Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase - O revoltată în Rusia bolşevică

Evghenia Iaroslavskaia-Markon
O revoltată în Rusia bolşevică
Editura Corint, 2017
Traducere de Anca Irina Ionescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Un chip de om dă viaţă unei statistici sângeroase

Într-o lume inundată de informaţie sunt subiecte care scapă atenţiei noastre. Trecutul recent este prea puţin interesant pentru contemporanii noştri. Unii trăiesc încă nostalgia comunismului din care aleg să îşi aducă aminte doar lucrurile bune şi frumoase care de cele mai multe ori coincid cu propria tinereţe, alţii care nu au trăit acea epocă se raportează la ea ca la o epocă de aur pentru că nu se regăsesc în valorile şi exigenţele lumii de azi. Ambele poziţii sunt de înţeles privind din perspectiva istoricului, ceea ce nu se poate ierta, însă, este ignorarea milioanelor de oameni care au fost victime ale acestui regim ucigaş şi alegerea de a uita această realitate incomodă. Din acest motiv aş transforma Arhipelagul Gulag al lui Soljeniţîn şi Gulagul. O istorie de Anne Applebaum în lecturi obligatorii în toate liceele româneşti.

Fiecare carte publicată pe acest subiect vine să mai adauge o pagină la actul de acuzare pentru unul dintre cele mai sângeroase regimuri din istorie. Gulag-ul sovietic şi milioanele sale de victime merită să fie amintite într-o epocă în care libertatea de exprimare şi curajul de a fi diferit încep să fie sancţionate din ce în ce mai des. De asemenea, cred că trebuie să nu uităm că modelul sovietic a fost adoptat şi aici, Memorialul Sighet sau Închisoarea noastră cea de toate zilele de Ion Ioanid fiind un bun punct de plecare pentru cei care vor să ştie cum a fost cu adevărat în acele vremuri, dincolo de serviciul sigur, locuinţa primită de la stat şi liniştea care putea deveni uneori dacă nu asurzitoare cel puţin apăsătoare şi ameninţătoare în unele cazuri.

Istoria acelor vremuri este încă tulbure şi prea puţin cunoscută chiar şi de către specialişti. Acest lucru se datorează faptului că accesul în arhive este încă restricţionat, astfel că multe pagini nu au fost încă scrise pe acest subiect. Cu toate acestea, zi de zi apar alte mărturii, alte chipuri uitate îşi fac loc în istorie. De aceea cred că decizia editurii Corint de a publica cartea Evgheniei Iaroslavskaia-Markon - O revoltată în Rusia bolşevică - este importantă şi salutară. La o primă privire, cartea pare a fi subţirică şi uşoară. Ce greşeală ar face potenţialul cititor să o considere astfel! Această carte aparţine unei femei impresionante prin voinţă, prin alegerile pe care le face; este o autobiografie scrisă de o femeie executată pe insula Soloveţki la doar 29 de ani. Este o carte care te face să stai treaz în miez de noapte, care te revoltă şi scoate din zona de confort.

Cartea este cu atât mai valoroasă cu cât mărturiile celor care au trecut prin lagărele de la Soloveţki sunt extrem de puţine. Lagărul de la Soloveţki este considerat în folclorul supravieţuitorilor ca fiind primul lagăr al Gulagului. În jurul acestuia s-a construit ulterior SLON - lagărele speciale din Nord, elefantul (slon în rusă) de care aveau să se teamă toţi. Soloveţki a fost primul lagăr sub autoritatea CEKA, poliţia secretă sovietică care avea să facă aici tot felul de experimente menite să transforme munca forţată în muncă aducătoare de profit. Aici a venit Maxim Gorki în vizită şi a descris apoi în termeni elogioşi realizările măreţe ale regimului oferindu-i, astfel legitimitate. Aici au avut loc execuţii în masă, acte de cruzime greu de conceput, forme de tortură inumane şi activităţi inutile şi absurde doar pentru amuzamentul gardienilor. Toate aceste descrieri sunt cuprinse în cărţile pomenite mai sus. Ceea ce aduce nou cartea O revoltată în Rusia bolşevică este individualizarea, conturarea şi aducerea la viaţă a unei condamnate de pe această insulă a morţii. Cartea dă un chip victimei, o cifră din statistică prinde, practic, glas.

Viaţa Evgheniei Iarsolavskaia-Markon este cunoscută aproape exclusiv doar din propria relatare prezentată în această carte. O viaţă de om prinsă în circa 39 de pagini scrise dens, strâns după cum le descrie cea care le-a găsit în 1996 în arhivele Direcţiei FSB din regiunea Arhanghelsk. Probabil deţinuta a refuzat să răspundă în faţa anchetatorilor la primele interogatorii şi acesta este motivul pentru care a primit hârtie şi creion pentru a îşi scrie singură autobiografia. Cartea vorbeşte prea puţin despre experienţa lagărului, dar ne prezintă însă, modul în care gândesc oamenii vremii, cum trăiesc cei din clasele de jos, cum alege soţul Evgheniei să se întoarcă în Rusia deşi ştie că cel mai probabil va fi împuşcat. Acesta, ca şi mulţi alţi foşti adepţi ai revoluţiei, consideră că rufele se spală în familie şi că, oricât de mizerabil ar fi regimul acesta nu trebuie descris şi condamnat în faţa "duşmanilor". Spune el, la un moment dat că "despre toate acestea trebuie să vorbeşti numai cu ai tăi...Iar pentru mine ai noştri sunt totuşi bolşevicii: sunt nişte lepădături, dar sunt lepădăturile noastre!" Este o atitudine care apare şi în povestirile lui Soljeniţîn în acre apar vechi bolşevici care deşi au ajuns în Gulag nu şi-au pierdut credinţa în flacăra şi justeţea revoluţiei.

Dacă v-aţi întrebat vreodată din ce aluat erau construiţi oamenii acelor vremuri, oameni dispuşi să moară pentru o idee, pentru un ideal, cartea aceasta vă oferă ocazia să aflaţi. Totodată cred că este unul dintre cele mai puternice texte motivaţionale pe care le-am citit vreodată. Poate părea ciudată această afirmaţie, dar tăria de caracter, alegerile personale care sunt în afara moralei obişnuite şi în cel mai curat spirit anarhist aparţin unei femei infirme care, în urma unui accident rămâne fără labele ambelor picioare. Este un "amănunt" pe care îl aminteşte în trecere într-un scurt paragraf. Este un eveniment nefericit pe care ea alege să nu îl lase să-i schimbe viaţa. Fiică de intelectuali, cunoscătoare a patru limbi străine, studentă la filozofie şi soţie a poetului Aleksandr Iaroslavski şi el executat de bolşevici, Evghenia ajunge vânzătoare de ziare şi apoi hoaţă prin propria alegere şi ca o formă de luptă împotriva regimului sovietic. Este condamnată, deportată, devine ghicitoare pentru a putea supravieţui. În scris, Evghenia refuză să îşi arate frica şi arată cât de mult îi detestă pe cei aflaţi la putere şi care urmează să îi decidă soarta. Este dispreţul unei revoluţionare care simte că i s-a furat revoluţia. Simţi că nu crede că va fi ucisă şi asta îţi face, ca cititor, pielea de găină.

Idealistă şi de multe ori naivă, Evghenia visează la o revoltă a lumii interlope împotriva sistemului. În lagăr îşi dorea să organizeze deţinuţii de drept comun pe care îi credea drept cei mai în măsură să facă o revoluţie adevărată. Cât de mult s-a înşelat în acest ultim punct! Acum ştim că mulţi deţinuţi de drept comun au devenit complici la crimele din lagăre, au terorizat şi participat activ la acţiunile împotriva deţinuţilor politici. Faptul că a greşit în această estimare sau că modul în care a ales să îşi trăiască viaţa îi poate şoca pe moralişti nu fac viaţa acestei femei mai puţin importantă sau mai puţin valoroasă decât a altora. Să nu uităm că pentru ideile şi faptele sale a ajuns să moară executată. Cert este că citind această cartea îţi spui că viaţa bate filmul, că asemenea caractere probabil nu se mai nasc în zilele noastre.

Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi - Scrisori din insula Guernsey

Annie Barrows, Mary Ann Shaffer
Scrisori din insula Guernsey
Editura Nemira, 2018
traducere din engleză de Ruxandra Toma

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi

Cred că aşa cum în anumite situaţii o melodie bine aleasă te poate face să îţi schimbi starea, la fel şi o carte care ajunge în mâinile tale la momentul potrivit poate avea acelaşi efect. Recunosc că nu sunt o mare amatoare de romane epistolare. Asta m-a făcut iniţial să fiu sceptică cu privire la Scrisori din insula Guernsey. Cred că este dificil să găseşti tonul potrivit, să individualizezi personajele astfel încât fiecare să îşi aibă propria voce, să nu devii plictisitor sau enervant. Dar, într-un moment în care îmi cam pierdusem încrederea în specia noastră, mi-au căzut ochii pe cartea asta şi mi-am spus: "Ce-ar fi să-i dau o şansă?" Nu puteam alege mai bine.

Scrisă cu umor, cu tandreţe şi cu mult talent cartea aceasta te face să porţi un zâmbet în colţul gurii câteva zile, te face să te simţi mai bine deşi te pune în faţa unor momente nu tocmai luminoase din istorie. Este o carte despre curaj, prietenie şi, nu în ultimul rând despre puterea pe care o au cărţile în viaţa noastră... dacă le lăsăm. O carte scrisă de un fost bibliotecar şi librar, o carte care după care urmează să fie făcut un film cât de curând pe care, recunosc, de abia aştept să îl văd. Petrecându-mi şi eu la rândul meu câţiva ani într-o librărie, nu pot decât să fiu de acord cu Juliet Ashton, personajul principal al cărţii, care scrie la un moment dat că librarii sunt o specie realmente deosebită. Sunt deosebiţi pentru că librarii adevăraţi iubesc cărţile şi lucrează, de regulă, pe un salariu insuficient sau, atunci când au propria librărie pentru un profit extrem de mic. Eu cred că este o specie de oameni de care avem cu toţii nevoie, pentru că sunt cei care ştiu când, cum şi cui să recomande o carte, sunt sinceri pentru că atunci când vine vorba de o carte nu pot minţi. O sprînceană ridicată ori o buză niţel mai strâmbă erau şi metodele prin care comunicam noi cititorilor că o carte nu este tocmai la nivelul aşteptărilor şi că nu prea merită cumpărată. Par a fi gesturi universal valabile după cum reiese din romanul de faţă.

Cartea este compusă din corespondenţa tinerei Juliet Ashton începând cu luna ianuarie 1946. Juliet este scriitoare şi, în timpul războiului a publicat o serie de articole scrise într-un stil amuzant şi plin de vervă despre Anglia aflată în război pe care editorul ei s-a hotărât să le adune într-un volum intitulat Izzy Bickerstaff merge la război. Cartea s-a bucurat de un real succes, dar tânăra noastră scriitoare se află în căutarea unui subiect pentru o nouă carte care să îi permită să fie ea însăşi. Fire veselă, optimistă şi cu o mare poftă de viaţă, Juliet începe o corespondenţă un pic ciudată cu un bărbat necunoscut care locuieşte pe insula Guernsey. Insula britanică a fost ocupată de nazişti în timpul celui de-al doilea război mondial, amănunt pe care eu personal nu îl ştiam. Uniţi de interesul lor comun pentru scrierile şi viaţa lui Charles Lamb cei doi încep o corespondenţă interesantă în care, aşa cum se întâmplă şi în viaţa reală, ajung să vorbească şi despre ei înşişi. Cum de multe ori reuşim să fim mai deschişi în scris decât prin vorbă şi cu precădere faţă de străini, cei doi pun bazele unei prietenii frumoase şi surprinzătoare. Numele lui Charles Lamb îmi era cunoscut, dar mi-a luat un pic până să îmi dau seama că el, împreună cu sora lui, au fost cei care mi-au făcut cunoştinţă cu Shakespeare pentru că ei sunt autorii, printre altele, a îndrăgitei cărţi Povestiri după Shakespeare, carte care este tradusă şi în limba română.

Dowsey, bărbatul cu care corespondează Juliet îi scrie acesteia la un moment dat despre "Clubul de literatură şi de plăcinte din coji de cartofi" din Guernsey. Acest titlu ciudat şi povestea care descrie condiţiile naşterii clubului îi stârnesc curiozitatea tinerei noastre scriitoare, dar şi pe a cititorului. O masă copioasă care a avut la bază carnea unui porc ascuns de către unii dintre locuitorii insulei pentru a nu fi confiscat de nazişti este punctul de plecare pentru înfiinţarea acestui club excentric şi aparent ciudat. Întorcându-se acasă după ora stingerii şi prinşi pe drum de o patrulă nemţească, oamenii le declară nemţilor că au luat parte la un club de lectură şi au pierdut noţiunea timpului. Oricât ar părea de incredibil această scuză neverosimilă îi salvează de închisoare, iar frica că ar putea fi deconspiraţi îi face să transforme minciuna în adevăr. Treptat, necesitatea devine plăcere, întâlnirile clubului unindu-i pe oameni şi ajutându-i să treacă mai uşor peste ororile războiului. Toate acestea şi multe alte poveşti le aflăm din scrisorile adresate Julietei şi de către ceilalţi membri haioşi ai clubului care încep să-i scrie pe rând. Este amuzant şi fascinant cum fiecare carte îşi găseşte cititorul. De altfel, modul în care fiecare personaj îşi descrie întâlnirea cu prima carte sta la baza unora dintre cele mai frumoase pagini din roman.

Fiecare scrisoare este unică şi îţi permite să îţi construieşti în minte o imagine a expeditorului. Să nu vă imaginaţi că este vorba de intelectuali obişnuiţi cu lectura. Membrii clubului sunt crescători de porci, fermieri şi văduve de război. Fiecare voce este singulară, fiecare poveste spusă este plină de farmec şi reuşeşte să îţi vorbească despre ororile războiului într-un mod care îţi atinge inima. Personajul prezent şi absent în acelaşi timp este Elizabeth McKenna cea care a reuşit să îi aducă pe aceşti oameni împreună şi să le dea speranţă. Elizabeth este o victimă a războiului, dar în acelaşi timp este personajul care ne dovedeşte să iubirea îşi poate găsi locul şi în cele mai crunte circumstanţe. Elizabeth ajunge la Ravensbruck, odiosul lagăr pentru femei nazist. Deşi nu reuşeşte să supravieţuiască ea trăieşte fiind prezentă în minţile şi inimile celor rămaşi pe insulă. Să ştiţi că există poveşti sfâşietoare în această carte. Cu toate acestea, la final îţi dai seama că ceea ce a reuşit să îţi transmită este încrederea în bunătate şi frumos.

Aşadar, dacă vreţi să vă faceţi un cadou citiţi-o. Este o poveste spusă pe mai multe voci şi deşi este scrisă la două mâini diferenţele sunt insesizabile. Este o carte care conţine o doză de nostalgie, mult umor şi din care răzbate dragostea faţă de cărţi. Şi, la sfârşit, după ce o închizi, îi eşti recunoscătoare pentru darul pe care ţi l-a făcut: câteva ore în care ai pătruns într-o altă lume populată de oameni de care ţi-ai dori din toată inima să ai ocazia să îi întâlneşti şi în realitate.

Cuvântul autorului - Plec

Cristina Andone
Plec
Editura Univers, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Despre autorul cărţii, Cristina Andone

Cristina Andone se defineşte ca scriitor, activist educaţional, trainer de creativitate şi ronţăitor de mere. Este autor Univers, Nemira şi Pionier Press. A debutat în 2011 prin colecţia de cărţi pentru copii Poveşti din Pădurea Muzicală, vândute în 125.000 de exemplare. După treisprezece ani petrecuţi în publicitate şi alţi şapte în antreprenoriat, Cristina crede ca demisia face parte din misie şi că fiecare dintre noi este o mâţă cu nouă vieţi profesionale. Din aceasta perspectivă a scris romanul Plec - un îndreptar de savoir quitter. Altfel, visul ei ar fi să scrie câte o poveste pentru fiecare om drag.

*

Prin cărţile sale pentru copii, Cristina a vrut să coboare muzica clasică de pe piedestalul aurit al culturii înalte. Să o cureţe de praful snobismului, al extazului mimat. Să o aducă într-o zonă a firescului, direct pe raftul cu jucării. Ideea de bază a cărţilor sale este că muzica are personalitate; exact acest caracter e ceea ce un copil poate recunoaşte spontan, ca pe un brand obişnuit. După ani de cercetare, autoarea a conturat o metodă numită "Audit de Brand Muzical" pe care a cernut-o în poveşti prietenoase, cu miez. Cele zece titluri din colecţia Poveşti din Pădurea Muzicală au fost scrise pentru a crea, peste ani, un public pasionat de muzică clasică. Un public care să fi respirat din fragedă copilărie în preajma marilor compozitori, un public pentru care Chopin să nu sune a shopping cu ultima consoană neglijent aspirată, iar Bach să nu fie o rudă mai puţin norocoasă a lui Hornbach.

Cred că un copil care a învăţat să respire natural în preajma muzicii clasice va avea o ureche mult mai fină şi se va proteja instinctiv de însăilările stupide de sunete. Va fi un consumator nuanţat. Va şti să se răsfeţe, când va dori, cu muzica marilor maeştri. Şi, poate mai important, va şti sa caute şi să aprecieze armonia. Într-un timp al stridenţelor, al bruiajelor, al dezacordurilor de tot felul. Muzica nu va salva lumea. Dar o va face mult, mult mai frumoasă.

Despre carte

Plec - roman cu publicitari, măgar şi umbre, este o carte singulară în literatura română actuală, în care apar culisele unei lumi pe care se bazează întreaga industrie de consum: lumea publicităţii. Pe acest fundal colorat, plin de lumini artificiale, promisiuni strălucitoare şi slogane mai mult sau mai puţin originale, evoluează patru personaje care pornesc împreună într-o călătorie al cărei scop aparent e repatrierea măgarului Krasna: Vera Trotsky, Marta Coman, Felix Dimuleanu, Mishu - băiatul de la IT. Fiecare dintre aceste personaje are propria-i poveste: Marta e obsedată de ideea că va fi concediată şi încearcă să-şi ghicească soarta din numărători întâmplătoare; Vera se străduieşte să lase în urmă istoria unei trădări şi părăsirea casei în care a fost fericită; Felix Dimuleanu ar vrea să ştie mai multe despre femeia care i-a fost mamă şi pe care nici n-a apucat s-o cunoască; Mishu s-a săturat să rezolve problemele informatice ale companiei prin sfatul de a conecta computerul la priză. În felul său, fiecare dintre aceste personaje caută un exit.

Scris într-un stil alert, plin de umor, romanul Plec este un îndreptar despre cum să-ţi dai demisia dintr-o corporaţie.

Cuvântul autorului

Fiecare om are o temă-cheie prin care priveşte lumea şi se lasă privit. Pentru mine acest cuvânt fundamental este despărţirea. Şi, desigur, uitarea care se aşterne după. Pentru că nu-mi plac despărţirile şi nu vreau să uit, am scris o carte despre cei care pleacă. Şi despre cei care nu pot sta departe, despre cei care rămân de aceeaşi parte.

Ce am învăţat în aproape treisprezece de ani de publicitate şi şapte de antreprenoriat este că cei care pleacă se despart nu de ceea ce este. Ci de ceea ce va fi. Prezentul poate fi suportabil. Abia viziunea că aşa se va întâmpla, an de an, devine greu de dus. De aceea oamenii se despart de Crăciun, Revelion, de ziua lor, înainte de vacanţa de vara. E ca şi când au nevoie de un eşantion insuportabil de viaţă normală şi de perspectiva că aşa va fi mereu, pentru a-şi face curaj şi a sări în necunoscut.

Plec este o carte despre despărţirile de tot felul: de slujbă, de un om neiubit, de unul preaiubit, de o casă, de o etapă din viaţă.

**

O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma

Henri-Charles Puech
Evanghelia după Toma
Editura Herald, 2018
traducere din limba franceză de Radu Duma

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma (fragment)
Comunicare ţinută la Institut de France şi la Académie des inscriptions et Belles-Lettres în şedinţa din 14 mai 1957.

Documentul inedit pe care am onoarea să-l prezint Academiei a iscat deja multe zvonuri şi a făcut destulă vâlvă. Zvonuri neîntemeiate, în cea mai mare parte, şi agitaţie mai degrabă zgomotoasă decât bine intenţionată. Astfel, stârnite de reuniunile ţinute la Cairo, în octombrie trecut, de către noi (colegii mei din Comitetul internaţional însărcinat cu publicarea scrierilor gnostice copte descoperite lângă Nag Hammadi şi eu însumi), câteva jurnale au mers până într-acolo încât să avanseze, încrezându-se în ştirile false, deformate sau rău interpretate, că una dintre aceste scrieri - Evanghelia după Toma, despre care vom vorbi astăzi - nu era altceva decât "a cincea Evanghelie", sau că această scriere revela "fapte necunoscute" din viaţa lui Hristos, sau că părea "aproape sigur" a fi tradusă din aramaică. O grămadă de exprimări improprii şi afirmaţii eronate. A vorbi uşuratic despre "a cincea Evanghelie" nu are prea mult sens: ori se adoptă punctul de vedere al credinciosului, şi atunci nu se admit decât patru Evanghelii propriu-zise, cele ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, a căror autenticitate şi autoritate au fost definite de către Biserică; ori, sub acelaşi titlu, se grupează toate lucrările de tip evanghelic, fie că acestea sunt sau nu canonice şi, în acest caz, dată fiind mulţimea şi înmulţirea Evangheliilor extracanonice, de ce s-ar acorda al cincilea rang Evangheliei după Toma, în loc să fie preferată o altă compoziţie de acelaşi gen?

Este într-adevăr destul de evident că aici avem de-a face cu un "apocrif", în dublul sens al termenului: este, pe de o parte, o scriere ezoterică, sau una ce se vrea a fi astfel, pentru că pretinde să consemneze cuvintele ascunse, tainice ale lui Iisus; este de asemenea o scriere pseudoepigrafă, fiindcă, în ciuda titlului şi a preambulului său (vizibil fictive şi unul, şi celălalt), redactarea ei nu poate urca până la apostolul "Didim Iuda Toma". Pe de altă parte, se observă că, departe de a înfăţişa aspecte necunoscute din viaţa lui Iisus, pretinsa noastră "Evanghelie" nu are un caracter istoric sau narativ. Ea nu cuprinde aproape nicio povestire, iar dacă relatează ocazional vreo faptă a lui Hristos, o face de o manieră excepţională şi complet schematic; cu excepţia câtorva rânduri de la început, Evanghelia este alcătuită aproape exclusiv dintr-o suită de cuvinte atribuite lui Iisus, care sunt puse cap la cap. Este îngăduit să se presupună că mai multe dintre aceste Cuvinte urcă până la un prototip aramaic; în orice caz, rămâne sigur că scrierea, în ansamblul său, aşa cum ne este oferită în coptă, presupune un original grec, a cărui traducere şi adaptare este ea însăşi.

Denunţând ca falsă sau excesivă zarva care s-a produs şi continuă să se producă în legătură cu această scriere, nu înseamnă că nou-descoperita Evanghelie după Toma nu ar merita să producă o mare senzaţie. Departe de aceasta. Cu cât înaintez în cercetarea acestui document (din care o parte mi-a fost încredinţată încă din 1953), fiind primul care l-a identificat, cu atât mă conving de interesul său extrem şi foarte divers. Însă o asemenea însemnătate i se va acorda din alte motive, mult mai solide şi mai legitime decât acelea care s-au etalat cu atâta inconsistenţă.

Scrierea noastră inedită este una dintre cele patruzeci şi nouă de scrieri pe care le reunesc cele treisprezece volume sau rămăşiţe de volume de papirus descoperite din întâmplare, către 1945, într-un urcior mare, în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de Sus. Nu revin nici asupra circumstanţelor şi istoriei descoperirii, nici asupra descrierii şi analizei conţinutului său. N-aş face decât să repet alte două comunicări prezentate la Academie, una de către mine şi Jean Doresse, la 20 februarie 1948, cealaltă de către Doresse, la 17 iunie 1949. În plus, în anul 1950, în Coptic Studies in Honor of Walter Ewing Crum, am tratat probleme asemănătoare.

Va fi suficient să amintesc, sau să precizez, că cele treisprezece codexuri descoperite reprezintă, într-adevăr, biblioteca unei comunităţi gnostice (alcătuită în secolele III, IV sau V). Aceste codexuri conţin lucrări de provenienţă diversă (setiene, în marea lor majoritate, dar şi valentiniene sau hermetice), redactate în mai multe dialecte copte (în principal în sahidică). După ce au cunoscut o soartă diferită, cu excepţia unuia singur (Codex Jung, adăpostit provizoriu la Zurich), astăzi se regăsesc grupate la Muzeul copt din Vechiul Cairo. Acolo, la începutul toamnei trecute, cu ocazia primei reuniuni a Comitetului internaţional constituit câteva luni mai înainte în vederea asigurării publicării codexurilor, am putut - în compania colegului meu de la École des Hautes Études, dl Antoine Guillaumont şi a profesorului G. Quispel din Utrecht - să consult unele dintre ele, aflate deja în stare de conservare, şi să ajung în sfârşit la o cunoaştere completă şi directă a porţiunii din manuscris ce conţine Evanghelia lui Toma. De altfel, facsimile fotografice ale unei părţi din acest manuscris au fost furnizate, la scurtă vreme după aceea, de către dr. Pahor Labib, directorul Muzeului copt, în volumul I al lucrării sale Coptic Gnostic Papyri in the Coptic Museum at Old (Cairo, 1956).

Dacă se adoptă împărţirea ansamblului bibliotecii de la Nag Hammadi, pe care eu am propus-o în Melange Crum, Evanghelia după Toma aparţine Codexului III; este vorba de un codice în sahidică, din a doua jumătate a secolului al III-lea - sau, după alţi specialişti, din secolul al V-lea - aproape intact şi redactat cu o grijă admirabilă. Este a doua dintre cele şapte scrieri ale culegerii, unde figurează intre versiunea lungă a Apocrifului lui Ioan şi o altă evanghelie apocrifă, Evanghelia după Filip. Titlul este dat la sfârşit (pl. 99, 27-28): peuaggelion pkata thōmas.

Ce se cunoştea înainte despre această "Evanghelie"? Puţine lucruri şi foarte vagi, producătoare de confuzie. Potrivit unei tradiţii amintite în capitolele 42 şi 43 din Pistis Sophia, o lucrare gnostică păstrată de asemenea în coptă, Iisus, după Înviere, şi-ar fi încredinţat lui Toma, ca şi lui Filip sau Matei (sau, mai degrabă, cum presupune Th. Zahn, lui Matia), sarcina de a relata toate faptele sale şi a consemna cuvintele sale. Potrivit Deuteronomului XIX, 15 şi Evangheliei după Matei XVIII, 16, cei trei apostoli sau ucenici ar fi cei trei martori a căror depoziţie va fi necesară pentru stabilirea adevărului. Transformaţi, după placul gnosticilor, dacă nu în garanţi exclusivi, cel puţin în acei intermediari esenţiali ai transmiterii autentice a învăţăturii integrale şi tainice a lui Hristos, numele lor (se poate imagina) trebuiau să servească la patronarea Evangheliilor socotite fundamentale. Este remarcabil că cel puţin două dintre aceste trei Evanghelii majore (în ochii gnosticilor) - cea a lui Toma şi cea a lui Filip - se regăsesc una lângă cealaltă în Codexul III. Poate că a şaptea şi ultima scriere din aceeaşi culegere, Cartea lui Toma atletul, scrisă pentru cei Perfecţi sau Vorbele tainice spuse de către Mântuitor lui Iuda Toma şi scrise de Matei, ar putea să corespundă celei de-a treia dintre aceste Evanghelii, Evanghelia sau Tradiţiile lui Matia pe care le menţionează atât Clement din Alexandria, cat şi Hippolit. O privire aruncată rapid asupra opusculului m-a făcut totuşi să cred că această ipoteză ar trebui abandonată.

Pe de altă parte, printre apocrifele net heterodoxe denunţate puţin după 233 de către Origen, în prima din Omiliile sale la Luca, din care Eusebiu din Cesareea se inspiră în Istoria ecleziastică, şi respinse, de asemenea, către 430, de Filip din Side, figurează o Evanghelie a lui Toma sau după Toma. În fine, o serie de mărturii menţionează printre Scripturile folosite de maniheeni o Evanghelie numită de asemenea după Toma, alăturată în două rânduri Evangheliei după Filip şi uneori atribuită unuia dintre principalii ucenici ai lui Mani, numit Toma.

Despre această Evanghelie eretică şi trecută, alături de alte lucruri, de la gnostici la maniheeni, noi nu cunoşteam până acum nimic altceva în afară de existenţă şi titlu. Mai exact, în privinţa ei eram reduşi la conjecturi şi la un aparent citat inserat, către 230, de Hippolit într-una dintre notiţele ereziologice din tratatul său Elenchos (V, 7, 20). Pe de o parte, anumiţi critici înclinau să-i alăture povestirea referitoare la copilăria lui Iisus, despre care Sfântul Irineu, în Adversus haereses, I, 20,1, spune că a fost extrasă dintr-una din cărţile apocrife fabricate de gnosticii marcosieni, şi care îl aduce în scenă pe Domnul Învăţător desluşindu-i înţelesul literelor alfabetului învăţătorului ce fusese însărcinat să-l instruiască. Acest episod pare să aibă legături mai mult sau mai puţin strânse cu citatul lui Hippolit şi, regăsindu-se la cap. 14 al actualei Evanghelii a Copilăriei după Toma, filosof israelit, s-a presupus că Evanghelia gnostică a lui Toma corespundea unei versiuni timpurii, şi hotărât heterodoxă, a aceleiaşi Evanghelii a Copilăriei.

Totuşi, se poate obiecta că legenda în discuţie este deja relatată în Epistola Apostolurum (un apocrif datat în jur de 140 sau 170) la capitolul patru şi că la fel ca la Irineu, nu fusese menţionat numele lui Toma. Or, de acum înainte putem să mergem mai departe şi să excludem teoria astfel construită; aşa cum constatăm acum când avem textul integral al Evangheliei după Toma, aceasta, repet, nu relatează niciun episod din viaţa lui Iisus, neavând aşadar, în ciuda atribuirii sale aceluiaşi autor, nimic de-a face cu Paidika tou Kuriou (Copilăria Domnului) sau cu vreo "Evanghelie a Copilăriei", oricare ar fi aceea. Este o scriere apocrifă distinctă, de un gen cu totul diferit. În schimb, este mult mai greu să ne pronunţăm asupra citatului păstrat de Hippolit. Rezumând speculaţiile gnosticilor naaseeni asupra "naturii lucrurilor trecute, prezente şi viitoare" sau a "naturii preafericite, deopotrivă ascunsă şi vădită", care pentru ei este "împărăţia cerurilor, lăuntrul omului, pe care noi îl căutăm" - ereziologul scrie:

Tocmai despre această împărăţie interioară vorbesc ei (naaseenii), în Evanghelia intitulată după Toma, zicând: "Cel ce mă caută mă va găsi printre copiii de şapte ani; căci acolo, în al paisprezecelea eon, după ce am rămas ascuns, eu mă dezvălui".

Într-adevăr, nimic asemănător nu se întâlneşte în textul Evangheliei după Toma, aşa cum îl avem astăzi. Cel mult i-am putea alătura acest pasaj:

Iisus a spus: "Cel îmbătrânit de zilele sale nu se va codi să-l întrebe pe un prunc de şapte zile despre Locul Vieţii, şi el va trăi, căci mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă, şi vor deveni unul singur",

logion care se regăseşte, sub o formă şi mai diferită, în Psaltirea maniheană coptă:

Bătrânii cu părul alb sunt învăţaţi de către prunci. Cei care sunt în vârstă de şase ani îi învaţă pe cei ce trecuţi de şaizeci de ani.

Similitudinile sunt atât de îndepărtate, iar divergenţele atât de puternice, încât ar conduce aproape la negarea întregii relaţii dintre Evanghelia lui Toma folosită de naaseeni şi evanghelia noastră. Mărturisindu-mi nehotărârea, consider totuşi că nu ar trebui să se meargă până acolo. Pasajul din lucrarea naaseeană, pe care Hippolit îl rezumă sau îl parafrazează înainte de a introduce aparentul său citat, mi se pare, într-adevăr, că se raportează destul de strâns la cuvintele lui Iisus care, în scrierea de la Nag Hammadi, preced sau urmează imediat logion-ul pe care tocmai l-am tradus. Temele şi expresiile sunt şi aici, şi acolo aproape identice: căutarea unui Adevăr misterios şi sublim; Împărăţia cerească, despre care se spune că este deopotrivă înăuntru şi în afara noastră; se afirmă că nu este nimic ascuns ce nu va fi dezvăluit. Aş înclina să cred că, în ambele cazuri, este vorba despre aceeaşi Evanghelie după Toma, doar că naaseenii citeau pe alocuri o versiune remaniată. De asemenea, este posibil ca sentinţa păstrată în Elenchos să nu reproducă întocmai un pasaj din această versiune particulară, ci a fost foarte liber citată şi modificată de autorul lucrării ce a servit drept sursă lui Hippolit.

Astăzi este evident că Evanghelia lui Toma, a cărei prezenţă este semnalată de cei din vechime printre Scripturile maniheene, este una şi aceeaşi cu scrierea noastră inedită. In urma unei cercetări personale, am putut constata şi verifica că un mare număr de texte maniheene dezgropate, fie în Asia centrală, fie la Fayūm, citează Cuvintele lui Iisus care se regăsesc cu exactitate, sau cu anumite variante, în culegerea de la Nag Hammadi. Nu avem decât să confruntăm începutul din Epistula Fundamenti a lui Mani cu prologul Evangheliei după Toma, aşa cum ne este restituită, pentru a ne convinge că fondatorul maniheismului cunoştea o scriere identică cu a noastră, din care se inspira din când în când.

Aşadar, ce este în sine această Evanghelie a lui Toma care a rămas atât de multă vreme enigmatică şi al cărei text integral a ajuns în cele din urmă în mâinile noastre? La drept vorbind, nu este chiar o "Evanghelie" sau o compoziţie în genul obişnuit al Evangheliilor canonice, apocrife sau gnostice; nu e decât o culegere de 114 logia, cea mai vastă colecţie de "Spuse ale lui Iisus" sau Cuvinte atribuite lui Iisus ce ne-a fost transmisă vreodată. Un scurt preambul de patru rânduri şi jumătate, şi care conţine deja un prim logion; urmează apoi o succesiune de sentinţe sau de propoziţii independente unele de altele, juxtapuse mecanic în afara oricărui cadru narativ sau sistematic şi, în marea lor parte, introduse de fiecare dată prin formula stereotipă: "Iisus a spus", pedje is, sau "El a spus", pedjaf - iată ce este, de la un capăt la celălalt, scrierea noastră. Un agregat mai mult sau mai puţin artificial de elemente distincte şi precedat de un exordiu ce părea el însuşi artificial şi, după toate probabilităţile, adăugat ulterior. Acest prolog sună în felul următor (pl. 80, 10-14):

Iată cuvintele tainice pe care Iisus cel Viu le-a rostit şi pe care Didim Iuda Toma le-a aşternut în scris. Şi El a spus: "Cel ce va desluşi tâlcul acestor cuvinte nu va gusta moartea."

Cum să NU faci un partid politic

Ioana Constantin
Cum să NU faci un partid politic
Editura Vremea, 2017



*****
Intro

Iată un ghid practic despre greşelile pe care tinerii politicieni români de astăzi le tot repetă, în ciuda bunelor intenţii de la care pornesc în construirea unui partid altfel! Această carte este o premieră nu numai în cadrul editurii Vremea, ci şi pe întreaga piaţă de carte, sub aspectul temei abordate - istoria pe care o construim noi, cei de azi, istoria prezentului.

Sub lumina reflectoarelor - partidele de lider. Ce nu merge? De ce se prăbuşesc? Cine este de vină? Care sunt elementele esenţiale care contribuie la succesul / insuccesul unui astfel de proiect politic? Ce înseamnă un partid altfel? Care este soluţia pentru ca tinerii să schimbe felul în care se face politica românească?

Scrisă pe baza experienţei personale din politica românească, cartea Cum să NU faci un partid politic este o lectură accesibilă tuturor celor interesaţi de viaţa politică din România, fie persoane implicate activ, fie cetăţeni conştienţi, care îşi exprimă întotdeauna opţiunea electorală, fie spectatori pasivi - de care, din păcate, România nu duce lipsă.

Autoarea este o tânără din Bucureşti, Ioana Constantin, pasionată de politică şi dornică, la fel ca cei din generaţia ei, să facă lucrurile altfel chiar şi în (sau mai ales în) politica românească. Autoarea s-a implicat în campaniile electorale din 2016, a coordonat Departamentul de Comunicare Internă M10 şi a devenit cel mai tânăr preşedinte de partid naţional.

Ioana Constantin a scris Cum să NU faci un partid politic pentru a împărtăşi tuturor concluziile experienţei sale în partidele noi. La finalul cărţii sunt incluse şi o serie de texte semnate de colegi de-ai ei de luptă pentru o altfel de politică românească - tineri implicaţi în proiecte politice de tipul partidelor noi, partidelor altfel.

Fragment

Profiluri de membri de partid

Liderii niciodată nu duc luptele prin propria voce, întotdeauna folosesc oamenii din imediata apropiere pentru a le purta şi disemina mesajele. Aşa se face că există câteva categorii dăunătoare de membri:

Loialul dus la extremă
Este loial liderului, nu partidului sau vreunei idei. Caută întotdeauna opinia liderului pentru că o percepe ca fiind adevărul absolut. Nu filtrează nicio informaţie venită de la lider sau din proximitatea lui. Nu se gândeşte niciodată că liderul n-are dreptate, că ar putea greşi, că e pe o pistă falsă, că are interese personale. Este dispus să lupte cu himere în numele liderului, să apere ruine, să mazilească alţi oameni. Este exaltat, greu de controlat când începe să denigreze, să împrăştie noroi în public sau intern. Mulţi dintre aceşti membri au şi o slabă înţelegere a modului în care lumea funcţionează în general şi sunt, deci, uşor de manipulat. Liderul îi foloseşte pentru a împrăştia mesaje neadevărate, pentru a construi false percepţii despre alţii, pentru a porni conflicte absurde.

Talibanul
E acel membru care sub pretextul valorilor şi principiilor cele mai pure nu acceptă ca partidul să aibă vreo discuţie cu alte partide sau să primească persoane care au mai făcut politică. Vede în general în lider un păstrător al acelor valori şi crede că doar el le reprezintă pe scena politică. Într-o primă etapă, nu are deloc simţ politic. Totuşi, diferenţa între talibani şi loialii duşi la extrem e că cei dintâi ajung la un moment dat să se convingă că greşesc.

Sforarul
E persoana care nu are o funcţie prea interesantă, ci una care doar îi oferă un scaun la masa principală. E omul care se ocupă, în general, să facă şi să desfacă majorităţi în interiorul partidului, folosind întotdeauna poveşti pline de tensiune, însiropate cu pericole la orice pas.

Non-membrul
Uneori ia forma consultantului, alteori ia forma strategului politic. Nu ştii niciodată sigur dacă e membru sau nu, dar e foarte aproape de lider, îl consiliază, îi concepe strategia, îi pune vălul peste ochi şi i-l ia după ce s-a asigurat că liderul va vedea ce i s-a spus că va vedea. Liderul devine atât de dependent de el, încât nu poate participa nici măcar la scurte întâlniri informale fără să se sfătuiască cu strategul / consultantul lui cel nou.

Candidaţii

Cel mai greu este să convingi oamenii să candideze, fie că discutăm despre membri, fie despre persoane din afara partidului. Cei mai mulţi dintre membri cred că partidul (nu ştim exact ce înţeleg ei prin "partidul") are deja o paletă largă de opţiuni, de candidaţi pregătiţi să se arunce în luptă. Ei nu doresc să candideze, să se asocieze public cu partidul, dar altcineva "trebuie să...". Dacă vor candida totuşi, vor fi de multe ori absenţi în campanie, nu vor avea disponibilitate să investească timp şi bani. Tot ei sunt şi cei care vor reproşa celor care au candidat obţinerea unui scor mic, iar partidului îi vor reproşa că nu a performat şi că s-a organizat prost. Asta, deşi ei nu s-au implicat în niciun fel în campanie.

Apoi, încercările partidelor mici de a atrage oameni cu o oarecare notorietate eşuează. Li se explică direct, din partea potenţialilor candidaţi, că partidul nu are nicio şansă sau că nu sunt dispuşi să se asocieze cu liderul.

Campaniile electorale

În afară de lipsa banilor, mai sunt câteva probleme ale partidelor mici în timpul campaniilor electorale şi în ziua votului: nu au forţă să comunice în campanie. Nici în online, nici în mass-media, nici în teritoriu; nu au echipe de campanie; nu au o campanie unitară la nivel vizual şi nici un program politic naţional care să sprijine programul local al candidaţilor; nu cunosc şi nici nu au interes să cunoască legislaţia electorală; nu reuşesc să acopere în ziua votului secţiile de votare; nu au oameni pregătiţi pentru a monitoriza procesul de votare; aleg prost de multe ori candidaţii şi descoperă apoi că acei candidaţi au lucrat pentru alte partide şi au obţinut un scor foarte apropiat de zero; intră în campanie cu o imagine slabă, cu notorietate scăzută şi nu vor reuşi să recupereze pe durata campaniei.


Poziţionarea, strategia şi organizarea internă

Poziţionarea ca partide elitiste
Multe dintre partidele noi s-au poziţionat, fără să îşi dea seama, ca elitiste. Câteva exemple:
1). "La noi se intră foarte greu";
2). "Comisiile noastre de integritate filtrează fiecare membru. Din acest motiv, avem şi foarte puţini membri";
3). "Electoratul nostru este educat peste medie";
4). "Ne adresăm electoratului din urbanul mare, din oraşele-centre universitare";
5). "Căutăm oameni care nu au mai făcut politică până acum".

Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebată prin ţară, de oameni care voiau să se alăture unui astfel de partid, dacă se încadrează în profilul de membru pe care acel partid îl doreşte. Cotele absurdului erau atât de ridicate încât oamenii se întrebau dacă au vârsta potrivită, dacă faptul că au mai încercat acum zece ani într-un partid mare îi împiedică să se înscrie, dacă faptul că au o rudă înscrisă într-un alt partid îi opreşte să devină membri, şi exemplele pot continua. Într-un partid nu trebuie să se intre greu, înscrierea nu echivalează cu admiterea la o universitate de prestigiu. Trebuie doar respectate nişte filtre de bun-simţ care ţin de integritate.

Toate aceste partide au considerat urbanul mare ca fiind mediul lor predilect şi au transmis mesaje către o categorie de public pretenţioasă. Însă acea categorie de public nu se uita către ele, iar dacă încerca să se apropie, era puternic lovită de haosul intern, de conflictele care izbucneau din nimic etc. Inclusiv abordarea acestor partide la nivelul extinderii teritoriale a fost greşită, multe dintre ele propunându-şi filiale în oraşele importante din ţară, fără să acorde vreo importanţă mediului rural sau oraşelor mai mici. Realitatea şi primul test electoral le-au arătat, de fapt, că au ajuns să aibă filiale în rural şi să obţină voturi tot acolo.

Poziţionarea ca partide anti-clasa politică actuală
Toate iniţiativele politice noi au propus înlocuirea întregii clase politice existente şi s-au poziţionat împotriva tuturor partidelor clasice. Au pus semnul egal între toţi politicienii şi între toate partidele. Este o poziţionare care funcţionează la o parte a publicului pe fondul nemulţumirilor cu privire la politicienii vechi, dar este profund insuficientă în lipsa unei viziuni clare, în lipsa unor proiecte clare, în lipsa unei asumări publice a ceea ce este noul partid din punct de vedere doctrinar, ideologic.

Multe dintre aceste partide au tăiat orice punte de comunicare cu partidele vechi. De altfel, partidele noi nu reuşesc să colaboreze nici măcar între ele. Este o pistă greşită.

Politica este despre a negocia şi despre a colabora. Nu putem exclude din discuţie orice formă de comunicare sau colaborare cu partide vechi sau cu oameni din acele partide. Abia când vor ajunge în consilii locale, în primării sau chiar în Parlament, partidele noi vor descoperi că nu au altă variantă decât colaborarea cu toate celelalte forţe politice.

Partidele noi au uitat că, pentru a bate partidele vechi, e nevoie de strategie politică, de creativitate politică, de rezistenţă şi determinare, neavând în faţă bătălii scurte, ci războaie formate din bătălii zilnice. Unele sunt importante, altele nu. Trebuie să te baţi constant pentru a cuceri noi zone de electorat, trebuie să menţii zone de electorat şi să le mobilizezi, să ştii pe cine e oportun să ataci prima oară, pe cine să menajezi o vreme, să te abţii de la a reacţiona la teme false, teme-capcană întinse de adversar, şi să ştii să negociezi încontinuu. E obligatoriu să ai capacitatea de a anticipa următoarele mişcări de pe scena politică, care a devenit în ultimii ani extrem de dinamică.

Strategia urbanului mare
Am mai scris despre acest subiect, dar mi se pare foarte important să înţelegem că e o abordare greşită. Strategia concentrării doar pe urbanul mare are la bază o proastă înţelegere a electoratului în ansamblu şi a profilului celor interesaţi de implicarea în politică, dar şi o slabă cunoaştere a regiunilor ţării la nivel economic, social şi politic.

Partidele noi pleacă de la premisa că electoratul lor este în oraşele-centre universitare, în oraşele dezvoltate economic şi pun accent pe acestea, ignorând într-o primă etapă orice alte zone. Aceasta şi deoarece confundă notorietatea liderului, care e evident ridicată în urbanul mare, cu notorietatea partidului şi cu ce presupune construcţia unui partid.

Am observat că în comunităţile mai mici există un apetit mai ridicat al oamenilor pentru a se implica, mai ales în apropierea alegerilor locale. Localităţile mai mici sunt sub monopolul partidelor vechi în care nu e loc pentru cineva care vine pentru prima oară în politică.

Mulţi aleg partidele noi pentru că sunt singurele care le pot oferi o candidatură sigură şi / sau posibilitatea de fi propriul lor şef de organizaţie.

În comunităţile din mediul rural, oamenii se cunosc între ei, pot cu mai multă uşurinţă să construiască organizaţii şi să obţină voturi. De altfel, voturile merg către acei oameni, mai puţin către partid. Oamenii votează, în primul rând, oameni. Apoi, partide. Cel mai uşor de observat este la alegerile locale.

Strategia creşterii sănătoase, în timp
În politică, viteza cu care se întâmplă lucrurile nu seamănă cu cea din alte domenii. Scena politică locală şi globală este extrem de dinamică, iar timpul nu are răbdare cu partidele mici care îşi propun să crească în timp cu paşi mărunţi. S-ar putea ca planul tău pe termen lung să fie spulberat înainte să îl începi. Am căzut în capcana acestei strategii şi am înţeles că timpul, scena politică, electoratul nu au răbdare cu partidele noi. Partidele mici nu prea au timp să înveţe din greşeli. Eşuează direct. De la un ciclu electoral la altul s-ar putea ca, în loc să creşti, să dispari pur şi simplu.

Capcanele organizării interne

Capcana redimensionării organelor de conducere
Există o obsesie în partidele noi: să reducă numărul membrilor din organele de conducere naţionale. Argumentul că o structură mai mică poate lua decizii mai înţelepte, mai corecte nu stă în picioare şi nu arată coerenţă.

Motivul trebuie căutat mai degrabă în altă parte. Fie e slabă înţelegere a politicii şi raportare obsesivă la zona de business, fie e interes ridicat pentru control strict, deşi argumentaţia publică e despre transparenţă, democraţie şi renunţare la control. În aceste partide, controlul e sinonim cu încrederea. Doar oamenii demni de încredere pot să aibă un loc în conducerea centrală. Cu cât sunt mai puţini, cu atât e mai uşor de controlat partidul.

Capcana separării puterii politice de cea administrativă
Partidele noi urăsc cu pasiune funcţia de secretar general şi îi minimalizează rolul. În viziunea multora dintre partidele noi, secretarul general are atribuţii administrative şi nu trebuie să fie parte a deciziei politice.

Însă secretarul general nu este un simplu funcţionar sau administrator de firmă care răspunde unor ordine. În general, dorinţa de a limita puterea lui vine din teama unei tabere din partid că acea persoană ar putea să controleze intern mai mult decât ei, pentru că are contactul cel mai apropiat cu organizaţiile, şi atunci apare dorinţa de a-l transforma într-o simplă marionetă care îndeplineşte sarcini. De altfel, multe partide noi nici nu selectează persoane cu adevărat competente în această funcţie.

La fel, nu poţi spune că cineva din zona de conducere a partidului nu poate avea aspiraţii politice! În momentul în care iei cuiva posibilitatea de a candida la o funcţie (internă sau externă), îi iei motivaţia. Oamenii vin în politică şi pentru că au motivaţia de a candida, de a obţine funcţii importante, de a ajunge la putere. Oricât de oripilant ar suna asta pentru pudici, facem partide pentru a candida cu ele, pentru a ajunge cu ele la putere sau măcar într-o zonă de decizie. Şi aceasta pentru a ne putea pune în acţiune programele, proiectele.

Obsesia modificărilor la Statut
Una dintre activităţile preferate în partidele noi este cea a modificărilor la Statut. În realitate, atunci când încep modificările la Statut, acţiunea are legătură cu dorinţa uneia sau mai multor tabere de a modifica în propriul interes anumite prevederi care ţin strict de zona de decizie din partid. Deşi membrilor li se cer propuneri şi este aparent un larg proces intern de consultare, modificările care contează sunt doar ale celor din cercurile de influenţă din partid. Oricum, cu sau fără modificări, partidele noi au prostul obicei de a nu-şi respecta propriul statut. De fapt, multe îl folosesc doar atunci când există conflicte interne şi au interesul de a izola un anumit membru sau o anumită tabără.

Doctrină, ideologie şi alţi demoni
În lipsa unei diferenţieri doctrinare clare, solide, coerente, apare inevitabil populismul. Şi nu mă refer doar la populismul de campanie, caracterizat de promisiunea creşterii salariilor şi pensiilor, ci la unul mult mai periculos pe termen lung.

Partidele noi au început, întâi timid şi apoi cu mai multă forţă, să predice faptul că lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi este mai importantă decât chestiunile doctrinare.

Atunci când refuzi să te poziţionezi, generezi pe termen mediu şi lung două probleme:
(1) La nivel intern, vor apărea mai multe aripi doctrinare care se bat pe aceleaşi lucruri: puterea şi asumarea publică a acelei doctrine. Ideea de a face mai multe platforme doctrinare în partid pentru a contracara apariţia lor naturală nu e fezabilă. Întâi, pentru că e prea târziu: diferenţele există încă de la început, iar grupurile au fost deja formate. Apoi, oricât de dragă le-ar fi membrilor lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi, sunt şi alte teme faţă de care au nevoie de o poziţionare unitară şi clară.
(2) La nivelul electoratului: oamenii nu sunt dispuşi să înghită prea mult o poziţionare ambiguă, diferenţiată în funcţie de ce crede şi simte fiecare membru al acestor partide. O parte a electoratului, mai cu seamă cea pe care o vânează aceste partide, e formată din oameni care îşi asumă poziţii clare cu privire la teme importante din societate. Aşteptările lor ca partidul pe care l-ar putea vota, pe care îl susţin sau simpatizează să se poziţioneze ferm sunt îndreptăţite. Un exemplu: un partid fără o poziţionare asumată clar a votat în Parlament un proiect considerat sensibil.

O parte mare a parlamentarilor a votat împotrivă, o altă parte (mică) a votat pentru, şi un număr şi mai mic s-a abţinut. Reacţiile, din partea simpatizanţilor şi membrilor, au fost extrem de dure la adresa celor care au votat pentru proiectul legislativ şi faţă de cei care s-au abţinut.

Totuşi, e important să remarcăm că partidul nu s-a schimbat cu nimic faţă de campania electorală, el nu şi-a asumat atunci nicio poziţionare oficială, ci a explicat că fiecare candidat - potenţial parlamentar va vota cum va considera pe diverse teme. Însă aşteptările oamenilor s-au schimbat. Pentru că nimeni nu tolerează la nesfârşit ambiguitatea, lipsa asumării, nici măcar cei care te susţin, ba poate că aceştia - cu atât mai puţin.

Cu puţin noroc sau cu ajutor, un partid catch-all poate performa un ciclu de alegeri, dar imediat ce va deveni parte a sistemului, poziţionarea pe axa doctrinară devine obligatorie. A doua oară, nimeni nu mai e dispus să îţi dea un cec în alb. Şi, în plus, eşti parte a sistemului, pierzi şi povestea partidului nou, antisistem, anti-clasă politică actuală.

Există un serial danez reuşit, Borgen, în care fondatoarea unui partid nou îşi dă seama la un moment dat că partidul ei format de curând strânsese un număr impresionant de membri, dar care aveau viziuni total diferite pe aceleaşi teme. Aşa că, într-o zi, când ajunge la sediu, şi află că fiecare îşi închipuia partidul cu viziuni de la stânga la dreapta şi înapoi pe toate temele, îi trimite pe toţi acasă până când, într-un grup restrâns, dar reprezentativ vor decide identitatea partidului. E, cu siguranţă, un exerciţiu foarte bun pentru multe dintre partidele noi.

Etica şi limitele ei

În partidele noi, Comisiile de Etică nu au un simplu rol decorativ. E un lucru extraordinar că ele sunt funcţionale, prin comparaţie cu cele ale partidelor mari. Problema acestor comisii e că, la un moment dat, încep să comită abuzuri pentru că se erijează într-un fel de justiţie internă şi ajung să îşi imagineze că ele împart dreptatea. Încep să îşi depăşească atribuţiile şi să investigheze tot soiul de situaţii, dar şi să ia decizii politice. Aşa se face că, de multe ori împinse de lider, pot ajunge ca prin deciziile lor să dinamiteze întreg partidul. Recunosc că la început am căzut în capcana "e bine ca aceste comisii să aibă cât mai multă putere", dar m-am convins mai târziu că lipsa de echilibru în folosirea puterii transformă aceste comisii în călăi.

Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.

Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Claudia Moscovici
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui
Editura Vremea, 2017

***
Elogii critice aduse cărţii Claudiei Moscovici,
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Ca specialist clinician în tulburări de personalitate din spectrul narcisist, sunt de părere că nimeni nu abordează acest subiect mai tranşant şi cu mai multă profunzime a înţelegerii decât Claudia Moscovici în lucrarea ei atât de substanţial lămuritoare.
Percepţia ei are, cu adevărat, acurateţe clinică şi luciditate. În Legături periculoase, Moscovici oferă cititorului şansa unică, dacă el sau ea se încumetă, de a pătrunde şi de a înţelege mintea şi schemele perverse ale personalităţilor de tip psihopat. Cu un periculos deficit de conştiinţă, psihopaţii sunt foarte predispuşi la a comite, fără remuşcare, tot felul de acte reprobabile împotriva celor din jur. În analiza pe care o face dinamicii acestei personalităţi bulversante şi terifiante, şi aplicându-şi observaţiile pe exemple moderne de psihopaţi tipici, din viaţa de zi cu zi, Moscovici a scris o carte ce poate aduce beneficii enorme oricui o citeşte (persoane curioase, fără pregătire de specialitate, sau clinicieni cu experienţă) şi este interesat de modul în care psihopaţii se insinuează în vieţile altora, lăsând urme ale unui dezastru greu de imaginat.
Prin Legături periculoase, Moscovici are o contribuţie extrem de preţioasă, cu adevărat remarcabilă, în literatura dedicată psihopatiei.

(Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat
în asistenţa socială, editorialist pentru Lovefraud.com,
expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei)

Institutul a susţinut de mult timp că ceea ce şochează nu e existenţa patologiei, ci mai degrabă puţinele informaţii disponibile pentru public şi supravieţuitori despre cele mai periculoase relaţii de pe planetă.
Cartea Claudiei Moscovici, Legături periculoase, reprezintă un punct de vedere necesar asupra tiraniei invizibile şi a încleştării de moarte din relaţiile amoroase patologice şi a efectului lor asupra celor care iubesc psihopaţi. Nu ne putem feri de ceea ce nu vedem şi nu ne putem vindeca de ceea ce nu identificăm. Această carte ne ajută să scoatem în evidenţă forţa incredibilă şi mirajul patologiei, efectele devastatoare pentru supravieţuitor şi înţelegerea a ceea ce este şi ce produce această patologie.
Nu doar o simplă referinţă din genul M-am îndrăgostit de un psihopat, Legături periculoase abordează şi datele recente oferite de experţi de marcă despre "cea mai dereglată şi periculoasă persoană vie".

(Sandra L. Brown, studii de masterat, este psihopatolog,
Director General al Institutului pentru Reducerea
Riscului Relaţional şi Instruirea Publică privind Patologia,
şi autor al lucrărilor Femei care iubesc psihopaţi
(ediţia a doua), Cum să identifici un bărbat periculos
şi Consilierea victimelor violenţei.)

Fragment
Cazul lui Drew Peterson

Poate părea ciudat că am ales să deschid discuţia despre psihopaţi în rolul de iubiţi şi, mai general, chiar despre procesul de seducţie de tip patologic, revenind la cazul lui Drew Peterson. Până acum am văzut şi auzit destul de mult despre - şi de la - Drew Peterson pentru a avea bănuieli întemeiate că şi-a ucis două dintre soţii. În ciuda reputaţiei lui de Barbă Albastră modern - sau poate chiar din cauza asta - s-a logodit şi urmează să se căsătorească cu încă o femeie mult mai tânără. Drew Peterson reprezintă un exemplu privind modul în care psihopaţii reuşesc să seducă nenumărate femei interesante, în ciuda reputaţiei lor dubioase. Deşi dovezile sugerează că şi-a maltratat partenerele, Peterson are, de la bun început, în mod evident, o mare uşurinţă în a le atrage. Psihopaţii tind să fie nişte iubiţi foarte seducători şi extrem de periculoşi. Mă voi referi la interviul luat de Hoda Kotb lui Drew Peterson pentru a aborda cazul lui ca punct de plecare în studierea modului în care psihopaţii folosesc şarmul, minciuna, banii, darurile, şantajul emoţional şi, în final, intimidarea şi abuzul, pentru a ademeni femeile în capcanele lor uneori fatale. Voi apela şi la observaţiile lui Robert Hare şi Paul Babiak, dezvoltate în Şerpi în costume pentru a face o schiţă a procesului de seducţie de tip patologic, de la idealizarea iniţială la inevitabila devalorizare şi la (uneori, pur şi simplu) abandonarea femeilor pe care le vizează.

Mulţi dintre noi au urmărit la ştiri povestea dispariţiei lui Stacy Peterson pe 28 octombrie 2007. Stacy era a patra soţie a lui Drew. A treia soţie decedase în condiţii misterioase cu câţiva ani mai înainte. Cu cât anchetatorii cercetau detaliile vieţii personale a lui Drew - mai ales relaţiile lui furtunoase cu femeile - cu atât mai mult bănuiau că Stacy fusese asasinată de soţul ei. De fapt, Drew fusese de curând arestat şi acuzat de uciderea celei de-a treia soţii, Kathy Savio. În ultimii câţiva ani, a fost subiectul reportajelor de ştiri. S-a bucurat de atenţia publicului, chiar dacă era negativă. I-a plăcut, de asemenea, să se joace cu poliţiştii de-a şoarecele şi pisica. În interviul dat lui Kotb, Drew a afirmat că el crede că Stacy, care începuse să se declare nemulţumită de căsnicia lor, fugise cu un alt bărbat. Îşi punea mâna pe piept şi spunea: "Încă o mai iubesc pe Stacy şi îmi e dor de ea".

Şi totuşi, acţiunile lui ulterioare au contrazis această afirmaţie. Aşa-zisa lui perioadă de doliu după dispariţia celei de-a patra soţii a fost cam scurtă. La puţin timp după, s-a încurcat cu o tânără şi, în final, s-a şi logodit cu ea. Deşi familia lui Stacy poliţia şi presa credeau că Drew îşi asasinase soţia, el nega vehement orice faptă reprobabilă. De fapt, Drew se descria pe sine ca fiind o victimă a presei. "Sunt cu adevărat prezentat aici ca un monstru. Nimeni nu e de partea mea. Nimeni nu iese în faţă să spună Nu, e un tip la locul lui. Îi ajută pe oameni. Face asta. Face aia. Aşa că cineva trebuie să spună ceva".

Acel cineva nu era altul decât Peterson însuşi, care se lăuda singur. În timpul interviului cu Kotb, nu doar că s-a declarat nevinovat, dar s-a şi exprimat poetic despre luna de miere cu cea de-a patra soţie. Pretindea că atracţia fusese reciprocă - de fapt, Stacy alergase după el. "Dar eu... ea era frumoasă. Şi era palpitant că exista o femeie tânără, frumoasă, interesată de mine. Şi eu am continuat relaţia... de câte ori voiam să pun punct, ea venea după mine. Îmi lăsa trandafiri micuţi şi bileţele pe maşină şi chestii. Aşa că era palpitant". După spusele lui Drew, s-au întâlnit când el era încă însurat cu cea de-a treia soţie. Relaţia a evoluat "destul de repede. Destul de repede", spunea el. Drew a accentuat în mod grăitor copilăria grea a soţiei lui. El a spus presei că Stacy mai avea patru fraţi, din care doi muriseră de mici. Mama lui Stacy avea, după cum spunea el, "probleme permanente cu legea". El a subliniat că, în calitate de bărbat mai în vârstă, experimentat, cu o carieră frumoasă şi un venit decent, i-a părut tinerei Făt-Frumos pe un cal alb. Stacy a sperat că el o va salva de la o viaţă chinuită şi sărăcie. Drew a mai spus că nu era atras doar de fragilitatea ei de copil, ci şi de felul ei de a fi bună, încrezătoare şi iubitoare. Pam Bosco, prietena lui Stacy, o descrie la fel, ca fiind o "drăguţă. Efervescentă, grijulie, ştii. Foarte, foarte, foarte plăcută. O fată iubitoare de familie. Cineva care-şi dorea o familie şi voia să facă parte dintr-o familie". Prietenul lui Drew, Steve Carcerano, îi face lui Peterson un portret la fel de viu: "Drew e un tip drăguţ. E un tip vesel. Vesel, cu inimă uşoară. Un tip glumeţ". Farmecul lui Drew, simţul umorului şi o fire aparent fericită i-au impresionat nu doar pe colegii lui, ci şi pe Stacy însăşi. La început, i-au inspirat şi încredere. Membrii familiei ei spuneau că poliţistul amabil care o copleşea cu atenţia lui şi îi promitea siguranţă părea visul pe cale să se împlinească. Drew avea un serviciu bun şi o casă la periferie. După standardele lui Stacy, era bogat. La începutul relaţiei lor, nu ezitase să împartă din bogăţia lui cu ea. Kerry Simmons, sora vitregă a lui Stacy, afirma într-un interviu că Drew îi cumpărase o maşină lui Stacy, îi mobilase apartamentul şi îi cumpărase bijuterii şi alte daruri pe care o femeie tânără le-ar aprecia. "Iar ea avea 17 ani - şi toate astea îi făceau o impresie bună. Părea bine. Se simţea bine. Era bine. Era topită după el. Chiar îi plăcea de el", adaugă Simmons. Judecând după aparenţe, Drew părea la fel de încântat ca şi Stacy. Steve Carcerano afirmă: "Când a cunoscut-o pe Stacy, avea parcă o strălucire în priviri. Ştii, e tânără. E frumoasă. Părea foarte fericit cu ea".

Şi totuşi, în ochii multora, această idilă, care durase din mai până în decembrie, era departe de a fi perfectă. Mai întâi, Drew era deja căsătorit, ceea ce, pentru familia lui Stacy, nu era chiar lipsit de importanţă. Nu doar că avea o soţie, dar era şi a treia. Acest aspect nu le-a părut a fi de bun augur. Avea şi patru copii, inclusiv doi fii adolescenţi care locuiau cu el. Familia lui Stacy era de părere că ea era prea tânără ca să se mărite cu Drew Peterson. Şi, totuşi, Stacy era prea îndrăgostită, sau prea atrasă de ceea ce percepea a fi o şansă unică, pentru a ţine cont de atenţionările familiei ei. Ea a rămas cu Drew. În 2003, el a divorţat de cea de-a treia soţie - care, din întâmplare, fusese şi ea amanta lui - pentru a se căsători cu Stacy. Drew a recunoscut în interviul cu Kotb că a fost foarte perseverent cu Stacy.

El spunea: "Am cerut-o de câteva ori. I-am cerut pur şi simplu să se mărite cu mine. Primele două dăţi a spus nu. A treia oară a spus da". Când s-au căsătorit în Bolingbrook Field, în octombrie 2003, Stacy avea doar 19 ani. Deja născuse primul lor copil. Al doilea, o fată, s-a născut la puţin timp după. Cuplul locuia şi cu cei doi fii ai lui Drew, din prima căsătorie. Potrivit familiei şi prietenilor, lui Stacy îi plăcea să fie mamă. Kerry Simmons afirmă că "nu a văzut-o niciodată supărată pe copii. Adică îi iubea foarte mult pe cei mici. Ei erau ca... erau viaţa ei. Şi cred că îşi dorea cu adevărat să le ofere acelor copii viaţa pe care ea simţea că n-o avusese sau oportunităţile de care ea nu se bucurase crescând. Le organiza petreceri aniversare, focuri de tabără cu bezele coapte şi grătare în curtea din spate". Înainte să dispară, Stacy îi spusese prietenei ei că abia aştepta prima colindă de Halloween a fiicei ei. N-a mai apucat însă. Cu trei zile înainte de Halloween, Drew a reclamat la poliţie dispariţia soţiei lui. Familia lui Stacy, prietenii şi grupuri de voluntari s-au organizat în echipe de căutare pentru a da de urma ei. Drew însă a refuzat să participe. El presupunea că tânăra lui soţie fugise cu un alt bărbat. Dar familia lui Stacy nu a dat crezare acestei poveşti. Aflaseră destule despre căsătoria lor şi despre comportamentul lui Drew, chiar din spusele lui Stacy, pentru a bănui că soţul ei o ucisese. Stacy îi făcuse mărturisiri mai ales surorii ei vitrege, Kerry Simmons. În timpul interogatoriului, Simmons afirma că, la început, cuplul "părea să fie bine. Păreau fericiţi, se purtau ca nişte oameni fericiţi, şi se vedea că sunt, ştiţi, păreau în regulă". Dar după o vreme, încet dar sigur, căsnicia lor a început să se deterioreze. Familia şi prietenii au declarat anchetatorilor că soţii se certau frecvent. Mai mult, dacă la începutul relaţiei lor Drew fusese foarte politicos şi curtenitor cu Stacy, după ce s-au căsătorit a început să o critice. Drept urmare, spuneau ei, Stacy ajunsese destul de ezitantă în privinţa înfăţişării ei. Îşi făcuse chiar câteva operaţii estetice. Kerry Simmons susţine, de asemenea, că purtarea abuzivă a lui Drew s-a transformat în violenţă fizică. "A îmbrâncit-o pe scări. A fost un moment când a împins-o în televizor. Cred că o dată chiar a ridicat-o şi a aruncat-o prin cameră. Vreau să spun că ea e micuţă. Are 45 de kg". Atunci familia şi prietenii lui Stacy i-au cerut să-şi părăsească soţul. Ea mărturisea că îi era prea frică de el. Se temea că o va ucide. Având în vedere comportamentul lui Drew, Stacy avea motive serioase să se teamă. Pe parcursul căsătoriei lor de patru ani, el a devenit tot mai dominator, până acolo încât o urmărea. Vecina lor, Sharon Bychowskyi, a afirmat în timpul investigaţiei că Drew "venea acasă în timpul serviciului cu precizie de ceasornic. Intra la cinci, se prezenta la apel, se întorcea acasă. Aici mânca în uniformă, pe urmă se ducea înapoi să-şi facă rondul. Stătea cam o oră. Se întorcea acasă".

Familia lui Stacy a spus anchetatorilor că Drew îşi urmărea soţia cu maşina lui chiar când ea se ducea să se întâlnească cu surorile ei. Era tot mai gelos şi voia să fie sigur că Stacy nu se întâlneşte cu un alt bărbat. Nu pentru că el ar fi fost un sfânt. De fapt, infidelitatea fusese motivul pentru care divorţase de fiecare dată. Şi de fiecare dată s-a căsătorit cu noua lui iubită. În plus, de a lungul tuturor căsătoriilor, avusese numeroase aventuri. Dar de data aceasta se căsătorise cu o femeie mult mai tânără şi atrăgătoare. Rolurile se schimbaseră. El era cel îngrijorat că Stacy l-ar putea înşela, în loc să fie invers. La interogatoriu, Peterson a furnizat o versiune complet diferită de cea prezentată de familia lui Stacy, prieteni şi vecini. El a negat că mariajul lor mergea atât de prost pe cât susţineau ei. A negat, de asemenea, că ar fi recurs la violenţă domestică, fie ea verbală sau fizică. Cât priveşte afirmaţia că, prin critici, îi amplificase lui Stacy sentimentul de nesiguranţă, determinând-o astfel să apeleze de câteva ori la chirurgia plastică, a întors şi aici lucrurile în favoarea lui. El susţinea că, dacă soţia lui şi-a dorit să-şi îmbunătăţească aspectul, era doar pentru că el îi tolera orice capriciu şi îi făcea toate poftele: "Stacy era răzgâiată. Eu o răsfăţam. Este... în mare parte e vina mea. Stacy îşi dorea asta - asta a obţinut. Bijuterii sofisticate. Doar spunea. Şi asta avea". Peterson afirma că ea îşi făcuse atât de multe operaţii estetice doar pentru că el o răsfăţa, oferindu-i tot ceea ce voia. "Stacy îşi dorea ceva şi obţinea. Adică voia o mărire de sâni, îi ofeream o mărire de sâni. Voia remodelare a abdomenului, asta i-am oferit. A vrut aparat dentar, chirurgie cu laser, epilare, orice. Lui Stacy îi plăcea să fie admirată de bărbaţi". Familia lui Stacy, vecinii şi prietenii însă dau o interpretare diferită aşa-zisei generozităţi a lui Drew. Ei cred că darurile lui pentru Stacy aveau doar rolul de a o mitui, de a o convinge să rămână cu el în ciuda abuzurilor. Îl văd pe Drew oscilând între recompensă şi pedeapsă. Violenţa fizică, intimidarea, urmărirea şi ameninţările erau, evident, pedeapsa. Darurile erau recompensa. Sharon Bychowski remarca: "De curând, i-a cumpărat o motocicletă cu intenţia de a-i cere să mai rămână cu el încă trei luni". Aparent, nici pedeapsa, nici recompensa nu mai funcţionau. Familia lui Stacy şi prietenii au spus anchetatorilor că, la momentul dispariţiei, tânăra se hotărâse să-şi părăsească soţul. Stacy le spusese că nu voia să sfârşească precum Kathy Savio, fosta doamnă Peterson. La început, Drew o curtase şi pe Kathy foarte romantic, pe când era şi ea amanta lui. Iniţial, şi căsătoria lor părea întruchiparea perfectă a fericirii. Steve Carcerano declara: "Prima mea impresie despre Drew şi Kathy era că sunt un cuplu fericit la momentul mutării aici. Drew spunea că o cunoscuse pe Kathy la o întâlnire aranjată de cineva în 1992." Mai mult, Kathy era şi ea mult mai tânără decât Drew, spre treizeci de ani, când au început o relaţie. El a cucerit-o, vrăjind-o cu şarmul lui, simţul umorului, complimente, daruri şi promisiunea unui viitor fericit împreună. Chiar şi sora lui Kathy, Sue Doman, a fost impresionată la început de poliţistul jovial. Ea declara într-un interviu: "Era amuzant. Era vorbăreţ - ştii, glumea, se înţelegea bine cu toată lumea. Se străduia să cunoască oameni". Drew nu era doar volubil, ci şi pus pe fapte mari. Se purta extrem de afectuos cu prietena lui, chiar şi în public. Doman îşi aminteşte că i-a spus: Hei, eu o iubesc pe sora ta, să ştii. O îmbrăţişa şi o săruta de faţă cu noi. Era chiar o persoană foarte fericită, care glumea tot timpul". La puţin timp după asta, Peterson a cerut-o în căsătorie. Spre deosebire de Stacy, Kathy a spus "da" de prima dată. Cei doi s-au căsătorit în 1992 şi au avut doi băieţi împreună. Tiparul care avea să iasă la iveală în cea de-a patra căsătorie a lui Drew era deja evident în cea de-a treia. Deşi la început fusese extrem de curtenitor, imediat după căsătorie Drew a început să critice felul în care arăta Kathy. Permanentele remarci umilitoare o făcuseră să fie din ce în ce mai nesigură de aspectul ei fizic. A început să o şi înşele, la fel cum făcuse şi cu primele două soţii. În consecinţă, cei doi se certau.

În mod tipic, Peterson punea altercaţiile doar pe seama temperamentului aprig al soţiei lui. El îi declara lui Kotb: "Relaţia noastră începea să se deterioreze. Era mai - era uşor - uşor mai agitată şi mai pretenţioasă. Izbucnea rapid". Sue Doman însă îşi aminteşte cu totul altceva. Ea declara în interogatoriul ei că Peterson era cel care îşi abuza soţia, nu invers. "Îi adresa cuvinte urâte... vorbe oribile, înjurături. Căţea, curvă, arăţi ca un câine. Trebuia să meargă la Jenny Craig. Trebuia să facă ceva să arate mai bine pentru că arăta oribil". Ea mai spunea, de asemenea, şi că Peterson îşi bătea soţia. Înregistrări din arhiva spitalului confirmau că, după unul dintre conflictele lor, Kathy se dusese la camera de urgenţă. Sue Doman detaliază acest incident: "A prins-o de cap şi de păr, ea avea păr lung, şi a lovit-o de o masă de lemn. Era foarte furios pe ea... Avea o rană la cap. I s-a făcut rău. Avea vânătăi peste tot". Însă nici măcar violenţa fizică nu a convins-o pe Kathy să divorţeze de soţul ei. A convins-o, totuşi, o scrisoare anonimă care o informa despre aventura lui cu Stacy. Deşi Drew a negat relaţia amoroasă, şi chiar şi-a atacat soţia pentru că a dat glas unor astfel de bănuieli, erau dovezi suficiente că el o înşela. În cele din urmă, Kathy a înaintat divorţul. În acelaşi timp însă era în alertă. Se temea că soţul ei o va ucide. Mărturisise familiei şi prietenilor ei temerile pe care le avea. Deşi relaţia lor se deteriora odată cu progresul relaţiei lui cu Stacy, Drew a declanşat o campanie de denigrare a fostei lui soţii. Sue Doman o descrie după cum urmează: "El i-a convins aproape pe toţi că ea era absolut nebună, bolnavă mintal". La puţin timp după divorţul lor din 2004, Drew a găsit-o pe Kathy moartă în baie. Moartea ei a fost oficial declarată ca "înec accidental". Dar, după dispariţia lui Stacy, anchetatorii au redeschis cazul lui Kathy Savio. Anumite aspecte nu se potriveau cu această concluzie.

În primul rând, cada fusese goală. De asemenea, Kathy avea vânătăi şi o tăietură pe corp, care sugerau violenţă fizică. În plus, dispariţia misterioasă a lui Stacy crease deja un tipar îngrijorător.

Cum justifica Drew faptul că, din patru soţii, una era moartă şi alta dispărută fără urmă? "Cred că am ghinion", i-a spus el Hodei Kotb. Nu destul de mare, aparent, pentru că imediat a început să curteze o altă tânără atrăgătoare. Ea a acceptat să se mărite cu el în ciuda faptului că familia ei, ca şi publicul larg, au observat un tipar îngrijorător în felul în care Drew îşi alegea şi trata femeile. Cred că acest tipar respectă fidel etapele procesului de seducţie de tip patologic, pe care îl voi descrie mai detaliat în continuare. Din fericire pentru restul societăţii, nu toţi donjuanii psihopaţi sfârşesc prin a-şi elimina literalmente partenerele aşa cum poate că a făcut-o Drew. Dar toţi sfârşesc prin a le distruge vieţile. În următoarele câteva capitole, voi folosi studiile experţilor în psihologie pentru a explica modul de evoluţie al procesului de seducţie patologică, dar şi modalităţile de identificare timpurie a semnalelor de alarmă.