Matriarhat

Cristina Andrei
Matriarhat
Editura Nemira, 2018



*****
Intro

Cristina Andrei (n. 1964) a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii Bucureşti, specializându-se în limba şi literatura română şi italiană. După câţiva ani de activitate didactică, odată cu Revoluţia din decembrie 1989, devine jurnalist la Televiziunea Publică, lucrând pe rând în Redacţiile Cultural, Viaţa spirituală, Educaţie-Ştiinţă, Religie-Istorie, mediu care i-a oferit prilejul de a realiza documentare dedicate unor personalităţi culturale şi istorice de mare anvergură, unor monumente de artă şi arhitectură religioasă-reper pentru spiritualitatea europeană, pentru care a fost distinsă cu premii acordate de jurii de specialitate.

În 2001, este martor privilegiat, ca trimis special al TVR, al întâlnirii istorice dintre reprezentanţii a două lumi despărţite de o mie de ani, Papa Ioan Paul al II-lea şi Preafericitul Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la Vatican.

În ultimii ani, a participat ca voluntar în proiecte culturale, realizând filme documentare de autor în legătură cu investigaţiile privind descoperirea victimelor comunismului.

A debutat în 2014, cu romanul Abonatul nu poate fi contactat, apărut la Editura Nemira, carte distinsă cu Premii de debut din partea revistelor Observator cultural şi Accente. S-a numărat printre autorii invitaţi să publice în antologia de proză Oraşul, apărută în 2015.

*

Opt povestiri şi opt personaje feminine foarte diferite sunt surprinse în volumul Matriarhat, fie în zona lor de intimitate - dragoste, căsnicie, familie -, fie în viaţa lor socială şi profesională.

Oricare este povestea lor - o fată din flori ajunsă orfană, o cântăreaţă al cărei destin este schimbat definitiv de o tentativă de viol la sfârşitul unei nunţi, o jurnalistă influentă, a cărei încredere în sine este ştirbită de revolta bruscă a soţului -, toate vorbesc, într-un fel sau altul, despre societatea contemporană definită prin relaţia femei-bărbaţi şi a raporturilor de putere sau de supunere (pre)stabilite între ei.

"Universul ficţional al Cristinei Andrei surprinde prin diversitatea tipologiilor umane, prin subtilitate narativă şi prin capacitatea de a concentra, pe spaţii mici, poveşti de viaţă, destine frânte, portrete în mişcare ale unor oameni obişnuiţi. Prozele ei vorbesc despre irosire şi eşecuri existenţiale, despre vulnerabilitate şi bucurie, dragoste şi ură pustiitoare, furie şi tandreţe, despre suferinţă şi moarte, împletite, toate, în viaţa de zi cu zi. Opt secvenţe de viaţă cotidiană trăită tumultuos şi atinse, nu de puţine ori, de violenţă: consumul de alcool, frustrările de tot felul, insatisfacţiile ce rod încă din copilărie, incapacitatea de a-l înţelege şi de a-l cunoaşte pe celălalt le transformă pe (anti)eroinele celor opt naraţiuni în fiinţe lipsite de strălucire, atinse de degradare fizică şi morală. O infernală comedie umană se desfăşoară în aceste pagini de mare forţă, ce dezvăluie o prozatoare rafinată şi pe deplin stăpână a artei de a-şi seduce cititorii." (Carmen Muşat)

Elogiul neputinţei

Trenul ne duce la nuntă. La o nuntă. Unde suntem tocmiţi. Nu-i cunosc pe miri, nu ştiu pe nimeni şi cred că nunţile sunt cele mai tâmpite întâmplări. Doi oarecare cheamă la benchetuială, după ceremoniile de la primărie şi de la biserică, alţi oarecare, dintre care unii până atunci nu s-au văzut şi nici că se vor mai vedea vreodată. Vin să mănânce, să bea şi să plătească pentru că or să se plictisească, or să-şi arunce vorbe de ocară, ba or să-şi tragă şi nişte pumni în cap după o vreme doi oameni care cred acum că nu pot trăi unul fără altul. Că trebuie neapărat să fie împreună. Să scrie o poveste. O istorie. Istorii mici, spânzurate în prăpastia adâncă a istoriei mari. Subiectivisme pitice într-un hău de subiectivism uriaş.

Sunt pline rafturile librăriilor cu memorii. Sunt la mare modă jurnalele. Unora le place să trăncănească, să dea sfaturi, să dea pilde, să se dea de exemplu, să tragă concluzii. Altora, să spioneze, să tragă cu ochiul în vieţile celorlalţi. Şi eu sunt la fel. Citesc pe nerăsuflate orice carte de felul ăsta. Nu aleg. Scrise de politicieni, pictori, ingineri, actori, de bolnavi. Chiar şi de scriitori. De oricine. Nu dau doi bani pe ceea ce simt ei, pe ce gândesc, pe ideile lor măreţe izvorâte din procese de gândire complicate, în care amestecă tot ce-au citit şi-au învăţat ei. Pe mine mă interesează doar pasajele în care povestesc despre datorii, despre cum îi doare burta, cum şi ce mănâncă, ce-i enervează, cu cine s-au întâlnit, ce şi-au cumpărat, din ce bani, cu cine s-au certat şi, dacă am noroc, cu cine şi-au tras-o. Aşa m-am convins că meschinăria, mărunţişurile, mizeria sunt în fibra tuturor, iar minciuna, diversiunea, ipocrizia sunt instrumente de care se folosesc, fără deosebire de statut social, de nivel de cultură, de poziţie, toţi oamenii. Mi-aş scrie şi eu amintirile, şi s-ar găsi măcar unul la fel ca mine să mă citească dar, la dracu', pentru că sunt un laş nenorocit, n-am trăit nimic. Nimic să intereseze pe cineva. Nimic important. Nici măcar pentru mine. N-am făcut nicio ispravă. Am trăit lângă o femeie pe care am iubit-o puţin, din milă, şi pe care am urât-o mult. Care, chiar şi aşa, a fost şi este mai mult decât mine. Pentru că era din alt fel de plămadă. Şi, o vreme, a părut să dospească.

Până la urmă, cred că, totuşi, scrisul pare, dar nu e o treabă uşoară. E enervantă şi punctuaţia. În afară de punct şi de linie de dialog, de semnele întrebării şi ale exclamării, habar n-am ce să pun. Am citit în ultima vreme tot felul de cărţi în care autorii scriu pagini întregi fără niciun semn. Fraze lungi, pe pagini întregi. Dar ei cunosc bine meşteşugul şi sucesc şi-nvârtesc vorbele până se potrivesc şi spun povestea toată pe-nţeles. Dacă s-ar putea şi-aş face lumea să priceapă ce am eu de zis, aş vrea să scriu fără virgule pentru că virgula e o pauză iar eu n-am avut de multă vreme nicio pauză fir-ar ea a dracului de viaţă în care fără să fac nimic am tras mai rău ca un miner în şuturi legate unul după altul ca să câştige ea mai mult iar eu am câştigat numai oboseală şi tristeţe deşi nimeni nu crede asta toată lumea crede că bine mi-a mai fost că n-am făcut nimic decât să mă bucur de puţina ei glorie şi de banii ei când eu n-am văzut un şfanţ şi numai cu ţipete cu urlete şi cu văicăreli m-am ales auăleu nu mai pot n-am timp nici să mă piş ce mă fac dacă mă lasă vocea tu-ţi dai seama cretinule că dacă mă lasă corzile astea două murim de foame da' ţie nu-ţi pasă al dracului de fomist ce m-oi fi încurcat eu cu tine oarbă să fi fost ar fi trebuit să văd că eşti un dobitoc impresaru' lu' peşte că mai bine rămâneam la ţară cu lăutarii mei şi acum eram plină de bani nu trebuia să-i dau la toţi nemâncaţii mari profesori ce să zic să mă înveţe notele care la ţară nici n-aveam nevoie de ele. Dar eu n-am meşteşug. La mine nu merge fără virgule decât în propoziţii scurte, dar asta a mea, nevasta, zic, are propoziţii şi viaţă lungă. O mai ţin corzile alea două pe care le tot numără, deşi are coşmaruri. Unele sunt cu Callas de care a auzit şi a căutat-o pe internet şi pe urmă i-a vorbit despre ea ăla care a învăţat-o să cânte întâi fără note şi pe urmă cu note, că nu e proastă, chiar dacă n-a avut bacalaureat şi numai şase clase. Era frumoasă şi deşteaptă şi a învăţat repede şi uşor şi le-a bătut la cur pe-alea cu conservator, da' i-a fost frică să plece în lume fără mine, că eu am salvat-o când a fost de salvat şi acum mă urăşte şi-i e frică să nu rămână ca Maria Callas, care nu mai avea decât tehnică şi pe urmă a murit singură la Paris, da' ea dacă i se întâmplă moare singură fără voce şi fără tehnică în garsoniera ei de la nouă de pe colţ, dacă are noroc în somnul în care n-o visează pe Callas, ci pe copilul ăla mort la nuntă.

Dar e mai bine cu virgule. Cu pauze. De respiraţie. Să nu te îneci în timpul unui alto.

Mă uit la ea. Trenul taie în două amiaza aşternută pe un câmp lăsat pârloagă, la care se uită ea absentă, frecând în mâinile adunate o sticlă cu apă şi asta mie-mi aminteşte murdar de nopţile în care îmi era recunoscătoare şi mă răsfăţa, nopţi care nu se vor mai întoarce niciodată. Fălcile îi tremură în ritmul legănat al vagoanelor trecând. Trec, trec, trec trase de locomotiva care străpunge aerul murdar şi în care lasă brazde nevăzute.

Mie îmi plac oamenii cu biografii scurte. Care au trăit puţin şi au făcut puţine, ori au trăit mult, da' nu s-au omorât cu firea. Uite, Stalin şi Einstein au fost cam contemporani. M-am uitat pe Wikipedia şi acolo-s consemnaţi aceiaşi ani pentru naştere şi pentru moarte. N-am mai verificat alte surse, că mi-a plăcut sincronizarea asta. Ei, ăştia doi au făcut fiecare câte o chestie. Una. Atât. Cu asta au intrat în dicţionare. Unul a fost criminal. Ălălalt, dacă stau şi mă gândesc bine, cu teoria relativităţii pe care a descoperit-o, extrapolată şi utilizată creativ, ar fi putut să-i găsească toate scuzele din lume celuilalt, rusului. Georgianului, mă rog. Să fim corecţi! Totul e relativ. N-a zis el aşa? S-au avut, fără să ştie, ca fraţii. Unul a făcut căcaturi, ălălalt pregătea terenul să-i şteargă agravantele printr-un transfer elegant din fizică în plan moral. Mie ar putea ea să-mi şteargă agravantele. Eu n-am făcut cu viaţa mea nimic. Şi chestia asta, zice la biserică, e un păcat. Am irosit talantul. Dar am făcut o ispravă cu viaţa ei. Sau, cel puţin, aşa cred eu. Aşa credea şi ea. Mă rog, acum nu mai e de aceeaşi părere. Se uită pe geam şi blesteamă clipa în care m-a cunoscut. Sunt sigur de asta.

O să vă faceţi singuri o părere. Nu vreau să v-o impun pe a mea. Cum se face acum. Tu vezi o treabă şi-ţi faci o părere. Şi vin unii şi zic, nu-i aşa cum crezi tu, e altfel. E cum îţi spun eu. Cum, domne, zici tu, uite e aşa şi-aşa. >Nu, domne, zice, nu pricepi. Fii atent! Şi dă-i cu lămuriri că aia ce vezi tu cu ochii tăi nu e adevărat. Cum zicea mama. Prostule, dacă te prinde nevastă-ta, că s-o găsi vreo tâmpită să te ia, şi te vede cu ochii ei peste altă tâmpită în pat, tu să nu recunoşti şi să-i spui, iubito, ce vezi nu e adevărat. Şi, pe onoarea mea, dacă nu ţine. Ţine. Eu i-am spus nevesti-mii că nu i s-a întâmplat ce i s-a întâmplat şi ea m-a crezut. Numai că uneori visează. Eu am grijă să-i spun într-una că sunt numai vise, că nu sunt ce dezgroapă ea din subconştient şi nu prevestesc nimic. Uite, aşa îmi vine în minte alt abonat la dicţionare. Freud. Froid. A trăit mult. Optzeci. Dar nu mă deranjează. Are chestia cu visele. Din care derivă aia cu complexul lui Oedip. Pe mine nu mă afectează, pentru că, una la mână, eu am noroc să uit ce visez, aşa că n-am ce desluşi şi, doi la mână, eu nu mi-am iubit, eu mi-am urât mama. Cum am iubit-o şi am urât-o pe nevastă-mea, care n-a fost, dar acum e ca mama. Numa' că fără reguli. Aia, a dracului, ţeapănă şi rece era. Ai fi zis că e moartă, dacă n-ar fi fost vie. Glume proaste! Ca o gardiancă era. Ziceai că s-a calificat la Piteşti, la Gherla ori la Aiud. Bătăi, urlete, pedepse pentru orice, trebuie să iasă din tine bărbat adevărat, nu un molâu ca taică-tu, dacă Dumnezeu voia să te speli cu apă caldă, făcea aici o mofetă, dacă voia să mănânci ca un bivol, te făcea bivol şi te ţinea pe păşune, dacă voia să dormi până la amiază, te făcea orfan. Ea m-a făcut un laş, pentru că a vrut să mă facă erou. De fapt, n-o urăsc numai pe ea, urăsc toate femeile. Pentru că puteam să fiu multe, chiar cercetător am crezut cândva, dar nu sunt decât bărbată-miu. Aşa spunea nevasta mea despre mine când, după ce primea complimente, laude, urări de bine, de carieră şi de viaţă lungă, se întorcea să-şi ia haina de pe cuierul ambulant care eram. Care sunt. Pentru ea nu mai am nume. Nu am identitate. Meseria am dat-o dracului, trecutul nu face doi bani şi, normal, nici viitorul. Rudele mele puţine vorbesc despre mine la fel de concis. Nu sunt neamul lor. Sunt bărba-su. Nici oamenii din sat, oamenii care au fost la nunta aia de demult, nu mai ţin minte cine sunt.

Aşa creşte ura în om. Mare, grasă şi frumoasă. Până când devine singura care îl umple, îl satură, îl ţine în viaţă. Ura mea pentru ea seamănă bine cu iubirea. Aşa am învăţat de la mama. Eu sunt tot ce a făcut mama. Sunt opera ei. Nevasta mea e tot ce am făcut eu. Este opera mea. E eu.

*

La nuntă am văzut-o prima oară. Avea şapteşpe ani, era frumoasă de pica şi cânta cu nişte lăutari din satul vecin. Ca o privighetoare. Atâta ştia să facă, să cânte. Venisem cu un coleg la bunica lui, înainte de examenul de licenţă. A zis că e linişte la mamai-sa, că-s camere mari, răcoroase, văruite proaspăt şi că miroase frumos. Că avem cărţi, cursuri, tot ce ne trebuie, mâncare bună şi pace în grădină. O gură de aer. Să scap de scorpia bătrână. Aveam să devenim ingineri sau cercetători, nu eram hotărâţi. Eu, cel puţin, împins de la spate de maică-mea publicasem câteva articole şi studii, destul de mediocre, dar cine mai stătea să le evalueze în minunata lume nouă pe care o clădeam. Apăruseră chiar şi în nişte reviste frecventate de universitari, iar unul se nimerise să fie inclus într-un program universitar de schimb de experienţă şi fusese tradus la reciprocitate într-o gazetă poloneză de profil, Wszechświat nauk . Viitorul suna bine, mai aveam doar licenţa şi, cu puţin noroc, plus carnetul de partid şi câteva recomandări potrivite, doctoratul. În caz că nu, lucrasem în mare secret la o invenţie pe care o socoteam dărâmătoare. O invenţie care ar fi putut să-mi aducă titlul râvnit, başca poziţie, notorietate şi bani. Dar şi revanşa faţă de maică-mea căreia puteam să-i dau, în sfârşit, cu tifla. Dar până acolo mai era. În seara aia, mamai-sa lu' colegu' se pregătea să meargă la nuntă. Avea obligaţie. Era pe caiet, că şi socrii mari fuseseră la nunţi pe la neamurile ei, fără să mai pună la socoteală că era şi vară de-al doilea cu mama mirelui. Asta era una. Dar era şi rost de distracţie, că toată lumea ştia ce poamă era mireasa şi era păcat să nu fii de faţă la întâmplările pe care avea să le comenteze toată valea, vreme lungă de-atunci încolo. Noi, ca doi studenţi sârguincioşi, învăţaserăm toată ziua şi femeia ne-a zis să mergem cu ea, că tot dădea banii de dar şi era păcat să nu gustăm ca toată lumea o ţuică şi să nu mâncăm o friptură. Că tăiase tatăl miresii toate găinile din curte şi ştia tot satul că ale lui erau cele mai grase şi mai fragede, că erau crescute de capul lor prin bălăriile şi iarba mare de dincolo de şina de tren.

Râzând, ne-am tras pe noi repede nişte pulovere subţiri, blugii cumpăraţi cu mare greutate de la cineva care primea pachet, pantofi sport şi am escortat-o pe mama Ianca la biserică. Ne cam plictiseam, dar mamaie ne-a zis să avem răbdare, că o să merite, păcat că nu eram scriitori, ce mai roman ar fi ieşit. Petrecerea a început târziu, că popa avusese în toată amiaza numa' înmormântări. Una după alta muriseră babe şi moşi, lăsând locuri libere în strane la biserică, să aibă de ce se încăiera credincioasele şi împlinind visurile nerăbdătoare ale urmaşilor, de a intra deplin şi drept în stăpânirea gospodăriilor îndelung pândite. După atâta veşnică pomenire, părintele mersese acasă rupt de oboseală şi sătul de colivă, ca să fure un pui de somn, cât îi călca doamna preoteasă altă cămaşă şi-i pregătea o limonadă cu mentă. Pe urmă, împrospătat, dar în gură tot cu gust de grâu fiert îndulcit, se întorsese la altar să unească doi robi ai lui Dumnezeu pe care, în ciuda poruncii exprese din slujbă, ca nici un om să nu despartă ceea ce Făcătorul lumii binecuvântase ca să trăiască laolaltă, lumea şi întâmplările ce stăteau să aibă loc aveau să-i separe mai curând decât s-ar fi aşteptat chiar şi aceia care cunoşteau bine apucăturile miresei. După cununie, ne-am dus cu alaiul însoţit de un acordeonist care se cherchelise, tot aşteptând să se termine înmormântările şi cununia, către calea ferată, dincolo de care, pe un petic de pământ cam în pustiu, aproape de liziera unei păduri sărace, socrul mic ridicase două camere cu o bucătărie, în mijlocul unei curţi nici prea mari, nici prea mici, mai mult îngustă, ca zestre pentru zănatica de fie-sa şi răsplată pentru amărâtul care se legase la cap cu ea. Că nu era puţin lucru să măriţi o femeie cu un copil din flori, beteag, de care nu ştiai atunci când îl puneai în pat seara dacă avea să se mai trezească a doua zi. Micuţ şi palid, cu ochii duşi în fundul capului, înecaţi în vineţiul unor cearcăne mari, cu urechile clăpăuge ieşind dintre firele rare de păr cânepiu, cu mâini subţiri şi fără să fi putut merge sau vorbi vreodată, băieţelul zâmbea ştirb din scaunul tare, pe care bunică-sa i-l proptise în pridvor, să se poată bucura şi el de veselia lumii. Socrul mic tocmise femei la bucătărie, la servit şi o mână de lăutari din satul vecin. Ei, ăştia veniseră cu Privighetoarea, cum îi ziceau în toate satele din vale fetei care îi însoţea mai mereu în ultima vreme, la cererea publicului de nuntaşi. Ea cânta de mama focului, ei deveneau pe rând aprigi, veseli şi la urmă sentimentali, se ameţeau uşor şi duceau mâna la pungă mai fără socoteală. La sfârşit, erau cu toţii mulţumiţi, gazde şi invitaţi, başca muzicanţii şi Privighetoarea. Băusem câteva pahare şi continuam să mă plictisesc. Dacă n-ar fi cântat fata aia aşa de nemaipomenit de frumos, aş fi plecat numaidecât după friptură.

Nimeni nu ştia de ce, după atâta veselie, îi căşunase acu', la spartul chefului, să cânte nişte pricesne. I-ar fi mâniat pe toţi dacă n-ar fi uguit aşa de frumos. Ieşeau sunetele din gâtlejul ei subţire ca un izvor coborât din rai, pe care lunecau lebede cereşti şi în care înotau argintii peştii care tăinuiau în vechime numele lui Hristos. Feciorul miresii aţipise cu un zâmbet fericit pe buze, iar bunică-sa murmura o rugăciune, mângâindu-i fruntea umezită de o transpiraţie uşoară.

Privighetoarea fermecase toată nunta. Nimeni nu se mai uita la mireasă. Deşi îi promisese lu' tac-su ca măcar la nuntă să fie cuminte şi cumpătată, să nu-l facă de râs, până la urmă, femeia nu mai răbdase ocara de a nu fi fost ea admirată şi invidiată. S-a apucat să bea de ciudă, să chiuie şi să joace pe mese. Lumea se uita năucă la ea. Privighetoarea cânta despre durerea Maicii Domnului strigând la picioarele Crucii, iar mireasa şuiera beată ruptă şi tropotea pe tăbliile lungi din lemn, călcând în farfuriile cu resturi de sarmale şi fripturi, în străchinile cu murături şi mujdei de usturoi, făcându-le praf, strivind coşurile din plastic pline cu felii groase de pâine şi răsturnând paharele care lăsau în urma lor dâre roşii de vin acriu. La un moment dat, Privighetoarea se oprise din cântat, dar mireasa n-auzea liniştea. Cu ochii închişi şi capul lăsat pe spate, cu mâinile fluturând în lături ca două aripi betege, bătea din tocuri mărunt pe loc şi se-nvârtea pe masă, zvârlind în lături cu poala murdară a rochiei sticlele goale, şervetele pătate, tacâmurile folosite şi tot ce mai scăpase din dansul ei nebun. Lu' taică-su îi plesnea obrazul de ruşine şi se înverşună şi el pe băutură. Mama miresii şi-a lăsat nepotul aţipit pe veranda îngustă şi a coborât să-şi potolească fata. Dar ea parcă nici n-o vedea. De dragul la băiat, mamă, potoleşte-te, că ajungem bătaia de joc la toată valea asta, se tânguia biata femeie, dar mireasa o ţinea îndârjită pe-a ei. Apoi femeia a mai ţinut piept râsului înfundat al slugilor tocmite şi-al oaspeţilor, pe urmă s-a refugiat în tinda mică şi-a început să plângă, cu văitături prelungi. Boabele mari ale lacrimilor ei amare se amestecau cu picurii de sudoare curată a copilului care începuse să respire din ce în ce mai greu în somn. Mirele şi-a văzut nevasta jucând ca o deşuchiată, da-n loc s-o oprească, a început să-şi umple şi el mai abitir paharul. S-a uitat la copil şi la soacră, a vrut să zică ceva atunci când i s-a părut că pruncul nu mai respiră, dar a tăcut. Nu era al lui, nu era treaba lui. Copilul nu mai sufla deloc. Se răcea uşor şi se făcuse alb şi limpede la faţă. Numai buzele subţiri desenau o linie frântă vineţie pe chipul lui străveziu. Nimeni afară de ginere şi de mine nu a băgat de seamă. Aşa cum a tăcut el, am tăcut şi eu. Bunică-sa îl mângâia cu ochii goi pe mâna nemişcată. Privighetoarea lăsase pricesnele şi o luase iar pe-nvârtite. Lăutarii rupeau viorile şi contrabasul, nuntaşii tropoteau în praful ogrăzii goale, iar lângă socrul mic, ocupat cu golitul paharelor unul după altul, şedea tăcut fratele miresii, cu mâinile împletite la piept, peste reverele înguste ale jachetei de costum, privind încruntat la oaspeţii care îi necinsteau cu purtarea lor surioara. Dar degeaba striga mireasa şi juca de mama focului, degeaba şi-a pus poalele-n cap, că oamenii râdeau, însă tot n-o pierdeau din ochi pe Privighetoare. Până la urmă, proaspăta nevastă s-a îmbătat cui şi-a adormit pe prispă, lângă mamă-sa, cu voalul desfăcut din coc, bâzâită de muşte, îngânând oropsită ai văzut, mamă, ai văzut ce ruşine-am păţit, ai văzut cum mi-a furat nunta, curva aia, ai văzut? A început să sforăie uşor în ritmul frenetic al muzicii, fără să bage de seamă cum se ridica odată cu ţărâna răscolită de picioarele întărâtate în jocul sălbatic, uşor ca un abur plăpând, sufletul amărât al feciorului ei. Tată-su şedea pe treapta strâmbă din lemn negeluit a pridvorului şi fiecare cuvânt al fie-sii săpa în mândria lui ca viermele cel neadormit în carnea putredă a morţilor, abia petrecuţi de popă la groapă. Larvă lucioasă care se strecurase molatic şi nevăzută între pielea sticloasă şi oasele crude ale pruncului care-i fusese nepot. Mirele şedea în genunchi lângă lăutari şi o ruga pe Privighetoare să-i cânte de jale, că n-a ştiut cu cine să se însoare. Ea râdea şi-i dădea înainte, sub ochii răi ai socrului mic. Dac-a văzut mirele că fata nu-l bagă în seamă, s-a îndârjit şi el pe băutură. Pe urmă s-a ridicat ţeapăn şi s-a pierdut împleticindu-se, dincolo de calea ferată, tocmai când se apropia un tren, şi dus a fost. După ce au trecut cele douăzeci şi trei de vagoane ale marfarului pe care scria cu litere roşii, mari cât un stat de om, Agrocoop, numărate unul câte unul de fratele miresii, nici urmă n-a mai fost de ginerică. Niciodată. Spunea lelea Ianca mai târziu că nimeni nu i-a mai dat de urmă. Dar atunci petrecerea a continuat şi fără el. L-au nuntit fără să ştie şi pe pruncul ăla fără de noroc, în loc să-l prohodească. Li se arătase la toţi un semn, da' nu-l desluşiseră, aşa cum niciodată nu ştim să citim însemnele pe care ni le trimite soarta. Şi nu ne pregătim să întâmpinăm nenorocirile. Le înţelegem pe toate după ce ne lovesc necazurile, dar nu mai tragem din asta nici un folos.

Şedeam într-o margine şi mă uitam la toţi. N-am idee de unde, dar am ştiut că o să se întâmple o nefăcută. Mai spre dimineaţă, tovarăşul meu a luat-o pe mamai-sa, afumată bine şi sătulă de râs, şi-a dus-o acasă. I-am făcut semn că mai rămân şi el mi-a făcut complice cu ochiul. Lăutarii au obosit şi fratele miresii a pus muzică la pick-up. De chef târziu şi pe sfârşite. Trist şi de inimă obidită. De dimineţi pâcloase cu gust acru de vin şi mireasmă amară de tutun. Plăci vechi, scoase din teci prăfuite de carton jupuit, imprimat cu poze în culori şterse, plăci care pocneau şi hârâiau, învârtindu-se fără grabă sub acul tocit. Din şanţurile lor mici ieşeau nevăzute voci tremurate, pe care puţini şi le mai aminteau. Nuntaşii rămaşi erau care adormiţi cu capul pe masă, care încinşi de pofte, înghesuindu-şi nevestele prin cotloanele din ogradă, care nostalgici, îngânând melodiile vechi şi legănând paharele goale culese de pe jos, pe unde le azvârlise dansul miresii, pecetluite din nou de urma grasă a buzelor şi a degetelor care le strângeau uşor, ca un reflex îngânat al cântecelor care se revărsau poticnit din difuzoare. Privighetoarea amuţise şi ea lângă un pahar pe jumătate plin cu vinul care o încălzise şi o moleşise, iar tovarăşii ei moţăiau pe scaunele tari.

Am văzut când fratele miresii i-a făcut semn lu' tac-su. Au luat-o cu binişorul, zicându-i că o duc să se odihnească niţel. Când a văzut că se depărtează de casă, fata a încercat să se împotrivească, uitându-se în jur după ajutor, da' i-au zis şoptind răguşit, privind cu grijă în toate părţile, să nu-i vadă ori să-i audă ăilalţi, că o duc într-un loc mai liniştit să doarmă, ca să n-o deranjeze nimeni. Am dat roată cu privirea şi n-am văzut decât uitătura rece, gura pungită şi măselele scrâşnind mut sub pielea tuciurie a soacrei mici. Copilul de lângă ea era cufundat într-o lumină cenuşie. M-am luat după ei binişor, cu fereală, fără să am curaj să zic vreo vorbă. Fata se lăsase moale în braţele lor noduroase, ieşite din mânecile suflecate ale cămăşilor bune, de sărbătoare, ca nişte crengi răsucite de copaci crescuţi cu încăpăţânare în câmpuri seci. Li se umflaseră vene groase pe gâturile scurte, cu pielea brobonită de sudoare, străbătută de-a latul de cute adânci, negre ca nişte şanţuri în care se adună ţărâna lipicioasă după ploaie. Suflau greu şi întărâtat, ochii le luceau întunecaţi de răzbunare şi de poftă proaspătă. Au târât-o după ei departe de casă, dincolo de cotul pe care-l făcea calea ferată, unde, pe o linie părăsită, ascunsă de ierburile înalte şi uscate, de bălării cu tije lemnoase şi frunze ca nişte lame lungi, tăioase, se afla un vagon de tren ruginit, cu pereţii din fier îmbrăcaţi în iederă sălbatică, fără uşi sau ferestre şi cu nimic altceva înăuntru, afară de copaci tineri şi tufe grase cu ţepi ascuţiţi, care nu mai găsiseră alt loc să răsară. Văzusem vagonul ăsta din trenul care ne adusese pe mine şi pe prietenul meu aici şi îmi promisesem să mă întorc să-l cercetez. Dar uitasem imediat. Îl revedeam acum şi simţeam că înăuntrul lui, în poiana bizară de sub coroanele subţiri cu frunze crude, avea să se întâmple o fărădelege. Am mers după ei şi m-am uitat. Am stat departe, la capătul vagonului, şi am privit printre coardele moi de iederă potopite de frunze fragede, prin zbaterea lor verde, cum au târât-o pe fată pe podeaua mâncată de rugină a vagonului, cum au lovit-o peste obraz cu pumnii, cum i-au pus un cuţit cu lamă scurtă la gât şi-apoi au crestat-o la comisura buzelor. Să nu mai cânte. Să tacă. Să-şi vadă de locul ei. Privighetoareo, fă, o să-ţi tai gâtu' ăla din care cânţi să nu mai cânţi şi gura aia spurcată, auzi, fă? Auzeam vorbe îngălate, înăbuşite de înjurături lungi, apoi am văzut cum i-au ridicat fusta. Pântecul ei smead, umbrit de cârlionţii mărunţi şi brumării, a sclipit într-o rază de soare, pătrunsă în vagon odată cu bâzâitul unei viespi, printr-un ochi de lumină lăsat de două crengi subţiri. Apoi am simţit la fel de dureros ca şi ea strivitura trupului bătrân care a încălecat-o şi a început să se zvârcolească deasupra ei cu furie şi deznădejde. Mă uitam cu ochii mijiţi şi vedeam scăfârlia bătrână, cheală, cu pielea zbârcită, potopită de pete cafenii şi împurpurată de efort, bălăngănindu-se înainte şi înapoi ca un leagăn prins cu sfoară de creanga nesigură a unui copac şi lăsat în bătaia vântului. M-am temut o clipă, întâlnindu-i privirea ridicată spre capătul vagonului. Dar ochii bătrânului nu vedeau nimic, aşa cum şi trupul lui se zvârcolea degeaba. Prin despicătura lăsată de nasturii descheiaţi ai cămăşii, sub nodul lărgit al cravatei pestriţe, ieşeau smocuri de păr sure, udate de sudoarea urii şi a neputinţei. Îmi vârâsem unghiile în carnea palmelor de frică şi de scârbă şi tot n-am zis nimic. Stăteam acolo şi mă uitam cum capul fetei se legăna şi el dintr-o parte într-alta, în aburul castaniu al părului răsfirat printre fire de iarbă şi gândăcei roşii, sub zborul alburiu al unui puf de păpădie. După o vreme, bătrânul s-a ridicat, parcă trezit şi fiindu-i silă de el însuşi. Când fiu-său a încercat să spele el ruşinea neputinţei părinteşti, bătrânul i-a tras un dos de palmă, i-a ridicat nădragii din vine şi l-a îmbrâncit afară din vagon. Pe fată au lăsat-o acolo, fără să ştie ce-i cu ea. M-am mai uitat la ea o vreme, cum şedea aşa, cu picioarele desfăcute, mototolită, ciufulită şi gemând uşor. Un fir gros de sânge îi tăia obrazul, scurgându-se înspre ureche. Atunci mi-am spus că-i sunt dator. Am luat-o de nevastă.

Marea Unire pentru cei mici

Ana Iorga şi Filip-Lucian Iorga (text), Octav Ungureanu (ilustraţii color)
Marea Unire pentru cei mici
Editura Vremea, 2018



*****

Cuvânt înainte

Editura Vremea celebrează Centenarul Marii Uniri cu gândul la generaţia de care depinde viitorul nostru. Aceasta este misiunea celui mai nou titlu apărut la Editura Vremea, Marea Unire pentru cei mici, o carte cu ilustraţii viu colorate, dedicată întregitorilor patriei noastre - Regelui Ferdinand, Reginei Maria şi tuturor celor care au contribuit politic şi militar la crearea României Mari, la 1 Decembrie 1918.

Cartea are un format prietenos cu cei mici, este tipărită pe hârtie lucioasă de cea mai bună calitate, iar ilustraţiile color redau fidel figurile marcante ale epocii României Mari. Sunt foarte uşor de recunoscut chipurile şi expresivitatea fiecărui personaj istoric al Casei Regale a României! Această cărticică pentru copii este un bun prilej de a-i familiariza pe cei mici încă de acum cu albumele foto din perioada cea mai înfloritoare a României Moderne.

Autorii textului sunt renumitul istoric Filip-Lucian Iorga şi soţia sa, Ana Iorga; ilustratorul, Octav Ungureanu, s-a impus deja pe piaţa cărţilor de benzi desenate drept caricaturist de mare succes la publicul de toate vârstele. În rolul naratorului, Editura Vremea l-a distribuit pe nimeni altul decât Samoilă Mârza, cel care a făcut ca cele mai importante momente ale Marii Uniri să parcurgă o sută de ani şi să ajungă astăzi imortalizate sub forma fotografiilor la micuţii noştri cititori. Samoilă Mârza este singurul român care a fotografiat naşterea României Mari - fotografii care împlinesc anul acesta o sută de ani!

Nu există decât cinci imagini ale momentului Marii Uniri şi câteva fotografii realizate tot de Samoilă Mârza la Încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei ca Regi ai României Mari; toate se regăsesc în această carte sub forma unor foarte sugestive ilustraţii color. Cei mici vor putea pătrunde astfel în atmosfera eroică a acelor momente istorice pe care le celebrăm în 2018. Textul este savuros, scris pe înţelesul publicului "Mic dar şic" - numele colecţiei pentru copii a Editurii Vremea. Vă invităm să celebrăm Centenarul Marii Uniri prin lectură.

Fragment

Capitolul 6
Se întoarce roata... împotriva duşmanilor

Teribilă iarna lui 1916-1917! Pfoai, ce viscol, ce ninsori, ce foamete! Dar orice rău merge rău până la capăt, apoi reîncepe binele. Aşa a fost şi pentru România.

Pentru că nu eram singuri în Marele Război, aliaţii francezi ne-au venit în ajutor. Au trimis un general, cu mai multe divizii de luptă şi cu arme pentru armata română. Neştiind să-i pronunţe numele străin, ţăranii români obişnuiau să-i zică "Burtălău" acestui general francez. Ce-i drept, avea şi o burtă pe care CHIAR nu o puteai trece cu vederea! (Dacă nu ţii să te faci de râs, tu spune-i totuşi Berthelot!)

Şi s-a întâmplat ca pe lângă armele şi prezenţa francezilor, soldaţii români să aibă parte şi de câţiva comandanţi iscusiţi: Alexandru Averescu, Constantin Prezan, Eremia Grigorescu. Cum Regele Ferdinand le promisese ţăranilor români să-i împroprietărească cu pământul apărat din calea duşmanilor, mulţi s-au înrolat aşa cum erau, cu opinci în picioare, să servească în armata română.

Bătăliile de la Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz s-au dat crâncen, dar am ieşit victorioşi din ele. Bătălia de la Mărăşeşti a fost de pomină - ia să vezi! Atacul armatei germane a avut loc dimineaţa devreme. La ora aceea, soldaţii români tocmai se scăldau în râu. N-au apucat nici să-şi îmbrace uniformele când au năvălit nemţii peste ei. Aşa că s-au luptat... în izmene. Dar s-au luptat ca leii şi i-au respins cu fermitate pe duşmani: "PE AICI NU SE TRECE!".

Şi nu s-a trecut!

Omatidii. Şarada unui hacker

Sebastian Lăzăroiu
Omatidii. Şarada unui hacker
Editura Polirom, 2018



*****
Intro

Trintius, un hacker anarhist, îndrăgostit nebuneşte de o victimă a lui, Ema, este recrutat în închisoare de serviciile secrete. După mai multe şedinţe de psihoterapie, Trintius îşi scrie memoriile camuflate într-o şaradă de întîmplări extraordinare, divers localizate în timp şi spaţiu, din Patagonia lui Magellan în Cuba lui Che Guevara, din Barbaria corsarilor în Coreea de Nord contemporană. Dar este Ema ceea ce pretinde? Ajunge personajul principal să controleze jocul sau trăieşte doar o iluzie? Răspunsurile se găsesc în memoriile lui Trintius - o colecţie de întîmplări cu personaje aflate în situaţii teribile de viaţă la extrema realităţii. Aparent autonome, poveştile capătă neaşteptat coerenţa intimă a traumelor unui hacker hăituit de propriile fantasme. Ca să-l înţelegi, trebuie să înveţi să priveşti prin ochiul unei libelule, un "ochi format din mii de alţi ochi, numiţi omatidii, ca nişte lentile, fiecare aplecată asupra unui detaliu. Şi din toate adîncimile perspectivei, ochiul cel mare reconstituie întreaga imagine".

***

Fragment

Mă uit prostit la film, ecranu-i gol,
Cu umbre şi scântei pictat confuz.
O gloată de vieţaşi în prostovol
Îşi râd de moarte, traşi dintr-un havuz.
În cap de rând e Ema. M-a trădat?
O văd venind - iubire sau final?
Din beznă, mă strecor, cad, ce rahat!
O las să-mi zică. Are glas egal.
De groază mor. M-a pescuit, îmi zice.
Lucrează pentru ei, biet Trintius!
Credeam c-am fost un zeu, ce bou ferice!
Să scuip marmuşca? Cum râd Cei de Sus!

Cam aşa s-au petrecut lucrurile în ultimele zece minute înainte să mor. Degetele au orbecăit în cutiuţa pătrăţoasă cu medicamente, erau una, două, trei, cam şase pilule cu totul, rotunde, tari, umflate, cum le ştiam, când, dintr-odată, aud vocea Emei din bucătărie: îmi plac tare mult florile pe care mi le-ai adus, n-aş fi zis că eşti aşa romantic, aş fi jurat, când le-am văzut în vază, că sunt pentru altcineva, am crezut că e o onomastică, că trebuie să mergi undeva şi, în timp ce ea turuia, iarăşi am calculat, dacă mai sunt doar şase pilule înseamnă că deja au trecut trei luni şi optsprezece zile de când am început tratamentul, dar am îngânat legănat: da, da, da, mă bucur că-ţi plac florile, şi iarăşi îmi ziceam că aş fi putut alege celălalt buchet, cu flori de câmp, mici regrete ciufulite-n păşuni, s-ar fi potrivit mai mult pentru aşa despărţire şi atunci zdrang! S-au împrăştiat pe jos periuţa, pasta, savoniera, ce Dumnezeu! parcă eşti orb, omule!, şi, bineînţeles, ea a venit în uşa de la baie şi m-a studiat cu ochi mijiţi, de sus şi până pe la mijloc, ca-ntr-o nălucă de oglindă, de parcă i-ar fi intrat un străin în casă, iar eu am pitit cutia, ca un copil prins cu boacăna; nu înţeleg cum pot fi aşa neîndemânatic încât le răstorn pe toate în jur şi cad peste mine, caraghios porţelan în cuşca elefanţilor, ah, tremurul ăsta de alcoolic abstinent mă dă de gol tot timpul; bine, Ema, eu o să plec, nu eram decât în trecere, poftim cheile, n-aş fi vrut să vin aşa neanunţat, vezi că am pus o maşină cu rufe la spălat, să ai tu grijă să o opreşti, şi iar îmi vine în minte, dacă am luat tratamentul ăsta de trei luni şi optsprezece zile, atunci ar mai fi trebuit să rămână doar două pastile, ei, uite, de feţişoara asta inocentă îmi era teamă, buzele ţuguiate şi ochii strânşi, iar se pisiceşte, o aud: hai, nu te juca cu mine, ştii că te-am aşteptat, nu te învinovăţesc pentru nimic; cum, îmi spun, ea vorbeşte de vinovăţii?... ei, asta-i chiar culmea, uite, pot să accept că i-am zis să facă ce vrea cu libertatea ei, îmi trebuie un răgaz, mă bâţâi de pe-un picior pe altul şi o împing afară, închid uşa, trebuie să fac pipi, îi zic, aşteaptă puţin, mă desface fermoarul, trag de trompetă - hai, ieşi, pentru Dumnezeu! - şi mă uit în tavanul scorojit şi igrasios; persoanele care i-au condus pe călători la tren să coboare din vagoane, unu, doi, trei... nu se poate să fi rămas doar şase pilule, hai, dă-ţi drumul, dă-ţi drumul, că pleacă trenul, şşşşşşşşş, ah, ce uşurare că pleacă; vreau să fii sinceră cu mine, strigai de după uşă, dacă nu veneam azi, nici nu m-ai fi căutat vreodată, o, fir-ar să fie, iar m-am stropit, pe mâini, pe pantaloni, vrrrrrum, cade torentul de apă, robinet, săpun, colonie, jet puternic, poate că era mai bine nici să nu fi venit, n-aş fi vrut să tălmăcească în niciun fel venirea, doar c-am trecut pe aici, desfac zăvorul, zdrang!, stă postată cu mâinile încrucişate şi are privirea ei vinovată, de ocazie, stai, să verific cutia din buzunarul pantalonilor, e acolo, şi, oh, m-am stropit, bineînţeles, simt mâna lipicioasă, draga mea, o să plec, nici nu ştii tu câtă iubire mai am în mine, nu vreau să pară totul atât de şecspirian, m-aş bucura să fii aşa liberă cum mi te-am imaginat, asta, ultima, nu i-am mai spus-o, doar "m-am gândit că", am îmbrăţişat-o tandru, da, ştiu, nu am cum să uit mirosul pielii ei, de flori de câmp amestecate cu dimineţi nestăpânite din urzeala aşternuturilor păcătoase, ei, hai, nu plânge, nu i-am zis asta, am vrut să i-o zic, dar am strâns-o mai tare, bărbăteşte, lasă să plângă, să se descarce, până la urmă, nu e clar că ne despărţim?... poate ar trebui să plâng şi eu câte ceva din ochii ei - chiar, când am plâns ultima oară? -, pipăi clanţa, acum e momentul, deschid şi ies, poate am noroc cu liftul, poate-i aici, intru, mă ia şi nu mă mai întorc, nu mă mai las să vorbesc, o las să mă petreacă, cu gene false, cum mă îndepărtez, dar nu, liftul nu e, apăs buricul negru şi aştept să vină, ce stânjenitor!, ea, stând aşa, în pragul uşii, cu ochi moi, fără să zică nimic, eu, nerăbdător să mă cufund; o să te întorci, şopti ea, cum? a zis că o să mă întorc?... la asta să nu răspund nimic, orice aş răspunde, nu e bine, cinci, patru, trei, blestematul de lift, ca o pisică înfricoşată cu ghearele-n burlan, iată-l, în sfârşit, deschid, nu te întoarce! ţine capul înainte! închid, apăs, parter, ufff, asta a fost, coborârea spre iad, acum, doi, unu, zero, hai, că n-a fost aşa greu, bună ziua, domnule, vai, aţi mai venit pe la noi?... vecina, desigur, sărut-mâna, doamnă, da, în trecere, ies în hol, mai am totuşi câţiva paşi de numărat, mă răsucesc pe călcâie, milităreşte, o iau la fugă pe scări, unu, doi, trei, la naiba cu miile de trepte spre nicăieri, da, mergi spre asfinţit, nebunule, îmi trag sufletul, o iau de la capăt, unu, doi, trei, năduşit, mă desfac la gât, sunt iar în faţa uşii de unde am plecat acum un minut, ăsta să fie destinul meu?... îmi imaginez că îmi deschide un măgăruş, a, bună ziua, domnule măgăruş, sunt tot eu, cel care a plecat mai devreme, cu urechile-n vânt, o iubesc pe Ema şi, oricât de tare m-a rănit, ştiu că n-aş putea trăi fără ea, măgăruşul îşi vântură coada - hai, că-i haios -, cine s-ar fi aşteptat la altceva, sunt un dobitoc, ăsta e adevărul, şi trebuie să mă obişnuiesc cu drumul, aşa că... să cobor, treaptă cu treaptă, ţoc-ţoc-ţoc, mă strecor discret, ca aerul curat, să nu mă văd, că mi-ar fi ruşine, revin în hol, ies pe alee, plămânii plini, o absenţă uriaşă îmi încalecă umerii, merg aşa, gârbov, dacă am urmat tot tratamentul şi mai am doar şase pastile de luat, stai, să verific acum, scot cutia din buzunar şi moşmondesc, unu, doi, trei, patru, da, şase pastile, dacă mai sunt doar şase, de ce n-are efect?... ar trebui să strig de aici, de jos, sub geamul ei, să urlu, Emaaaaaa, de ce n-are efect?... şi hop! îmi taie calea Dragostea-N-Piele, ce hidoşenie, of, Doamne!, ce damă teribilă, aşa goală, mă înnebuneşte goliciunea şi se lipeşte de mine transpirată, unsă cu spori lubrici, escroacă, dar cum să fac să dispar?... să nu zică lumea că ne-am luat, să dispar eu, să rămână ea şi toţi să se holbeze ca la o despletită, cine naiba mai e şi asta?... vopsită nu effronté, cu tălpile aprinse, printre trecători grăbiţi, se izbeşte de unul, de altul, dar nimeni n-o remarcă, doar eu o văd, cum îşi râde de ei, îmi face mie cu ochiul complice, să mă reazem de zidul ăsta rece şi să-mi amintesc, aşaaaa, deci, când am ieşit din cazanul ăla cu bitum clocotit, adică nu eu, când sufletul meu a ieşit din smoală, unsuros şi secătuit, a fost aşa şi altminteri, un fel de "poţi să te dai mai încolo, suflete?", m-am uitat la el ca la un biet cerşetor, care mă înghesuie, trăsnind a durian, cu ochi pişăcioşi, şi mi-am zis: ce păcate o fi plătind răpciuga asta nerecunoscătoare?... pe urmă, a venit Ema şi l-a oblojit, aşa cum ştie ea, cu mângăierile ei din aripi şi eu mă uitam la ei, cumva indiferent, ca la doi amorezi ridicoli pe marginea prăpastiei, visând împreună moartea, de fapt, asta făceau, visau împreună postumele împrejurări ale sfârşitului şi, dintr-odată, am văzut-o pe Ema cum se pierde în hău, dar nu rostogolindu-se, nu, plutea, aşa, ca o drepnea, fâl-fâl, fâl-fâl, ca un evantai gri, smuls de o pală de vânt din mulţime, ondulându-se măiastru peste capetele turtite şi mi-am zis: bun, o să mă rog pentru ea, şi sufletul meu stătea aşa, ca prostul, pe marginea hăului, cu mâinile şi picioarele bălăngănindu-se, cataleptic, i se prelingea un fir de salivă din barbă, nici nu ştia prea bine ce se întâmplă, poate credea că fata aia-i un zmeu din hârtie de ziar, scăpat din mâinile strâmbe ale unui ţânc, da, aşa arăta canevasul anonimului, ceva inefabil, cu tuşe fine, o imagine din pixeli săraci, dar jucăuşi, şi m-am gândit că asta înseamnă să fii liber, asta e libertatea înrămată, un suflet nevindecat şi dezarticulat privind hipnotic deasupra hăului un înger cu aripi creponate, luat de curenţi, ah, şi pe urmă trupul meu s-a îmbolnăvit incurabil, uite, cam aşa s-a întamplat, a apărut întâi o congestie sub sânul stâng, mică, de nebăgat în seamă, ca un semn de amantlâc rouge, pe urmă, s-a mărit, în fiecare zi câte puţin, o mâncărime neplăcută, o pată tot mai mare, lăbărţată pe tot corpul, harta lui Dante în nouă cercuri epidermice, o ventuză sugând carnea albă, aşa s-a robit tot trupul bolii şi nu mai putea merge, nu mai putea să se-ndoaie, nu mai răspundea la ordine, se mânca pe el însuşi, ca o pâine care se mănâncă singură pe dinăuntru şi lasă doar coaja, o pojghiţă rumenă afară, ca să ştie lumea ce e; aşa a început să pătimească, în fiecare dimineaţă, câte un bici cu şfichiuri plumbuite, dar nu pe dinafară, ci prin lăuntru, şi un drug de fier ascuţit îl înţepa, dar nu pielea la exterior, ci dinspre interior, uite aşa rupeau drăcuşorii din trup, hârşt! hârşt!, fâşii, hălci şi Ema zicea: a mai căzut una, a mai căzut una, numai ea ştia cum se lupta cu trupul meu, să-l ţină laolaltă, să nu se destrame cu totul, ca un zidar, aşa era, care tot tencuieşte zidul clătinat şi el tot se desprinde, bucată cu bucată, dar i-am zis: pleacă liberă, zboară de aici, nu te lega, dar ea din carnea ei punea pe carnea mea, din sângele ei îmi picura în sângele meu şi tot nu m-am înzdrăvenit, iar Ema era vinovată, că ţinea un cadavru în picioare şi-mi făcea transfuzii cu dragostea ei sau a alteia, ce mai contează, în vreme ce sufletul meu, amărât cum era şi conopidă fiartă, ne priveau pe amândoi cum ne chinuim să plimbăm moartea de colo-colo prin cameră, amăgitor, şi mirosea peste tot a rânced, a adulter malad, căci ea mă bănuia că mă iubeam cu moartea, da, tare mă bănuia, mi-a şi zis-o, de la obraz, te regulezi cu hârca aia, iubitule, v-o trageţi pe ascuns, când eu stau ca proasta şi te veghez, cum întorc capul voi, hop!, călare unul peste altul, numai că sufletul meu nu murise, nu, el doar stătea aşa, perplex pe cruce, Doamne! cât o mai iubeam când mă iubea, pe Ema, de ea e vorba, cea credincioasă mie, cea lipită de mine, de asta-i şi ziceam pleacă, pleacă, pleacă din mormântul meu şi aşa a plecat, da, a plecat când nu m-aş mai fi gândit că pleacă, dar o vedeam plecând, ştii, cum vezi pe cineva îndepărtându-se, cineva care stă pe loc şi tot decorul fuge de el prăvălindu-se dezumflat peste tine... aşa a plecat ea de lângă grămada asta de oase descărnate stăpânită de demoni şi coşmaruri şi vedenii, ca un soi rău, aşa eram, ştii tu cum e soiul rău, ţeapăn, după ce-a trecut un regiment de strigoi prin el şi peste el, dar, pe urmă, am început să o văd pe ea, ca şi cum nu plecase, ca şi cum era încă acolo şi-i vedeam şi fesele goale şi sânii goi şi-ntindeam mâna lacom la pere şi nu le puteam ajunge, dar pe alţii îi vedeam ajungând, necuviincioşi pipăind-o cu deşte feroce, ca pe sclava metehnelor, o vedeam destrăbălându-se, aşa, plecată cum era, şi nu ştiam dacă eram eu mort sau era ea plecată, că oricât mă-ntindeam spre ea, n-ajungeam să o ating, dar ochii mei o vedeau în braţele lor tinere, vânjoase, dedându-se la delicii inenarabile, şi-i vedeam carnea înflorind, da, înflorea după fiecare atingere a lor, de parcă mânca viaţă şi bea vlagă, şi degeaba strigam stricato! stricato ce eşti!, că nu m-auzea, de parcă ar fi fost plecată şi abia atunci sufletul meu se apropie de mine, ca un cal blând se apropie, aşa, cumsecade, dând cu botul, lingându-mi rana mare de pe tot corpul, lip-lip-lip, uşurare simţeam, o, suflete!, mă gândeam, pe unde oi fi rătăcit tu şi m-ai lăsat pradă pupelor, iar el clătina din cap liniştit, mâş! mâş!, şi ciulea urechile şi dădea din copită, apoi fornăia, frrrru!, n-am murit, n-am murit, îmi spuneam, dacă sufletul meu a răsărit acum, odată cu mine, pe pajiştea înflorată, dacă simt căldura indigo de martie cum mă-mbracă, înseamnă că mai e ceva viu, chiar şi fără carne, nu mai simt niciun hop prin vene, nu mai am dorinţă, doar bucurie, ca o beţie, aşa, uşoară, care te clatină şi-ţi pune o mască de frunze pe faţă şi iarăşi îmi apăru Ema într-o vedenie, împerechindu-se, strivindu-şi fibra trupească în încleştarea vieţii, dar nu mai aveam nicio dorinţă s-o ating, mâna nu mai voia să se întindă spre ea, eram fericit s-o văd aşa, căzută-n propriile-i farmece, şi ea îmi mai arunca, ca pe un zar sculptat, câte un zâmbet norocos, dar nu ştia cine sunt, doar mă vedea aşa, printr-un ciob, ca pe un gură-cască-n vitrina bordelului, mă ademenea cu borhot de vino-ncoa' din teascul împreunării!, poate nici nu mă chema, dar eu aşa vedeam, ca şi când îmi făcea semne să sar linia morţii şi nu-mi păsa, eram beat de fericire şi încă o iubeam, deşi se dezbrăcase atât de străină, aşa-mi amintesc totul, rezemat de zidul rece, pipăind din când în când cutia cu medicamente, fără să mă fi făcut mai bine, se opreşte un copil din fugă în dreptul meu şi mă studiază curios, nene, eşti bine?... apoi o bătrânică mă zgâlţâie, să vă ajut cu ceva, domnule?... nu, doamnă, zic, sunt bine, da, sunt bine, ce vor oamenii ăştia de la mine, încă trăiesc, se apropie o siluetă, aşa văd, are un domino ca cerneala, e Ema, parcă şi-a tras o umbră pe ea, faţa albă - asta pot să recunosc -, faţa albă de templu, şi duce un cal mare de căpăstru, îl ţine aşa, doi paşi în urma ei, neîncălecat, se apropie şi mai mult, ca o ploaie fină de ceaţă, ca un fum de lac se apropie; dau să plec, dar nu mă pot mişca, rămân ţintuit locului şi-i aştept să nu vină, dar vin, ar trebui să-i întâmpin, mă gândesc, să le ies în cale, dar tot ţeapăn sunt, Ema îmi face semne să nu mă mişc, că vin ei, să am răbdare, ţine-n mână buchetul pe care i l-am dăruit - da, hotărât lucru, n-am făcut cea mai bună alegere, nu asta trebuia să-i iau, ce mai păreri de rău! -, hai, apropiaţi-vă!, şi când îi văd mai bine, calul e îmbrăcat în mireasă, are voal de dantelă pus între urechi şi volănaşe atârnându-i pe picioare, şi vine aşa, dansând, ca la nuntă, călcând buiestraş, iar Ema îşi trage gluga pe cap, e prea serioasă, nu schiţează niciun zâmbet, de parcă am fi doi îndepărtaţi, mă priveşte sever - ei, încă ţine la supărare -, eu aştept puţină dragoste de la ea, doar puţină, dar nu, acum văd, ea nici ochi nu mai are, are două găuri mari, negre, şi din ele mult întuneric se revarsă, dar nu asta mă înspăimântă, deloc nu mă-nspăimântă, mi-e frică puţin că nu-i simt degetele, m-a prins de mână şi nu i le simt.

40% REDUCERE pentru 25 de romane care au inspirat ecranizari celebre! 📬 🎬 🌟 🍀 🎥

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Bona ucigaşă sau criza familiei moderne

Leïla Slimani
Cântec lin
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba franceză de Nadine Vlădescua

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Cântec lin a apărut spre sfârşitul lunii octombrie 2017 la editura Pandora M. Leila Slimani a participat la lansarea ediţiei în limba română, fapt îmbucurător pentru o piaţă editorială care face eforturi mari pentru a seduce şi convinge un public cât mai larg că cititul este o bucurie şi nu o pierdere de vreme. Cartea va fi tradusă în 2018 şi în limba engleză, New Yorker dedicându-i un articol care m-a prins şi intrigat, constituind un motiv în plus pentru a citi cartea.

Unul dintre lucrurile care mi-a plăcut în articolul lui Lauren Collins este declaraţia editorului legată de alegerea unui titlu pentru ediţia americană. Cartea lui Slimani se numeşte în franceză Chanson Douce ceea ce ar fi dus, în mod automat, la traducerea în engleză ca Lullaby, adică Cântec de leagăn. Dar pentru că şi publicarea unei cărţi este o afacere care se bazează pe vânzări, editorul a decis că titlul în engleză ar suna banal şi neatrăgător pentru potenţialii cititori aşa încât cartea se va numi Perfect Nanny. M-am întrebat când am cumpărat cartea la noi de ce editorul român nu a avut acest tip de preocupare şi a ales o traducere a titlului care mi se pare neinspirată şi cred că va atrage mai greu cititorii. Librăriile sunt pline, cititorii şi banii puţini, aşa că nu cred că este un detaliu nesemnificativ. Mai ales că romanul Leilei Slimani se poate vinde foarte bine pentru că tratează unul dintre cele mai sensibile şi înfricoşătoare subiecte: relaţia dintre mamă şi bonă, uciderea pruncilor de către aceasta din urmă într-o criză pe care Le Figaro o numeşte un moment de "nebunie obişnuită".

Leila Slimani este prima autoare de origine magrebiană care a primit în Franţa premiul Goncourt. Are un stil clar, fără înflorituri, paragrafele nu sunt foarte lungi, atenţia cade pe viaţa interioară a personajelor şi nu pe figurile de stil şi jongleriile literare care, de multe ori cred că ascund lipsa de inspiraţie şi idei. Reuşeşte, astfel, să transpună în pagină o poveste tristă care pentru orice mamă reprezintă seminţele unei spaime şi ale unui coşmar pe care le ascunde undeva într-un colţ de conştiinţă atunci când decide că trebuie să îşi lase copiii în grija altcuiva.

Miriam şi Paul sunt un cuplu burghez care locuieşte la Paris într-un apartament de două camere. După naşterea copiilor Miriam se ocupă de ei o perioadă, dar la un moment dat începe să îşi dorească altceva. Dorinţa de a-şi fructifica studiile, de a face carieră se combină cu presiunea societăţii, a prietenilor care o privesc cu superioritate pentru că a decis să rămână acasă să îşi crească copiii. Relaţia de cuplu are de suferit, viaţa socială aproape că nu mai există pentru cei doi soţi, prietenii fără copii îi ocolesc plictisiţi de discuţiile interminabile despre copii şi programul lor fix de părinţi, iar cei cu copii se luptă cu aceleaşi probleme şi cu o acută lipsă de timp care fac aproape imposibilă orice apropiere. Nici bunicii nu mai sunt ce au fost, fiind preocupaţi să îşi trăiască propria viaţă şi prea puţin interesaţi să se ocupe de nepoţi. Slimani reuşeşte să creioneze foarte bine problema cu care se confruntă majoritatea cuplurilor actuale de aici sau de oriunde. Copiii ajung să îi încurce pe adulţi, devin secundari, pentru părinţi primând dorinţa de realizare profesională. La o primă vedere poate părea egoism, dar autoarea, cu fineţe, face şi o critică a societăţii în care cei doi trăiesc şi care îi programează să gândească aşa.

Soluţia găsită este angajarea unei bone, Louise, care în scurt timp le devine indispensabilă. Copiii devin exclusiv responsabilitatea acesteia. Louise este bona perfectă: are grijă de copii, găteşte pentru întreaga familie, face curat, nu are nevoie de timp liber, este mereu calmă şi prezentă. Părinţii sunt încântaţi. Nici unul nu trece însă de bariera socială. Îşi lasă copiii în grija unei necunoscute, a cărei recomandare o verifică prin telefon, nu sunt interesaţi să afle cine este Louise, de unde vine, dacă are viaţă personală şi unde locuieşte. Bona nu este nici ea dispusă să vorbească prea mult despre sine ceea ce duce la un balet ciudat între personaje, cu izbucniri care ascund mari furtuni dincolo de suprafaţa calmă. Slimani ne spune încet povestea, ne poartă în intimitatea şi trecutul bonei, ne arată cum se construieşte ura şi frustrarea. Formată din fragmente, cartea te aruncă în mijlocul lumii din spatele uşilor închise, în intimitatea unei familii care trăieşte o tragedie. Cauzele acestei tragedii sunt multiple şi, din păcate, lasă autoarea să se înţeleagă, ar fi putut fi evitate.

Probabil că romanul scris de Slimani nu poate fi considerat o carte mare. Nu are poezia unui Makine şi nici profunzimea şi durabilitatea lui Proust. Ştiu cu siguranţă, însă, că poate fi considerată o carte care îndeamnă la introspecţie, la o redefinire a valorilor occidentale, a priorităţilor. Fuga după bani şi faimă, faptul că aproape nimeni nu îşi mai găseşte împlinirea în viaţa de familie, că totul are un preţ şi se învârte în jurul banilor, că există în continuare diferenţe de clasă socială care duc la frustrări şi acte abominabile ce au ca victime sigure în primul rând copiii. Nu ştiu cât de mult şi-a bazat Slimani cartea pe realităţile lumii franceze atunci când vine vorba de diferenţele sociale. Citind despre Louise, despre greutăţile şi viaţa sordidă de dincolo de perfecţiune, despre jindul cu care priveşte vitrinele marilor magazine m-am simţit ca atunci când citeam pagini din literatura de început a secolului XIX. Cântec lin este mai mult decât un roman poliţist. Este imaginea unei societăţi care şi-a pierdut profunzimea şi umanitatea. Miriam şi Paul sunt imaginea cuplurilor contemporane, egoişti şi individualişti şi care cred că totul li se cuvine ACUM. Alegerile au consecinţe, laşităţile şi lipsa de interes pentru viaţa altora se răzbună crunt într-un final. Cântec lin ne aşază în faţa ochilor un altfel de triunghi decât cel amoros, un triunghi format din soţ, soţie şi bonă şi în centrul căruia se află copiii. Ca mamă ştiu că romanul îmi va rămâne în minte pentru multă vreme şi cu siguranţă voi urmări autoarea pentru a citi şi următoarele sale cărţi.

Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească - O istorie secretă a Revoluţiei Ruse

Victor Loupan
O istorie secretă a Revoluţiei Ruse
Editura Corint, 2017
Traducere din limba franceză de Rodica Chiriacescu

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Opt condiţii necesare pentru ca o revoluţie să reuşească

Revoluţia Rusă din 1917 este unul dintre acele evenimente care au marcat nu doar o generaţie sau două ci însuşi cursul istoriei omenirii. Idealizat de unii, detestat de alţii, momentul 1917 are încă multe secrete şi momente inexplicabile. Cartea lui Victor Loupan apărută la editura Corint îşi propune să răspundă câtorva întrebări care nu şi-au găsit răspunsul de-a lungul timpului. Cu toate că nu se doreşte o sinteză a evenimentelor, O istorie secretă a revoluţiei ruse este exact acest lucru. Cartea se adresează, aşadar, celor familiarizaţi cu personajele şi momentele importante ale revoluţiei ruse deşi încearcă să compenseze lacunele cititorului cu ample şi utile note de subsol.

Loupan identifică câţiva factori fără de care revoluţia rusă nu ar fi putut avea loc şi care, prin extensie, cred că se aplică oricărei încercări revoluţionare:

1. Banii - nici o revoluţie nu se poate face fără bani (aviz idealiştilor). De aceea, pentru cei care încearcă să îşi pună în practică ideile printr-o revoluţie este nevoie de oameni înstăriţi gata să finanţeze o astfel de încercare. În cazul revoluţiei ruse, banii au venit din toate părţile, fie că vorbim de finanţişti americani, socialişti germani sau agenţi britanici. Loupan studiază cu atenţie modul în care actorii principali s-au cunoscut, au fost ajutaţi cu bani şi cele necesare traiului sau, după cum este cazul lui Troţki, cu bilete la clasa I pentru a părăsi Rusia când steaua lui a apus. Apar nume mai puţin cunoscute ca Alexander Parvus sau Jacob Schiff fără de care este posibil ca revoluţia să fi rămas la stadiul de idee.

2. Circumstanţele favorabile - revoluţionarii trebuie să aibă de partea lor un moment istoric favorabil. Revoluţionarii ruşi au profitat de slăbiciunile regimului ţarist, de nemulţumirile proletariatului format în mare majoritate din ţărani dezrădăcinaţi, de ororile Primului Război Mondial şi de contextul internaţional favorabil. Fără toate acestea este greu de crezut că o mână de oameni, chiar şi fanatici, ar fi reuşit să dărâme un regim care domnea de secole.

3. Lideri carismatici şi lipsiţi de principii morale. Cartea ne aduce informaţii nu doar despre modul în care Troţki şi Lenin nu se sfiau să primească bani de la oricine pentru a îşi vedea realizate scopurile, ci ne prezintă şi câteva momente din viaţa personală a lui Troţki. Acesta era un mare adept al luxului, era lipsit de conştiinţă, era narcisist şi se considera deasupra tuturor. Propria imagine despre sine îl va trăda într-un final în confruntarea cu Stalin pentru prima poziţie în partid. Loupan observă că atât pentru Troţki cât şi pentru Lenin morala este un instrument al dominaţiei burgheziei. Folosindu-se de această scuză, vor călca în picioare orice principiu.

4. Fanatici dispuşi să se sacrifice pe ei, dar şi pe alţii, în numele unor idealuri. Dacă liderii partidului îşi doreau obţinerea puterii prin orice căi, o mare parte dintre cei apropiaţi lor au crezut în idealurile promovate de bolşevici chiar şi atunci când au ajuns în Siberia sau chiar în faţa glonţului. Pe de altă parte, un caz special este cel al părintelui Gapon, adept al "haosului purificator". Acesta, prin acţiunile sale, va fi autorul moral al masacrului din ianuarie 1905 care îi va aduce ţarului supranumele de Nicolae Sângerosul. Totodată, instaurarea regimului bolşevic nu ar fi fost posibilă fără toţi funcţionarii şi agenţii obedienţi dispuşi să execute nu doar ordinele ci şi pe oricine era bănuit că este duşman al poporului şi revoluţiei.

5. Agenţi secreţi care să reprezinte interesele propriilor state. Aceştia intermediază tranzacţii dubioase, încearcă să racoleze sau să influenţeze actorii principali ai revoluţiei şi să obţină avantaje uneori incredibile. Astfel, de exemplu, Rusia cu acordul lui Troţki a plătit pentru achiziţionarea unei mari cantităţi de locomotive din Suedia. Totul a fost plătit în avans, în lingouri de aur în condiţiile în care Rusia îşi putea produce singură locomotivele. Mai mult, la data plăţii, Suedia nu producea deloc locomotive, astfel încât contractul semnat prevedea că din banii primiţi va construi mai întâi uzine capabile să producă locomotive şi doar după aceea va onora comanda Rusiei bolşevice.

6. Oameni organizaţi care să preia puterea după momentele de efervescenţă revoluţionară. Unul dintre atuurile care l-au transformat pe Stalin dintr-un outsider în liderul de necontestat al Rusiei Sovietice a fost faptul că a gândit ca un birocrat. Bolşevicii au moştenit o ţară distrusă, aveau un partid dezorganizat, nimeni nu ştia cum să îndrepte lucrurile. Stalin s-a oferit pentru postul de Secretar General, post pe care toţi ceilalţi l-au evitat. A fost un gest pe care Lenin l-a văzut ca un act de sacrificiu personal din partea lui Stalin. Prin intermediul acestui post el a reorganizat partidul, a pus la punct organizaţiile locale în care a plasat oameni care îi erau fideli şi datori, şi-a pregătit terenul pentru preluarea puterii.

7. Dorinţa oamenilor de a reveni la o viaţă normală. Oamenii de rând, dar şi membrii de partid care provin în marea lor majoritate din păturile populare s-au săturat de "bulversările istorice". Vor o viaţă ordonată, calmă, stabilă. Ei vor să trăiască bine "aici şi acum". De aceea Stalin a părut a fi răspunsul. Pentru că era singurul care părea a avea un plan şi singurul care ştia ce să facă în Rusia fără a visa la o revoluţie mondială şi permanentă. Este figura în care oamenii simpli şi-au pus speranţa. Ca s-au înşelat este deja o altă pagină a poveştii.

8. Lipsa unei alternative valabile. În timpul Războiului Civil ambele tabere - Roşii şi Albii - au comis atrocităţi teribile. Oamenii obişnuiţi nu îi vedeau cu ochi buni nici pe unii nici pe alţii. Astfel, opozanţii regimului bolşevic au pierdut şansa de a deveni o alternativă dorită şi salvatoare. Pentru omul de rând toţi erau la fel de răi.

Loupan scrie o carte destul de echilibrată având în vedere simpatiile de stânga ale majorităţii intelectuale franceze. Este un pic deranjant atunci când îşi arată voalat admiraţia şi simpatia pentru bolşevici şi Lenin, dar concluzia finală pe care o trage este corectă: "A muri pentru revoluţie este supremul şi cel mai sublim dintre sacrificii. A ucide în numele revoluţiei este cea mai minunată dintre fărădelegi."

Boema ca antidot la dezumanizare - Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi

Mihai Neagu Basarab
Ultima boemă bucureşteană (1964-1976). Portrete de boemi
Editura Compania, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Mihai Neagu Basarab (născut în 1946 la Bucureşti) este medic şi membru al Uniunii Scriitorilor din 1972. A absolvit Facultatea de Medicină Generală din Bucureşti în 1971, apoi s-a specializat în psihiatrie (1975-1978 - doctorat în ştiinţe medicale în 1977, medic primar psihiatru în 1990), iar la începutul anilor '80, în homeopatie şi acupunctură.

Din 1973 a fost asistent universitar la catedra de Istoria medicinii şi etică medicală la Universitatea «Carol Davila» din Capitală. După mineriada din 1990 a plecat în Germania, unde şi-a continuat activitatea, lărgindu-şi câmpul de competenţe medicale (medicina de urgenţă, psihoterapie, medicină psihosomatică, diabet etc.). A publicat numeroase cărţi de medicină şi popularizare a ştiinţei medicale (Medicina de voiaj, 150 de remedii homeopatice vegetale, Nevrozele şi turismul, Pe urmele lui Victor Babeş, Paracelsus, călătorie neîntreruptă...), a contribuit cu capitole la tratate de medicină publicate în România şi în Germania (unde a ţinut şi cursuri de homeopatie la Universitatea din Freiburg, ca, de altfel, şi la Basel, în Elveţia), a îngrijit editorial volume de documente ale unor personalităţi din istoria medicinii româneşti şi a colaborat la radio cu emisiuni pe teme de sănătate şi igienă a vieţii.

După debutul cu proză SF din Scânteia tineretului în 1967, s-a ilustrat literar mai ales cu dramaturgie (cinci volume între 1969 şi 1985 - ultimul, La Gura leului, Editura Cartea Românească, premiat de Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti). A făcut, de asemenea, traduceri şi a avut rubrici permanente la un mare număr de reviste (Viaţa studenţească, Amfiteatru, Astra, Filatelia...). După 1990 a scris în presa exilului (Vatra, Cuvântul românesc, Dorul...) şi a prezentat lucrări ştiinţifice la congrese naţionale şi internaţionale, publicând în continuare volume de literatură şi medicină.

Distins în 2016 de Academia Română cu «Meritul academic», este din 2017 membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România.

Preşedinte al Academiei Germano-Române din Baden-Baden, a fost ales în 2011 director al Bibliotecii Române şi al Institutului Român de la Freiburg, unde editează în fiecare an un Buletin substanţial.

*

Boema evocă de obicei o imagine romantică despre «viaţa de artist». Imaginea realistă a boemei e mai degrabă o ţesătură deasă de politici, tradiţii locale, negocieri între grupuri sociale, războaie între impostura culturală şi gloria pe merit. Să fie boemii oameni prea slabi într-o lume dură sau prea tari pentru o societate nivelată?

De ce a reapărut boema bucureşteană în 1964? Motivul principal l-a constituit amnistierea deţinuţilor politici, sute de mii, care reprezentau în sânul poporului român de atunci o masă ca de minereu aurifer îmbogăţit faţă de restul populaţiei, mai adaptată la socialism, cu credinţa mai puţin antrenată, în libertatea iluzorie "de afară". Nici nu se punea prea insistent problema caracterului ambiguu al libertăţii, toţi românii ştiau că-n puşcărie e mai rău decât "acasă", oricât de rău ar fi fost "acasă". Printre zecile de mii de deţinuţi politici eliberaţi în Bucureşti erau câteva mii de intelectuali şi artişti remarcabili, poeţi, foşti profesori universitari, foşti ziarişti faimoşi, care, vrând-nevrând, au devenit boemi, siliţi să locuiască în mici camere mansardate sau în subsoluri în care altădată îşi duseseră zilele poate chiar servitorii lor. Ciudat este faptul că preferau trei metri pătraţi pe strada Brezoianu la subsol unei garsoniere de 18 metri pătraţi, cu duş şi bucătărie, în Balta Albă, unde se simţeau, printre foştii copii de foşti ţărani semiurbanizaţi, ca într-un ghetou siberian.

*****
Boema ca antidot la dezumanizare

Se vorbeşte adesea la noi despre «deschiderea» de după venirea la putere a lui Ceauşescu. O perioadă de respiraţie cam de un deceniu între două treceri de buldozer peste ţară. Ridicarea tălpii de pe pedala politico-ideologică ar fi adus, se spune, bunăstare diplomatică, economică şi socială, îngăduind şi o renaştere culturală, pe lângă speranţa difuză a întoarcerii la o oarecare normalitate. Istoria oficială şi studiul documentelor o confirmă. În volumele de memorii şi amintiri se găsesc, citate cu nostalgie, locuri de plăcută petrecere a timpului în Bucureşti, amintirea tarafurilor, a presei străine de la chioşcuri şi a magazinelor care aveau ce vinde.

Cartea lui Mihai Neagu Basarab luminează brusc un fenomen esenţial dar încă nelămurit al acelei epoci: boema. Iar fenomenul apare, la fel de brusc, legat de decretul care a eliberat din închisori cohorte de prizonieri politici, mulţi dintre ei foşti oameni cu funcţii şi cu carte, cu morală şi maniere, cu demnitate şi umor. Greu de cazat fizic şi profesional, «foştii» au iradiat însă bagajul lor de caracter şi experienţă în lumea care fusese nu doar răsturnată şi năucită, ci şi nivelată, cu o brutalitate organizată, în douăzeci de ani. Printre mulţii conaţionali care îşi doreau deja sincer să fie plaţi, neutri, oarecare, ca să nu atragă atenţia - evident, răuvoitoare - a nimănui, cei care se singularizau de bunăvoie - prin destin dar şi prin opţiune proprie sau prin simpla lor incapacitate de a mima măcar o stimă indiferentă pentru regimul imbecililor gravi şi cruzi - constituiau o lume aparte: lipsită de şansa de a da vreun erou «exemplar» în socialismul românesc, suportând să fie tolerată, evitând pe cât posibil să fie instrumentată, supravieţuind cu aparenţe onirice / retard-inofensive şi cultivându-şi marja de libertate atât cât să evite conflictul cu puterea. Câteva serii de intelectuali şi artişti îşi începeau astfel după 1964 negocierea inevitabilă a compromisului întru salvarea sufletului. Vârstnicii dar şi tinerii care îşi alegeau dintre «boemi» magiştrii învăţau, de asemenea, să depisteze şi să îmbrobodească până la împrietenire durabilă personajele «cu cifru» (cu misie, cu asterisc, cu sertar dublu, cu cheiţă, cu zurgălăi...) pe care «aparatul», mereu îngrijorat de eventuale focare de răscoală, le strecura de veghe printre aceşti semi- sau sfertomarginali care, de regulă, beau şi vorbeau prea mult.

Avem mare noroc cu Mihai Neagu Basarab ca autor al acestei disertaţii despre boemă şi câteva dintre figurile ei! Doctor, excelând în bolile minţii, dar şi medic curant preţ de decenii al multor boemi faimoşi, cufundat în istoria medicinii, pe care a şi predat-o, precum şi cunoscător în alte istorii ale lumii vii exo- şi esoterice, de câţiva ani director al Bibliotecii Române de la Freiburg (tezaurul exilului scris al românilor), iată un scriitor curios şi treaz, iubitor de oameni şi de artă, care nu s-a temut să frecventeze boema anilor '60-'70, fără a face parte din ea, fiind mai mereu înăuntrul şi în afara ei în acelaşi timp. Cu aceeaşi naturaleţe ne teoretizează în volum boema franceză (standardul clasic), simulacrele ei de aiurea şi începăturile interbelice ale boemei româneşti, dar ne şi desenează în detaliu peisajul şi persoanele «ultimei boeme bucureştene». Întâlnim astfel nume foarte cunoscute, ca Petre Ţuţea (fireşte, nici comunist, nici legionar, ci mintos de gradul zero), alături de cvasinecunoscutul Dan Boiţă (maestru neşcolit la desen şi stomatolog de performanţă), dar şi un pe nedrept uitat Oscar Lemnaru, un zgomotos Niculai Georgescu sau un autonom ciudat ca Decebal Niţulescu, un dramaturg adorat doar de unii, ca Teodor Mazilu, sau un reporter-prozator apreciat de toţi, ca Monciu-Sudinski ş.a.m.d. Printre portretele amănunţite trec, cu anecdotele şi focurile lor de artificii, Gheorghe Dinică, Taşcu Gheorghiu, Ion Barbu, Miron Radu Paraschivescu, Ion Vinea, Păstorel Teodoreanu, Mircea Popa, Mihai Cismaru etc., etc., etc.

Galeria personajelor marcate de talent-tupeu-temeritate-târnoseală-tăvălug ne provoacă voluntar la reflecţie pe marginea valorilor şi imposturii care au format şi malformat spaţiul public autohton zeci de ani. Involuntar, ni se relativizează imaginea preformatată despre boemi, căci punerea sub lupă a oricărei vieţi, cercetarea ei în intimitate, tentativa de a dezghioca motivaţii pe care subiectul însuşi le ignoră pulverizează rezumatul utilitar de la taifasuri sau articolul sec din dicţionar. Mai mult, Mihai Neagu Basarab pune şi toate întrebările incomode din preajma distincţiei tradiţionale între modul de a fi «artist» şi «operă» ca unică garanţie acceptată a statutului de artist - cu alte cuvinte, în plasa condiţionărilor în care trăieşte omul concret, cât gest vital onest şi câtă operă mare poate el face ca să rămână deopotrivă în adevăr şi în artă?

Medicul şi scriitorul Neagu Basarab plasează în text, sub aparenţa unor digresiuni nevinovate, îndoielile sale îndreptăţite în privinţa înţelepciunii câştigate de umanitate cu trecerea ei prin seculi. Ce soi de civilizaţie o fi cu adevărat superioară altora? E mai fericită şi mai durabilă societatea aşezată pe cifre crescătoare şi multă ordine sau cea în care cumsecădenia (uitare, milă, întrajutorare...) şi-a păstrat un locşor? Să fie dispariţia boemei un semn bun pentru mersul Europei în general şi al României în special?

Căci «boema» nu e un fenomen colateral, înţelegem pe măsură ce înaintăm într-o carte graţioasă şi uşoară la vedere, ci un fel de tainică secreţie morală şi spirituală a grupurilor omeneşti. E chiar straniu că nu ne-am dat seama de asta până acum...

(Adina Kenereş)

Poveşti adevărate despre supravieţuire - Scrisori de pe front

Mirela Florian
Scrisori de pe front
Editura Martor, 2018

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Poveşti adevărate despre supravieţuire

Marele Război văzut prin ochii şi slova oamenilor simpli. Un omagiu adus anonimilor care au luptat pentru ţară luptând pentru supravieţuire. Aceasta este cartea Mirelei Florian.

Autorităţile, acelea care l-au iniţiat pe premierul japonez Shinzo Abe în arta olăritului, anunţaseră că 2018 va fi celebrat cum se cuvine. Centenarul Marii Unirii urma să fie împănat de evenimente: dezveliri de grupuri statuare, organizarea de simpozioane, conferinţe, spectacole omagiale, şedinţe parlamentare dedicate evenimentului. Hore ale unirii şi ale marii uniri în care se vor prinde folcloriste şi folclorişti de dincoace şi de dincolo de Carpaţi. Deşteaptă-te, române! Şi altele. Înţelegeţi, tot tacâmul festivismului pus în mişcare.

Nu dau turcii
Deocamdată nu se vede şi nu se aude nimic. A, da, a fost o iarnă grea preţ de o săptămână! Şi poate că este mai bine aşa, altfel se înţelege regretul că nu sunt cheltuiţi banii de la buget pe statui şi în chiolhanuri judeţene animate de tinere siliconate. Şi, oricum, nu este timpul trecut; nici n-am trecut de primul trimestru al anului. Lentoarea face parte din fibra noastră, iar expresia "Take your time" trebuie să fi fost plagiată din neaoşul "Unde vă grăbiţi, că doar nu dau turcii?!".

Aşadar, pe fondul acesta de lasă-mă să te las, în timp ce guvernanţii dorm în bocanci mult mai confortabili decât cei ai soldaţilor români fugăriţi de soldaţii bulgari la Turtucaia în 1916, un om a scris o carte. A muncit anonim câţiva ani, muncă grea de documentare. A luat arhivele la mână, a citit mii de scrisori, a cernut prin sita sentimentelor, a cumpănit prin filtrul distanţei de un secol. Totul pentru a aduna crâmpeie de viaţă. Viaţa unor oameni în vreme de război. Soldaţii de o parte, rudele şi apropiaţii acestora de cealaltă parte. Puntea dintre semenii noştri de acum o sută de ani erau cuvintele aşternute în scrisori.

Am jucat şi atunci la două capete
Departe de clişee, umană şi copleşitor de directă prin simplitate, Scrisori de pe front a Mirelei Florian este mai mult decât o amplă lucrare închinată românilor care au luptat şi au murit ori au supravieţuit Marelui Război. Marele Război, cum mai este denumit Primul Război Mondial, a fost evenimentul care a întors pe dos lumea, mai ales Europa. Au căzut imperii şi au apărut state noi. România Mare a fost posibilă şi pentru că balanţa conflagraţiei s-a înclinat definitiv spre tabăra aleasă de România brătienilor. Nu întâmplător, fiindcă potrivit tradiţiei, noi am cam jucat la două capete şi am aşteptat intrarea în război până când ni se părea că mergem la sigur. Chiar şi aşa, sacrificiile au fost imense, iar desfăşurarea iniţială a luptelor contrazicea optimismul începutului.

Poveşti adevărate despre supravieţuire
Scrisori de pe front a Mirelei Florian nu ne povesteşte războiul, ci lupta oamenilor pentru supravieţuire. Cartea vorbeşte despre grijile mai mici sau mai mari ale oamenilor implicaţi în război. Grija capului familiei pentru nevastă şi pentru copii. Grija iubitei pentru soarta iubitului. Grija mamei pentru soarta fiului plecat pe front. Acolo, în acele epistole, războiul nu este o poveste romantică, la capătul căreia Binele învinge Răul. Acolo, în scrisorile de pe front, este viaţa simplă, adevărată. Fără fardul eroismului şi al sacrificiului.

Surprizele oferite de arhive
Mirela Florian a descoperit că soldaţii de dincolo de munţi scriau mai mult nu pentru că aveau talent literar, ci pentru că nivelul educaţiei românilor din Ardealul aflat sub dominaţia habsburgică era sensibil superior celui al românilor din Regat. Regatul condus de Carol I. Cei care scriau erau cu precădere ofiţerii, medicii, profesorii, contabilii. În general persoanele cu şcoală, cu ştiinţă de carte. Niciunul nu este cotropit de soarta războiului, toţi sunt preocupaţi să se întoarcă la familie, la iubite. La profesie, la ogorul înţelenit. Autoarea mai spera că scrisorile îi vor oferi o imagine şi mai clară despre Regina Maria. Deziluzie. Sau poate doar spulberarea unei iluzii. Poate că regina nu era un personaj atât de popular şi de omniprezent în conştiinţa românilor pe cât ne place nouă astăzi să credem.

Scrisori de pe front a apărut la editura Martor şi este, deocamdată, singurul eveniment veritabil dedicat centenarului Marii Uniri. Scrisori de pe front este de fapt un act de patriotism. Sensibil, discret şi foarte sincer. Ca dovadă că lucrurile cu adevărat importante nu trebuie anunţate cu salve de tun, medalii comemorative ori discursuri caţavenciene în Parlament.

Cum ar fi să numeri secolele? - Cum să opreşti timpul

Matt Haig
Cum să opreşti timpul
Editura Nemira, 2018
traducere din limba engleză de Monica Şerban

Citiţi un fragment din această carte.

***

Cum ar fi să numeri secolele?
 

There's no time for us
There's no place for us
What is this thing that builds our dreams,
Yet slips away from us?

Cred că vine un moment când fiecare este pus în faţa propriei efemerităţi. Un moment când îţi doreşti să trăieşti cât mai mult pentru a vedea ce se întâmplă cu lumea şi planeta, un moment în care îţi închipui că mai mulţi ani îţi vor permite să faci ceea ce nu poţi face acum: să călătoreşti mai mult, să reuşeşti mai bine în viaţă, să înţelegi mai bine ce se întâmplă în jurul tău. Odată cu maturitatea vine şi înţelegerea faptului că o viaţă lungă îţi poate oferi probabil toate aceste lucruri, dar înseamnă totodată pierderea celor pe care îi iubeşti, înseamnă o deconectare de la lume şi o blazare firească pentru că, după cum spune şi personajul lui Matt Haig din romanul Cum să opreşti timpul realizezi că nimic nu este fix şi prea puţine lucruri au importanţa covârşitoare pe care le-o oferim de obicei.

De altfel, asta este ideea care mi-a plăcut cel mai mult în această carte. Faptul că dacă ai norocul de a deveni înţelept odată cu trecerea anilor realizezi că oricine poate deveni refugiat dacă trăieşte suficient de mult, că orice naţionalitate şi credinţă vor stârni discuţii, controverse şi chiar ură la un moment dat. Vei înţelege că ceea ce defineşte în mod esenţial o fiinţă umană este umanitatea ei. Şi empatia, aş adăuga eu ca o notă de subsol.

Romanul lui Haig se citeşte uşor, dar acest lucru nu înseamnă că este o carte de duzină. Este o carte pe alocuri profundă, pe alocuri enervantă, dar în esenţă o carte despre noi, despre oameni şi istoria noastră văzută prin ochii cuiva care nu este nemuritor, dar are şansa de a trăi un pic mai mult în afara timpului decât un om obişnuit. Tom Hazard suferă de o boală pe care o numeşte anageria, adică o îmbătrânire mult mai lentă care îi permite să trăiască secole bune. Născut undeva pe la 1800, acesta a trăit să îţi vadă mama condamnată la moarte şi executată ca vrăjitoare din cauza bolii lui, a avut şansa de a îl întâlni pe Shakespeare în carne şi oase şi, mai presus de toate, şansa de a o întâlni pe Rose singura femeie pe care a iubit-o până în zilele noastre. Momentul în care îl întâlnim pentru prima oară pe Tom nu este unul tocmai fericit pentru el. Sătul de viaţă, aflat în pragul unei căderi nervoase şi suferind de dureri groaznice de cap, personajul nostru pare a fi un mizantrop în toată puterea cuvântului. Este sătul de oameni, de faptul că fac mereu şi mereu aceleaşi greşeli, că totul pare a fi un ciclu care se repetă. Sau, cum spune el, se simte "blocat în acelaşi cântec, cu un refren care ţi-a plăcut odată, dar care acum te face să îţi smulgi urechile." Recunosc că permanenta lui tânguială din primele capitole m-a scos uneori din sărite, dar ajungi să îl ierţi şi să îl înţelegi chiar dacă eşti o simplă musculiţă efemeră. Eu l-am iertat când a vorbit despre istorie ca despre un lucru viu, când a spus că noi suntem istoria şi că poţi explica toată istora capitalismului, a imperialismului şi a sclaviei doar vorbind, de exemplu, doar despre cafea. L-am iertat când a conchis într-un mod cinic că pentru oamenii de astăzi locurile nu mai contează şi că au mereu un picior în marele pustiu digital. L-am iubit atunci când mi-a spus că nimic în viaţă nu este sigur. Şi că aşa ştim că existăm în lume, prin nesiguranţă.

Matt Haig scrie bine şi ştie ce butoane să apese ca să îşi ţină cititorul captiv, să îl facă să cugete şi să îşi pună întrebări vis a vis de propria existenţă.. De altfel, am iubit şi cărţile lui pentru copii apărute tot la Nemira. Construieşte o poveste originală adăugând detalii care dau credibilitate şi savoare cărţii. Ştiaţi, de exemplu, că pe vremea lui Shakespeare doamnele îşi înnegreau dinţii ca să pară cariaţi? Făceau acest lucru pentru a arăta că sunt bogate, pentru că doar cei bogaţi îşi permiteau să cumpere şi să mănânce zahăr care venea la pachet şi cu cariile dentare.

Mai mult decât o poveste de dragoste sau carte de aventuri cu momente de introspecţie, Cum să opreşti timpul vorbeşte cititorului despre luminile şi umbrele condiţiei umane, despre importanţa sentimentelor şi în principal a iubirii, despre viitorul nu doar al speciei ci şi al individului, de descoperirea unui sens într-o lume care pare să îşi fi pierdut busola dacă o fi avut-o vreodată. Oscilând între epoci, acest albatros - pentru că aşa s-au autodenumit cei care suferă de această boală, ne dovedeşte că, oricât ar suna de clişeistic ceea ce ne salvează sunt bunătatea şi iubirea. Ne atrage atenţia că oricât de mult am trăi nu avem norocul de a iubi prea mulţi oameni şi că nu ar trebui să ratăm ocaziile în care putem să le arătăm acest lucru celor care contează cu adevărat pentru noi. Recunosc că am citit cartea cu plăcere şi având mereu în minte piesa atât de familiară a celor de la Queen - Who wants to live forever. Vocea lui Freddie, un nemuritor în adevăratul sens al cuvântului se potriveşte de minune, spun eu, cu cartea lui Matt Haig. Vă invit să le citiţi şi ascultaţi împreună şi să meditaţi asupra a ceea ce este important cu adevărat în existenţa noastră de musculiţe efemere.

Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.