O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma

Henri-Charles Puech
Evanghelia după Toma
Editura Herald, 2018
traducere din limba franceză de Radu Duma

Citiţi un fragment din această carte.

*****
O colecţie de cuvinte ale lui Iisus descoperită recent: Evanghelia după Toma (fragment)
Comunicare ţinută la Institut de France şi la Académie des inscriptions et Belles-Lettres în şedinţa din 14 mai 1957.

Documentul inedit pe care am onoarea să-l prezint Academiei a iscat deja multe zvonuri şi a făcut destulă vâlvă. Zvonuri neîntemeiate, în cea mai mare parte, şi agitaţie mai degrabă zgomotoasă decât bine intenţionată. Astfel, stârnite de reuniunile ţinute la Cairo, în octombrie trecut, de către noi (colegii mei din Comitetul internaţional însărcinat cu publicarea scrierilor gnostice copte descoperite lângă Nag Hammadi şi eu însumi), câteva jurnale au mers până într-acolo încât să avanseze, încrezându-se în ştirile false, deformate sau rău interpretate, că una dintre aceste scrieri - Evanghelia după Toma, despre care vom vorbi astăzi - nu era altceva decât "a cincea Evanghelie", sau că această scriere revela "fapte necunoscute" din viaţa lui Hristos, sau că părea "aproape sigur" a fi tradusă din aramaică. O grămadă de exprimări improprii şi afirmaţii eronate. A vorbi uşuratic despre "a cincea Evanghelie" nu are prea mult sens: ori se adoptă punctul de vedere al credinciosului, şi atunci nu se admit decât patru Evanghelii propriu-zise, cele ale lui Matei, Marcu, Luca şi Ioan, a căror autenticitate şi autoritate au fost definite de către Biserică; ori, sub acelaşi titlu, se grupează toate lucrările de tip evanghelic, fie că acestea sunt sau nu canonice şi, în acest caz, dată fiind mulţimea şi înmulţirea Evangheliilor extracanonice, de ce s-ar acorda al cincilea rang Evangheliei după Toma, în loc să fie preferată o altă compoziţie de acelaşi gen?

Este într-adevăr destul de evident că aici avem de-a face cu un "apocrif", în dublul sens al termenului: este, pe de o parte, o scriere ezoterică, sau una ce se vrea a fi astfel, pentru că pretinde să consemneze cuvintele ascunse, tainice ale lui Iisus; este de asemenea o scriere pseudoepigrafă, fiindcă, în ciuda titlului şi a preambulului său (vizibil fictive şi unul, şi celălalt), redactarea ei nu poate urca până la apostolul "Didim Iuda Toma". Pe de altă parte, se observă că, departe de a înfăţişa aspecte necunoscute din viaţa lui Iisus, pretinsa noastră "Evanghelie" nu are un caracter istoric sau narativ. Ea nu cuprinde aproape nicio povestire, iar dacă relatează ocazional vreo faptă a lui Hristos, o face de o manieră excepţională şi complet schematic; cu excepţia câtorva rânduri de la început, Evanghelia este alcătuită aproape exclusiv dintr-o suită de cuvinte atribuite lui Iisus, care sunt puse cap la cap. Este îngăduit să se presupună că mai multe dintre aceste Cuvinte urcă până la un prototip aramaic; în orice caz, rămâne sigur că scrierea, în ansamblul său, aşa cum ne este oferită în coptă, presupune un original grec, a cărui traducere şi adaptare este ea însăşi.

Denunţând ca falsă sau excesivă zarva care s-a produs şi continuă să se producă în legătură cu această scriere, nu înseamnă că nou-descoperita Evanghelie după Toma nu ar merita să producă o mare senzaţie. Departe de aceasta. Cu cât înaintez în cercetarea acestui document (din care o parte mi-a fost încredinţată încă din 1953), fiind primul care l-a identificat, cu atât mă conving de interesul său extrem şi foarte divers. Însă o asemenea însemnătate i se va acorda din alte motive, mult mai solide şi mai legitime decât acelea care s-au etalat cu atâta inconsistenţă.

Scrierea noastră inedită este una dintre cele patruzeci şi nouă de scrieri pe care le reunesc cele treisprezece volume sau rămăşiţe de volume de papirus descoperite din întâmplare, către 1945, într-un urcior mare, în apropiere de Nag Hammadi, în Egiptul de Sus. Nu revin nici asupra circumstanţelor şi istoriei descoperirii, nici asupra descrierii şi analizei conţinutului său. N-aş face decât să repet alte două comunicări prezentate la Academie, una de către mine şi Jean Doresse, la 20 februarie 1948, cealaltă de către Doresse, la 17 iunie 1949. În plus, în anul 1950, în Coptic Studies in Honor of Walter Ewing Crum, am tratat probleme asemănătoare.

Va fi suficient să amintesc, sau să precizez, că cele treisprezece codexuri descoperite reprezintă, într-adevăr, biblioteca unei comunităţi gnostice (alcătuită în secolele III, IV sau V). Aceste codexuri conţin lucrări de provenienţă diversă (setiene, în marea lor majoritate, dar şi valentiniene sau hermetice), redactate în mai multe dialecte copte (în principal în sahidică). După ce au cunoscut o soartă diferită, cu excepţia unuia singur (Codex Jung, adăpostit provizoriu la Zurich), astăzi se regăsesc grupate la Muzeul copt din Vechiul Cairo. Acolo, la începutul toamnei trecute, cu ocazia primei reuniuni a Comitetului internaţional constituit câteva luni mai înainte în vederea asigurării publicării codexurilor, am putut - în compania colegului meu de la École des Hautes Études, dl Antoine Guillaumont şi a profesorului G. Quispel din Utrecht - să consult unele dintre ele, aflate deja în stare de conservare, şi să ajung în sfârşit la o cunoaştere completă şi directă a porţiunii din manuscris ce conţine Evanghelia lui Toma. De altfel, facsimile fotografice ale unei părţi din acest manuscris au fost furnizate, la scurtă vreme după aceea, de către dr. Pahor Labib, directorul Muzeului copt, în volumul I al lucrării sale Coptic Gnostic Papyri in the Coptic Museum at Old (Cairo, 1956).

Dacă se adoptă împărţirea ansamblului bibliotecii de la Nag Hammadi, pe care eu am propus-o în Melange Crum, Evanghelia după Toma aparţine Codexului III; este vorba de un codice în sahidică, din a doua jumătate a secolului al III-lea - sau, după alţi specialişti, din secolul al V-lea - aproape intact şi redactat cu o grijă admirabilă. Este a doua dintre cele şapte scrieri ale culegerii, unde figurează intre versiunea lungă a Apocrifului lui Ioan şi o altă evanghelie apocrifă, Evanghelia după Filip. Titlul este dat la sfârşit (pl. 99, 27-28): peuaggelion pkata thōmas.

Ce se cunoştea înainte despre această "Evanghelie"? Puţine lucruri şi foarte vagi, producătoare de confuzie. Potrivit unei tradiţii amintite în capitolele 42 şi 43 din Pistis Sophia, o lucrare gnostică păstrată de asemenea în coptă, Iisus, după Înviere, şi-ar fi încredinţat lui Toma, ca şi lui Filip sau Matei (sau, mai degrabă, cum presupune Th. Zahn, lui Matia), sarcina de a relata toate faptele sale şi a consemna cuvintele sale. Potrivit Deuteronomului XIX, 15 şi Evangheliei după Matei XVIII, 16, cei trei apostoli sau ucenici ar fi cei trei martori a căror depoziţie va fi necesară pentru stabilirea adevărului. Transformaţi, după placul gnosticilor, dacă nu în garanţi exclusivi, cel puţin în acei intermediari esenţiali ai transmiterii autentice a învăţăturii integrale şi tainice a lui Hristos, numele lor (se poate imagina) trebuiau să servească la patronarea Evangheliilor socotite fundamentale. Este remarcabil că cel puţin două dintre aceste trei Evanghelii majore (în ochii gnosticilor) - cea a lui Toma şi cea a lui Filip - se regăsesc una lângă cealaltă în Codexul III. Poate că a şaptea şi ultima scriere din aceeaşi culegere, Cartea lui Toma atletul, scrisă pentru cei Perfecţi sau Vorbele tainice spuse de către Mântuitor lui Iuda Toma şi scrise de Matei, ar putea să corespundă celei de-a treia dintre aceste Evanghelii, Evanghelia sau Tradiţiile lui Matia pe care le menţionează atât Clement din Alexandria, cat şi Hippolit. O privire aruncată rapid asupra opusculului m-a făcut totuşi să cred că această ipoteză ar trebui abandonată.

Pe de altă parte, printre apocrifele net heterodoxe denunţate puţin după 233 de către Origen, în prima din Omiliile sale la Luca, din care Eusebiu din Cesareea se inspiră în Istoria ecleziastică, şi respinse, de asemenea, către 430, de Filip din Side, figurează o Evanghelie a lui Toma sau după Toma. În fine, o serie de mărturii menţionează printre Scripturile folosite de maniheeni o Evanghelie numită de asemenea după Toma, alăturată în două rânduri Evangheliei după Filip şi uneori atribuită unuia dintre principalii ucenici ai lui Mani, numit Toma.

Despre această Evanghelie eretică şi trecută, alături de alte lucruri, de la gnostici la maniheeni, noi nu cunoşteam până acum nimic altceva în afară de existenţă şi titlu. Mai exact, în privinţa ei eram reduşi la conjecturi şi la un aparent citat inserat, către 230, de Hippolit într-una dintre notiţele ereziologice din tratatul său Elenchos (V, 7, 20). Pe de o parte, anumiţi critici înclinau să-i alăture povestirea referitoare la copilăria lui Iisus, despre care Sfântul Irineu, în Adversus haereses, I, 20,1, spune că a fost extrasă dintr-una din cărţile apocrife fabricate de gnosticii marcosieni, şi care îl aduce în scenă pe Domnul Învăţător desluşindu-i înţelesul literelor alfabetului învăţătorului ce fusese însărcinat să-l instruiască. Acest episod pare să aibă legături mai mult sau mai puţin strânse cu citatul lui Hippolit şi, regăsindu-se la cap. 14 al actualei Evanghelii a Copilăriei după Toma, filosof israelit, s-a presupus că Evanghelia gnostică a lui Toma corespundea unei versiuni timpurii, şi hotărât heterodoxă, a aceleiaşi Evanghelii a Copilăriei.

Totuşi, se poate obiecta că legenda în discuţie este deja relatată în Epistola Apostolurum (un apocrif datat în jur de 140 sau 170) la capitolul patru şi că la fel ca la Irineu, nu fusese menţionat numele lui Toma. Or, de acum înainte putem să mergem mai departe şi să excludem teoria astfel construită; aşa cum constatăm acum când avem textul integral al Evangheliei după Toma, aceasta, repet, nu relatează niciun episod din viaţa lui Iisus, neavând aşadar, în ciuda atribuirii sale aceluiaşi autor, nimic de-a face cu Paidika tou Kuriou (Copilăria Domnului) sau cu vreo "Evanghelie a Copilăriei", oricare ar fi aceea. Este o scriere apocrifă distinctă, de un gen cu totul diferit. În schimb, este mult mai greu să ne pronunţăm asupra citatului păstrat de Hippolit. Rezumând speculaţiile gnosticilor naaseeni asupra "naturii lucrurilor trecute, prezente şi viitoare" sau a "naturii preafericite, deopotrivă ascunsă şi vădită", care pentru ei este "împărăţia cerurilor, lăuntrul omului, pe care noi îl căutăm" - ereziologul scrie:

Tocmai despre această împărăţie interioară vorbesc ei (naaseenii), în Evanghelia intitulată după Toma, zicând: "Cel ce mă caută mă va găsi printre copiii de şapte ani; căci acolo, în al paisprezecelea eon, după ce am rămas ascuns, eu mă dezvălui".

Într-adevăr, nimic asemănător nu se întâlneşte în textul Evangheliei după Toma, aşa cum îl avem astăzi. Cel mult i-am putea alătura acest pasaj:

Iisus a spus: "Cel îmbătrânit de zilele sale nu se va codi să-l întrebe pe un prunc de şapte zile despre Locul Vieţii, şi el va trăi, căci mulţi dintre cei dintâi vor fi cei din urmă, şi vor deveni unul singur",

logion care se regăseşte, sub o formă şi mai diferită, în Psaltirea maniheană coptă:

Bătrânii cu părul alb sunt învăţaţi de către prunci. Cei care sunt în vârstă de şase ani îi învaţă pe cei ce trecuţi de şaizeci de ani.

Similitudinile sunt atât de îndepărtate, iar divergenţele atât de puternice, încât ar conduce aproape la negarea întregii relaţii dintre Evanghelia lui Toma folosită de naaseeni şi evanghelia noastră. Mărturisindu-mi nehotărârea, consider totuşi că nu ar trebui să se meargă până acolo. Pasajul din lucrarea naaseeană, pe care Hippolit îl rezumă sau îl parafrazează înainte de a introduce aparentul său citat, mi se pare, într-adevăr, că se raportează destul de strâns la cuvintele lui Iisus care, în scrierea de la Nag Hammadi, preced sau urmează imediat logion-ul pe care tocmai l-am tradus. Temele şi expresiile sunt şi aici, şi acolo aproape identice: căutarea unui Adevăr misterios şi sublim; Împărăţia cerească, despre care se spune că este deopotrivă înăuntru şi în afara noastră; se afirmă că nu este nimic ascuns ce nu va fi dezvăluit. Aş înclina să cred că, în ambele cazuri, este vorba despre aceeaşi Evanghelie după Toma, doar că naaseenii citeau pe alocuri o versiune remaniată. De asemenea, este posibil ca sentinţa păstrată în Elenchos să nu reproducă întocmai un pasaj din această versiune particulară, ci a fost foarte liber citată şi modificată de autorul lucrării ce a servit drept sursă lui Hippolit.

Astăzi este evident că Evanghelia lui Toma, a cărei prezenţă este semnalată de cei din vechime printre Scripturile maniheene, este una şi aceeaşi cu scrierea noastră inedită. In urma unei cercetări personale, am putut constata şi verifica că un mare număr de texte maniheene dezgropate, fie în Asia centrală, fie la Fayūm, citează Cuvintele lui Iisus care se regăsesc cu exactitate, sau cu anumite variante, în culegerea de la Nag Hammadi. Nu avem decât să confruntăm începutul din Epistula Fundamenti a lui Mani cu prologul Evangheliei după Toma, aşa cum ne este restituită, pentru a ne convinge că fondatorul maniheismului cunoştea o scriere identică cu a noastră, din care se inspira din când în când.

Aşadar, ce este în sine această Evanghelie a lui Toma care a rămas atât de multă vreme enigmatică şi al cărei text integral a ajuns în cele din urmă în mâinile noastre? La drept vorbind, nu este chiar o "Evanghelie" sau o compoziţie în genul obişnuit al Evangheliilor canonice, apocrife sau gnostice; nu e decât o culegere de 114 logia, cea mai vastă colecţie de "Spuse ale lui Iisus" sau Cuvinte atribuite lui Iisus ce ne-a fost transmisă vreodată. Un scurt preambul de patru rânduri şi jumătate, şi care conţine deja un prim logion; urmează apoi o succesiune de sentinţe sau de propoziţii independente unele de altele, juxtapuse mecanic în afara oricărui cadru narativ sau sistematic şi, în marea lor parte, introduse de fiecare dată prin formula stereotipă: "Iisus a spus", pedje is, sau "El a spus", pedjaf - iată ce este, de la un capăt la celălalt, scrierea noastră. Un agregat mai mult sau mai puţin artificial de elemente distincte şi precedat de un exordiu ce părea el însuşi artificial şi, după toate probabilităţile, adăugat ulterior. Acest prolog sună în felul următor (pl. 80, 10-14):

Iată cuvintele tainice pe care Iisus cel Viu le-a rostit şi pe care Didim Iuda Toma le-a aşternut în scris. Şi El a spus: "Cel ce va desluşi tâlcul acestor cuvinte nu va gusta moartea."

Cum să NU faci un partid politic

Ioana Constantin
Cum să NU faci un partid politic
Editura Vremea, 2017



*****
Intro

Iată un ghid practic despre greşelile pe care tinerii politicieni români de astăzi le tot repetă, în ciuda bunelor intenţii de la care pornesc în construirea unui partid altfel! Această carte este o premieră nu numai în cadrul editurii Vremea, ci şi pe întreaga piaţă de carte, sub aspectul temei abordate - istoria pe care o construim noi, cei de azi, istoria prezentului.

Sub lumina reflectoarelor - partidele de lider. Ce nu merge? De ce se prăbuşesc? Cine este de vină? Care sunt elementele esenţiale care contribuie la succesul / insuccesul unui astfel de proiect politic? Ce înseamnă un partid altfel? Care este soluţia pentru ca tinerii să schimbe felul în care se face politica românească?

Scrisă pe baza experienţei personale din politica românească, cartea Cum să NU faci un partid politic este o lectură accesibilă tuturor celor interesaţi de viaţa politică din România, fie persoane implicate activ, fie cetăţeni conştienţi, care îşi exprimă întotdeauna opţiunea electorală, fie spectatori pasivi - de care, din păcate, România nu duce lipsă.

Autoarea este o tânără din Bucureşti, Ioana Constantin, pasionată de politică şi dornică, la fel ca cei din generaţia ei, să facă lucrurile altfel chiar şi în (sau mai ales în) politica românească. Autoarea s-a implicat în campaniile electorale din 2016, a coordonat Departamentul de Comunicare Internă M10 şi a devenit cel mai tânăr preşedinte de partid naţional.

Ioana Constantin a scris Cum să NU faci un partid politic pentru a împărtăşi tuturor concluziile experienţei sale în partidele noi. La finalul cărţii sunt incluse şi o serie de texte semnate de colegi de-ai ei de luptă pentru o altfel de politică românească - tineri implicaţi în proiecte politice de tipul partidelor noi, partidelor altfel.

Fragment

Profiluri de membri de partid

Liderii niciodată nu duc luptele prin propria voce, întotdeauna folosesc oamenii din imediata apropiere pentru a le purta şi disemina mesajele. Aşa se face că există câteva categorii dăunătoare de membri:

Loialul dus la extremă
Este loial liderului, nu partidului sau vreunei idei. Caută întotdeauna opinia liderului pentru că o percepe ca fiind adevărul absolut. Nu filtrează nicio informaţie venită de la lider sau din proximitatea lui. Nu se gândeşte niciodată că liderul n-are dreptate, că ar putea greşi, că e pe o pistă falsă, că are interese personale. Este dispus să lupte cu himere în numele liderului, să apere ruine, să mazilească alţi oameni. Este exaltat, greu de controlat când începe să denigreze, să împrăştie noroi în public sau intern. Mulţi dintre aceşti membri au şi o slabă înţelegere a modului în care lumea funcţionează în general şi sunt, deci, uşor de manipulat. Liderul îi foloseşte pentru a împrăştia mesaje neadevărate, pentru a construi false percepţii despre alţii, pentru a porni conflicte absurde.

Talibanul
E acel membru care sub pretextul valorilor şi principiilor cele mai pure nu acceptă ca partidul să aibă vreo discuţie cu alte partide sau să primească persoane care au mai făcut politică. Vede în general în lider un păstrător al acelor valori şi crede că doar el le reprezintă pe scena politică. Într-o primă etapă, nu are deloc simţ politic. Totuşi, diferenţa între talibani şi loialii duşi la extrem e că cei dintâi ajung la un moment dat să se convingă că greşesc.

Sforarul
E persoana care nu are o funcţie prea interesantă, ci una care doar îi oferă un scaun la masa principală. E omul care se ocupă, în general, să facă şi să desfacă majorităţi în interiorul partidului, folosind întotdeauna poveşti pline de tensiune, însiropate cu pericole la orice pas.

Non-membrul
Uneori ia forma consultantului, alteori ia forma strategului politic. Nu ştii niciodată sigur dacă e membru sau nu, dar e foarte aproape de lider, îl consiliază, îi concepe strategia, îi pune vălul peste ochi şi i-l ia după ce s-a asigurat că liderul va vedea ce i s-a spus că va vedea. Liderul devine atât de dependent de el, încât nu poate participa nici măcar la scurte întâlniri informale fără să se sfătuiască cu strategul / consultantul lui cel nou.

Candidaţii

Cel mai greu este să convingi oamenii să candideze, fie că discutăm despre membri, fie despre persoane din afara partidului. Cei mai mulţi dintre membri cred că partidul (nu ştim exact ce înţeleg ei prin "partidul") are deja o paletă largă de opţiuni, de candidaţi pregătiţi să se arunce în luptă. Ei nu doresc să candideze, să se asocieze public cu partidul, dar altcineva "trebuie să...". Dacă vor candida totuşi, vor fi de multe ori absenţi în campanie, nu vor avea disponibilitate să investească timp şi bani. Tot ei sunt şi cei care vor reproşa celor care au candidat obţinerea unui scor mic, iar partidului îi vor reproşa că nu a performat şi că s-a organizat prost. Asta, deşi ei nu s-au implicat în niciun fel în campanie.

Apoi, încercările partidelor mici de a atrage oameni cu o oarecare notorietate eşuează. Li se explică direct, din partea potenţialilor candidaţi, că partidul nu are nicio şansă sau că nu sunt dispuşi să se asocieze cu liderul.

Campaniile electorale

În afară de lipsa banilor, mai sunt câteva probleme ale partidelor mici în timpul campaniilor electorale şi în ziua votului: nu au forţă să comunice în campanie. Nici în online, nici în mass-media, nici în teritoriu; nu au echipe de campanie; nu au o campanie unitară la nivel vizual şi nici un program politic naţional care să sprijine programul local al candidaţilor; nu cunosc şi nici nu au interes să cunoască legislaţia electorală; nu reuşesc să acopere în ziua votului secţiile de votare; nu au oameni pregătiţi pentru a monitoriza procesul de votare; aleg prost de multe ori candidaţii şi descoperă apoi că acei candidaţi au lucrat pentru alte partide şi au obţinut un scor foarte apropiat de zero; intră în campanie cu o imagine slabă, cu notorietate scăzută şi nu vor reuşi să recupereze pe durata campaniei.


Poziţionarea, strategia şi organizarea internă

Poziţionarea ca partide elitiste
Multe dintre partidele noi s-au poziţionat, fără să îşi dea seama, ca elitiste. Câteva exemple:
1). "La noi se intră foarte greu";
2). "Comisiile noastre de integritate filtrează fiecare membru. Din acest motiv, avem şi foarte puţini membri";
3). "Electoratul nostru este educat peste medie";
4). "Ne adresăm electoratului din urbanul mare, din oraşele-centre universitare";
5). "Căutăm oameni care nu au mai făcut politică până acum".

Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebată prin ţară, de oameni care voiau să se alăture unui astfel de partid, dacă se încadrează în profilul de membru pe care acel partid îl doreşte. Cotele absurdului erau atât de ridicate încât oamenii se întrebau dacă au vârsta potrivită, dacă faptul că au mai încercat acum zece ani într-un partid mare îi împiedică să se înscrie, dacă faptul că au o rudă înscrisă într-un alt partid îi opreşte să devină membri, şi exemplele pot continua. Într-un partid nu trebuie să se intre greu, înscrierea nu echivalează cu admiterea la o universitate de prestigiu. Trebuie doar respectate nişte filtre de bun-simţ care ţin de integritate.

Toate aceste partide au considerat urbanul mare ca fiind mediul lor predilect şi au transmis mesaje către o categorie de public pretenţioasă. Însă acea categorie de public nu se uita către ele, iar dacă încerca să se apropie, era puternic lovită de haosul intern, de conflictele care izbucneau din nimic etc. Inclusiv abordarea acestor partide la nivelul extinderii teritoriale a fost greşită, multe dintre ele propunându-şi filiale în oraşele importante din ţară, fără să acorde vreo importanţă mediului rural sau oraşelor mai mici. Realitatea şi primul test electoral le-au arătat, de fapt, că au ajuns să aibă filiale în rural şi să obţină voturi tot acolo.

Poziţionarea ca partide anti-clasa politică actuală
Toate iniţiativele politice noi au propus înlocuirea întregii clase politice existente şi s-au poziţionat împotriva tuturor partidelor clasice. Au pus semnul egal între toţi politicienii şi între toate partidele. Este o poziţionare care funcţionează la o parte a publicului pe fondul nemulţumirilor cu privire la politicienii vechi, dar este profund insuficientă în lipsa unei viziuni clare, în lipsa unor proiecte clare, în lipsa unei asumări publice a ceea ce este noul partid din punct de vedere doctrinar, ideologic.

Multe dintre aceste partide au tăiat orice punte de comunicare cu partidele vechi. De altfel, partidele noi nu reuşesc să colaboreze nici măcar între ele. Este o pistă greşită.

Politica este despre a negocia şi despre a colabora. Nu putem exclude din discuţie orice formă de comunicare sau colaborare cu partide vechi sau cu oameni din acele partide. Abia când vor ajunge în consilii locale, în primării sau chiar în Parlament, partidele noi vor descoperi că nu au altă variantă decât colaborarea cu toate celelalte forţe politice.

Partidele noi au uitat că, pentru a bate partidele vechi, e nevoie de strategie politică, de creativitate politică, de rezistenţă şi determinare, neavând în faţă bătălii scurte, ci războaie formate din bătălii zilnice. Unele sunt importante, altele nu. Trebuie să te baţi constant pentru a cuceri noi zone de electorat, trebuie să menţii zone de electorat şi să le mobilizezi, să ştii pe cine e oportun să ataci prima oară, pe cine să menajezi o vreme, să te abţii de la a reacţiona la teme false, teme-capcană întinse de adversar, şi să ştii să negociezi încontinuu. E obligatoriu să ai capacitatea de a anticipa următoarele mişcări de pe scena politică, care a devenit în ultimii ani extrem de dinamică.

Strategia urbanului mare
Am mai scris despre acest subiect, dar mi se pare foarte important să înţelegem că e o abordare greşită. Strategia concentrării doar pe urbanul mare are la bază o proastă înţelegere a electoratului în ansamblu şi a profilului celor interesaţi de implicarea în politică, dar şi o slabă cunoaştere a regiunilor ţării la nivel economic, social şi politic.

Partidele noi pleacă de la premisa că electoratul lor este în oraşele-centre universitare, în oraşele dezvoltate economic şi pun accent pe acestea, ignorând într-o primă etapă orice alte zone. Aceasta şi deoarece confundă notorietatea liderului, care e evident ridicată în urbanul mare, cu notorietatea partidului şi cu ce presupune construcţia unui partid.

Am observat că în comunităţile mai mici există un apetit mai ridicat al oamenilor pentru a se implica, mai ales în apropierea alegerilor locale. Localităţile mai mici sunt sub monopolul partidelor vechi în care nu e loc pentru cineva care vine pentru prima oară în politică.

Mulţi aleg partidele noi pentru că sunt singurele care le pot oferi o candidatură sigură şi / sau posibilitatea de fi propriul lor şef de organizaţie.

În comunităţile din mediul rural, oamenii se cunosc între ei, pot cu mai multă uşurinţă să construiască organizaţii şi să obţină voturi. De altfel, voturile merg către acei oameni, mai puţin către partid. Oamenii votează, în primul rând, oameni. Apoi, partide. Cel mai uşor de observat este la alegerile locale.

Strategia creşterii sănătoase, în timp
În politică, viteza cu care se întâmplă lucrurile nu seamănă cu cea din alte domenii. Scena politică locală şi globală este extrem de dinamică, iar timpul nu are răbdare cu partidele mici care îşi propun să crească în timp cu paşi mărunţi. S-ar putea ca planul tău pe termen lung să fie spulberat înainte să îl începi. Am căzut în capcana acestei strategii şi am înţeles că timpul, scena politică, electoratul nu au răbdare cu partidele noi. Partidele mici nu prea au timp să înveţe din greşeli. Eşuează direct. De la un ciclu electoral la altul s-ar putea ca, în loc să creşti, să dispari pur şi simplu.

Capcanele organizării interne

Capcana redimensionării organelor de conducere
Există o obsesie în partidele noi: să reducă numărul membrilor din organele de conducere naţionale. Argumentul că o structură mai mică poate lua decizii mai înţelepte, mai corecte nu stă în picioare şi nu arată coerenţă.

Motivul trebuie căutat mai degrabă în altă parte. Fie e slabă înţelegere a politicii şi raportare obsesivă la zona de business, fie e interes ridicat pentru control strict, deşi argumentaţia publică e despre transparenţă, democraţie şi renunţare la control. În aceste partide, controlul e sinonim cu încrederea. Doar oamenii demni de încredere pot să aibă un loc în conducerea centrală. Cu cât sunt mai puţini, cu atât e mai uşor de controlat partidul.

Capcana separării puterii politice de cea administrativă
Partidele noi urăsc cu pasiune funcţia de secretar general şi îi minimalizează rolul. În viziunea multora dintre partidele noi, secretarul general are atribuţii administrative şi nu trebuie să fie parte a deciziei politice.

Însă secretarul general nu este un simplu funcţionar sau administrator de firmă care răspunde unor ordine. În general, dorinţa de a limita puterea lui vine din teama unei tabere din partid că acea persoană ar putea să controleze intern mai mult decât ei, pentru că are contactul cel mai apropiat cu organizaţiile, şi atunci apare dorinţa de a-l transforma într-o simplă marionetă care îndeplineşte sarcini. De altfel, multe partide noi nici nu selectează persoane cu adevărat competente în această funcţie.

La fel, nu poţi spune că cineva din zona de conducere a partidului nu poate avea aspiraţii politice! În momentul în care iei cuiva posibilitatea de a candida la o funcţie (internă sau externă), îi iei motivaţia. Oamenii vin în politică şi pentru că au motivaţia de a candida, de a obţine funcţii importante, de a ajunge la putere. Oricât de oripilant ar suna asta pentru pudici, facem partide pentru a candida cu ele, pentru a ajunge cu ele la putere sau măcar într-o zonă de decizie. Şi aceasta pentru a ne putea pune în acţiune programele, proiectele.

Obsesia modificărilor la Statut
Una dintre activităţile preferate în partidele noi este cea a modificărilor la Statut. În realitate, atunci când încep modificările la Statut, acţiunea are legătură cu dorinţa uneia sau mai multor tabere de a modifica în propriul interes anumite prevederi care ţin strict de zona de decizie din partid. Deşi membrilor li se cer propuneri şi este aparent un larg proces intern de consultare, modificările care contează sunt doar ale celor din cercurile de influenţă din partid. Oricum, cu sau fără modificări, partidele noi au prostul obicei de a nu-şi respecta propriul statut. De fapt, multe îl folosesc doar atunci când există conflicte interne şi au interesul de a izola un anumit membru sau o anumită tabără.

Doctrină, ideologie şi alţi demoni
În lipsa unei diferenţieri doctrinare clare, solide, coerente, apare inevitabil populismul. Şi nu mă refer doar la populismul de campanie, caracterizat de promisiunea creşterii salariilor şi pensiilor, ci la unul mult mai periculos pe termen lung.

Partidele noi au început, întâi timid şi apoi cu mai multă forţă, să predice faptul că lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi este mai importantă decât chestiunile doctrinare.

Atunci când refuzi să te poziţionezi, generezi pe termen mediu şi lung două probleme:
(1) La nivel intern, vor apărea mai multe aripi doctrinare care se bat pe aceleaşi lucruri: puterea şi asumarea publică a acelei doctrine. Ideea de a face mai multe platforme doctrinare în partid pentru a contracara apariţia lor naturală nu e fezabilă. Întâi, pentru că e prea târziu: diferenţele există încă de la început, iar grupurile au fost deja formate. Apoi, oricât de dragă le-ar fi membrilor lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi, sunt şi alte teme faţă de care au nevoie de o poziţionare unitară şi clară.
(2) La nivelul electoratului: oamenii nu sunt dispuşi să înghită prea mult o poziţionare ambiguă, diferenţiată în funcţie de ce crede şi simte fiecare membru al acestor partide. O parte a electoratului, mai cu seamă cea pe care o vânează aceste partide, e formată din oameni care îşi asumă poziţii clare cu privire la teme importante din societate. Aşteptările lor ca partidul pe care l-ar putea vota, pe care îl susţin sau simpatizează să se poziţioneze ferm sunt îndreptăţite. Un exemplu: un partid fără o poziţionare asumată clar a votat în Parlament un proiect considerat sensibil.

O parte mare a parlamentarilor a votat împotrivă, o altă parte (mică) a votat pentru, şi un număr şi mai mic s-a abţinut. Reacţiile, din partea simpatizanţilor şi membrilor, au fost extrem de dure la adresa celor care au votat pentru proiectul legislativ şi faţă de cei care s-au abţinut.

Totuşi, e important să remarcăm că partidul nu s-a schimbat cu nimic faţă de campania electorală, el nu şi-a asumat atunci nicio poziţionare oficială, ci a explicat că fiecare candidat - potenţial parlamentar va vota cum va considera pe diverse teme. Însă aşteptările oamenilor s-au schimbat. Pentru că nimeni nu tolerează la nesfârşit ambiguitatea, lipsa asumării, nici măcar cei care te susţin, ba poate că aceştia - cu atât mai puţin.

Cu puţin noroc sau cu ajutor, un partid catch-all poate performa un ciclu de alegeri, dar imediat ce va deveni parte a sistemului, poziţionarea pe axa doctrinară devine obligatorie. A doua oară, nimeni nu mai e dispus să îţi dea un cec în alb. Şi, în plus, eşti parte a sistemului, pierzi şi povestea partidului nou, antisistem, anti-clasă politică actuală.

Există un serial danez reuşit, Borgen, în care fondatoarea unui partid nou îşi dă seama la un moment dat că partidul ei format de curând strânsese un număr impresionant de membri, dar care aveau viziuni total diferite pe aceleaşi teme. Aşa că, într-o zi, când ajunge la sediu, şi află că fiecare îşi închipuia partidul cu viziuni de la stânga la dreapta şi înapoi pe toate temele, îi trimite pe toţi acasă până când, într-un grup restrâns, dar reprezentativ vor decide identitatea partidului. E, cu siguranţă, un exerciţiu foarte bun pentru multe dintre partidele noi.

Etica şi limitele ei

În partidele noi, Comisiile de Etică nu au un simplu rol decorativ. E un lucru extraordinar că ele sunt funcţionale, prin comparaţie cu cele ale partidelor mari. Problema acestor comisii e că, la un moment dat, încep să comită abuzuri pentru că se erijează într-un fel de justiţie internă şi ajung să îşi imagineze că ele împart dreptatea. Încep să îşi depăşească atribuţiile şi să investigheze tot soiul de situaţii, dar şi să ia decizii politice. Aşa se face că, de multe ori împinse de lider, pot ajunge ca prin deciziile lor să dinamiteze întreg partidul. Recunosc că la început am căzut în capcana "e bine ca aceste comisii să aibă cât mai multă putere", dar m-am convins mai târziu că lipsa de echilibru în folosirea puterii transformă aceste comisii în călăi.

Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.

Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Claudia Moscovici
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui
Editura Vremea, 2017

***
Elogii critice aduse cărţii Claudiei Moscovici,
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Ca specialist clinician în tulburări de personalitate din spectrul narcisist, sunt de părere că nimeni nu abordează acest subiect mai tranşant şi cu mai multă profunzime a înţelegerii decât Claudia Moscovici în lucrarea ei atât de substanţial lămuritoare.
Percepţia ei are, cu adevărat, acurateţe clinică şi luciditate. În Legături periculoase, Moscovici oferă cititorului şansa unică, dacă el sau ea se încumetă, de a pătrunde şi de a înţelege mintea şi schemele perverse ale personalităţilor de tip psihopat. Cu un periculos deficit de conştiinţă, psihopaţii sunt foarte predispuşi la a comite, fără remuşcare, tot felul de acte reprobabile împotriva celor din jur. În analiza pe care o face dinamicii acestei personalităţi bulversante şi terifiante, şi aplicându-şi observaţiile pe exemple moderne de psihopaţi tipici, din viaţa de zi cu zi, Moscovici a scris o carte ce poate aduce beneficii enorme oricui o citeşte (persoane curioase, fără pregătire de specialitate, sau clinicieni cu experienţă) şi este interesat de modul în care psihopaţii se insinuează în vieţile altora, lăsând urme ale unui dezastru greu de imaginat.
Prin Legături periculoase, Moscovici are o contribuţie extrem de preţioasă, cu adevărat remarcabilă, în literatura dedicată psihopatiei.

(Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat
în asistenţa socială, editorialist pentru Lovefraud.com,
expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei)

Institutul a susţinut de mult timp că ceea ce şochează nu e existenţa patologiei, ci mai degrabă puţinele informaţii disponibile pentru public şi supravieţuitori despre cele mai periculoase relaţii de pe planetă.
Cartea Claudiei Moscovici, Legături periculoase, reprezintă un punct de vedere necesar asupra tiraniei invizibile şi a încleştării de moarte din relaţiile amoroase patologice şi a efectului lor asupra celor care iubesc psihopaţi. Nu ne putem feri de ceea ce nu vedem şi nu ne putem vindeca de ceea ce nu identificăm. Această carte ne ajută să scoatem în evidenţă forţa incredibilă şi mirajul patologiei, efectele devastatoare pentru supravieţuitor şi înţelegerea a ceea ce este şi ce produce această patologie.
Nu doar o simplă referinţă din genul M-am îndrăgostit de un psihopat, Legături periculoase abordează şi datele recente oferite de experţi de marcă despre "cea mai dereglată şi periculoasă persoană vie".

(Sandra L. Brown, studii de masterat, este psihopatolog,
Director General al Institutului pentru Reducerea
Riscului Relaţional şi Instruirea Publică privind Patologia,
şi autor al lucrărilor Femei care iubesc psihopaţi
(ediţia a doua), Cum să identifici un bărbat periculos
şi Consilierea victimelor violenţei.)

Fragment
Cazul lui Drew Peterson

Poate părea ciudat că am ales să deschid discuţia despre psihopaţi în rolul de iubiţi şi, mai general, chiar despre procesul de seducţie de tip patologic, revenind la cazul lui Drew Peterson. Până acum am văzut şi auzit destul de mult despre - şi de la - Drew Peterson pentru a avea bănuieli întemeiate că şi-a ucis două dintre soţii. În ciuda reputaţiei lui de Barbă Albastră modern - sau poate chiar din cauza asta - s-a logodit şi urmează să se căsătorească cu încă o femeie mult mai tânără. Drew Peterson reprezintă un exemplu privind modul în care psihopaţii reuşesc să seducă nenumărate femei interesante, în ciuda reputaţiei lor dubioase. Deşi dovezile sugerează că şi-a maltratat partenerele, Peterson are, de la bun început, în mod evident, o mare uşurinţă în a le atrage. Psihopaţii tind să fie nişte iubiţi foarte seducători şi extrem de periculoşi. Mă voi referi la interviul luat de Hoda Kotb lui Drew Peterson pentru a aborda cazul lui ca punct de plecare în studierea modului în care psihopaţii folosesc şarmul, minciuna, banii, darurile, şantajul emoţional şi, în final, intimidarea şi abuzul, pentru a ademeni femeile în capcanele lor uneori fatale. Voi apela şi la observaţiile lui Robert Hare şi Paul Babiak, dezvoltate în Şerpi în costume pentru a face o schiţă a procesului de seducţie de tip patologic, de la idealizarea iniţială la inevitabila devalorizare şi la (uneori, pur şi simplu) abandonarea femeilor pe care le vizează.

Mulţi dintre noi au urmărit la ştiri povestea dispariţiei lui Stacy Peterson pe 28 octombrie 2007. Stacy era a patra soţie a lui Drew. A treia soţie decedase în condiţii misterioase cu câţiva ani mai înainte. Cu cât anchetatorii cercetau detaliile vieţii personale a lui Drew - mai ales relaţiile lui furtunoase cu femeile - cu atât mai mult bănuiau că Stacy fusese asasinată de soţul ei. De fapt, Drew fusese de curând arestat şi acuzat de uciderea celei de-a treia soţii, Kathy Savio. În ultimii câţiva ani, a fost subiectul reportajelor de ştiri. S-a bucurat de atenţia publicului, chiar dacă era negativă. I-a plăcut, de asemenea, să se joace cu poliţiştii de-a şoarecele şi pisica. În interviul dat lui Kotb, Drew a afirmat că el crede că Stacy, care începuse să se declare nemulţumită de căsnicia lor, fugise cu un alt bărbat. Îşi punea mâna pe piept şi spunea: "Încă o mai iubesc pe Stacy şi îmi e dor de ea".

Şi totuşi, acţiunile lui ulterioare au contrazis această afirmaţie. Aşa-zisa lui perioadă de doliu după dispariţia celei de-a patra soţii a fost cam scurtă. La puţin timp după, s-a încurcat cu o tânără şi, în final, s-a şi logodit cu ea. Deşi familia lui Stacy poliţia şi presa credeau că Drew îşi asasinase soţia, el nega vehement orice faptă reprobabilă. De fapt, Drew se descria pe sine ca fiind o victimă a presei. "Sunt cu adevărat prezentat aici ca un monstru. Nimeni nu e de partea mea. Nimeni nu iese în faţă să spună Nu, e un tip la locul lui. Îi ajută pe oameni. Face asta. Face aia. Aşa că cineva trebuie să spună ceva".

Acel cineva nu era altul decât Peterson însuşi, care se lăuda singur. În timpul interviului cu Kotb, nu doar că s-a declarat nevinovat, dar s-a şi exprimat poetic despre luna de miere cu cea de-a patra soţie. Pretindea că atracţia fusese reciprocă - de fapt, Stacy alergase după el. "Dar eu... ea era frumoasă. Şi era palpitant că exista o femeie tânără, frumoasă, interesată de mine. Şi eu am continuat relaţia... de câte ori voiam să pun punct, ea venea după mine. Îmi lăsa trandafiri micuţi şi bileţele pe maşină şi chestii. Aşa că era palpitant". După spusele lui Drew, s-au întâlnit când el era încă însurat cu cea de-a treia soţie. Relaţia a evoluat "destul de repede. Destul de repede", spunea el. Drew a accentuat în mod grăitor copilăria grea a soţiei lui. El a spus presei că Stacy mai avea patru fraţi, din care doi muriseră de mici. Mama lui Stacy avea, după cum spunea el, "probleme permanente cu legea". El a subliniat că, în calitate de bărbat mai în vârstă, experimentat, cu o carieră frumoasă şi un venit decent, i-a părut tinerei Făt-Frumos pe un cal alb. Stacy a sperat că el o va salva de la o viaţă chinuită şi sărăcie. Drew a mai spus că nu era atras doar de fragilitatea ei de copil, ci şi de felul ei de a fi bună, încrezătoare şi iubitoare. Pam Bosco, prietena lui Stacy, o descrie la fel, ca fiind o "drăguţă. Efervescentă, grijulie, ştii. Foarte, foarte, foarte plăcută. O fată iubitoare de familie. Cineva care-şi dorea o familie şi voia să facă parte dintr-o familie". Prietenul lui Drew, Steve Carcerano, îi face lui Peterson un portret la fel de viu: "Drew e un tip drăguţ. E un tip vesel. Vesel, cu inimă uşoară. Un tip glumeţ". Farmecul lui Drew, simţul umorului şi o fire aparent fericită i-au impresionat nu doar pe colegii lui, ci şi pe Stacy însăşi. La început, i-au inspirat şi încredere. Membrii familiei ei spuneau că poliţistul amabil care o copleşea cu atenţia lui şi îi promitea siguranţă părea visul pe cale să se împlinească. Drew avea un serviciu bun şi o casă la periferie. După standardele lui Stacy, era bogat. La începutul relaţiei lor, nu ezitase să împartă din bogăţia lui cu ea. Kerry Simmons, sora vitregă a lui Stacy, afirma într-un interviu că Drew îi cumpărase o maşină lui Stacy, îi mobilase apartamentul şi îi cumpărase bijuterii şi alte daruri pe care o femeie tânără le-ar aprecia. "Iar ea avea 17 ani - şi toate astea îi făceau o impresie bună. Părea bine. Se simţea bine. Era bine. Era topită după el. Chiar îi plăcea de el", adaugă Simmons. Judecând după aparenţe, Drew părea la fel de încântat ca şi Stacy. Steve Carcerano afirmă: "Când a cunoscut-o pe Stacy, avea parcă o strălucire în priviri. Ştii, e tânără. E frumoasă. Părea foarte fericit cu ea".

Şi totuşi, în ochii multora, această idilă, care durase din mai până în decembrie, era departe de a fi perfectă. Mai întâi, Drew era deja căsătorit, ceea ce, pentru familia lui Stacy, nu era chiar lipsit de importanţă. Nu doar că avea o soţie, dar era şi a treia. Acest aspect nu le-a părut a fi de bun augur. Avea şi patru copii, inclusiv doi fii adolescenţi care locuiau cu el. Familia lui Stacy era de părere că ea era prea tânără ca să se mărite cu Drew Peterson. Şi, totuşi, Stacy era prea îndrăgostită, sau prea atrasă de ceea ce percepea a fi o şansă unică, pentru a ţine cont de atenţionările familiei ei. Ea a rămas cu Drew. În 2003, el a divorţat de cea de-a treia soţie - care, din întâmplare, fusese şi ea amanta lui - pentru a se căsători cu Stacy. Drew a recunoscut în interviul cu Kotb că a fost foarte perseverent cu Stacy.

El spunea: "Am cerut-o de câteva ori. I-am cerut pur şi simplu să se mărite cu mine. Primele două dăţi a spus nu. A treia oară a spus da". Când s-au căsătorit în Bolingbrook Field, în octombrie 2003, Stacy avea doar 19 ani. Deja născuse primul lor copil. Al doilea, o fată, s-a născut la puţin timp după. Cuplul locuia şi cu cei doi fii ai lui Drew, din prima căsătorie. Potrivit familiei şi prietenilor, lui Stacy îi plăcea să fie mamă. Kerry Simmons afirmă că "nu a văzut-o niciodată supărată pe copii. Adică îi iubea foarte mult pe cei mici. Ei erau ca... erau viaţa ei. Şi cred că îşi dorea cu adevărat să le ofere acelor copii viaţa pe care ea simţea că n-o avusese sau oportunităţile de care ea nu se bucurase crescând. Le organiza petreceri aniversare, focuri de tabără cu bezele coapte şi grătare în curtea din spate". Înainte să dispară, Stacy îi spusese prietenei ei că abia aştepta prima colindă de Halloween a fiicei ei. N-a mai apucat însă. Cu trei zile înainte de Halloween, Drew a reclamat la poliţie dispariţia soţiei lui. Familia lui Stacy, prietenii şi grupuri de voluntari s-au organizat în echipe de căutare pentru a da de urma ei. Drew însă a refuzat să participe. El presupunea că tânăra lui soţie fugise cu un alt bărbat. Dar familia lui Stacy nu a dat crezare acestei poveşti. Aflaseră destule despre căsătoria lor şi despre comportamentul lui Drew, chiar din spusele lui Stacy, pentru a bănui că soţul ei o ucisese. Stacy îi făcuse mărturisiri mai ales surorii ei vitrege, Kerry Simmons. În timpul interogatoriului, Simmons afirma că, la început, cuplul "părea să fie bine. Păreau fericiţi, se purtau ca nişte oameni fericiţi, şi se vedea că sunt, ştiţi, păreau în regulă". Dar după o vreme, încet dar sigur, căsnicia lor a început să se deterioreze. Familia şi prietenii au declarat anchetatorilor că soţii se certau frecvent. Mai mult, dacă la începutul relaţiei lor Drew fusese foarte politicos şi curtenitor cu Stacy, după ce s-au căsătorit a început să o critice. Drept urmare, spuneau ei, Stacy ajunsese destul de ezitantă în privinţa înfăţişării ei. Îşi făcuse chiar câteva operaţii estetice. Kerry Simmons susţine, de asemenea, că purtarea abuzivă a lui Drew s-a transformat în violenţă fizică. "A îmbrâncit-o pe scări. A fost un moment când a împins-o în televizor. Cred că o dată chiar a ridicat-o şi a aruncat-o prin cameră. Vreau să spun că ea e micuţă. Are 45 de kg". Atunci familia şi prietenii lui Stacy i-au cerut să-şi părăsească soţul. Ea mărturisea că îi era prea frică de el. Se temea că o va ucide. Având în vedere comportamentul lui Drew, Stacy avea motive serioase să se teamă. Pe parcursul căsătoriei lor de patru ani, el a devenit tot mai dominator, până acolo încât o urmărea. Vecina lor, Sharon Bychowskyi, a afirmat în timpul investigaţiei că Drew "venea acasă în timpul serviciului cu precizie de ceasornic. Intra la cinci, se prezenta la apel, se întorcea acasă. Aici mânca în uniformă, pe urmă se ducea înapoi să-şi facă rondul. Stătea cam o oră. Se întorcea acasă".

Familia lui Stacy a spus anchetatorilor că Drew îşi urmărea soţia cu maşina lui chiar când ea se ducea să se întâlnească cu surorile ei. Era tot mai gelos şi voia să fie sigur că Stacy nu se întâlneşte cu un alt bărbat. Nu pentru că el ar fi fost un sfânt. De fapt, infidelitatea fusese motivul pentru care divorţase de fiecare dată. Şi de fiecare dată s-a căsătorit cu noua lui iubită. În plus, de a lungul tuturor căsătoriilor, avusese numeroase aventuri. Dar de data aceasta se căsătorise cu o femeie mult mai tânără şi atrăgătoare. Rolurile se schimbaseră. El era cel îngrijorat că Stacy l-ar putea înşela, în loc să fie invers. La interogatoriu, Peterson a furnizat o versiune complet diferită de cea prezentată de familia lui Stacy, prieteni şi vecini. El a negat că mariajul lor mergea atât de prost pe cât susţineau ei. A negat, de asemenea, că ar fi recurs la violenţă domestică, fie ea verbală sau fizică. Cât priveşte afirmaţia că, prin critici, îi amplificase lui Stacy sentimentul de nesiguranţă, determinând-o astfel să apeleze de câteva ori la chirurgia plastică, a întors şi aici lucrurile în favoarea lui. El susţinea că, dacă soţia lui şi-a dorit să-şi îmbunătăţească aspectul, era doar pentru că el îi tolera orice capriciu şi îi făcea toate poftele: "Stacy era răzgâiată. Eu o răsfăţam. Este... în mare parte e vina mea. Stacy îşi dorea asta - asta a obţinut. Bijuterii sofisticate. Doar spunea. Şi asta avea". Peterson afirma că ea îşi făcuse atât de multe operaţii estetice doar pentru că el o răsfăţa, oferindu-i tot ceea ce voia. "Stacy îşi dorea ceva şi obţinea. Adică voia o mărire de sâni, îi ofeream o mărire de sâni. Voia remodelare a abdomenului, asta i-am oferit. A vrut aparat dentar, chirurgie cu laser, epilare, orice. Lui Stacy îi plăcea să fie admirată de bărbaţi". Familia lui Stacy, vecinii şi prietenii însă dau o interpretare diferită aşa-zisei generozităţi a lui Drew. Ei cred că darurile lui pentru Stacy aveau doar rolul de a o mitui, de a o convinge să rămână cu el în ciuda abuzurilor. Îl văd pe Drew oscilând între recompensă şi pedeapsă. Violenţa fizică, intimidarea, urmărirea şi ameninţările erau, evident, pedeapsa. Darurile erau recompensa. Sharon Bychowski remarca: "De curând, i-a cumpărat o motocicletă cu intenţia de a-i cere să mai rămână cu el încă trei luni". Aparent, nici pedeapsa, nici recompensa nu mai funcţionau. Familia lui Stacy şi prietenii au spus anchetatorilor că, la momentul dispariţiei, tânăra se hotărâse să-şi părăsească soţul. Stacy le spusese că nu voia să sfârşească precum Kathy Savio, fosta doamnă Peterson. La început, Drew o curtase şi pe Kathy foarte romantic, pe când era şi ea amanta lui. Iniţial, şi căsătoria lor părea întruchiparea perfectă a fericirii. Steve Carcerano declara: "Prima mea impresie despre Drew şi Kathy era că sunt un cuplu fericit la momentul mutării aici. Drew spunea că o cunoscuse pe Kathy la o întâlnire aranjată de cineva în 1992." Mai mult, Kathy era şi ea mult mai tânără decât Drew, spre treizeci de ani, când au început o relaţie. El a cucerit-o, vrăjind-o cu şarmul lui, simţul umorului, complimente, daruri şi promisiunea unui viitor fericit împreună. Chiar şi sora lui Kathy, Sue Doman, a fost impresionată la început de poliţistul jovial. Ea declara într-un interviu: "Era amuzant. Era vorbăreţ - ştii, glumea, se înţelegea bine cu toată lumea. Se străduia să cunoască oameni". Drew nu era doar volubil, ci şi pus pe fapte mari. Se purta extrem de afectuos cu prietena lui, chiar şi în public. Doman îşi aminteşte că i-a spus: Hei, eu o iubesc pe sora ta, să ştii. O îmbrăţişa şi o săruta de faţă cu noi. Era chiar o persoană foarte fericită, care glumea tot timpul". La puţin timp după asta, Peterson a cerut-o în căsătorie. Spre deosebire de Stacy, Kathy a spus "da" de prima dată. Cei doi s-au căsătorit în 1992 şi au avut doi băieţi împreună. Tiparul care avea să iasă la iveală în cea de-a patra căsătorie a lui Drew era deja evident în cea de-a treia. Deşi la început fusese extrem de curtenitor, imediat după căsătorie Drew a început să critice felul în care arăta Kathy. Permanentele remarci umilitoare o făcuseră să fie din ce în ce mai nesigură de aspectul ei fizic. A început să o şi înşele, la fel cum făcuse şi cu primele două soţii. În consecinţă, cei doi se certau.

În mod tipic, Peterson punea altercaţiile doar pe seama temperamentului aprig al soţiei lui. El îi declara lui Kotb: "Relaţia noastră începea să se deterioreze. Era mai - era uşor - uşor mai agitată şi mai pretenţioasă. Izbucnea rapid". Sue Doman însă îşi aminteşte cu totul altceva. Ea declara în interogatoriul ei că Peterson era cel care îşi abuza soţia, nu invers. "Îi adresa cuvinte urâte... vorbe oribile, înjurături. Căţea, curvă, arăţi ca un câine. Trebuia să meargă la Jenny Craig. Trebuia să facă ceva să arate mai bine pentru că arăta oribil". Ea mai spunea, de asemenea, şi că Peterson îşi bătea soţia. Înregistrări din arhiva spitalului confirmau că, după unul dintre conflictele lor, Kathy se dusese la camera de urgenţă. Sue Doman detaliază acest incident: "A prins-o de cap şi de păr, ea avea păr lung, şi a lovit-o de o masă de lemn. Era foarte furios pe ea... Avea o rană la cap. I s-a făcut rău. Avea vânătăi peste tot". Însă nici măcar violenţa fizică nu a convins-o pe Kathy să divorţeze de soţul ei. A convins-o, totuşi, o scrisoare anonimă care o informa despre aventura lui cu Stacy. Deşi Drew a negat relaţia amoroasă, şi chiar şi-a atacat soţia pentru că a dat glas unor astfel de bănuieli, erau dovezi suficiente că el o înşela. În cele din urmă, Kathy a înaintat divorţul. În acelaşi timp însă era în alertă. Se temea că soţul ei o va ucide. Mărturisise familiei şi prietenilor ei temerile pe care le avea. Deşi relaţia lor se deteriora odată cu progresul relaţiei lui cu Stacy, Drew a declanşat o campanie de denigrare a fostei lui soţii. Sue Doman o descrie după cum urmează: "El i-a convins aproape pe toţi că ea era absolut nebună, bolnavă mintal". La puţin timp după divorţul lor din 2004, Drew a găsit-o pe Kathy moartă în baie. Moartea ei a fost oficial declarată ca "înec accidental". Dar, după dispariţia lui Stacy, anchetatorii au redeschis cazul lui Kathy Savio. Anumite aspecte nu se potriveau cu această concluzie.

În primul rând, cada fusese goală. De asemenea, Kathy avea vânătăi şi o tăietură pe corp, care sugerau violenţă fizică. În plus, dispariţia misterioasă a lui Stacy crease deja un tipar îngrijorător.

Cum justifica Drew faptul că, din patru soţii, una era moartă şi alta dispărută fără urmă? "Cred că am ghinion", i-a spus el Hodei Kotb. Nu destul de mare, aparent, pentru că imediat a început să curteze o altă tânără atrăgătoare. Ea a acceptat să se mărite cu el în ciuda faptului că familia ei, ca şi publicul larg, au observat un tipar îngrijorător în felul în care Drew îşi alegea şi trata femeile. Cred că acest tipar respectă fidel etapele procesului de seducţie de tip patologic, pe care îl voi descrie mai detaliat în continuare. Din fericire pentru restul societăţii, nu toţi donjuanii psihopaţi sfârşesc prin a-şi elimina literalmente partenerele aşa cum poate că a făcut-o Drew. Dar toţi sfârşesc prin a le distruge vieţile. În următoarele câteva capitole, voi folosi studiile experţilor în psihologie pentru a explica modul de evoluţie al procesului de seducţie patologică, dar şi modalităţile de identificare timpurie a semnalelor de alarmă.

Cum să medităm

Kathleen McDonald
Cum să medităm - Ghid practic pentru atingerea echilibrului interior
Editura Herald, 2018
Traducere din limba engleză de Ines Simionescu

***
Intro

Kathleen McDonald (Sangye Khadro) s-a născut în California în 1952. A făcut primele cursuri de meditaţie budistă la Dharamsala, India, în 1973, şi a primit ordinaţia de călugăriţă budistă tibetană un an mai târziu. A locuit alături de comunitatea de călugări şi călugăriţe occidentale de la Kopan, mănăstirea învăţătorilor ei, Lama Thubten Yeshe şi Lama Thubten Zopa Rinpoche, din Kathmandu, Nepal, unde a studiat şi a făcut retrageri pentru meditaţie.

În 1978 s-a mutat în Anglia pentru a-şi continua studiile budiste, iar în 1982 a ajutat la înfiinţarea Mănăstirii de călugăriţe budiste FPMT Dorje Pamo, din Franţa. Din 1985 şi până în 1987 a predat în Australia, apoi pentru un an în Nepal, a lucrat unsprezece ani ca profesor rezident la Centrul Budist Amitabha al FPMT din Singapore. Din anul 2000 predă în toată lumea, cu excepţia unei întreruperi de un an începută la mijlocul lui 2005, pentru o retragere meditativă în Spania.

*

Lumea modernă se confruntă cu nenumărate provocări. Învăţăturile tradiţionale (atât cele din vest, cât şi cele orientale) ne prezintă agitaţia minţii ca sursă principală a acestor provocări. Cartea de faţă este un ghid, un remediu practic pentru acest important neajuns.

Scrisă într-un limbaj accesibil, simplu, cu un caracter eminamente practic, Cum să medităm - tradusă în numeroase limbi - este un itinerar printre metodele meditative budiste ale tradiţiei Mahāyāna, pe care îl parcurgem însoţiţi de o practicantă occidentală respectată.

Utilizând acest ghid, vom putea începe practica meditativă în cel mai important moment: ACUM.

Cuvânt înainte

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, când volumul Cum să medităm a fost publicat pentru prima oară, meditaţia nu era bine‑cunoscută sau practicată în Occident şi existau puţine cărţi despre ea. Lucrurile stau altfel acum. Milioane de occidentali practică meditaţia cu regularitate; medicii o recomandă pacienţilor lor ca pe o metodă de a face faţă durerii, bolilor de inimă, cancerului, depresiei şi altor probleme; oamenii de ştiinţă îi studiază efectele asupra creierului şi a sistemului imunitar. Există zeci de cărţi, casete, CD‑uri şi site‑uri web despre meditaţie, iar cursurile de meditaţie sunt disponibile în mai toate oraşele.

Această carte a avut un succes surprinzător, fiind reeditată de şaptesprezece ori şi tradusă în nouă limbi. Şi încă mai întâlnesc persoane care îmi spun cum le‑a ajutat în practica şi înţelegerea budismului şi a meditaţiei. Obiectivul acestei cărţi rămâne acelaşi ca atunci când a fost publicată prima dată: să le ofere tuturor oamenilor din lumea de azi o punte către arta meditaţiei predată de Buddha şi dezvoltată în Asia în ultimii peste 2.500 de ani. În ciuda progreselor tehnologice, instrumentele lui Buddha de deschidere a capacităţilor noastre interioare către o stare de bine autentică şi durabilă îşi menţin puterea şi relevanţa.

Majoritatea meditaţiilor explicate aici provin din tradiţia budistă tibetană Mahayana, mai multe din tradiţia Theravada, specifică Asiei de Sud‑Est, iar câteva sunt propriile mele improvizaţii pe teme budiste. Am încercat să le explic simplu şi clar, într‑un limbaj tehnic minim, deoarece doresc să arăt că budismul este practic şi realist, şi nu o filosofie aridă sau un cult exotic. De‑a lungul cărţii, accentul se pune pe experienţă, utilizând meditaţia pentru a produce schimbări în gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre.

Partea întâi, Mintea şi meditaţia, pune temeliile, explicând de ce meditează oamenii şi cum beneficiază de pe urma acestei practici. Partea a doua, Stabilirea unei practici de meditaţie, oferă informaţii esenţiale şi sfaturi pentru practicanţii începători. Restul cărţii prezintă metode efective de meditaţie, împărţite în patru categorii: Meditaţiile asupra minţii, Meditaţiile analitice, Meditaţiile de vizualizare şi Rugăciunile şi alte practici devoţionale. Fiecare tehnică are un preambul care furnizează fundalul meditaţiei, îi arată beneficiile, cum este cel mai bine să fie realizată şi explică aplicaţiile sale practice. La sfârşit, veţi găsi un glosar de termeni şi o listă de titluri pentru alte lecturi recomandate. Pentru prezenta ediţie, am revizuit majoritatea meditaţiilor şi am adăugat câteva noi: despre karma, purificarea karmei negative, compasiune şi tonglen (termenul tibetan pentru "a da şi a primi") şi Buddha al vindecării. Revizuirile nu înseamnă că meditaţiile din ediţia originală sunt incorecte; am simţit pur şi simplu că pot fi îmbunătăţite, pornind de la alţi douăzeci de ani de practică şi de predare a meditaţiei.
(autoarea)

Partea I. Mintea şi meditaţia
1. De ce să medităm?

Toată lumea vrea să aibă parte de fericire, totuşi se pare că puţini dintre noi o găsesc. Aflaţi în căutarea satisfacţiei, trecem de la o relaţie la alta, de la o slujbă la alta, de la o ţară la alta. Studiem arta şi medicina, ne antrenăm pentru a deveni jucători de tenis sau dactilografe; avem copii, participăm la curse de maşini, scriem cărţi şi cultivăm flori. Ne cheltuim banii pe sisteme de divertisment la domiciliu (home entertainment), telefoane mobile, iPod‑uri, calculatoare portabile, mobilă confortabilă şi vacanţe pe plajă. Sau încercăm să ne întoarcem la natură, să mâncăm alimente bio, să practicăm yoga şi să medităm. Aproape tot ceea ce facem este o încercare de a găsi fericirea reală şi de a evita suferinţa. Nu este nimic rău în a dori fericirea; nu este nimic rău cu niciuna dintre aceste încercări de a o găsi. Problema este că înţelegem relaţiile, posesiunile şi aventurile ca pe nişte lucruri care ar avea o capacitate intrinsecă de a ne satisface, ca fiind cauza fericirii. Dar ele nu pot fi aşa ceva - pur şi simplu pentru că nu durează în timp. Toate se schimbă permanent prin natura lor şi, în cele din urmă, dispar: corpurile noastre, prietenii noştri, toate bunurile noastre, mediul înconjurător. Dependenţa noastră de lucrurile efemere şi cramponarea de fericirea efemeră pe care ne‑o oferă ne produc numai dezamăgire şi mâhnire, nu satisfacţie şi mulţumire.

Simţim fericirea pe care ne‑o dau lucrurile exterioare, dar aceasta nu ne satisface cu adevărat şi nici nu ne eliberează de problemele noastre. Este o fericire de proastă calitate, o fericire pe care nu ne putem baza şi de scurtă durată. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să renunţăm la prietenii şi la posesiunile noastre pentru a fi fericiţi. Mai degrabă ar trebui să renunţăm la concepţiile greşite despre ei şi la aşteptările noastre nerealiste cu privire la ceea ce pot face pentru noi. Nu numai că le concepem ca permanente şi apte să ne satisfacă; la rădăcina problemelor noastre se află viziunea noastră fundamental greşită despre realitate. Credem instinctiv că oamenii şi lucrurile există în şi prin ele însele, de la sine; că au o natură inerentă, o realitate obiectivă inerentă. Ceea ce înseamnă că vedem lucrurile ca având anumite calităţi ce persistă în mod natural în ele; credem că sunt, prin natura lor, bune sau rele, atractive sau neatractive. Aceste calităţi par să fie acolo, în obiectele înseşi, complet independente de punctul nostru de vedere şi de orice altceva. Credem, de exemplu, că ciocolata este prin natura sa delicioasă sau că succesul, prin natura sa, oferă satisfacţie. Dar, dacă ar fi aşa, cu siguranţă nu ar da greş niciodată în a ne oferi plăcere sau a ne satisface şi toată lumea le‑ar experimenta la fel. Această idee greşită a noastră este adânc înrădăcinată şi un rezultat al obiceiului; ne influenţează toate relaţiile şi interacţiunile cu lumea. Probabil că rareori ne întrebăm dacă modul în care vedem lucrurile este şi modul în care există de fapt, dar odată ce o facem va fi evident că imaginea pe care o avem despre realitate este exagerată şi unilaterală; că trăsăturile bune şi rele pe care le vedem în lucruri sunt, de fapt, create şi proiectate de propria noastră minte. Conform religiei budiste, există fericire de durată şi stabilă şi toată lumea are potenţialul de a o trăi. Cauzele fericirii se află în propria noastră minte, iar metodele prin care ajungem la ea pot fi exersate de oricine, oriunde, indiferent de stilul de viaţă - chiar dacă locuim în oraş, avem o slujbă de opt ore, ne ocupăm de familie sau ne jucăm în weekenduri.

Prin practicarea acestor metode - meditaţia -, putem învăţa să fim fericiţi oricând, în orice situaţie, chiar dificilă şi dureroasă. Intr‑un final, ne putem elibera de probleme precum nemulţumirea, furia şi anxietatea şi, până la urmă, conştientizând modul real în care există lucrurile, vom elimina complet chiar sursa tuturor stărilor mentale deranjante, astfel încât să nu mai apară niciodată.

Ce este mintea?

Mintea, sau conştiinţa, este inima teoriei şi practicii budiste, iar cei care meditează au investigat‑o şi au folosit‑o, în ultimii 2.500 de ani, ca pe un mijloc de a transcende o existenţă nemulţumitoare şi de a dobândi o stare de pace perfectă. Se spune că orice fericire, obişnuită sau sublimă, este obţinută prin înţelegerea şi transformarea propriilor noastre minţi. Mintea este un tip de energie non‑fizică, iar funcţia sa este de a şti, de a experimenta. Este conştientizarea înseşi. Este limpede prin natura sa şi reflectă tot ce experimentează, aşa cum un lac nemişcat reflectă munţii şi pădurile din jur. Mintea se schimbă de la un moment la altul. Este un continuum fără început, ca un izvor ce curge permanent; momentul anterior al minţii determină prezentul moment al minţii, care determină următorul moment al minţii şi tot aşa. Este numele general dat totalităţii experienţelor noastre conştiente şi inconştiente: fiecare dintre noi este centrul unei lumi de gânduri, percepţii, sentimente, amintiri şi vise - toate acestea sunt mintea.

Mintea nu este un lucru fizic care are gânduri şi sentimente; ea este chiar acele experienţe. Fiind non‑fizică, este diferită de corp, deşi mintea şi corpul sunt interconectate şi interdependente. Mintea - conştiinţa - este purtată prin corpul nostru de energii fizice subtile, care ne controlează şi mişcarea, şi funcţiile vitale. Această relaţie explică de ce, de exemplu, boala şi disconfortul fizic ne pot afecta starea mentală şi de ce, la rândul lor, atitudinile mentale pot şi să cauzeze, dar şi să vindece problemele fizice.

Mintea poate fi comparată cu un ocean, iar evenimentele mentale trecătoare precum fericirea, iritarea, fanteziile şi plictiseala cu valurile care se ridică şi coboară pe suprafaţa lui. Aşa cum valurile se disipează dezvăluind nemişcarea adâncurilor oceanului, tot astfel este posibil să ne calmăm agitaţia minţii, dezvăluindu‑i pura limpezime naturală. Abilitatea de a realiza acest fapt se află în interiorul minţii înseşi, iar cheia pentru a accesa mintea este meditaţia.

2. Ce este meditaţia?

Supunerea minţii şi aducerea ei la înţelegerea corectă a realităţii nu este o sarcină uşoară. Aceasta necesită un proces lent şi treptat de ascultare şi de citire a explicaţiilor minţii şi a naturii lucrurilor; de gândire şi de analizare atentă a acestor informaţii; şi, în final, de transformare a minţii prin meditaţie.

Mintea poate fi împărţită în conştiinţa simţurilor - văz, auz, miros, gust şi pipăit - şi conştiinţa mentală. Conştiinţa mentală variază de la experienţele noastre cele mai brute de furie sau dorinţă, de exemplu, până la nivelul subtil al nemişcării şi clarităţii desăvârşite. Include procesele noastre intelectuale, sentimentele şi emoţiile noastre, amintirile şi visurile noastre.

Meditaţia este o activitate a conştiinţei mentale. Implică o parte anume a minţii care observă, analizează şi gestionează celelalte părţi ale minţii. Meditaţia poate lua multe forme: concentrarea unidirecţională asupra unui obiect (intern), încercarea de a înţelege unele probleme personale, generarea unei iubiri vesele pentru întreaga umanitate, rugăciunea în faţa unui obiect de devoţiune sau comunicarea cu propria înţelepciune interioară. Scopul ei suprem este să trezească un nivel foarte subtil al conştiinţei şi să‑l folosească în descoperirea realităţii, direct şi intuitiv. Această conştientizare directă, intuitivă despre cum sunt lucrurile, combinată cu dragostea şi compasiunea pentru toate fiinţele, este cunoscută drept iluminare şi reprezintă rezultatul final al practicii budiste Mahayana. Scopul atingerii ei - şi forţa călăuzitoare a întregii practici - este acela de a‑i ajuta şi pe alţii să o atingă.

Termenul tibetan pentru meditaţie, gom, înseamnă literal "a deveni familiar". Ceea ce apare în minţile noastre sunt lucrurile cu care suntem cel mai familiarizaţi. Dacă atunci când cineva ne tratează fără bunăvoinţă sau fără respect ne simţim imediat răniţi sau furioşi, este pentru că acestea sunt reacţiile cu care suntem cel mai familiarizaţi sau obişnuiţi. Meditaţia budistă presupune să ne familiarizăm mintea cu stările pozitive precum dragostea, compasiunea, răbdarea, serenitatea şi înţelepciunea, astfel încât acestea să devină mai naturale şi spontane. Astfel, când vom întâlni o persoană lipsită de bunăvoinţă sau ostilă, e mai probabil că vom rămâne calmi şi răbdători şi chiar vom simţi compasiune pentru ea.

Există multe tehnici de meditaţie; fiecare tehnică are funcţii şi beneficii specifice şi fiecare este o parte a structurii prin care ne vom aduce mintea la o viziune mai realistă asupra lumii. Cel mai bine ar fi să începem prin a spune ce nu este meditaţia, deoarece există multe neînţelegeri în acest sens. În primul rând, meditaţia nu este o activitate a corpului: nu este doar o chestiune de a sta într‑o anumită postură sau de a respira intr‑un anumit fel şi nici nu se realizează cu scopul de a trăi senzaţii corporale plăcute. Este mai degrabă o activitate a minţii, realizată cu scopul de a transforma mintea, pentru a o face mai pozitivă. Deşi cele mai bune rezultate se obţin, de obicei, când medităm aşezaţi într‑un loc liniştit, putem medita şi într‑un mediu zgomotos, când muncim, când mergem pe jos sau cu autobuzul şi când gătim cina. Un călugăr tibetan a realizat ce înseamnă vacuitatea în timp ce tăia lemne, iar altul a ajuns la concentrarea într‑un singur punct a minţii1 în timp ce făcea curăţenie în camera maestrului său.

În primul rând, învăţăm să dezvoltăm starea mentală meditativă prin practica formală, aşezaţi, dar odată ce ne descurcăm bine, putem adopta un stil mai liber şi mai creativ şi putem genera această stare mentală oricând, în orice situaţie. Deja, meditaţia a devenit un mod de viaţă. Meditaţia nu este ceva străin sau nepotrivit pentru mintea occidentală. Există diferite metode practicate în diferite culturi, dar toate împărtăşesc principiul comun al minţii care pur şi simplu devine familiară cu stările pozitive, benefice. Iar mintea oricărei persoane, orientală sau occidentală, are aceleaşi elemente şi experienţe de bază, aceleaşi probleme de bază - şi acelaşi potenţial.

Meditaţia nu înseamnă detaşare sau fugă. De fapt, ea înseamnă să fim total sinceri cu noi înşine: să ne uităm bine la ceea ce suntem şi, pornind de aici, să devenim mai pozitivi şi mai utili nouă înşine şi altora. Mintea are atât aspecte pozitive, cât şi negative. Printre aspectele negative - tulburările noastre mentale sau, destul de literal, iluziile - se numără gelozia, furia, dorinţa, mândria etc. Acestea apar din înţelegerea greşită a realităţii şi din cramponarea obişnuită de modul în care vedem lucrurile. Prin meditaţie ne putem recunoaşte greşelile şi ne putem ajusta mintea pentru a gândi şi reacţiona mai realist, mai onest.

Scopul final, iluminarea, este unul pe termen lung. Dar meditaţiile realizate cu acest scop în minte pot şi chiar au beneficii enorme pe termen scurt. Pe măsură ce imaginea noastră încremenită a realităţii se înmoaie, dezvoltăm o imagine de sine mai pozitivă şi mai realistă, devenind astfel mai relaxaţi şi mai puţin anxioşi. Învăţăm să avem mai puţine aşteptări nerealiste faţă de oamenii şi lucrurile din jurul nostru şi, ca atare, să le întâmpinăm cu mai puţină dezamăgire; relaţiile se îmbunătăţesc şi viaţa devine mai stabilă şi mai satisfăcătoare.

Dar nu uitaţi, obiceiurile de o viaţă pier greu. Chiar şi să ne recunoaştem furia şi gelozia este dificil, darămite să facem efortul de a ne înfrâna vechiul flux familiar de sentimente sau de a analiza cauzele şi rezultatele sale. Transformarea minţii este un proces lent şi treptat. Este o chestiune ce ţine de descotorosirea, încetul cu încetul, de obişnuinţele instinctive, dăunătoare şi de "familiarizarea" cu obiceiurile care aduc în mod necesar rezultate pozitive - pentru noi şi pentru ceilalţi. Există multe tehnici de meditaţie, dar, conform tradiţiei tibetane, toate pot fi clasificate în două categorii: meditaţia stabilităţii şi meditaţia analitică.

Meditaţia stabilităţii

În general, acest tip de meditaţie este utilizat pentru a dezvolta concentrarea şi, în cele din urmă, pentru a ajunge la o stabilitate durabilă a minţii (în sanscrită: shamata), un tip special de concentrare care îi permite persoanei să rămână focalizată pe obiectul dorit, atât timp cât doreşte, în timp ce trăieşte o stare de fericire supremă, claritate şi pace. Concentrarea şi calmul durabil sunt necesare pentru orice intuiţie reală şi durabilă şi pentru orice transformare a minţii. În meditaţia stabilităţii, învăţăm să ne concentrăm pe [un singur] lucru - respiraţia, esenţa propriei minţi, un concept, o imagine vizualizată - fără întrerupere.

Concentrarea fără întrerupere este exact opusul stării noastre mentale obişnuite. Dacă te întorci spre interior pentru câteva momente, vei observa că mintea sare de la un lucru la altul: un gând referitor la ce vei face mai târziu, un sunet de afară, un prieten, ceva care s‑a petrecut mai devreme, o senzaţie fizică, o ceaşcă de cafea. Nu este nevoie să spunem niciodată minţii "Gândeşte!" sau "Simte!". Ea este tot timpul ocupată cu ceva, rulând cu viteză, consumându‑şi mereu propria energie.

Cu o astfel de minte împrăştiată şi de necontrolat, există puţine şanse de succes în orice am face, indiferent că este vorba de a‑ţi aminti un număr de telefon, de a pregăti masa sau de a conduce o afacere. Şi cu siguranţă, fără concentrare, meditaţia reuşită este imposibilă.

Meditaţia stabilităţii nu este uşoară, dar este esenţială pentru aducerea minţii sub control. Deşi dezvoltarea concentrării unidirecţionale propriu‑zise şi a calmului durabil constituie practica celor care meditează permanent, nu trebuie să ne retragem în munţi pentru a experimenta beneficiile acestui tip de meditaţie: chiar şi în viaţa zilnică de la oraş ne putem dezvolta o concentrare bună, realizând regulat zece sau cincisprezece minute pe zi de meditaţie a stabilităţii (de exemplu, meditaţia asupra respiraţiei, p. 53). Poate aduce o senzaţie imediată de spaţialitate şi ne permite să vedem mecanismele minţii noastre mai clar, atât în timpul meditaţiei, cât şi în tot restul zilei.

Meditaţia analitică

Acest tip de meditaţie are ca scop dezvoltarea intuiţiei, sau a înţelegerii corecte a modului în care lucrurile sunt în realitate, şi, finalmente, de a dobândi o capacitate de discriminare specială (în sanscrită: vipashyana), care vede natura supremă a lucrurilor. Meditaţia analitică pune în joc gândirea creativă, intelectuală şi este crucială pentru dezvoltarea noastră: primul pas către obţinerea oricărei intuiţii adevărate este înţelegerea conceptuală a ceea ce sunt lucrurile. Această claritate conceptuală se transformă într‑o convingere fermă care, atunci când este combinată cu meditaţia stabilităţii, aduce o cunoaştere directă şi intuitivă.

Totuşi, chiar înainte de a putea "şti cum sunt lucrurile de fapt", trebuie mai întâi să identificăm concepţiile noastre greşite. Utilizând gândirea clară, pătrunzătoare, analitică, dezvăluim complexităţile tiparelor noastre atitudinale şi comportamentale. Treptat, putem elimina acele gânduri, sentimente şi idei care ne aduc nefericire nouă şi celorlalţi, iar în locul lor să cultivăm gânduri, sentimente şi idei care ne aduc fericire şi pace. În acest fel, ne familiarizăm cu realitatea cauzei şi a efectului, de exemplu - că experienţele noastre prezente sunt rezultatul acţiunilor noastre trecute şi cauza experienţelor noastre viitoare -, sau cu faptul că toate lucrurile sunt lipsite de o natură inerentă. Putem medita punct cu punct asupra beneficiilor răbdării şi a dezavantajelor furiei; asupra valorii dezvoltării compasiunii; asupra bunătăţii altora.

Într‑un fel, o şedinţă de meditaţie analitică este o şedinţă de studiu intensiv. Totuşi nivelul gândirii conceptuale pe care îl putem atinge în timpul acestor meditaţii este mai subtil şi ca atare mai puternic decât gândurile noastre din viaţa de zi cu zi. Deoarece simţurile noastre nu sunt bombardate de freneticul aport informaţional obişnuit, suntem capabili să ne concentrăm mai intens şi să dezvoltăm o sensibilitate ajustată la dinamica minţii noastre.

Meditaţia analitică poate fi folosită şi ca o formă de terapie cu sine. Lama Yeshe spunea că "fiecare dintre noi ar trebui să‑şi cunoască mintea; ar trebui să deveniţi propriii psihologi". Când avem o problemă sau ne simţim tulburaţi emoţional, ne putem aşeza şi calma mintea prin câteva minute de meditaţie asupra respiraţiei. Apoi, detaşându‑ne de gânduri şi emoţii, putem încerca să înţelegem ce se petrece. "Ce fel de gânduri îmi trec prin minte? Ce emoţii apar?" În spaţiul calm şi clar al meditaţiei, ne va fi mai uşor să recunoaştem care este eroarea gândirii noastre şi să o rectificăm, oferindu‑i idei mai realiste şi mai benefice învăţate din studiul şi practica noastră spirituală.

Unii oameni cred că meditaţia este în mod necesar o meditaţie a stabilităţii sau unidirecţională şi că, atunci când medităm, mintea noastră ar trebui eliberată de toate gândurile şi conceptele. Nu este aşa: meditaţia unidirecţională nu este singurul tip de meditaţie care există, iar gândurile şi conceptele, dacă sunt folosite cu pricepere, joacă un rol crucial în transformarea pozitivă a minţii noastre. La rădăcina problemelor şi confuziei noastre se află concepţii greşite despre realitate, iar singura cale de a ne elibera de ele este de a le identifica şi transforma mai întâi prin intermediul meditaţiei analitice. Rămânând concentraţi unidirecţional asupra acestor noi intuiţii, îi permitem minţii să se familiarizeze pe deplin şi profund cu ele. În acest fel, are loc transformarea reală, de durată a minţii.

Meditaţiile stabilităţii şi cea analitică sunt, aşadar, complementare şi pot fi utilizate împreună într-o singură şedinţă. Când medităm asupra vacuităţii, de exemplu, analizăm obiectul (vacuitatea), utilizând informaţiile pe care le‑am auzit sau citit, precum şi propriile noastre gânduri, sentimente şi amintiri.

La un moment dat, apare o experienţă intuitivă sau o convingere despre obiect. În acel moment, ar trebui să încetăm a mai gândi şi să ne focalizăm atenţia asupra sentimentului, cât mai mult posibil. Ar trebui să ne scufundăm mintea în acea experienţă. Când sentimentul se estompează, putem fie să ne continuăm analiza, fie să încheiem şedinţa.

Această metodă de combinare a celor două tipuri de meditaţie determină mintea să devină efectiv una cu obiectul meditaţiei. Cu cât este mai mare concentrarea noastră, cu atât va fi mai profundă pătrunderea intuitivă [în respectivul obiect]. Trebuie să repetăm acest proces iar şi iar, având ca obiect tot ce vrem să înţelegem, astfel încât să ne transformăm intuiţia în experienţă propriu‑zisă.

De asemenea, [diferitele metode de] meditaţie a stabilităţii, precum meditaţia asupra respiraţiei, vor decurge mai bine dacă se utilizează anumite mijloace abile. Când ne aşezăm pentru meditaţie, ar trebui să începem prin examinarea stării noastre mentale şi clarificarea motivului pentru care o practicăm, ceea ce implică gândirea analitică. În timpul meditaţiei în sine, am putea constata că este deosebit de dificil să ne concentrăm; în astfel de momente este bine să analizăm câtva timp problema, apoi să re‑orientăm mintea asupra respiraţiei. Iar uneori este util să ne verificăm mintea în timpul meditaţiei ca să fim siguri că nu s‑a lăsat prinsă în reverii, ci face ceea ce trebuie să facă.

Meditaţiile din această carte sunt împărţite în patru secţiuni. Prima dintre ele, Meditaţia asupra minţii, include trei tehnici care ajută la dezvoltarea conştientizării minţii înseşi. Meditaţia asupra respiraţiei (numită adesea meditaţia mindfulness sau prezenţă conştientă) este, în principal, o practică a stabilităţii care utilizează respiraţia ca obiect al concentrării. Începătorii sunt sfătuiţi să pornească mai întâi cu această practică, deoarece calmează mintea, permiţându‑ne să vedem mai limpede cum funcţionează.

Celelalte meditaţii din această secţiune folosesc la dezvoltarea unei conştienizări a naturii clare a minţii, a lipsei începutului şi continuităţii minţii. Toate tehnicile implică atât stabilitatea, cât şi analiza.

Următoarea secţiune, Meditaţiile analitice, oferă unsprezece tehnici de examinare şi analizare a presupunerilor noastre cu privire la modul cum există lucrurile, la viaţă, la moarte, la suferinţă şi la compasiune; şi, în final, sfaturi despre cum să facem faţă energiei negative în viaţa de fiecare zi. Dacă abia acum învăţaţi să vă încetiniţi mintea prin, să spunem, meditaţia asupra respiraţiei, s‑ar putea să nu vă simţiţi pregătiţi să abordaţi niciunul dintre aceste subiecte în meditaţia forma lă; totuşi simpla lectură a acestei secţiuni vă oferă suficientă hrană pentru gândire.

Următoarea este secţiunea despre Meditaţiile de vizualizare: cinci tehnici prezintă vizualizarea aşa cum este ea utilizată în practica tantrică Vajrayana; toate combină stabilitatea şi analiza. Ultima secţiune a corpusului principal al cărţii, Rugăciunile şi alte practici devoţionale, include alte câteva meditaţii, precum şi rugăciuni şi alte practici. Este important să o luaţi încet şi să adoptaţi metode noi numai când sunteţi pregătiţi. Nu are niciun rost să încercaţi să faceţi meditaţii care par ciudate sau complicate sau al căror scop nu vă este clar. Este preferabil să rămâneţi la o metodă sau două ale căror beneficii le puteţi simţi.

Totuşi fiecare secţiune a acestei cărţi este o parte integrantă a dezvoltării spirituale echilibrate şi un pas pe o cale vastă şi profundă. De exemplu, majoritatea meditaţiilor analitice vin din tradiţia căii gradate (în tibetană: lamrim), o serie bine organizată de subiecte ce trebuie învăţate, contemplate şi integrate prin experienţă directă, un proces care ne aduce din starea noastră prezentă de neiluminare la împlinirea potenţialului nostru de perfecţiune: iluminarea. (Pentru mai multe informaţii despre calea treptată, vezi lista de lecturi recomandate de la sfârşitul cărţii.)

Prin studiu şi practică atentă şi răbdătoare, veţi învăţa să apreciaţi relaţia pe care aceste practici o au unele cu altele şi cu întregul parcurs.