Anotimpuri care nu se repetă

Ion Pleşa
Anotimpuri care nu se repetă
Editura Nemira, 2018



*****
Intro

Ion Pleşa, de profesie informatician, s-a născut la Mindszent (Ungaria) pe 26 august 1956. A debutat în 1983 în revista Luceafărul, cu poezii remarcate de Geo Dumitrescu. Până în 1989, a continuat să publice poezii în revistele vremii, iar după anul 2000 a mai avut apariţii sporadice în mediul online, pe site-urile respiro.org şi liternet.ro. În 2012, a urmat un curs de creative writing susţinut de Marius Chivu şi Florin Iaru. A debutat în proză în anul 2013, în antologia Ficţiuni reale (coord. Florin Piersic Jr., Editura Humanitas), continuând apoi să participe, cu texte, la întâlnirile de la Creative Writing Sundays. Două dintre povestirile sale au fost publicate în revista de proză scurtă iocan, numerele 1 (2016) şi 5 (2018). Anotimpuri care nu se repetă reprezintă debutul său în volum.

*

Întâmplări de familie şi secvenţe din viaţă, despărţiri, vise, regrete şi supravieţuiri se oglindesc în povestirile cuprinse în acest volum. Seara de dinaintea emigrării unei familii în Israel, poveşti de cazarmă, accidentul de la Cernobîl, un raport de gardă în decembrie '89, o întâlnire ratată cu foştii colegi de facultate, un tată care fuge de lângă fiul său - acestea sunt doar câteva dintre scenele care i se vor derula prin faţă cititorului când va deschide cartea lui Ion Pleşa.

"Ion Pleşa are toate avantajele unui debut târziu: şi-a delimitat clar universul, pe care îl explorează într-un stil personal, aş zice chiar inimitabil. Prozele sale au un aer comun, parte datorită temei predilecte a timpului, cu trecerile şi pierderile sale, parte scriiturii, uneori de o rară frumuseţe, blend de stranietate şi nostalgie, de introspecţie şi teatral, de lirism vag şi umor fin. Ion Pleşa are un simţ aparte pentru descrierile unor spaţii învăluite într-o obscuritate blândă şi pentru surprinderea senzaţiilor într-o lentoare muzicală, ceea ce îl face un neaşteptat blecherian. Prozele sale de familie şi de atmosferă evocă scene şi voci trecute, imagini şi amintiri în sepia ca nişte fotografii vechi în care încă se manifestă viaţa. Cartea sa este un minunat album de snap-uri narative." (Marius Chivu)

Ányás

Uneori, mă duceam duminica la părinţii mei. În acea zi, în drum spre casa lor, m-am oprit la parterul unui bloc să-mi iau un covrig, dar în magazinul cu vedere la stradă tocmai se produsese o pană de curent şi vânzătoarea a profitat de pauză să-şi aprindă o ţigară. Nu puteam să aştept, aşa că am plecat lăsând două persoane la coadă. Să aud văicăreli, ar fi fost inutil şi de fleacuri eram sastisit.

La cei cincizeci şi ceva de ani pe care îi aveam, nu era de mirare că îmi petreceam câteodată weekendul cu ai mei, fără să mai consider asta o obligaţie. Nu mă mai deranja că auzeam aceleaşi sfaturi, nici că trebuia să vorbesc mai rar şi era nevoie să repet unele cuvinte, îndepărtasem orice reproş pe care inflexibilitatea lor m-ar fi făcut să-l rostesc cu ceva vreme în urmă.

Mi se părea că, atâta timp cât ei vor fi în viaţă, îmi va fi la îndemână să aflu un punct de reper în amestecul de senzaţii, experienţe şi gânduri pe care fiecare vârstă mi le livrase, care nu încetau să crească şi să se prindă într-un vârtej tot mai puternic. Nu ştiu dacă această explicaţie era masca unui egoism, o formă de pseudo-dependenţă sau unul dintre puţinele lucruri care îmi serveau ca mărturie că eul nu este şi el o alcătuire de elemente variabile care se combină neîncetat.

Dacă în adolescenţă mi se întâmplase deseori să răscolesc fascinat pozele din tinereţea părinţilor mei, găsite una peste alta aruncate într-o cutie, dormind în cine ştie ce sertar, să mă minunez de expresiile lor necunoscute ca de o dovadă că trecusem cu toţii prin acelaşi ţinut, acum varietatea aceasta avea ceva liniştitor, o foloseam ca să îmi cristalizez gândurile. Iar întâlnirile noastre de duminică deveniseră un bun prilej de afirmare a continuităţii după care tânjeam.

Am ajuns la ei cum era prevăzut şi, după câteva schimburi de cuvinte, le-am dezvăluit motivul vizitei: voiam să profit de împrejurare ca să instalez vechiul meu calculator pe comoda din sufragerie, lângă vitrina cu milieuri şi bibelouri, cu intenţia să le arăt rezultatul căutărilor mele, care credeam că i-ar fi putut interesa. Nu le-am spus dinainte, însă, despre ce era vorba, preferând să aştept eventualele lor reacţii la fiecare fotografie în parte.

Când totul a fost gata, tata s-a apropiat molcom de dihania de metal, ţinând capul puţin aplecat într-o parte în timp ce îşi potrivea ochelarii mai bine pe nas, iar mama a venit direct în spatele scaunului meu, aşezându-şi mâinile pe spetează. Se lăsase o linişte plăcută, doar de pe balcon se auzea ciripitul celor doi peruşi. Am pornit programul, şi, după nişte apăsări de taste, navigam pe net încercând să las un interval între imaginile care se succedau, căutam să le uşurez acomodarea cu acest mediu de comunicare. Eram pregătit să le explic cum ajunsesem la fiecare cadru. Trecuseră puţine secunde când, fără vreun preambul, în dreptul unui instantaneu de vacanţă, un strigăt a spart amiaza acelei duminici.

Ányás! Ányás! Ányás!

Un ţipăt de regăsire. De trei ori, ca după un legământ, ca după o recunoaştere, cu oroarea celui trezit dintr-un coşmar încă viu. Chemarea venea de la femeia care stătea lângă mine, fata care privea cum apele râului îl înghit pe băiatul pe care îl iubise, pe care nu încetase să-l iubească în continuumul fiinţei, căci nu mai conta, cei şaizeci de ani scurşi nu îi distruseseră elanul, combustia nu se oprise, flacăra fusese ascunsă, înregistrată undeva, şi acum, de parcă cineva ar fi suflat în cenuşă, focul se trezise cu ardoare în bătrâna de lângă mine, care privea neputincioasă monitorul.

Trecutul trăia paralel cu prezentul, şi disperarea strălucea precum o lamă de oţel mânuită de o fantomă. Noi, martorii, ne aflam în afara ei, prinşi într-o privelişte oarecare, lângă un cot de apă şi o limbă de nisip unde nu se zărea nimic, nicio mişcare. În prim-plan, Tisa părea în întregime o vietate domesticită, dar cumva episodul acela se derulase din nou, de parcă trecuseră doar câteva milisecunde de la un fapt petrecut la o distanţă de câteva vârste bune în urmă.

Printr-o întâmplare, o dimensiune a universului se comprimase ca un arc, descoperind trăirile izbucnite demult, cu aceeaşi intensitate a clipei ca atunci când băiatul fusese înghiţit de o bulboană. Abis din care nu rămăsese nicio urmă, de parcă nici n-ar fi existat vreodată şi după care n-ar mai fi fost cu putinţă o altă emoţie asemănătoare.

Ányás! Ányás! Ányás!

Strigătul mamei fusese plin, fără ezitare, imediat. Al ei. Al ei. Nu îl chemase pe nume, numise spaţiul, toată amintirea acelui loc care îi cuprindea. Uitasem cum se numeşte băiatul de cincisprezece ani, îmi povestise odată de prietenul din adolescenţă care se înecase în timp ce erau împreună, cu un grup de copii veniţi să se scalde. Îmi vorbise mai demult de asta ca de una dintre întâmplările care îi marcaseră tinereţea.

Unul dintre acele evenimente esenţiale pe care le auzi din cea mai credibilă sursă, făcând posibilitatea de a nu te fi născut palpabilă şi cumplit de firească, ca rotirea a două jumătăţi de cerc care se urmăresc, ca doi copăcei porniţi din acelaşi trunchi, crengile unuia lovind neaşteptat realitatea, umbrele celuilalt legănându-se peste cimitirul de apă.

Ne-am întors, eu şi tata, de la imaginea de pe ecran, mâinile nu atingeau suprafaţa mată. După tăcere, lumina devenise mai rece. Ştiam că durerea femeii nu se va domoli şi compasiunea ar fi fost gratuită, nopţile după furtună sunt ca un şirag de mătănii. Dacă ar fi putut, ar fi cântat să înduplece soarta, ar fi vrăjit sălaşul din adâncuri să readucă respiraţia unui trup. Strigase şi glasul ei se auzise precum unicul moment adevărat pentru făpturile care orbecăie, cei cărora nicio amintire nu avea să le dăruiască o aşa de preţioasă speranţă.

Ányás! Ányás!

Ecoul trecu pentru ultima oară şi atunci ne-am plecat uşor capetele.

Şeherezada din pustă

Tata era un om plin de viaţă, căruia îi plăcea să fie în centrul atenţiei. Spunea glume, ştia să joace şi să întreţină atmosfera la petreceri, avea o voce puternică şi o memorie atât de bogată, că putea să cânte o sută de melodii una după alta, doar cu o pauză de un pahar. Odată, când s-a întors cu chef de la o nuntă, a vrut să ştie pe cine iubesc eu mai mult, pe el sau pe mama. "Pe mama", i-am spus fără să mă gândesc prea mult. Nu ştiu de ce s-a supărat brusc şi m-a tras de mână, împingându-mă spre ieşire, afară, în curtea acoperită de zăpadă. "Atunci să stai acolo!", mi-a zis închizând uşa.
- Şi ce-ai făcut? Ce s-a întâmplat, cum l-ai iertat după aceea? Datorită lui am reuşit să îmi fac un rost în viaţă. Când tata, copil fiind, terminase clasa a şasea, învăţătorul a venit la părinţii lui rugându-i să-l lase să urmeze şcoala în continuare, pentru că este un elev silitor. Iar bunicul meu i-a spus că da, îşi dă acordul, dacă primeşte la schimb un băiat cu aceeaşi putere de muncă şi la fel de priceput în treburile gospodăriei.

Aşa a fost cu tata, şi eu asemeni lui, după ce terminasem primele opt clase, ajunsesem la aceeaşi răscruce, voiam să învăţ mai departe, asta ar fi fost singura şansă să scap de munca oarbă a câmpului. Totul a depins de el şi s-a petrecut repede. Mai aveam o zi până la examenul de admitere şi ei nu acceptau să plec la gimnaziu, deoarece după război pierdusem tot şi eram săraci. Plânsesem toată noaptea. Mama, în special, era împotrivă. Printre străini, spunea ea, nu o să fie nimeni să mă ajute. Ceea ce s-a şi dovedit adevărat, până la un punct. Însă, în acel moment, nu aveam de ales. De aceea eram disperată, noroc că în zori a venit tata la mine şi m-a întrebat direct, de parcă am fi continuat discuţia avută cu o seară înainte: "Tu chiar vrei să mergi? Ştii ce te aşteaptă?".

N-am stat să mâncăm, trecuse de şase dimineaţa, iar trenul ar fi trebuit să ajungă în cinşpe minute. Am plecat fără să îmi iau rămas-bun de la Pista, fratele meu, care dormea încă. După ce am trecut de strada noastră, am tăiat două uliţe, am traversat şoseaua şi am luat-o pe lângă cărarea paralelă cu şinele. Calea ferată împărţea comuna în două, casa noastră se afla în partea de sus a aşezării, în zece minute ajungeai la drumul principal ce ducea spre oraş.

Când ne-am apropiat de staţie, am văzut puhoiul de lume revărsat peste peroane şi linii. Un singur tren intrase în gară şi fusese degrabă înconjurat de mulţimea care luase cu asalt vagoanele, scările şi acoperişurile, nu era chip să urcăm. Tata s-a întors către mine şi iar, de parcă ar fi ştiut răspunsul, dar vrând să audă vibraţia vocii mele, mi-a spus: "Putem să mergem pe jos. O să rezişti?"

De fapt, lui ar fi trebuit să-i fie adresată îndoiala. Ieşise de două săptămâni din spital, după ce un glonţ rătăcit îi nimerise pieptul, plecase singur cu căruţa la câmp când s-a petrecut nenorocirea. Noroc cu Csillag, calul nostru, care a înţeles că s-a întâmplat ceva neobişnuit pentru că hăţurile se lăsaseră şi n-a mai auzit vocea care îl mânase până atunci. Fără să-i spună nimeni, Csillag s-a întors de capul lui şi uşor, uşor l-a dus pe tata înapoi acasă, unde l-am găsit în faţa porţii, căzut în căruţă.

În '46, războiul se terminase, doar că apăruse aşa, de nicăieri, rătăcit, un glonţ bezmetic. Nu se înţepenise într-un trunchi de pom, nu se oprise într-un zid de casă, se înfipsese într-un om, strategic, undeva între inimă şi plămân. Din fericire, tata se refăcuse surprinzător de repede, avea o neînduplecare care îl ajutase, dar drumul nostru era lung şi el se sprijinea încă într-un baston. Se deplasa uşor legănat, încercând totuşi să rămână, cum făcea de obicei, cu spatele drept, ţanţoş, privind înainte. Am lăsat gara în urmă, trebuia doar să nu ne abatem de la şoseaua paralelă cu digul Tiszei. Oraşul Szeged se afla la vreo treizeci şi cinci de kilometri depărtare.

La început fuseseră doar oameni răzleţi alături de noi, apoi, pe nesimţite, spaţiul se populase de lume, de căruţe, de vuiet, de roabe, biciclete şi tancuri, mamuţii înfricoşători de oţel. Treceam pe lângă familii plecate probabil la rude, refugiaţi sau pur şi simplu oameni mergând dintr-o parte în alta, alături de pâlcuri de soldaţi ruşi bântuind cu cine ştie ce scop. Praful începuse să se ridice odată cu discul de foc, căldura lui august ne urmărea neclintit, aveam numai o sticlă cu apă şi nişte piersici, ignoram nevoia de a mânca. Noroc că ne-am oprit pe la nouă la Ányás, ferma unde tata fusese argat, acolo locuia un văr de-al mamei, el şi soţia lui ne-au poftit să împărţim gustarea cu ei: roşii, brânză, slănină şi pâine.

În scurt timp am pornit iar prin soarele care ocupase tot pământul. Am trecut prin trei sate, pe lângă case şi curţi de unde ne-au lătrat câinii, pe lângă un cimitir, mai departe, tot mai departe, înaintând paralel cu ţarina părăsită, pe lângă grădini sau aşezări oarecare, am băut toată apa, am mers în tăcere până ce umbrele noastre au dispărut definitiv. Călătoria părea fără sfârşit, pentru că oricât ne-am fi mişcat, imaginile câmpiei nu se schimbau prea mult, şiruri de plopi, spinul vântului şi uneori cumpăna unei fântâni. O ţineam pur şi simplu înainte, mergeam din inerţie, se împlinise mijlocul zilei când, în sfârşit, am simţit sub picioare structura metalică a podului care se arcuia la intrarea-n oraş. Tata ştia locurile şi, chiar dacă mai aveam de umblat prin căldura apăsătoare, străzile începuseră să se aştearnă cu rost, să conducă spre centru, să se umple de zumzet şi forfotă.

Mi-am dat seama că am ajuns la destinaţie după cei câţiva oameni cu copii strânşi în curtea mare din faţa unei clădiri maiestuoase, din vecinătatea unei catedrale cu două turle albe, înalte. Cum se spunea, înalte să se vadă până unde ar putea să se reverse Tisza la inundaţie.

Ceasul catedralei ne arăta că trecuse de unu, când am găsit sala unde se desfăşura examinarea, comisia tocmai se pregătea de plecare, tata a deschis larg uşa şi am intrat amândoi. Se vedea că veneam de la drum lung aşa cum am dat buzna, plini de praf şi bătuţi bine de soare. Profesorii s-au aşezat din nou pe scaune şi m-au poftit în bancă pentru întrebări. Astfel am fost admisă la gimnaziu, ultima elevă din serie, la maici, ele ţineau şcoala.
- Ei, de ce nu-i spui toată povestea până la capăt, că nu s-au terminat necazurile? a spus tatăl lui Daniel, rotunjindu-şi bucuros ochii, el, care mai auzise întâmplarea, dar nu se săturase să o asculte.

Nu, nu s-au terminat. După ce am ieşit din sala unde avusese loc examinarea, trebuia să ne asigurăm de cazare. Tata avea un unchi înstărit care trăia cu soţia sa într-un bloc, undeva aproape de gimnaziu. La ei ne-am dus prima oară. Omul a fost de acord să mă primească, tata îi spusese că urma să îi aducă periodic produse de la ţară, ca să mă poată ţine fără probleme. Nu ştiu însă de ce, la plecare, când lucrurile păreau lămurite, unchiul a vrut să mai afle ceva. "Dar bineînţeles că mănâncă mult, e o copilă în creştere, ce vorbă este asta?", a zis tata cu indignare şi m-a luat de mână, întorcând spatele familiei înstărite.

Am căutat în continuare la o rudă mai necăjită, o verişoară din partea mamei. Soţul îi murise în război şi ea trăia cu cei doi copii, un băiat şi o fată, pe care îi creştea singură. Femeia nu a pus întrebări, urma să stau la ei, să vieţuim cu toţii într-o singură cameră, pentru noapte mai aveau loc de o rogojină.

În toamnă, când am început cursurile, din două în două săptămâni mama îmi trimitea de-ale gurii, atât cât să îmi ajungă până la următorul pachet. Însă, de îndată ce primeam alimentele, stăpâna casei mi le fura pe toate. De obicei, mă trimitea să-i fac nişte comisioane şi, când mă întorceam, nu mai era nimic, proviziile mele dispăreau. Îi găseam pe copiii ei bând apă ca după o masă copioasă, iar mie îmi rămânea doar să fac nişte turte cu făină. Auzind astea, mama îmi spusese să renunţ, să mă întorc la ei, să nu mă mai chinui cu foamea şi nici cu păduchii pe care îi luasem de la soldatul rus care dormise două săptămâni în bucătărie, că au trebuit să-mi ardă hainele, să mă tundă la chelie şi să mă dea cu gaz pe cap, de au râs fetele din clasă când m-am întors la cursuri şi m-au văzut.
- Ce oameni răi! Şi pe unchiul cel înstărit l-ai mai văzut, ce s-a întâmplat după aceea? a întrebat Daniel.

Aa, şi asta e o poveste, stai să vezi. Unchiului ăstuia îi plăcea tocmai vinul vărului meu de la Ányás de care ţi-am spus, îşi făcuse un obicei şi venea sâmbetele în vizită la el, neinvitat. Gazdele i-au întins la început masa, cum se obişnuieşte între rude, luau o găină din coteţ şi o găteau pentru unchiul şi mătuşica, să aibă după ce să ciocnească. După câteva astfel de situaţii văru-meu se cam săturase, asta ne-a spus el mai târziu, lămurindu-ne cum a scăpat de obligaţie. Atunci când s-a pomenit iar cu ei, înainte să ia o altă orătanie să-i facă felul, s-a dus întâi în hambar, unde ţinea sculele de reparat în gospodărie. De acolo a luat nişte cuie pe care le-a pus în buzunar. Apoi a tăiat găina, şi soţia sa s-a ocupat mai departe de gătit. Când apa a început să fiarbă, în loc de mirodenii, omul a aruncat pumnul de cuie în oala aburindă. Nu te impacienta, o supă cu gust de fier nu omoară pe nimeni, doar că îţi vine să te ridici mai des de pe scaun.

Bătrâna a tăcut, a săltat puţin din umeri, vrând să sublinieze un lucru care i se părea evident. Atunci Daniel a ridicat ochii spre peretele din colţul camerei, în ramă era prinsă fotografia unei adolescente îmbrăcate într-o uniformă de şcoală, având faţa îndreptată spre aparat, dar căutând cu privirea în spatele fotografului.

Staţi că mai am - speriată parcă de liniştea care se aşternuse, vocea femeii a continuat cu aceeaşi determinare -, să vă spun şi de celelalte. De calul negru cu stea albă în frunte care necheza râzând la noi, după ce descopeream, când ne întorceam de la câmp, că ne furase merindele din desagă. De Pircsi, vaca ce învăţase să îşi ţină clopotul strâns sub bărbie, ca să se deplaseze fără să o aud, şi care se ascundea atât de bine când ar fi fost timpul să plecăm acasă, că trebuia să o caut prin toate tufişurile şi coclaurile, sau de harnicele căpriţe care au mestecat muşcatele din grădină, de a trebuit să aruncăm trei zile la rând laptele lor sângeriu, ori de porcul care sărea noaptea gardul coteţului şi se ducea să se-nfrupte din cadavrele de la cimitirul de animale, parcă ştiind că aşa nu putem să-l tăiem sau să-l vindem, sau de ciobănescul nostru, Mocskos, care a salvat-o pe mama de la îngheţ, sărindu-i pe piept şi lingând-o pe frunte când, venind într-o iarnă de la târg, se întinsese de oboseală în zăpadă.
- Ei, destul pentru azi, lasă băiatul să plece. Cu prima ocazie, o să îi spui continuarea.

Dar asta nu e nimic, nu v-am povestit despre oamenii pe care i-am cunoscut, de fratele tatei care a venit odată când eram plecaţi de acasă şi a furat zestrea mamei şi atunci ei...

Fratele meu

Locul tău în inimile părinţilor a fost deja ocupat, de la început. Nu există dezamăgire mai mare decât să constaţi că viaţa începe cu o nedreptate. Nimeni nu îţi explică de ce se întâmplă aşa. Ai vrea să crezi că iubirea rămâne aceeaşi chiar şi după ce a fost împărţită. Nu s-a furat nimic, nu e pierdută substanţa preţioasă, însă golul care s-a deschis în tine nu poate fi acoperit cu nu ştiu ce explicaţii. Unic nu ai cum să mai fii, nu ai parte de toată atenţia şi nu ai fost întrebat dacă vrei să cedezi, fie şi un centimetru din ce ţi se cuvine. Argumentele raţionale sunt jignitoare când alternativa e să renunţi. Bănuieşte vreun semen de-al tău ce furtuni de gânduri te schimbă când eşti trădat tocmai de cei care te-au adus la lumină?

Probabil această judecată sau ceva similar se petrecuse şi în sufletul fratelui meu. Fiind descendentul de sex masculin, cel care perpetuează memoria familiei, fusese îndrăgit de la naştere de noi toţi, dar acest fapt nu fusese îndeajuns pentru el. Cineva se născuse înaintea lui şi luase caimacul, beneficiase de întreaga dragoste a părinţilor când aceştia fuseseră mai tineri, mai frumoşi şi mai buni, iar lui îi rămăseseră resturile iubirii, aurul prostului. Ce poţi să dobândeşti cu atât, când cineva a furat startul, cred că şi-a zis.

Eu, deşi eram mai mare decât el cu trei ani, nu învăţasem încă să interpretez corect purtarea celor din jur, mă asemănam unui scarabeu care înaintează pe o cracă îndoită, fără să ştie că aceasta se poate rupe când te aştepţi mai puţin. Asta nu mă împiedica să-mi ocrotesc cu toată blândeţea frăţiorul, mai presus de vreun raţionament. Aveam răbdare cu el, nu mă supăram dacă plângea fără oprire, îi pregăteam mâncarea şi îi spălam lucruşoarele. Fetele îşi găsesc o alinare în aceste activităţi. Îmi spuneam: cum să nu îl îngrijesc, noi suntem de acelaşi sânge, creştem unul cu celălalt, împreună, apartenenţa aceasta nu se va risipi orice s-ar întâmpla mai departe cu noi.

Pista era de mic un copil năzdravan, ca toţi băieţii, îi plăcea să desfacă obiectele, să descopere din ce sunt făcute şi să vadă ce se ascunde în interiorul lor, având acea curiozitate care mie îmi rămăsese străină. Pe măsură ce creştea, poveştile de care îmi amintesc au început să se amestece, să capete altă turnură, nu ştiam dacă este o întâmplare sau un act premeditat când găseam florile din vază cu petalele rupte sau când roţile bicicletei se dezumflau neaşteptat de repede, ajutate de un cui înfipt cu grijă în cauciuc. Presimţeam privirea şi strâmbăturile frăţiorului meu dacă mă întorceam cu spatele, aflasem că se grăbeşte să mă pârască imediat ce fac o greşeală.

Cum am spus, părinţii se bucuraseră nespus la naşterea celui ce avea să ducă mai departe numele familiei Levente. Mai târziu, după ce am devenit matură, cu amintiri, nostalgii şi regrete, am văzut cum se aranjează totuşi înţelesurile, după o logică vagă. Cel care trece mai departe felul de a fi al unei familii, ceea ce îi uneşte, este de multe ori o altă persoană decât cea care le poartă în final numele, o fată sau poate chiar o rudă de un grad mai îndepărtat, o fiinţă care le preia ticurile, deprinderile, modul de a se poziţiona în lume, iar parte din comportamentul lor se transmite astfel nu celui mai îndreptăţit din punct de vedere genetic. Pista avea altă fire decât cea a părinţilor săi. Din naştere, de la o genă poznaşă sau ca un răspuns la educaţia primită în copilărie, căpătase un fel de a fi sălbatic, agitat şi independent. După ce crescusem alături de el, în ambianţa acelor vremuri schimbătoare, dinainte şi din timpul războiului, cam de la vârsta de doisprezece ani, el nu mai recunoscuse nicio autoritate, iar acest lucru devenise, cu trecerea vremii, din ce în ce mai vizibil. Rămăsesem eu, cea care îşi asculta supusă părinţii, fata cuminte, omul care ar fi fost de presupus să rămână cumva lângă ei, să fie în preajma lor la bătrâneţe, chiar şi după ce mi-aş fi aflat un rost.

Văzând cum este sora lui şi simţind vântul libertăţii cum suflă în pânze, pe măsură ce creştea şi devenea tot mai înalt, mezinul familiei căpătase obiceiul de a se certa tot mai des cu tata şi începuse să se revolte pe faţă împotriva oricărei constrângeri. Se dezvoltase fizic, faptul că trăiam la ţară şi eram implicaţi în muncile gospodăriei îl ajutase să dobândească forţă în braţe şi încredere că puterea aceasta îi este suficientă ca să izbândească în viaţă, ca să obţină ce îşi doreşte, un spaţiu al său. După ce prietenul meu cel mai bun se înecase în Tisa, tras în adânc de o bulboană de apă, iar noi, ceilalţi copii de diferite vârste, veniţi să ne scăldăm la râu în acea zi de vară, asistaserăm neputincioşi la dispariţia sa, fratele meu, aflând de această moarte, pufnise în râs. Păi da, ce credeai, nu ai văzut că György este pirpiriu şi nepriceput, mi-a spus-o ca un reproş, nu avea de ce să facă pe grozavul faţă de tine şi să încerce să traverseze râul înot, a încheiat discuţia pe care o purtaserăm după înmormântare.

Chiar dacă avea o conformaţie longilină, fiind la prima vedere un tip slăbuţ, Pista învăţase să înoate foarte bine, iar certurile neîncetate cu părinţii îl întăriseră, scoţându-i în evidenţă vitalitatea, dorinţa de a se impune. De îndată ce avusese ocazia, după un timp de la nenorocirea care mă marcase, mi-a arătat cum avea să decurgă în viitor relaţia dintre noi.

Aveam un grup din vecini, prieteni de aceeaşi vârstă, cu care ne întâlneam de obicei, când scăpam de acasă. Anul următor, am ajuns iar cu ei acolo, pe malul apei, unde ne duceam vara. Fratele meu nu venise cu noi, eu stăteam de ceva vreme pe plaja mică privind, râul rămăsese la fel de învolburat, căutam centrul unui contur variabil, ignorându-i pe ceilalţi când, de pe malul opus, s-a auzit un corp aruncându-se în apă. Apoi, am văzut capul fratelui meu apărând din volburi şi el săltându-se dintre valuri ca să îmi facă cu mâna, nu am auzit clar ce spunea, dar am ghicit din gesturi că mă întreabă Aici e, am nimerit bine? S-a rotit de câteva ori în jurul acelui loc, ca să-l văd fără dubiu, apoi şi-a făcut avânt în adânc, dispărând în tărâmul lichid ca să apară la suprafaţă, iar şi iar, la intervale din ce în ce mai mari de secunde. N-am putut să mai stau aşteptând semnele sale şi am plecat înapoi, către sat.

Comportamentul său mă rănise, dar ar fi fost un lux să îi port pică în epoca prin care treceam, în care veniseră laolaltă războiul, sărăcia, schimbarea regimului. Violenţa nu ne şoca, ţin minte, după câteva săptămâni de la această întâmplare, într-o seară, Pista a furat o sticlă de ţuică şi a plecat să se întâlnească cu nişte prieteni. Aflând asta, tata s-a ascuns în întuneric, în curte, iar când fratele meu s-a întors, mai târziu, nu a mai avut ce să facă, tata îl aştepta cu o şipcă ruptă din gard. Doamne, ce-l mai bătea!

Ştii şi tu mai departe, lucrurile astea le-ai mai auzit, îl urmasem pe tatăl tău în România, după ce am terminat facultatea, şi mergeam o dată pe an să îi văd pe ai mei, iar în rest ţineam legătura prin telefon, cu ei şi cu fratele meu, care râdea mereu de mine că am plecat, ca o proastă. Nu puteam să-l contrazic nicio secundă, vorbea fără încetare, povestea tot ce i se întâmplase de când nu ne-am văzut. Pista nu a reuşit să îşi dea bacalaureatul. Imediat ce-a terminat liceul, a plecat să lucreze ca zilier pe un şantier lângă Budapesta, unde a stat doi-trei ani, până ce, la o beţie, l-a pocnit pe secretarul de partid. Ca să scape de urmări, s-a întors în sat, unde a făcut nişte cursuri şi a ajuns electrician la CAP. Acolo a provocat un incendiu, fără să vrea, de la un aparat de muls defect. Noroc că l-a salvat de la alte încurcături contabila, cu care s-a şi căsătorit. Părinţii i-au cumpărat o casă de la un vecin, apoi fratele meu s-a mutat cu soţia lui pe altă stradă, puţin mai departe de locul unde crescuserăm, să fie doar ei.

Au trecut anii, iar după '80, situaţia de aici a început să fie tot mai insuportabilă. Atunci, ţin minte, mi-a spus într-o convorbire: "Dacă vrei să te întorci aici din cauza lui Ceauşescu, ţine cont că eu nu pot să te ţin, să nu vii". Stăteam pe hol, cu carcasa neagră a receptorului la ureche şi mă uitam la calendarul cu peisaje din munţi, la vârfurile înzăpezite, în fotografie nu se zărea niciun om. Oricum nu voiam şi nu a mai contat nimic după ce s-a prăpădit tata, iar, după o vreme, şi mama. Timpul s-a dus, Pista a îmbătrânit, la fel ca noi, doar distanţa a rămas neschimbată. Ultima oară când l-am sunat, era bolnav şi a venit cu greutate la telefon, l-am auzit înjurând exasperat, probabil pentru că nu mai avea putere nici pentru lucrurile simple. Acum că a plecat şi el, sunt totuşi convinsă că a ţinut la mine.
- Cum vine asta? am întrebat. Ţi-a spus vreodată aceste cuvinte?
- Nu, dar, în felul său, ştiu că m-a iubit.

Matriarhat

Cristina Andrei
Matriarhat
Editura Nemira, 2018



*****
Intro

Cristina Andrei (n. 1964) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, specializându-se în limba şi literatura română şi italiană. După câţiva ani de activitate didactică, odată cu Revoluţia din decembrie 1989, devine jurnalist la Televiziunea Publică, lucrând pe rând în Redacţiile Cultural, Viaţa spirituală, Educaţie-Ştiinţă, Religie-Istorie, mediu care i-a oferit prilejul de a realiza documentare dedicate unor personalităţi culturale şi istorice de mare anvergură, unor monumente de artă şi arhitectură religioasă-reper pentru spiritualitatea europeană, pentru care a fost distinsă cu premii acordate de jurii de specialitate.

În 2001, este martor privilegiat, ca trimis special al TVR, al întâlnirii istorice dintre reprezentanţii a două lumi despărţite de o mie de ani, Papa Ioan Paul al II-lea şi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Vatican.

În ultimii ani, a participat ca voluntar în proiecte culturale, realizând filme documentare de autor în legătură cu investigaţiile privind descoperirea victimelor comunismului.

A debutat în 2014, cu romanul Abonatul nu poate fi contactat, apărut la Editura Nemira, carte distinsă cu Premii de debut din partea revistelor Observator cultural şi Accente. S-a numărat printre autorii invitaţi să publice în antologia de proză Oraşul, apărută în 2015.

*

Opt povestiri şi opt personaje feminine foarte diferite sunt surprinse în volumul Matriarhat, fie în zona lor de intimitate - dragoste, căsnicie, familie -, fie în viaţa lor socială şi profesională.

Oricare este povestea lor - o fată din flori ajunsă orfană, o cântăreaţă al cărei destin este schimbat definitiv de o tentativă de viol la sfârşitul unei nunţi, o jurnalistă influentă, a cărei încredere în sine este ştirbită de revolta bruscă a soţului -, toate vorbesc, într-un fel sau altul, despre societatea contemporană definită prin relaţia femei-bărbaţi şi a raporturilor de putere sau de supunere (pre)stabilite între ei.

"Universul ficţional al Cristinei Andrei surprinde prin diversitatea tipologiilor umane, prin subtilitate narativă şi prin capacitatea de a concentra, pe spaţii mici, poveşti de viaţă, destine frânte, portrete în mişcare ale unor oameni obişnuiţi. Prozele ei vorbesc despre irosire şi eşecuri existenţiale, despre vulnerabilitate şi bucurie, dragoste şi ură pustiitoare, furie şi tandreţe, despre suferinţă şi moarte, împletite, toate, în viaţa de zi cu zi. Opt secvenţe de viaţă cotidiană trăită tumultuos şi atinse, nu de puţine ori, de violenţă: consumul de alcool, frustrările de tot felul, insatisfacţiile ce rod încă din copilărie, incapacitatea de a-l înţelege şi de a-l cunoaşte pe celălalt le transformă pe (anti)eroinele celor opt naraţiuni în fiinţe lipsite de strălucire, atinse de degradare fizică şi morală. O infernală comedie umană se desfăşoară în aceste pagini de mare forţă, ce dezvăluie o prozatoare rafinată şi pe deplin stăpână a artei de a-şi seduce cititorii." (Carmen Muşat)

Elogiul neputinţei

Trenul ne duce la nuntă. La o nuntă. Unde suntem tocmiţi. Nu-i cunosc pe miri, nu ştiu pe nimeni şi cred că nunţile sunt cele mai tâmpite întâmplări. Doi oarecare cheamă la benchetuială, după ceremoniile de la primărie şi de la biserică, alţi oarecare, dintre care unii până atunci nu s-au văzut şi nici că se vor mai vedea vreodată. Vin să mănânce, să bea şi să plătească pentru că or să se plictisească, or să-şi arunce vorbe de ocară, ba or să-şi tragă şi nişte pumni în cap după o vreme doi oameni care cred acum că nu pot trăi unul fără altul. Că trebuie neapărat să fie împreună. Să scrie o poveste. O istorie. Istorii mici, spânzurate în prăpastia adâncă a istoriei mari. Subiectivisme pitice într-un hău de subiectivism uriaş.

Sunt pline rafturile librăriilor cu memorii. Sunt la mare modă jurnalele. Unora le place să trăncănească, să dea sfaturi, să dea pilde, să se dea de exemplu, să tragă concluzii. Altora, să spioneze, să tragă cu ochiul în vieţile celorlalţi. Şi eu sunt la fel. Citesc pe nerăsuflate orice carte de felul ăsta. Nu aleg. Scrise de politicieni, pictori, ingineri, actori, de bolnavi. Chiar şi de scriitori. De oricine. Nu dau doi bani pe ceea ce simt ei, pe ce gândesc, pe ideile lor măreţe izvorâte din procese de gândire complicate, în care amestecă tot ce-au citit şi-au învăţat ei. Pe mine mă interesează doar pasajele în care povestesc despre datorii, despre cum îi doare burta, cum şi ce mănâncă, ce-i enervează, cu cine s-au întâlnit, ce şi-au cumpărat, din ce bani, cu cine s-au certat şi, dacă am noroc, cu cine şi-au tras-o. Aşa m-am convins că meschinăria, mărunţişurile, mizeria sunt în fibra tuturor, iar minciuna, diversiunea, ipocrizia sunt instrumente de care se folosesc, fără deosebire de statut social, de nivel de cultură, de poziţie, toţi oamenii. Mi-aş scrie şi eu amintirile, şi s-ar găsi măcar unul la fel ca mine să mă citească dar, la dracu', pentru că sunt un laş nenorocit, n-am trăit nimic. Nimic să intereseze pe cineva. Nimic important. Nici măcar pentru mine. N-am făcut nicio ispravă. Am trăit lângă o femeie pe care am iubit-o puţin, din milă, şi pe care am urât-o mult. Care, chiar şi aşa, a fost şi este mai mult decât mine. Pentru că era din alt fel de plămadă. Şi, o vreme, a părut să dospească.

Până la urmă, cred că, totuşi, scrisul pare, dar nu e o treabă uşoară. E enervantă şi punctuaţia. În afară de punct şi de linie de dialog, de semnele întrebării şi ale exclamării, habar n-am ce să pun. Am citit în ultima vreme tot felul de cărţi în care autorii scriu pagini întregi fără niciun semn. Fraze lungi, pe pagini întregi. Dar ei cunosc bine meşteşugul şi sucesc şi-nvârtesc vorbele până se potrivesc şi spun povestea toată pe-nţeles. Dacă s-ar putea şi-aş face lumea să priceapă ce am eu de zis, aş vrea să scriu fără virgule pentru că virgula e o pauză iar eu n-am avut de multă vreme nicio pauză fir-ar ea a dracului de viaţă în care fără să fac nimic am tras mai rău ca un miner în şuturi legate unul după altul ca să câştige ea mai mult iar eu am câştigat numai oboseală şi tristeţe deşi nimeni nu crede asta toată lumea crede că bine mi-a mai fost că n-am făcut nimic decât să mă bucur de puţina ei glorie şi de banii ei când eu n-am văzut un şfanţ şi numai cu ţipete cu urlete şi cu văicăreli m-am ales auăleu nu mai pot n-am timp nici să mă piş ce mă fac dacă mă lasă vocea tu-ţi dai seama cretinule că dacă mă lasă corzile astea două murim de foame da' ţie nu-ţi pasă al dracului de fomist ce m-oi fi încurcat eu cu tine oarbă să fi fost ar fi trebuit să văd că eşti un dobitoc impresaru' lu' peşte că mai bine rămâneam la ţară cu lăutarii mei şi acum eram plină de bani nu trebuia să-i dau la toţi nemâncaţii mari profesori ce să zic să mă înveţe notele care la ţară nici n-aveam nevoie de ele. Dar eu n-am meşteşug. La mine nu merge fără virgule decât în propoziţii scurte, dar asta a mea, nevasta, zic, are propoziţii şi viaţă lungă. O mai ţin corzile alea două pe care le tot numără, deşi are coşmaruri. Unele sunt cu Callas de care a auzit şi a căutat-o pe internet şi pe urmă i-a vorbit despre ea ăla care a învăţat-o să cânte întâi fără note şi pe urmă cu note, că nu e proastă, chiar dacă n-a avut bacalaureat şi numai şase clase. Era frumoasă şi deşteaptă şi a învăţat repede şi uşor şi le-a bătut la cur pe-alea cu conservator, da' i-a fost frică să plece în lume fără mine, că eu am salvat-o când a fost de salvat şi acum mă urăşte şi-i e frică să nu rămână ca Maria Callas, care nu mai avea decât tehnică şi pe urmă a murit singură la Paris, da' ea dacă i se întâmplă moare singură fără voce şi fără tehnică în garsoniera ei de la nouă de pe colţ, dacă are noroc în somnul în care n-o visează pe Callas, ci pe copilul ăla mort la nuntă.

Dar e mai bine cu virgule. Cu pauze. De respiraţie. Să nu te îneci în timpul unui alto.

Mă uit la ea. Trenul taie în două amiaza aşternută pe un câmp lăsat pârloagă, la care se uită ea absentă, frecând în mâinile adunate o sticlă cu apă şi asta mie-mi aminteşte murdar de nopţile în care îmi era recunoscătoare şi mă răsfăţa, nopţi care nu se vor mai întoarce niciodată. Fălcile îi tremură în ritmul legănat al vagoanelor trecând. Trec, trec, trec trase de locomotiva care străpunge aerul murdar şi în care lasă brazde nevăzute.

Mie îmi plac oamenii cu biografii scurte. Care au trăit puţin şi au făcut puţine, ori au trăit mult, da' nu s-au omorât cu firea. Uite, Stalin şi Einstein au fost cam contemporani. M-am uitat pe Wikipedia şi acolo-s consemnaţi aceiaşi ani pentru naştere şi pentru moarte. N-am mai verificat alte surse, că mi-a plăcut sincronizarea asta. Ei, ăştia doi au făcut fiecare câte o chestie. Una. Atât. Cu asta au intrat în dicţionare. Unul a fost criminal. Ălălalt, dacă stau şi mă gândesc bine, cu teoria relativităţii pe care a descoperit-o, extrapolată şi utilizată creativ, ar fi putut să-i găsească toate scuzele din lume celuilalt, rusului. Georgianului, mă rog. Să fim corecţi! Totul e relativ. N-a zis el aşa? S-au avut, fără să ştie, ca fraţii. Unul a făcut căcaturi, ălălalt pregătea terenul să-i şteargă agravantele printr-un transfer elegant din fizică în plan moral. Mie ar putea ea să-mi şteargă agravantele. Eu n-am făcut cu viaţa mea nimic. Şi chestia asta, zice la biserică, e un păcat. Am irosit talantul. Dar am făcut o ispravă cu viaţa ei. Sau, cel puţin, aşa cred eu. Aşa credea şi ea. Mă rog, acum nu mai e de aceeaşi părere. Se uită pe geam şi blesteamă clipa în care m-a cunoscut. Sunt sigur de asta.

O să vă faceţi singuri o părere. Nu vreau să v-o impun pe a mea. Cum se face acum. Tu vezi o treabă şi-ţi faci o părere. Şi vin unii şi zic, nu-i aşa cum crezi tu, e altfel. E cum îţi spun eu. Cum, domne, zici tu, uite e aşa şi-aşa. >Nu, domne, zice, nu pricepi. Fii atent! Şi dă-i cu lămuriri că aia ce vezi tu cu ochii tăi nu e adevărat. Cum zicea mama. Prostule, dacă te prinde nevastă-ta, că s-o găsi vreo tâmpită să te ia, şi te vede cu ochii ei peste altă tâmpită în pat, tu să nu recunoşti şi să-i spui, iubito, ce vezi nu e adevărat. Şi, pe onoarea mea, dacă nu ţine. Ţine. Eu i-am spus nevesti-mii că nu i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat şi ea m-a crezut. Numai că uneori visează. Eu am grijă să-i spun într-una că sunt numai vise, că nu sunt ce dezgroapă ea din subconştient şi nu prevestesc nimic. Uite, aşa îmi vine în minte alt abonat la dicţionare. Freud. Froid. A trăit mult. Optzeci. Dar nu mă deranjează. Are chestia cu visele. Din care derivă aia cu complexul lui Oedip. Pe mine nu mă afectează, pentru că, una la mână, eu am noroc să uit ce visez, aşa că n-am ce desluşi şi, doi la mână, eu nu mi-am iubit, eu mi-am urât mama. Cum am iubit-o şi am urât-o pe nevastă-mea, care n-a fost, dar acum e ca mama. Numa' că fără reguli. Aia, a dracului, ţeapănă şi rece era. Ai fi zis că e moartă, dacă n-ar fi fost vie. Glume proaste! Ca o gardiancă era. Ziceai că s-a calificat la Piteşti, la Gherla ori la Aiud. Bătăi, urlete, pedepse pentru orice, trebuie să iasă din tine bărbat adevărat, nu un molâu ca taică-tu, dacă Dumnezeu voia să te speli cu apă caldă, făcea aici o mofetă, dacă voia să mănânci ca un bivol, te făcea bivol şi te ţinea pe păşune, dacă voia să dormi până la amiază, te făcea orfan. Ea m-a făcut un laş, pentru că a vrut să mă facă erou. De fapt, n-o urăsc numai pe ea, urăsc toate femeile. Pentru că puteam să fiu multe, chiar cercetător am crezut cândva, dar nu sunt decât bărbată-miu. Aşa spunea nevasta mea despre mine când, după ce primea complimente, laude, urări de bine, de carieră şi de viaţă lungă, se întorcea să-şi ia haina de pe cuierul ambulant care eram. Care sunt. Pentru ea nu mai am nume. Nu am identitate. Meseria am dat-o dracului, trecutul nu face doi bani şi, normal, nici viitorul. Rudele mele puţine vorbesc despre mine la fel de concis. Nu sunt neamul lor. Sunt bărba-su. Nici oamenii din sat, oamenii care au fost la nunta aia de demult, nu mai ţin minte cine sunt.

Aşa creşte ura în om. Mare, grasă şi frumoasă. Până când devine singura care îl umple, îl satură, îl ţine în viaţă. Ura mea pentru ea seamănă bine cu iubirea. Aşa am învăţat de la mama. Eu sunt tot ce a făcut mama. Sunt opera ei. Nevasta mea e tot ce am făcut eu. Este opera mea. E eu.

*

La nuntă am văzut-o prima oară. Avea şapteşpe ani, era frumoasă de pica şi cânta cu nişte lăutari din satul vecin. Ca o privighetoare. Atâta ştia să facă, să cânte. Venisem cu un coleg la bunica lui, înainte de examenul de licenţă. A zis că e linişte la mamai-sa, că-s camere mari, răcoroase, văruite proaspăt şi că miroase frumos. Că avem cărţi, cursuri, tot ce ne trebuie, mâncare bună şi pace în grădină. O gură de aer. Să scap de scorpia bătrână. Aveam să devenim ingineri sau cercetători, nu eram hotărâţi. Eu, cel puţin, împins de la spate de maică-mea publicasem câteva articole şi studii, destul de mediocre, dar cine mai stătea să le evalueze în minunata lume nouă pe care o clădeam. Apăruseră chiar şi în nişte reviste frecventate de universitari, iar unul se nimerise să fie inclus într-un program universitar de schimb de experienţă şi fusese tradus la reciprocitate într-o gazetă poloneză de profil, Wszechświat nauk . Viitorul suna bine, mai aveam doar licenţa şi, cu puţin noroc, plus carnetul de partid şi câteva recomandări potrivite, doctoratul. În caz că nu, lucrasem în mare secret la o invenţie pe care o socoteam dărâmătoare. O invenţie care ar fi putut să-mi aducă titlul râvnit, başca poziţie, notorietate şi bani. Dar şi revanşa faţă de maică-mea căreia puteam să-i dau, în sfârşit, cu tifla. Dar până acolo mai era. În seara aia, mamai-sa lu' colegu' se pregătea să meargă la nuntă. Avea obligaţie. Era pe caiet, că şi socrii mari fuseseră la nunţi pe la neamurile ei, fără să mai pună la socoteală că era şi vară de-al doilea cu mama mirelui. Asta era una. Dar era şi rost de distracţie, că toată lumea ştia ce poamă era mireasa şi era păcat să nu fii de faţă la întâmplările pe care avea să le comenteze toată valea, vreme lungă de-atunci încolo. Noi, ca doi studenţi sârguincioşi, învăţaserăm toată ziua şi femeia ne-a zis să mergem cu ea, că tot dădea banii de dar şi era păcat să nu gustăm ca toată lumea o ţuică şi să nu mâncăm o friptură. Că tăiase tatăl miresii toate găinile din curte şi ştia tot satul că ale lui erau cele mai grase şi mai fragede, că erau crescute de capul lor prin bălăriile şi iarba mare de dincolo de şina de tren.

Râzând, ne-am tras pe noi repede nişte pulovere subţiri, blugii cumpăraţi cu mare greutate de la cineva care primea pachet, pantofi sport şi am escortat-o pe mama Ianca la biserică. Ne cam plictiseam, dar mamaie ne-a zis să avem răbdare, că o să merite, păcat că nu eram scriitori, ce mai roman ar fi ieşit. Petrecerea a început târziu, că popa avusese în toată amiaza numa' înmormântări. Una după alta muriseră babe şi moşi, lăsând locuri libere în strane la biserică, să aibă de ce se încăiera credincioasele şi împlinind visurile nerăbdătoare ale urmaşilor, de a intra deplin şi drept în stăpânirea gospodăriilor îndelung pândite. După atâta veşnică pomenire, părintele mersese acasă rupt de oboseală şi sătul de colivă, ca să fure un pui de somn, cât îi călca doamna preoteasă altă cămaşă şi-i pregătea o limonadă cu mentă. Pe urmă, împrospătat, dar în gură tot cu gust de grâu fiert îndulcit, se întorsese la altar să unească doi robi ai lui Dumnezeu pe care, în ciuda poruncii exprese din slujbă, ca nici un om să nu despartă ceea ce Făcătorul lumii binecuvântase ca să trăiască laolaltă, lumea şi întâmplările ce stăteau să aibă loc aveau să-i separe mai curând decât s-ar fi aşteptat chiar şi aceia care cunoşteau bine apucăturile miresei. După cununie, ne-am dus cu alaiul însoţit de un acordeonist care se cherchelise, tot aşteptând să se termine înmormântările şi cununia, către calea ferată, dincolo de care, pe un petic de pământ cam în pustiu, aproape de liziera unei păduri sărace, socrul mic ridicase două camere cu o bucătărie, în mijlocul unei curţi nici prea mari, nici prea mici, mai mult îngustă, ca zestre pentru zănatica de fie-sa şi răsplată pentru amărâtul care se legase la cap cu ea. Că nu era puţin lucru să măriţi o femeie cu un copil din flori, beteag, de care nu ştiai atunci când îl puneai în pat seara dacă avea să se mai trezească a doua zi. Micuţ şi palid, cu ochii duşi în fundul capului, înecaţi în vineţiul unor cearcăne mari, cu urechile clăpăuge ieşind dintre firele rare de păr cânepiu, cu mâini subţiri şi fără să fi putut merge sau vorbi vreodată, băieţelul zâmbea ştirb din scaunul tare, pe care bunică-sa i-l proptise în pridvor, să se poată bucura şi el de veselia lumii. Socrul mic tocmise femei la bucătărie, la servit şi o mână de lăutari din satul vecin. Ei, ăştia veniseră cu Privighetoarea, cum îi ziceau în toate satele din vale fetei care îi însoţea mai mereu în ultima vreme, la cererea publicului de nuntaşi. Ea cânta de mama focului, ei deveneau pe rând aprigi, veseli şi la urmă sentimentali, se ameţeau uşor şi duceau mâna la pungă mai fără socoteală. La sfârşit, erau cu toţii mulţumiţi, gazde şi invitaţi, başca muzicanţii şi Privighetoarea. Băusem câteva pahare şi continuam să mă plictisesc. Dacă n-ar fi cântat fata aia aşa de nemaipomenit de frumos, aş fi plecat numaidecât după friptură.

Nimeni nu ştia de ce, după atâta veselie, îi căşunase acu', la spartul chefului, să cânte nişte pricesne. I-ar fi mâniat pe toţi dacă n-ar fi uguit aşa de frumos. Ieşeau sunetele din gâtlejul ei subţire ca un izvor coborât din rai, pe care lunecau lebede cereşti şi în care înotau argintii peştii care tăinuiau în vechime numele lui Hristos. Feciorul miresii aţipise cu un zâmbet fericit pe buze, iar bunică-sa murmura o rugăciune, mângâindu-i fruntea umezită de o transpiraţie uşoară.

Privighetoarea fermecase toată nunta. Nimeni nu se mai uita la mireasă. Deşi îi promisese lu' tac-su ca măcar la nuntă să fie cuminte şi cumpătată, să nu-l facă de râs, până la urmă, femeia nu mai răbdase ocara de a nu fi fost ea admirată şi invidiată. S-a apucat să bea de ciudă, să chiuie şi să joace pe mese. Lumea se uita năucă la ea. Privighetoarea cânta despre durerea Maicii Domnului strigând la picioarele Crucii, iar mireasa şuiera beată ruptă şi tropotea pe tăbliile lungi din lemn, călcând în farfuriile cu resturi de sarmale şi fripturi, în străchinile cu murături şi mujdei de usturoi, făcându-le praf, strivind coşurile din plastic pline cu felii groase de pâine şi răsturnând paharele care lăsau în urma lor dâre roşii de vin acriu. La un moment dat, Privighetoarea se oprise din cântat, dar mireasa n-auzea liniştea. Cu ochii închişi şi capul lăsat pe spate, cu mâinile fluturând în lături ca două aripi betege, bătea din tocuri mărunt pe loc şi se-nvârtea pe masă, zvârlind în lături cu poala murdară a rochiei sticlele goale, şervetele pătate, tacâmurile folosite şi tot ce mai scăpase din dansul ei nebun. Lu' taică-su îi plesnea obrazul de ruşine şi se înverşună şi el pe băutură. Mama miresii şi-a lăsat nepotul aţipit pe veranda îngustă şi a coborât să-şi potolească fata. Dar ea parcă nici n-o vedea. De dragul la băiat, mamă, potoleşte-te, că ajungem bătaia de joc la toată valea asta, se tânguia biata femeie, dar mireasa o ţinea îndârjită pe-a ei. Apoi femeia a mai ţinut piept râsului înfundat al slugilor tocmite şi-al oaspeţilor, pe urmă s-a refugiat în tinda mică şi-a început să plângă, cu văitături prelungi. Boabele mari ale lacrimilor ei amare se amestecau cu picurii de sudoare curată a copilului care începuse să respire din ce în ce mai greu în somn. Mirele şi-a văzut nevasta jucând ca o deşuchiată, da-n loc s-o oprească, a început să-şi umple şi el mai abitir paharul. S-a uitat la copil şi la soacră, a vrut să zică ceva atunci când i s-a părut că pruncul nu mai respiră, dar a tăcut. Nu era al lui, nu era treaba lui. Copilul nu mai sufla deloc. Se răcea uşor şi se făcuse alb şi limpede la faţă. Numai buzele subţiri desenau o linie frântă vineţie pe chipul lui străveziu. Nimeni afară de ginere şi de mine nu a băgat de seamă. Aşa cum a tăcut el, am tăcut şi eu. Bunică-sa îl mângâia cu ochii goi pe mâna nemişcată. Privighetoarea lăsase pricesnele şi o luase iar pe-nvârtite. Lăutarii rupeau viorile şi contrabasul, nuntaşii tropoteau în praful ogrăzii goale, iar lângă socrul mic, ocupat cu golitul paharelor unul după altul, şedea tăcut fratele miresii, cu mâinile împletite la piept, peste reverele înguste ale jachetei de costum, privind încruntat la oaspeţii care îi necinsteau cu purtarea lor surioara. Dar degeaba striga mireasa şi juca de mama focului, degeaba şi-a pus poalele-n cap, că oamenii râdeau, însă tot n-o pierdeau din ochi pe Privighetoare. Până la urmă, proaspăta nevastă s-a îmbătat cui şi-a adormit pe prispă, lângă mamă-sa, cu voalul desfăcut din coc, bâzâită de muşte, îngânând oropsită ai văzut, mamă, ai văzut ce ruşine-am păţit, ai văzut cum mi-a furat nunta, curva aia, ai văzut? A început să sforăie uşor în ritmul frenetic al muzicii, fără să bage de seamă cum se ridica odată cu ţărâna răscolită de picioarele întărâtate în jocul sălbatic, uşor ca un abur plăpând, sufletul amărât al feciorului ei. Tată-su şedea pe treapta strâmbă din lemn negeluit a pridvorului şi fiecare cuvânt al fie-sii săpa în mândria lui ca viermele cel neadormit în carnea putredă a morţilor, abia petrecuţi de popă la groapă. Larvă lucioasă care se strecurase molatic şi nevăzută între pielea sticloasă şi oasele crude ale pruncului care-i fusese nepot. Mirele şedea în genunchi lângă lăutari şi o ruga pe Privighetoare să-i cânte de jale, că n-a ştiut cu cine să se însoare. Ea râdea şi-i dădea înainte, sub ochii răi ai socrului mic. Dac-a văzut mirele că fata nu-l bagă în seamă, s-a îndârjit şi el pe băutură. Pe urmă s-a ridicat ţeapăn şi s-a pierdut împleticindu-se, dincolo de calea ferată, tocmai când se apropia un tren, şi dus a fost. După ce au trecut cele douăzeci şi trei de vagoane ale marfarului pe care scria cu litere roşii, mari cât un stat de om, Agrocoop, numărate unul câte unul de fratele miresii, nici urmă n-a mai fost de ginerică. Niciodată. Spunea lelea Ianca mai târziu că nimeni nu i-a mai dat de urmă. Dar atunci petrecerea a continuat şi fără el. L-au nuntit fără să ştie şi pe pruncul ăla fără de noroc, în loc să-l prohodească. Li se arătase la toţi un semn, da' nu-l desluşiseră, aşa cum niciodată nu ştim să citim însemnele pe care ni le trimite soarta. Şi nu ne pregătim să întâmpinăm nenorocirile. Le înţelegem pe toate după ce ne lovesc necazurile, dar nu mai tragem din asta nici un folos.

Şedeam într-o margine şi mă uitam la toţi. N-am idee de unde, dar am ştiut că o să se întâmple o nefăcută. Mai spre dimineaţă, tovarăşul meu a luat-o pe mamai-sa, afumată bine şi sătulă de râs, şi-a dus-o acasă. I-am făcut semn că mai rămân şi el mi-a făcut complice cu ochiul. Lăutarii au obosit şi fratele miresii a pus muzică la pick-up. De chef târziu şi pe sfârşite. Trist şi de inimă obidită. De dimineţi pâcloase cu gust acru de vin şi mireasmă amară de tutun. Plăci vechi, scoase din teci prăfuite de carton jupuit, imprimat cu poze în culori şterse, plăci care pocneau şi hârâiau, învârtindu-se fără grabă sub acul tocit. Din şanţurile lor mici ieşeau nevăzute voci tremurate, pe care puţini şi le mai aminteau. Nuntaşii rămaşi erau care adormiţi cu capul pe masă, care încinşi de pofte, înghesuindu-şi nevestele prin cotloanele din ogradă, care nostalgici, îngânând melodiile vechi şi legănând paharele goale culese de pe jos, pe unde le azvârlise dansul miresii, pecetluite din nou de urma grasă a buzelor şi a degetelor care le strângeau uşor, ca un reflex îngânat al cântecelor care se revărsau poticnit din difuzoare. Privighetoarea amuţise şi ea lângă un pahar pe jumătate plin cu vinul care o încălzise şi o moleşise, iar tovarăşii ei moţăiau pe scaunele tari.

Am văzut când fratele miresii i-a făcut semn lu' tac-su. Au luat-o cu binişorul, zicându-i că o duc să se odihnească niţel. Când a văzut că se depărtează de casă, fata a încercat să se împotrivească, uitându-se în jur după ajutor, da' i-au zis şoptind răguşit, privind cu grijă în toate părţile, să nu-i vadă ori să-i audă ăilalţi, că o duc într-un loc mai liniştit să doarmă, ca să n-o deranjeze nimeni. Am dat roată cu privirea şi n-am văzut decât uitătura rece, gura pungită şi măselele scrâşnind mut sub pielea tuciurie a soacrei mici. Copilul de lângă ea era cufundat într-o lumină cenuşie. M-am luat după ei binişor, cu fereală, fără să am curaj să zic vreo vorbă. Fata se lăsase moale în braţele lor noduroase, ieşite din mânecile suflecate ale cămăşilor bune, de sărbătoare, ca nişte crengi răsucite de copaci crescuţi cu încăpăţânare în câmpuri seci. Li se umflaseră vene groase pe gâturile scurte, cu pielea brobonită de sudoare, străbătută de-a latul de cute adânci, negre ca nişte şanţuri în care se adună ţărâna lipicioasă după ploaie. Suflau greu şi întărâtat, ochii le luceau întunecaţi de răzbunare şi de poftă proaspătă. Au târât-o după ei departe de casă, dincolo de cotul pe care-l făcea calea ferată, unde, pe o linie părăsită, ascunsă de ierburile înalte şi uscate, de bălării cu tije lemnoase şi frunze ca nişte lame lungi, tăioase, se afla un vagon de tren ruginit, cu pereţii din fier îmbrăcaţi în iederă sălbatică, fără uşi sau ferestre şi cu nimic altceva înăuntru, afară de copaci tineri şi tufe grase cu ţepi ascuţiţi, care nu mai găsiseră alt loc să răsară. Văzusem vagonul ăsta din trenul care ne adusese pe mine şi pe prietenul meu aici şi îmi promisesem să mă întorc să-l cercetez. Dar uitasem imediat. Îl revedeam acum şi simţeam că înăuntrul lui, în poiana bizară de sub coroanele subţiri cu frunze crude, avea să se întâmple o fărădelege. Am mers după ei şi m-am uitat. Am stat departe, la capătul vagonului, şi am privit printre coardele moi de iederă potopite de frunze fragede, prin zbaterea lor verde, cum au târât-o pe fată pe podeaua mâncată de rugină a vagonului, cum au lovit-o peste obraz cu pumnii, cum i-au pus un cuţit cu lamă scurtă la gât şi-apoi au crestat-o la comisura buzelor. Să nu mai cânte. Să tacă. Să-şi vadă de locul ei. Privighetoareo, fă, o să-ţi tai gâtu' ăla din care cânţi să nu mai cânţi şi gura aia spurcată, auzi, fă? Auzeam vorbe îngălate, înăbuşite de înjurături lungi, apoi am văzut cum i-au ridicat fusta. Pântecul ei smead, umbrit de cârlionţii mărunţi şi brumării, a sclipit într-o rază de soare, pătrunsă în vagon odată cu bâzâitul unei viespi, printr-un ochi de lumină lăsat de două crengi subţiri. Apoi am simţit la fel de dureros ca şi ea strivitura trupului bătrân care a încălecat-o şi a început să se zvârcolească deasupra ei cu furie şi deznădejde. Mă uitam cu ochii mijiţi şi vedeam scăfârlia bătrână, cheală, cu pielea zbârcită, potopită de pete cafenii şi împurpurată de efort, bălăngănindu-se înainte şi înapoi ca un leagăn prins cu sfoară de creanga nesigură a unui copac şi lăsat în bătaia vântului. M-am temut o clipă, întâlnindu-i privirea ridicată spre capătul vagonului. Dar ochii bătrânului nu vedeau nimic, aşa cum şi trupul lui se zvârcolea degeaba. Prin despicătura lăsată de nasturii descheiaţi ai cămăşii, sub nodul lărgit al cravatei pestriţe, ieşeau smocuri de păr sure, udate de sudoarea urii şi a neputinţei. Îmi vârâsem unghiile în carnea palmelor de frică şi de scârbă şi tot n-am zis nimic. Stăteam acolo şi mă uitam cum capul fetei se legăna şi el dintr-o parte într-alta, în aburul castaniu al părului răsfirat printre fire de iarbă şi gândăcei roşii, sub zborul alburiu al unui puf de păpădie. După o vreme, bătrânul s-a ridicat, parcă trezit şi fiindu-i silă de el însuşi. Când fiu-său a încercat să spele el ruşinea neputinţei părinteşti, bătrânul i-a tras un dos de palmă, i-a ridicat nădragii din vine şi l-a îmbrâncit afară din vagon. Pe fată au lăsat-o acolo, fără să ştie ce-i cu ea. M-am mai uitat la ea o vreme, cum şedea aşa, cu picioarele desfăcute, mototolită, ciufulită şi gemând uşor. Un fir gros de sânge îi tăia obrazul, scurgându-se înspre ureche. Atunci mi-am spus că-i sunt dator. Am luat-o de nevastă.

Marea Unire pentru cei mici

Ana Iorga şi Filip-Lucian Iorga (text), Octav Ungureanu (ilustraţii color)
Marea Unire pentru cei mici
Editura Vremea, 2018



*****

Cuvânt înainte

Editura Vremea celebrează Centenarul Marii Uniri cu gândul la generaţia de care depinde viitorul nostru. Aceasta este misiunea celui mai nou titlu apărut la Editura Vremea, Marea Unire pentru cei mici, o carte cu ilustraţii viu colorate, dedicată întregitorilor patriei noastre - Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi tuturor celor care au contribuit politic şi militar la crearea României Mari, la 1 Decembrie 1918.

Cartea are un format prietenos cu cei mici, este tipărită pe hârtie lucioasă de cea mai bună calitate, iar ilustraţiile color redau fidel figurile marcante ale epocii României Mari. Sunt foarte uşor de recunoscut chipurile şi expresivitatea fiecărui personaj istoric al Casei Regale a României! Această cărticică pentru copii este un bun prilej de a-i familiariza pe cei mici încă de acum cu albumele foto din perioada cea mai înfloritoare a României Moderne.

Autorii textului sunt renumitul istoric Filip-Lucian Iorga şi soţia sa, Ana Iorga; ilustratorul, Octav Ungureanu, s-a impus deja pe piaţa cărţilor de benzi desenate drept caricaturist de mare succes la publicul de toate vârstele. În rolul naratorului, Editura Vremea l-a distribuit pe nimeni altul decât Samoilă Mârza, cel care a făcut ca cele mai importante momente ale Marii Uniri să parcurgă o sută de ani şi să ajungă astăzi imortalizate sub forma fotografiilor la micuţii noştri cititori. Samoilă Mârza este singurul român care a fotografiat naşterea României Mari - fotografii care împlinesc anul acesta o sută de ani!

Nu există decât cinci imagini ale momentului Marii Uniri şi câteva fotografii realizate tot de Samoilă Mârza la Încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei ca Regi ai României Mari; toate se regăsesc în această carte sub forma unor foarte sugestive ilustraţii color. Cei mici vor putea pătrunde astfel în atmosfera eroică a acelor momente istorice pe care le celebrăm în 2018. Textul este savuros, scris pe înţelesul publicului "Mic dar şic" - numele colecţiei pentru copii a Editurii Vremea. Vă invităm să celebrăm Centenarul Marii Uniri prin lectură.

Fragment

Capitolul 6
Se întoarce roata... împotriva duşmanilor

Teribilă iarna lui 1916-1917! Pfoai, ce viscol, ce ninsori, ce foamete! Dar orice rău merge rău până la capăt, apoi reîncepe binele. Aşa a fost şi pentru România.

Pentru că nu eram singuri în Marele Război, aliaţii francezi ne-au venit în ajutor. Au trimis un general, cu mai multe divizii de luptă şi cu arme pentru armata română. Neştiind să-i pronunţe numele străin, ţăranii români obişnuiau să-i zică "Burtălău" acestui general francez. Ce-i drept, avea şi o burtă pe care CHIAR nu o puteai trece cu vederea! (Dacă nu ţii să te faci de râs, tu spune-i totuşi Berthelot!)

Şi s-a întâmplat ca pe lângă armele şi prezenţa francezilor, soldaţii români să aibă parte şi de câţiva comandanţi iscusiţi: Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu. Cum Regele Ferdinand le promisese ţăranilor români să-i împroprietărească cu pământul apărat din calea duşmanilor, mulţi s-au înrolat aşa cum erau, cu opinci în picioare, să servească în armata română.

Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz s-au dat crâncen, dar am ieşit victorioşi din ele. Bătălia de la Mărăşeşti a fost de pomină - ia să vezi! Atacul armatei germane a avut loc dimineaţa devreme. La ora aceea, soldaţii români tocmai se scăldau în râu. N-au apucat nici să-şi îmbrace uniformele când au năvălit nemţii peste ei. Aşa că s-au luptat... în izmene. Dar s-au luptat ca leii şi i-au respins cu fermitate pe duşmani: "PE AICI NU SE TRECE!".

Şi nu s-a trecut!

Omatidii. Şarada unui hacker

Sebastian Lăzăroiu
Omatidii. Şarada unui hacker
Editura Polirom, 2018



*****
Intro

Trintius, un hacker anarhist, îndrăgostit nebuneşte de o victimă a lui, Ema, este recrutat în închisoare de serviciile secrete. După mai multe şedinţe de psihoterapie, Trintius îşi scrie memoriile camuflate într-o şaradă de întîmplări extraordinare, divers localizate în timp şi spaţiu, din Patagonia lui Magellan în Cuba lui Che Guevara, din Barbaria corsarilor în Coreea de Nord contemporană. Dar este Ema ceea ce pretinde? Ajunge personajul principal să controleze jocul sau trăieşte doar o iluzie? Răspunsurile se găsesc în memoriile lui Trintius - o colecţie de întîmplări cu personaje aflate în situaţii teribile de viaţă la extrema realităţii. Aparent autonome, poveştile capătă neaşteptat coerenţa intimă a traumelor unui hacker hăituit de propriile fantasme. Ca să-l înţelegi, trebuie să înveţi să priveşti prin ochiul unei libelule, un "ochi format din mii de alţi ochi, numiţi omatidii, ca nişte lentile, fiecare aplecată asupra unui detaliu. Şi din toate adîncimile perspectivei, ochiul cel mare reconstituie întreaga imagine".

***

Fragment

Mă uit prostit la film, ecranu-i gol,
Cu umbre şi scântei pictat confuz.
O gloată de vieţaşi în prostovol
Îşi râd de moarte, traşi dintr-un havuz.
În cap de rând e Ema. M-a trădat?
O văd venind - iubire sau final?
Din beznă, mă strecor, cad, ce rahat!
O las să-mi zică. Are glas egal.
De groază mor. M-a pescuit, îmi zice.
Lucrează pentru ei, biet Trintius!
Credeam c-am fost un zeu, ce bou ferice!
Să scuip marmuşca? Cum râd Cei de Sus!

Cam aşa s-au petrecut lucrurile în ultimele zece minute înainte să mor. Degetele au orbecăit în cutiuţa pătrăţoasă cu medicamente, erau una, două, trei, cam şase pilule cu totul, rotunde, tari, umflate, cum le ştiam, când, dintr-odată, aud vocea Emei din bucătărie: îmi plac tare mult florile pe care mi le-ai adus, n-aş fi zis că eşti aşa romantic, aş fi jurat, când le-am văzut în vază, că sunt pentru altcineva, am crezut că e o onomastică, că trebuie să mergi undeva şi, în timp ce ea turuia, iarăşi am calculat, dacă mai sunt doar şase pilule înseamnă că deja au trecut trei luni şi optsprezece zile de când am început tratamentul, dar am îngânat legănat: da, da, da, mă bucur că-ţi plac florile, şi iarăşi îmi ziceam că aş fi putut alege celălalt buchet, cu flori de câmp, mici regrete ciufulite-n păşuni, s-ar fi potrivit mai mult pentru aşa despărţire şi atunci zdrang! S-au împrăştiat pe jos periuţa, pasta, savoniera, ce Dumnezeu! parcă eşti orb, omule!, şi, bineînţeles, ea a venit în uşa de la baie şi m-a studiat cu ochi mijiţi, de sus şi până pe la mijloc, ca-ntr-o nălucă de oglindă, de parcă i-ar fi intrat un străin în casă, iar eu am pitit cutia, ca un copil prins cu boacăna; nu înţeleg cum pot fi aşa neîndemânatic încât le răstorn pe toate în jur şi cad peste mine, caraghios porţelan în cuşca elefanţilor, ah, tremurul ăsta de alcoolic abstinent mă dă de gol tot timpul; bine, Ema, eu o să plec, nu eram decât în trecere, poftim cheile, n-aş fi vrut să vin aşa neanunţat, vezi că am pus o maşină cu rufe la spălat, să ai tu grijă să o opreşti, şi iar îmi vine în minte, dacă am luat tratamentul ăsta de trei luni şi optsprezece zile, atunci ar mai fi trebuit să rămână doar două pastile, ei, uite, de feţişoara asta inocentă îmi era teamă, buzele ţuguiate şi ochii strânşi, iar se pisiceşte, o aud: hai, nu te juca cu mine, ştii că te-am aşteptat, nu te învinovăţesc pentru nimic; cum, îmi spun, ea vorbeşte de vinovăţii?... ei, asta-i chiar culmea, uite, pot să accept că i-am zis să facă ce vrea cu libertatea ei, îmi trebuie un răgaz, mă bâţâi de pe-un picior pe altul şi o împing afară, închid uşa, trebuie să fac pipi, îi zic, aşteaptă puţin, mă desface fermoarul, trag de trompetă - hai, ieşi, pentru Dumnezeu! - şi mă uit în tavanul scorojit şi igrasios; persoanele care i-au condus pe călători la tren să coboare din vagoane, unu, doi, trei... nu se poate să fi rămas doar şase pilule, hai, dă-ţi drumul, dă-ţi drumul, că pleacă trenul, şşşşşşşşş, ah, ce uşurare că pleacă; vreau să fii sinceră cu mine, strigai de după uşă, dacă nu veneam azi, nici nu m-ai fi căutat vreodată, o, fir-ar să fie, iar m-am stropit, pe mâini, pe pantaloni, vrrrrrum, cade torentul de apă, robinet, săpun, colonie, jet puternic, poate că era mai bine nici să nu fi venit, n-aş fi vrut să tălmăcească în niciun fel venirea, doar c-am trecut pe aici, desfac zăvorul, zdrang!, stă postată cu mâinile încrucişate şi are privirea ei vinovată, de ocazie, stai, să verific cutia din buzunarul pantalonilor, e acolo, şi, oh, m-am stropit, bineînţeles, simt mâna lipicioasă, draga mea, o să plec, nici nu ştii tu câtă iubire mai am în mine, nu vreau să pară totul atât de şecspirian, m-aş bucura să fii aşa liberă cum mi te-am imaginat, asta, ultima, nu i-am mai spus-o, doar "m-am gândit că", am îmbrăţişat-o tandru, da, ştiu, nu am cum să uit mirosul pielii ei, de flori de câmp amestecate cu dimineţi nestăpânite din urzeala aşternuturilor păcătoase, ei, hai, nu plânge, nu i-am zis asta, am vrut să i-o zic, dar am strâns-o mai tare, bărbăteşte, lasă să plângă, să se descarce, până la urmă, nu e clar că ne despărţim?... poate ar trebui să plâng şi eu câte ceva din ochii ei - chiar, când am plâns ultima oară? -, pipăi clanţa, acum e momentul, deschid şi ies, poate am noroc cu liftul, poate-i aici, intru, mă ia şi nu mă mai întorc, nu mă mai las să vorbesc, o las să mă petreacă, cu gene false, cum mă îndepărtez, dar nu, liftul nu e, apăs buricul negru şi aştept să vină, ce stânjenitor!, ea, stând aşa, în pragul uşii, cu ochi moi, fără să zică nimic, eu, nerăbdător să mă cufund; o să te întorci, şopti ea, cum? a zis că o să mă întorc?... la asta să nu răspund nimic, orice aş răspunde, nu e bine, cinci, patru, trei, blestematul de lift, ca o pisică înfricoşată cu ghearele-n burlan, iată-l, în sfârşit, deschid, nu te întoarce! ţine capul înainte! închid, apăs, parter, ufff, asta a fost, coborârea spre iad, acum, doi, unu, zero, hai, că n-a fost aşa greu, bună ziua, domnule, vai, aţi mai venit pe la noi?... vecina, desigur, sărut-mâna, doamnă, da, în trecere, ies în hol, mai am totuşi câţiva paşi de numărat, mă răsucesc pe călcâie, milităreşte, o iau la fugă pe scări, unu, doi, trei, la naiba cu miile de trepte spre nicăieri, da, mergi spre asfinţit, nebunule, îmi trag sufletul, o iau de la capăt, unu, doi, trei, năduşit, mă desfac la gât, sunt iar în faţa uşii de unde am plecat acum un minut, ăsta să fie destinul meu?... îmi imaginez că îmi deschide un măgăruş, a, bună ziua, domnule măgăruş, sunt tot eu, cel care a plecat mai devreme, cu urechile-n vânt, o iubesc pe Ema şi, oricât de tare m-a rănit, ştiu că n-aş putea trăi fără ea, măgăruşul îşi vântură coada - hai, că-i haios -, cine s-ar fi aşteptat la altceva, sunt un dobitoc, ăsta e adevărul, şi trebuie să mă obişnuiesc cu drumul, aşa că... să cobor, treaptă cu treaptă, ţoc-ţoc-ţoc, mă strecor discret, ca aerul curat, să nu mă văd, că mi-ar fi ruşine, revin în hol, ies pe alee, plămânii plini, o absenţă uriaşă îmi încalecă umerii, merg aşa, gârbov, dacă am urmat tot tratamentul şi mai am doar şase pastile de luat, stai, să verific acum, scot cutia din buzunar şi moşmondesc, unu, doi, trei, patru, da, şase pastile, dacă mai sunt doar şase, de ce n-are efect?... ar trebui să strig de aici, de jos, sub geamul ei, să urlu, Emaaaaaa, de ce n-are efect?... şi hop! îmi taie calea Dragostea-N-Piele, ce hidoşenie, of, Doamne!, ce damă teribilă, aşa goală, mă înnebuneşte goliciunea şi se lipeşte de mine transpirată, unsă cu spori lubrici, escroacă, dar cum să fac să dispar?... să nu zică lumea că ne-am luat, să dispar eu, să rămână ea şi toţi să se holbeze ca la o despletită, cine naiba mai e şi asta?... vopsită nu effronté, cu tălpile aprinse, printre trecători grăbiţi, se izbeşte de unul, de altul, dar nimeni n-o remarcă, doar eu o văd, cum îşi râde de ei, îmi face mie cu ochiul complice, să mă reazem de zidul ăsta rece şi să-mi amintesc, aşaaaa, deci, când am ieşit din cazanul ăla cu bitum clocotit, adică nu eu, când sufletul meu a ieşit din smoală, unsuros şi secătuit, a fost aşa şi altminteri, un fel de "poţi să te dai mai încolo, suflete?", m-am uitat la el ca la un biet cerşetor, care mă înghesuie, trăsnind a durian, cu ochi pişăcioşi, şi mi-am zis: ce păcate o fi plătind răpciuga asta nerecunoscătoare?... pe urmă, a venit Ema şi l-a oblojit, aşa cum ştie ea, cu mângăierile ei din aripi şi eu mă uitam la ei, cumva indiferent, ca la doi amorezi ridicoli pe marginea prăpastiei, visând împreună moartea, de fapt, asta făceau, visau împreună postumele împrejurări ale sfârşitului şi, dintr-odată, am văzut-o pe Ema cum se pierde în hău, dar nu rostogolindu-se, nu, plutea, aşa, ca o drepnea, fâl-fâl, fâl-fâl, ca un evantai gri, smuls de o pală de vânt din mulţime, ondulându-se măiastru peste capetele turtite şi mi-am zis: bun, o să mă rog pentru ea, şi sufletul meu stătea aşa, ca prostul, pe marginea hăului, cu mâinile şi picioarele bălăngănindu-se, cataleptic, i se prelingea un fir de salivă din barbă, nici nu ştia prea bine ce se întâmplă, poate credea că fata aia-i un zmeu din hârtie de ziar, scăpat din mâinile strâmbe ale unui ţânc, da, aşa arăta canevasul anonimului, ceva inefabil, cu tuşe fine, o imagine din pixeli săraci, dar jucăuşi, şi m-am gândit că asta înseamnă să fii liber, asta e libertatea înrămată, un suflet nevindecat şi dezarticulat privind hipnotic deasupra hăului un înger cu aripi creponate, luat de curenţi, ah, şi pe urmă trupul meu s-a îmbolnăvit incurabil, uite, cam aşa s-a întamplat, a apărut întâi o congestie sub sânul stâng, mică, de nebăgat în seamă, ca un semn de amantlâc rouge, pe urmă, s-a mărit, în fiecare zi câte puţin, o mâncărime neplăcută, o pată tot mai mare, lăbărţată pe tot corpul, harta lui Dante în nouă cercuri epidermice, o ventuză sugând carnea albă, aşa s-a robit tot trupul bolii şi nu mai putea merge, nu mai putea să se-ndoaie, nu mai răspundea la ordine, se mânca pe el însuşi, ca o pâine care se mănâncă singură pe dinăuntru şi lasă doar coaja, o pojghiţă rumenă afară, ca să ştie lumea ce e; aşa a început să pătimească, în fiecare dimineaţă, câte un bici cu şfichiuri plumbuite, dar nu pe dinafară, ci prin lăuntru, şi un drug de fier ascuţit îl înţepa, dar nu pielea la exterior, ci dinspre interior, uite aşa rupeau drăcuşorii din trup, hârşt! hârşt!, fâşii, hălci şi Ema zicea: a mai căzut una, a mai căzut una, numai ea ştia cum se lupta cu trupul meu, să-l ţină laolaltă, să nu se destrame cu totul, ca un zidar, aşa era, care tot tencuieşte zidul clătinat şi el tot se desprinde, bucată cu bucată, dar i-am zis: pleacă liberă, zboară de aici, nu te lega, dar ea din carnea ei punea pe carnea mea, din sângele ei îmi picura în sângele meu şi tot nu m-am înzdrăvenit, iar Ema era vinovată, că ţinea un cadavru în picioare şi-mi făcea transfuzii cu dragostea ei sau a alteia, ce mai contează, în vreme ce sufletul meu, amărât cum era şi conopidă fiartă, ne priveau pe amândoi cum ne chinuim să plimbăm moartea de colo-colo prin cameră, amăgitor, şi mirosea peste tot a rânced, a adulter malad, căci ea mă bănuia că mă iubeam cu moartea, da, tare mă bănuia, mi-a şi zis-o, de la obraz, te regulezi cu hârca aia, iubitule, v-o trageţi pe ascuns, când eu stau ca proasta şi te veghez, cum întorc capul voi, hop!, călare unul peste altul, numai că sufletul meu nu murise, nu, el doar stătea aşa, perplex pe cruce, Doamne! cât o mai iubeam când mă iubea, pe Ema, de ea e vorba, cea credincioasă mie, cea lipită de mine, de asta-i şi ziceam pleacă, pleacă, pleacă din mormântul meu şi aşa a plecat, da, a plecat când nu m-aş mai fi gândit că pleacă, dar o vedeam plecând, ştii, cum vezi pe cineva îndepărtându-se, cineva care stă pe loc şi tot decorul fuge de el prăvălindu-se dezumflat peste tine... aşa a plecat ea de lângă grămada asta de oase descărnate stăpânită de demoni şi coşmaruri şi vedenii, ca un soi rău, aşa eram, ştii tu cum e soiul rău, ţeapăn, după ce-a trecut un regiment de strigoi prin el şi peste el, dar, pe urmă, am început să o văd pe ea, ca şi cum nu plecase, ca şi cum era încă acolo şi-i vedeam şi fesele goale şi sânii goi şi-ntindeam mâna lacom la pere şi nu le puteam ajunge, dar pe alţii îi vedeam ajungând, necuviincioşi pipăind-o cu deşte feroce, ca pe sclava metehnelor, o vedeam destrăbălându-se, aşa, plecată cum era, şi nu ştiam dacă eram eu mort sau era ea plecată, că oricât mă-ntindeam spre ea, n-ajungeam să o ating, dar ochii mei o vedeau în braţele lor tinere, vânjoase, dedându-se la delicii inenarabile, şi-i vedeam carnea înflorind, da, înflorea după fiecare atingere a lor, de parcă mânca viaţă şi bea vlagă, şi degeaba strigam stricato! stricato ce eşti!, că nu m-auzea, de parcă ar fi fost plecată şi abia atunci sufletul meu se apropie de mine, ca un cal blând se apropie, aşa, cumsecade, dând cu botul, lingându-mi rana mare de pe tot corpul, lip-lip-lip, uşurare simţeam, o, suflete!, mă gândeam, pe unde oi fi rătăcit tu şi m-ai lăsat pradă pupelor, iar el clătina din cap liniştit, mâş! mâş!, şi ciulea urechile şi dădea din copită, apoi fornăia, frrrru!, n-am murit, n-am murit, îmi spuneam, dacă sufletul meu a răsărit acum, odată cu mine, pe pajiştea înflorată, dacă simt căldura indigo de martie cum mă-mbracă, înseamnă că mai e ceva viu, chiar şi fără carne, nu mai simt niciun hop prin vene, nu mai am dorinţă, doar bucurie, ca o beţie, aşa, uşoară, care te clatină şi-ţi pune o mască de frunze pe faţă şi iarăşi îmi apăru Ema într-o vedenie, împerechindu-se, strivindu-şi fibra trupească în încleştarea vieţii, dar nu mai aveam nicio dorinţă s-o ating, mâna nu mai voia să se întindă spre ea, eram fericit s-o văd aşa, căzută-n propriile-i farmece, şi ea îmi mai arunca, ca pe un zar sculptat, câte un zâmbet norocos, dar nu ştia cine sunt, doar mă vedea aşa, printr-un ciob, ca pe un gură-cască-n vitrina bordelului, mă ademenea cu borhot de vino-ncoa' din teascul împreunării!, poate nici nu mă chema, dar eu aşa vedeam, ca şi când îmi făcea semne să sar linia morţii şi nu-mi păsa, eram beat de fericire şi încă o iubeam, deşi se dezbrăcase atât de străină, aşa-mi amintesc totul, rezemat de zidul rece, pipăind din când în când cutia cu medicamente, fără să mă fi făcut mai bine, se opreşte un copil din fugă în dreptul meu şi mă studiază curios, nene, eşti bine?... apoi o bătrânică mă zgâlţâie, să vă ajut cu ceva, domnule?... nu, doamnă, zic, sunt bine, da, sunt bine, ce vor oamenii ăştia de la mine, încă trăiesc, se apropie o siluetă, aşa văd, are un domino ca cerneala, e Ema, parcă şi-a tras o umbră pe ea, faţa albă - asta pot să recunosc -, faţa albă de templu, şi duce un cal mare de căpăstru, îl ţine aşa, doi paşi în urma ei, neîncălecat, se apropie şi mai mult, ca o ploaie fină de ceaţă, ca un fum de lac se apropie; dau să plec, dar nu mă pot mişca, rămân ţintuit locului şi-i aştept să nu vină, dar vin, ar trebui să-i întâmpin, mă gândesc, să le ies în cale, dar tot ţeapăn sunt, Ema îmi face semne să nu mă mişc, că vin ei, să am răbdare, ţine-n mână buchetul pe care i l-am dăruit - da, hotărât lucru, n-am făcut cea mai bună alegere, nu asta trebuia să-i iau, ce mai păreri de rău! -, hai, apropiaţi-vă!, şi când îi văd mai bine, calul e îmbrăcat în mireasă, are voal de dantelă pus între urechi şi volănaşe atârnându-i pe picioare, şi vine aşa, dansând, ca la nuntă, călcând buiestraş, iar Ema îşi trage gluga pe cap, e prea serioasă, nu schiţează niciun zâmbet, de parcă am fi doi îndepărtaţi, mă priveşte sever - ei, încă ţine la supărare -, eu aştept puţină dragoste de la ea, doar puţină, dar nu, acum văd, ea nici ochi nu mai are, are două găuri mari, negre, şi din ele mult întuneric se revarsă, dar nu asta mă înspăimântă, deloc nu mă-nspăimântă, mi-e frică puţin că nu-i simt degetele, m-a prins de mână şi nu i le simt.

40% REDUCERE pentru 25 de romane care au inspirat ecranizari celebre! 📬 🎬 🌟 🍀 🎥

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.