei din clasele de jos, cum alege soţul Evgheniei să se întoarcă în Rusia deşi ştie că cel mai probabil va fi împuşcat. Acesta, ca şi mulţi alţi foşti adepţi ai revoluţiei, consideră că rufele se spală în familie şi că, oricât de mizerabil ar fi regimul acesta nu trebuie descris şi condamnat în faţa "duşmanilor". Spune el, la un moment dat că "despre toate acestea trebuie să vorbeşti numai cu ai tăi...Iar pentru mine ai noştri sunt totuşi bolşevicii: sunt nişte lepădături, dar sunt lepădăturile noastre!" Este o atitudine care apare şi în povestirile lui Soljeniţîn în acre apar vechi bolşevici care deşi au ajuns în Gulag nu şi-au pierdut credinţa în flacăra şi justeţea revoluţiei.

Dacă v-aţi întrebat vreodată din ce aluat erau construiţi oamenii acelor vremuri, oameni dispuşi să moară pentru o idee, pentru un ideal, cartea aceasta vă oferă ocazia să aflaţi. Totodată cred că este unul dintre cele mai puternice texte motivaţionale pe care le-am citit vreodată. Poate părea ciudată această afirmaţie, dar tăria de caracter, alegerile personale care sunt în afara moralei obişnuite şi în cel mai curat spirit anarhist aparţin unei femei infirme care, în urma unui accident rămâne fără labele ambelor picioare. Este un "amănunt" pe care îl aminteşte în trecere într-un scurt paragraf. Este un eveniment nefericit pe care ea alege să nu îl lase să-i schimbe viaţa. Fiică de intelectuali, cunoscătoare a patru limbi străine, studentă la filozofie şi soţie a poetului Aleksandr Iaroslavski şi el executat de bolşevici, Evghenia ajunge vânzătoare de ziare şi apoi hoaţă prin propria alegere şi ca o formă de luptă împotriva regimului sovietic. Este condamnată, deportată, devine ghicitoare pentru a putea supravieţui. În scris, Evghenia refuză să îşi arate frica şi arată cât de mult îi detestă pe cei aflaţi la putere şi care urmează să îi decidă soarta. Este dispreţul unei revoluţionare care simte că i s-a furat revoluţia. Simţi că nu crede că va fi ucisă şi asta îţi face, ca cititor, pielea de găină.

Idealistă şi de multe ori naivă, Evghenia visează la o revoltă a lumii interlope împotriva sistemului. În lagăr îşi dorea să organizeze deţinuţii de drept comun pe care îi credea drept cei mai în măsură să facă o revoluţie adevărată. Cât de mult s-a înşelat în acest ultim punct! Acum ştim că mulţi deţinuţi de drept comun au devenit complici la crimele din lagăre, au terorizat şi participat activ la acţiunile împotriva deţinuţilor politici. Faptul că a greşit în această estimare sau că modul în care a ales să îşi trăiască viaţa îi poate şoca pe moralişti nu fac viaţa acestei femei mai puţin importantă sau mai puţin valoroasă decât a altora. Să nu uităm că pentru ideile şi faptele sale a ajuns să moară executată. Cert este că citind această cartea îţi spui că viaţa bate filmul, că asemenea caractere probabil nu se mai nasc în zilele noastre.

Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi - Scrisori din insula Guernsey

Annie Barrows, Mary Ann Shaffer
Scrisori din insula Guernsey
Editura Nemira, 2018

traducere din engleză de Ruxandra Toma


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi

Cred că aşa cum în anumite situaţii o melodie bine aleasă te poate face să îţi schimbi starea, la fel şi o carte care ajunge în mâinile tale la momentul potrivit poate avea acelaşi efect. Recunosc că nu sunt o mare amatoare de romane epistolare. Asta m-a făcut iniţial să fiu sceptică cu privire la Scrisori din insula Guernsey. Cred că este dificil să găseşti tonul potrivit, să individualizezi personajele astfel încât fiecare să îşi aibă propria voce, să nu devii plictisitor sau enervant. Dar, într-un moment în care îmi cam pierdusem încrederea în specia noastră, mi-au căzut ochii pe cartea asta şi mi-am spus: "Ce-ar fi să-i dau o şansă?" Nu puteam alege mai bine.

Scrisă cu umor, cu tandreţe şi cu mult talent cartea aceasta te face să porţi un zâmbet în colţul gurii câteva zile, te face să te simţi mai bine deşi te pune în faţa unor momente nu tocmai luminoase din istorie. Este o carte despre curaj, prietenie şi, nu în ultimul rând despre puterea pe care o au cărţile în viaţa noastră... dacă le lăsăm. O carte scrisă de un fost bibliotecar şi librar, o carte care după care urmează să fie făcut un film cât de curând pe care, recunosc, de abia aştept să îl văd. Petrecându-mi şi eu la rândul meu câţiva ani într-o librărie, nu pot decât să fiu de acord cu Juliet Ashton, personajul principal al cărţii, care scrie la un moment dat că librarii sunt o specie realmente deosebită. Sunt deosebiţi pentru că librarii adevăraţi iubesc cărţile şi lucrează, de regulă, pe un salariu insuficient sau, atunci când au propria librărie pentru un profit extrem de mic. Eu cred că este o specie de oameni de care avem cu toţii nevoie, pentru că sunt cei care ştiu când, cum şi cui să recomande o carte, sunt sinceri pentru că atunci când vine vorba de o carte nu pot minţi. O sprînceană ridicată ori o buză niţel mai strâmbă erau şi metodele prin care comunicam noi cititorilor că o carte nu este tocmai la nivelul aşteptărilor şi că nu prea merită cumpărată. Par a fi gesturi universal valabile după cum reiese din romanul de faţă.

Cartea este compusă din corespondenţa tinerei Juliet Ashton începând cu luna ianuarie 1946. Juliet este scriitoare şi, în timpul războiului a publicat o serie de articole scrise într-un stil amuzant şi plin de vervă despre Anglia aflată în război pe care editorul ei s-a hotărât să le adune într-un volum intitulat Izzy Bickerstaff merge la război. Cartea s-a bucurat de un real succes, dar tânăra noastră scriitoare se află în căutarea unui subiect pentru o nouă carte care să îi permită să fie ea însăşi. Fire veselă, optimistă şi cu o mare poftă de viaţă, Juliet începe o corespondenţă un pic ciudată cu un bărbat necunoscut care locuieşte pe insula Guernsey. Insula britanică a fost ocupată de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial, amănunt pe care eu personal nu îl ştiam. Uniţi de interesul lor comun pentru scrierile şi viaţa lui Charles Lamb cei doi încep o corespondenţă interesantă în care, aşa cum se întâmplă şi în viaţa reală, ajung să vorbească şi despre ei înşişi. Cum de multe ori reuşim să fim mai deschişi în scris decât prin vorbă şi cu precădere faţă de străini, cei doi pun bazele unei prietenii frumoase şi surprinzătoare. Numele lui Charles Lamb îmi era cunoscut, dar mi-a luat un pic până să îmi dau seama că el, împreună cu sora lui, au fost cei care mi-au făcut cunoştinţă cu Shakespeare pentru că ei sunt autorii, printre altele, a îndrăgitei cărţi Povestiri după Shakespeare, carte care este tradusă şi în limba română.

Dowsey, bărbatul cu care corespondează Juliet îi scrie acesteia la un moment dat despre "Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi" din Guernsey. Acest titlu ciudat şi povestea care descrie condiţiile naşterii clubului îi stârnesc curiozitatea tinerei noastre scriitoare, dar şi pe a cititorului. O masă copioasă care a avut la bază carnea unui porc ascuns de către unii dintre locuitorii insulei pentru a nu fi confiscat de nazişti este punctul de plecare pentru înfiinţarea acestui club excentric şi aparent ciudat. Întorcându-se acasă după ora stingerii şi prinşi pe drum de o patrulă nemţească, oamenii le declară nemţilor că au luat parte la un club de lectură şi au pierdut noţiunea timpului. Oricât ar părea de incredibil această scuză neverosimilă îi salvează de închisoare, iar frica că ar putea fi deconspiraţi îi face să transforme minciuna în adevăr. Treptat, necesitatea devine plăcere, întâlnirile clubului unindu-i pe oameni şi ajutându-i să treacă mai uşor peste ororile războiului. Toate acestea şi multe alte poveşti le aflăm din scrisorile adresate Julietei şi de către ceilalţi membri haioşi ai clubului care încep să-i scrie pe rând. Este amuzant şi fascinant cum fiecare carte îşi găseşte cititorul. De altfel, modul în care fiecare personaj îşi descrie întâlnirea cu prima carte sta la baza unora dintre cele mai frumoase pagini din roman.

Fiecare scrisoare este unică şi îţi permite să îţi construieşti în minte o imagine a expeditorului. Să nu vă imaginaţi că este vorba de intelectuali obişnuiţi cu lectura. Membrii clubului sunt crescători de porci, fermieri şi văduve de război. Fiecare voce este singulară, fiecare poveste spusă este plină de farmec şi reuşeşte să îţi vorbească despre ororile războiului într-un mod care îţi atinge inima. Personajul prezent şi absent în acelaşi timp este Elizabeth McKenna cea care a reuşit să îi aducă pe aceşti oameni împreună şi să le dea speranţă. Elizabeth este o victimă a războiului, dar în acelaşi timp este personajul care ne dovedeşte să iubirea îşi poate găsi locul şi în cele mai crunte circumstanţe. Elizabeth ajunge la Ravensbruck, odiosul lagăr pentru femei nazist. Deşi nu reuşeşte să supravieţuiască ea trăieşte fiind prezentă în minţile şi inimile celor rămaşi pe insulă. Să ştiţi că există poveşti sfâşietoare în această carte. Cu toate acestea, la final îţi dai seama că ceea ce a reuşit să îţi transmită este încrederea în bunătate şi frumos.

Aşadar, dacă vreţi să vă faceţi un cadou citiţi-o. Este o poveste spusă pe mai multe voci şi deşi este scrisă la două mâini diferenţele sunt insesizabile. Este o carte care conţine o doză de nostalgie, mult umor şi din care răzbate dragostea faţă de cărţi. Şi, la sfârşit, după ce o închizi, îi eşti recunoscătoare pentru darul pe care ţi l-a făcut: câteva ore în care ai pătruns într-o altă lume populată de oameni de care ţi-ai dori din toată inima să ai ocazia să îi întâlneşti şi în realitate.

Cuvântul autorului - Plec

Cristina Andone
Plec
Editura Univers, 2018



Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro
Despre autorul cărţii, Cristina Andone

Cristina Andone se defineşte ca scriitor, activist educaţional, trainer de creativitate şi ronţăitor de mere. Este autor Univers, Nemira şi Pionier Press. A debutat în 2011 prin colecţia de cărţi pentru copii Poveşti din Pădurea Muzicală, vândute în 125.000 de exemplare. După treisprezece ani petrecuţi în publicitate şi alţi şapte în antreprenoriat, Cristina crede ca demisia face parte din misie şi că fiecare dintre noi este o mâţă cu nouă vieţi profesionale. Din aceasta perspectivă a scris romanul Plec - un îndreptar de savoir quitter. Altfel, visul ei ar fi să scrie câte o poveste pentru fiecare om drag.

*
Prin cărţile sale pentru copii, Cristina a vrut să coboare muzica clasică de pe piedestalul aurit al culturii înalte. Să o cureţe de praful snobismului, al extazului mimat. Să o aducă într-o zonă a firescului, direct pe raftul cu jucării. Ideea de bază a cărţilor sale este că muzica are personalitate; exact acest caracter e ceea ce un copil poate recunoaşte spontan, ca pe un brand obişnuit. După ani de cercetare, autoarea a conturat o metodă numită "Audit de Brand Muzical" pe care a cernut-o în poveşti prietenoase, cu miez. Cele zece titluri din colecţia Poveşti din Pădurea Muzicală au fost scrise pentru a crea, peste ani, un public pasionat de muzică clasică. Un public care să fi respirat din fragedă copilărie în preajma marilor compozitori, un public pentru care Chopin să nu sune a shopping cu ultima consoană neglijent aspirată, iar Bach să nu fie o rudă mai puţin norocoasă a lui Hornbach.

Cred că un copil care a învăţat să respire natural în preajma muzicii clasice va avea o ureche mult mai fină şi se va proteja instinctiv de însăilările stupide de sunete. Va fi un consumator nuanţat. Va şti să se răsfeţe, când va dori, cu muzica marilor maeştri. Şi, poate mai important, va şti sa caute şi să aprecieze armonia. Într-un timp al stridenţelor, al bruiajelor, al dezacordurilor de tot felul. Muzica nu va salva lumea. Dar o va face mult, mult mai frumoasă.

Despre carte

Plec - roman cu publicitari, măgar şi umbre, este o carte singulară în literatura română actuală, în care apar culisele unei lumi pe care se bazează întreaga industrie de consum: lumea publicităţii. Pe acest fundal colorat, plin de lumini artificiale, promisiuni strălucitoare şi slogane mai mult sau mai puţin originale, evoluează patru personaje care pornesc împreună într-o călătorie al cărei scop aparent e repatrierea măgarului Krasna: Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu, Mishu - băiatul de la IT. Fiecare dintre aceste personaje are propria-i poveste: Marta e obsedată de ideea că va fi concediată şi încearcă să-şi ghicească soarta din numărători întâmplătoare; Vera se străduieşte să lase în urmă istoria unei trădări şi părăsirea casei în care a fost fericită; Felix Dimuleanu ar vrea să ştie mai multe despre femeia care i-a fost mamă şi pe care nici n-a apucat s-o cunoască; Mishu s-a săturat să rezolve problemele informatice ale companiei prin sfatul de a conecta computerul la priză. În felul său, fiecare dintre aceste personaje caută un exit.

Scris într-un stil alert, plin de umor, romanul Plec este un îndreptar despre cum să-ţi dai demisia dintr-o corporaţie.

Cuvântul autorului

Fiecare om are o temă-cheie prin care priveşte lumea şi se lasă privit. Pentru mine acest cuvânt fundamental este despărţirea. Şi, desigur, uitarea care se aşterne după. Pentru că nu-mi plac despărţirile şi nu vreau să uit, am scris o carte despre cei care pleacă. Şi despre cei care nu pot sta departe, despre cei care rămân de aceeaşi parte.

Ce am învăţat în aproape treisprezece de ani de publicitate şi şapte de antreprenoriat este că cei care pleacă se despart nu de ceea ce este. Ci de ceea ce va fi. Prezentul poate fi suportabil. Abia viziunea că aşa se va întâmpla, an de an, devine greu de dus. De aceea oamenii se despart de Crăciun, Revelion, de ziua lor, înainte de vacanţa de vara. E ca şi când au nevoie de un eşantion insuportabil de viaţă normală şi de perspectiva că aşa va fi mereu, pentru a-şi face curaj şi a sări în necunoscut.

Plec este o carte despre despărţirile de tot felul: de slujbă, de un om neiubit, de unul preaiubit, de o casă, de o etapă din viaţă.

**