Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.

Pantere parfumate

Dan Alexe
Pantere parfumate
Editura Polirom, 2018


*****

Intro

Dan Alexe este scriitor, cineast, lingvist şi călător. A publicat teatru (Lumea ca spoială şi împovărare, împreună cu Luca Piţu, Opera Magna, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară, Humanitas, 2014; În punctul lui rebbe G., Polirom, 2016), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015). Filmele lui documentare au obţinut cîteva dintre cele mai importante distincţii internaţionale. A realizat Ghazavat (1992, primul documentar despre Cecenia), Howling for God (1997, Iubiţii Domnului, despre viaţa în confreriile mistice sufi) şi Cabală la Kabul (2007, despre Afganistanul de azi văzut prin duşmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul). Howling for God a primit premiul FIPRESCI la festivalul IDFA din Amsterdam (1998). Cabală la Kabul a obţinut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) şi marele premiu al festivalului Astra din Sibiu (2008). Dincolo de caracterul ludic şi baroc al prozelor şi filmelor sale documentare, preocuparea majoră a lui Dan Alexe rămîne în permanenţă limbajul însuşi, Logosul, Vorba.

*

Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice. Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Fragment din Capitolul I: În care naratorul se încârligă cu Fiara

"Este visul unui spirit bolnav întruchipat
de un arhitect dement. Întreaga biserică
[Saint-Basile-le-Bienheureux], pe care stau
cocoţate nu ştiu câte cupole bulboase, e
pictată în cele mai ţipătoare culori, printre
care domină verdele tandru şi roşul violent.
Toate bisericile ruseşti sunt construite la fel:
au întotdeauna cinci cupole, patru mici şi
una mare; unele sunt mai mici, altele mai
mari, mai aurite sau mai scorojite; acolo e
toată diferenţa."
Alexandre Dumas, En Russie

Iar eu... Gloată febrilă şi colcăitoare şi sporadic chicotitoare, iar eu o cercetam cu inima strânsă şi maţele încâlcite de angoasă, mirat cum de atâta poporet se prelinge disciplinat în faţa bisericii Vasili Blajenîi, coadă şerpuitoare până hăt în spate, care spate se freca de dosul altor pioşi şi gravi şi disciplinaţi plătitori de bilete, lent păşitori spre borta de granit a cavernei lui Lenin, lipită de zidul Kremlinului.

Alexandre Dumas se ţinuse ţanţoş ca mine în Piaţa Roşie, poate chiar cu mâinile în şolduri, dubitativ, defel admirativ faţă de ce vedea. Despre ruşi Dumas a scris lucruri odioase. Violenţa din monstruosul lui jurnal de călătorie prin Moscovia şi Caucaz cu care s-a întors la Paris, după aproape un an prin Rusia, arăta cât de muncit de spaime fără număr trebuie să fi fost el atunci. Dumas fugea de sorocul datoriilor uitate, de mulţii, nenumăraţii lui creditori, şi miza ca într-un cazino pe ce-avea s-aducă din lunga lui călătorie prin Rusia şi Caucaz: o bombă literară exotică şi, în mod surprinzător, venind de la el, deloc mincinoasă.
Amanetase totul Dumas ca să-şi plătească voiajul, rugându-se neîncrezător la Heruvimi, Tronuri şi Dominaţiuni şi alte ierarhii angelice pentru succesul viitoarei lui cărţi: En Russie şi Le Caucase, două uriaşe tomuri de jurnal. Ca s-o asezoneze spre picanteria fezandată, a trebuit să exagereze permanent în vehemenţă şi să scrie, de pildă, despre ruşi: "Oare ce se poate face cu ei? Va trebui ca cineva, cu fierul şi focul în mână, să pună ordine în păturile acestea suprapuse de sclavi, movilite una peste alta".

Mulţime de toate neamurile şi culorile adastă la coada asta, cu toţii mimând inteligenţă şi entuziasm şi interes. Câţi dintre ei vor fi citit însă jurnalul lui Dumas prin Rusia?
Carevasăzică, în 1858, Alexandre Dumas, aflat în culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să părăsească Parisul şi să pornească un lung voiaj prin Rusia şi posesiunile sale coloniale din Caucaz, unde muscalii duceau un genocidar război de cucerire împotriva muntenilor musulmani, război care nu s-a încheiat de altfel nici astăzi. Dumas spera să câştige o sumă importantă publicându-şi la întoarcere jurnalul de călătorie, abordând genul acela de literatură care anticipa reportajele cultural-turistice de azi. Aproape sexagenar, pleacă într-o călătorie de un an prin Rusia şi Caucaz, prin acel Orient "riche, pittoresque et sale", ca să respire, cum o spune el elegant, "stătutele şi mefiticele miresme ale Asiei".

Deşi cam abuza de termenul pittoresque, pe atunci un nesuferit neologism italian abia intrat în franceză, jurnalul lui s-a dovedit un uriaş succes, prin care Dumas s-a salvat financiar, dar oare documentarul meu mă va scoate din dezastru? Eu, vânat de albanezii din Bruxelles ca să le restitui datoria cu care tocmai plătisem ultimele rate ale creditului ipotecar pentru o casă căreia, cum mă ameninţau zilnic, aveau să-i dea în cele din urmă foc. Mizasem totul pe documentarul meu ficţionalizat (docu-fiction) prin Rusia şi Caucaz, pe urmele lui Alexandre Dumas. Da, aveam să cobor cu Eva, iubit de minunata Eva, supt şi de Eva adorat, pe firul Volgăi, până la sturionii din Marea Caspică, iar de acolo, ajutat de cecenii mei, în zigzag prin munţii Caucazului până la cealaltă mare, cea impropriu numită Neagră. O magică, o impecabilă structură narativă, o-ho-ho cum aveam să izbândesc!

Dar cum să-i explic asta lui Ylber Mysafiri, care mă pândea de după colţul casei mele din Bruxelles, unde ţin un cuplu de pitici de grădină în curticica din spate, care pitici îi figurează pe Iason şi Medeea înlănţuiţi? Ylber, împreună cu Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, albanezii care de la o vreme nici nu mă mai sunau insistent la telefon, lămurindu-se că, într-adevăr, am fugit în Rusia, departe de mâinile lor păroase şi falangele tatuate cu stupide simboluri oculte. Uite, cecenii nu se tatuează, poftim, chiar după zece ani de ocnă, cum a făcut Salman. Nici eu nu port tatuaje, dar Eva... Ah, Eva cu frunza ei de marijuana perforată colorat pe delicioasa bucă stângă, vârful frunzei deplasând atenţia privitorului către receptaculul ferm, spre inelul modulabil dintre fesele ei în formă de pară! Când le-am povestit ce are iubita mea pe spate, cecenii au izbucnit în râs, da, au chicotit, ei, care nu încetează să pufăie cânepă de la trezire până la culcare.

Îmi plăcea să-i povestesc Evei despre cum scriau autorii vechi că acolo, în Daghestan şi Cecenia, în miezul Caucazului, ar fi trăit, furişându-se elegant, panterele parfumate ale lui Apollonios din Tyana, pardoşii balsamici pe care El pretindea că-i văzuse şi adulmecase prin munţii ce se prăbuşesc spre Derbent, în Marea Caspică. Da, El, acel Apollonios care ar fi trebuit să devină un Hristos al neopăgânismului şi care a urmat prin Caucaz o bună parte din traseul pe care avea să-l repete, şaptesprezece secole mai târziu, Alexandre Dumas. Apollonios, da, din Tyana, adevărat, urcat pe o cămilă albă deosebit de stupidă şi nemirându-se de nimic din ce vedea: păroşii oameni-maimuţă care se hrănesc cu hălci de carne de leu; păsările-şopârlă fără pene, tăvălite prin mlaştinile Caspicei, lighioane cu degete la aripi, prinse de coaste printr-o membrană roşiatică, ori dragonii cu spinarea zimţuită ca dinţii unui fierăstrău, dintre care unii (cei de câmpie, spune Apollonios, cei mai primejdioşi) ating mărimea unui elefant. Pe aceştia îi ucid magii lui Zarathustra în somn pentru a extrage din capul lor o piatră cu virtuţi miraculoase.
- Poate că Apollonios văzuse ultimii dinozauri, chicotise enervant adorabila Eva.

Cercetasem lent tot traseul, de-a lungul anilor, înainte să cad în mizeria actuală. De la Moscova aveam să pornim cu trenul spre Kazan, în Tatarstan, pentru a coborî apoi pe Volga cu un vaporaş, una din acele curse turistice ale căror prospecte imprimate luxos nu-ţi spun dinainte că vei dormi o săptămână într-un dulap, alunecând pe apă până la Astrahan, până la nisetrii din Marea Caspică, unde îi promisesem Evei că am s-o frec cu caviar de contrabandă şi c-am s-o mănânc până va hăuli în agonie, doritor fiind eu să aud, mereu şi mereu, urletele ei care îi crispau pe vecinii din imobilul galeriei din Bucureşti.

Acolo, la Marea Caspică, se oprise un timp Dumas în stepa kalmîkă, la mongolii aceia budişti hăpăitori de carne crudă, al căror han îl ospătase urieşeşte; eu aveam în schimb să-i ofer Evei ospitalitatea micului dictator de azi al Kalmîkiei, ţicnitul Tiumen, obsedatul de şah care a transformat arhitectura mizerabilei sale capitale, Elista, în imaginea unei table de joc, şahul fiind acum disciplină predată obligatoriu în şcolile kalmîce şi pe care miniştrii guvernului local sunt forţaţi s-o practice zilnic.

Ajutaţi de Tiumen, aveam s-ajungem apoi în Cecenia răzvrătită împotriva Rusiei, acolo unde Dumas căutase să se întâlnească cu Imamul Şamil, profetul luptei Muntelui împotriva Moscovei, eternul munte Daghestan, Caucazul, iar eu aveam să i-o prezint pe Eva noului Şamil, şeful rezistenţei islamiste cecene, cel mai vânat terorist din lume, dar care întreţine în mod previzibil relaţii subterane cu serviciile secrete ruseşti FSB. După aceea, dincolo de munte, aveam să ne întâlnim cu urmaşii lui Gamsahurdia, preşedintele georgian fugar şi asasinat, cel prin care mă iniţiasem odinioară în tainele caucaziene. Vreo câteva luni avea să ne ia toată călătoria. Eu aveam să filmez esenţialul, oprindu-ne în toate etapele importante şi folosind drept comentariu la montaj doar textul lui Dumas lipit peste imaginile filmate, text violent, grosolan, rasist, însă înfiorător de actual. Aveam să ne îmbogăţim cu documentarul ăsta original, Cannes, Tribeca şi dineuri cu staruri.
- Vând galeria şi vin cu tine, mi-a răspuns simplu Eva.
- Am eu bani, am minţit cu maţele strânse, gândindu-mă la albanezii din Bruxelles, la Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, dar mai ales la Ylber Mysafiri, cel cu pomeţi de şarpe, bărbie ascuţită şi mâna dreaptă ţinută mereu sub braţul stâng.

Aaah, zidul mort al băncii care deodată nu îţi mai dă nimic, ba chiar îţi înghite şi mâna când vâri cardul. Nu existenţa creditorilor albanezi şi asaltul portăreilor fusese explicaţia pe care i-o furnizasem de mai multe ori când Eva tot insista să vină la Bruxelles ca să se mute la mine, nemaisuportând Bucureştiul şi fiindu-i mereu poftă de felul sporadic în care ne împerecheam: animalic, lipicios, grotesc, ludic. Îi explicam doar, răbdător şi repetitiv, ascunzându-i adevărul, că deocamdată casa mea e de nelocuit din pricina unor reparaţii urgente. Ah, cât aş fi dorit să vină la mine, în Bruxelles, dar eşuasem în toate încercările de-a strânge bani pentru proiectul de documentar Dumas în Rusia, refuzat de toate organismele şi instituţiile care distribuie bani pentru asemenea filme.

Mă traumatizase mai ales prezentarea proiectului în faţa acelei comisii de cinematografie din Paris. Mă aşteptasem ca ei să se precipite hulpav asupra unui proiect despre Alexandre Dumas, un documentar pe urmele marelui mulatru literar francez, crezusem naiv că vor accepta de îndată. Desigur că ador Parisul, acolo studiasem Islamul la EHESS şi limbile caucaziene la INALCO, numai că isteria lui mă oboseşte. Prefer Bruxelles, provincie exotică. Eu vin de la ţară, din Rămăieni, copil fiind, am avut talpa groasă, umblam desculţ, fragil, duşmănit de capre şi de câinii vecinilor. Chiar şi acum, decenii mai târziu, tot nu simt decât ostilitate pentru aroganţa marilor capitale, fie ele Paris, Bucureşti sau Moscova. Bruxelles e minunat pentru mine, mi se potriveşte... de n-ar fi creditorii albanezi, cei care controlează prostituţia în cartierul roşu de la Gara de Nord. Iar Eva, Eva e împotriva prostituţiei.

Comisia care aprobă proiectele de film documentar, aşadar: într-un asemenea grup trebuie să identifici de la început persoana importantă, cea care va lua decizia finală, indiferent de argumentele celorlalţi. Spre oroarea mea, se nimerise să fie una din acele franţuzoaice slabe şi arogante, o cvadragenară cu pistrui (ah, câtă dreptate avusese Ali cu obsesia lui pentru pistruii pariziencelor!), ba chiar avea şi dinţi ascuţiţi, păr tăiat drept, breton lins de vacă. Cum era vară, îşi scosese sandalele şi i-am văzut, pe sub masa la care se trântiseră toţi cu autosuficienţă, inelele de argint pe degetele de la picioare cu unghii neîngrijite. Ostilitatea era reciprocă, am simţit-o din start, iar ea nu şi-a ascuns-o.

Ferestrele se căscau larg, Parisul ne trimitea un ciclon de isterie de afară, mirosuri arogante şi valsuri de muşte hirsute care bâzâiau împrejurul căpăţânii mele cu multe sertare de angoasă, însă muştele păreau să-i ocolească pe membrii comisiei, de parcă baletul lor aerian, desantul acela bâzâitor, fusese ceva programat de ei pentru a mă pune pe mine la caznă. Unul dintre călăi, singurul care zâmbea un pic, semăna cu răposatul Bourdieu, ceea ce m-a descurajat pe loc şi mai mult.

Şedeam răzleţ pe un scaun incomod în faţa mesei lor, în vreme ce slăbănoaga desculţă frunzărea încruntată dosarul pentru care plătisem să fie legat, ba chiar şi protejat de o folie transparentă, dură. A examinat neglijent câteva fotografii colorate, hărţile Rusiei şi Caucazului. A recitit, pronunţând aproape inaudibil, câteva rânduri. M-a cercetat sever. A întrebat, strângându-şi buzele într-o linie albă:
- Aţi redat foarte multe dialoguri precise în proiect, frază după frază. De unde ştiţi că personajele documentarului au să pronunţe exact aceste cuvinte? O să-i puneţi să joace, să recite schimburi de replici? Căutaţi să-i plătiţi? Sau cum? M-am prefăcut, politicos, extrem de surprins.
- Cum să-i plătesc? Doamne fereşte. E un film documentar, nu? N-ar fi etic. Aveţi acolo pur şi simplu transcrierea câtorva din conversaţiile care au avut loc între mine şi viitoarele personaje, toate reale. Am precizat asta în nota de intenţie şi în sinopsis. Am parcurs deja tot traseul lui Dumas, am prospectat mult pe cheltuiala mea, dar acum, desigur, aş avea nevoie de un sprijin instituţional.
- Structura documentarului e solidă şi convingătoare, într-adevăr, mi-a spus ea nemulţumită. Nu găsesc însă nicăieri vreo lămurire a abordării artistice, dar mai ales a celei morale.
- Ce vreţi să spuneţi cu "morale"? am întrebat, sincer nedumerit.

A trântit dosarul pe masă şi a lovit cu palma în el. Ceilalţi trei membri ai comisiei tăceau, fixându-mă fără expresie.
- De pildă, când ajungeţi în Kalmîkia, în vizită la dictatorul acela...

A pocnit din degete, căutând numele.
- Tiumen, am ajutat-o eu.
- Tiumen, perfect. Ei bine, scrieţi că el va organiza o uriaşă petrecere pentru dumneavoastră, pentru echipa de filmare.
- E ceea ce a făcut pentru Dumas, am încercat s-o îmblânzesc. Mă rog, nu el, nu cel de azi, ci prinţul kalmîk de atunci, din vremea lui Dumas, cel care l-a ospătat vreme de multe zile, prin nenumărate ceremonii şi zeci de feluri de mâncare. Aşa e obiceiul la kalmîci pentru oaspeţii de marcă. Un festin kalmîk este un eveniment tradiţional foarte important, bine descris etnografic de Dumas şi care s-ar insera perfect în tonul comentariului şi în estetica filmului.
- Oaspeţi de marcă? Echipa de turnaj a unui film documentar este presupusă a fi neutră, nu a interfera cu obiceiurile locale. Sau să primească daruri în natură.

A tăcut, iar eu i-am zâmbit suav.
- Aşa, apoi acolo vreţi să folosiţi, peste imaginile petrecerii, ca voice over, următorul fragment extras din jurnalul lui Dumas: "Aspectul kalmîcilor făcea să se perinde sub ochii mei acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane: piele galbenă, ochi mici şi închişi, nasul lăbărţat sau aproape lipsind, barbă cu floci rari, păr nepieptănat, murdărie proverbială; iată ce ne desfăta privirea".

S-a oprit din citit, şi-a lipit palmele ca pentru rugăciune şi m-a fixat sever. A pronunţat încă o dată, apăsat:
- "Les deux types les plus incontestés de la laideur humaine"!
- Da, acestea sunt cuvintele lui Dumas, am murmurat. "Acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane." E un fragment din jurnalul lui. Aşa îi descrie el pe kalmîci. Sunt mongoli, ştiţi?

Şi, cum tăcea, am adăugat, simţindu-mă jalnic şi abandonat:
- Singura populaţie budistă din Europa.
- Ţineţi acolo un discurs fascist, a scrâşnit ea sever.

Ah, drace, asta chiar a studiat cu Bourdieu, am blestemat în gând. Sau mai degrabă toţi membrii instanţei de judecată au trecut pe acolo, iar cel care zâmbeşte permanent spre mine a ajuns să se transforme într-un Bourdieu tânăr şi incomplet, prin mimetism servil.
- Acum, să ştiţi, nici kalmîcii nu sunt cei mai frumuşei oameni din lume, am îndrăznit.
- A-ha! a exclamat, satisfăcută că îi oferisem confirmarea.
- Însă pentru spectator convenţia va fi clară de la început, am argumentat. Folosirea fragmentelor din Dumas ca singur comentariu al filmului...
-...va furniza spectatorului un discurs fascistoid, rasist şi eurocentric, m-a întrerupt ea. Oricum, un lucru fundamental nu e deloc clar în proiectul dumneavoastră. Fun-da-men-tal, a despicat ea silabele, nimicindu-mă din priviri.

M-am uitat la toţi ceilalţi, care au aprobat tăcut, ştiind dinainte ce avea să spună.
- Nu expuneţi nicăieri, nu explicaţi niciunde acest element esenţial al întregii construcţii: cum vă veţi filma duşmanul?
- Care duşman? am bolborosit.
- Tiranul kalmîk...

A pocnit iar din degete.
- Tiumen, i-am amintit.
- Tiumen, da, a făcut agasată. Puţin contează numele lui, cum îl veţi filma? Cum îţi filmezi inamicul? Care e dispozitivul prevăzut?

Ceilalţi trei prinseseră deodată viaţă, iar Bourdieu a cules un pix, gata să ia note.
- Cum am să-l filmez? Adică să pun camera fixă pe un trepied sau dacă filmez de la umăr sau ce?

Au oftat exasperaţi şi s-au înţeles scurt din priviri. Ca şi cum totul le era deodată limpede, eu confirmându-le ceea ce ştiau deja înainte de-a mă trage în capcană.
- Cine a vorbit de estetica imaginii? Cine a pomenit vreun trepied? Puteţi să filmaţi şi trash, cu telefonul, dacă doriţi. Şi chiar cu mâna tremurândă, cum văd că vă bâţâie acum. Puţin contează estetica vizuală, câtă vreme ea e coerentă cu ideologia filmului. Nu cadrul, dreptunghiul cinematografic al ecranului în care se înscrie documentarul dumneavoastră ne interesează, ci dispozitivul ideologic şi narativ. Eu vă întreb: cum vă veţi filma duşmanul? Că doar n-o să ne spuneţi că un dictator kalmîk budist, răpit de extratereştri şi obsedat de şah, care îşi asasinează opozanţii, cum aţi precizat în dosar, vă va fi prieten sau că el trebuie făcut simpatic pentru spectator. Mai ales după ce va oferi ospeţe în onoarea dumneavoastră...

Au tăcut, lăsând impresia mincinoasă că mi-ar acorda o ultimă şansă, deşi decizia lor se arăta definitivă. Cel care semăna cu Bourdieu şi-a dres vocea şi mi-a gâfâit sentenţios:
- Să ştiţi că până acum eu fusesem un pic în dezacord cu colega mea, în sensul în care dispozitivul narativ şi vizual propus de dumneavoastră ne oferă într-adevăr o paradigmă nouă prin care noi, spectatorii, putem depăşi orientalismul de salon şi complezenţa culturală occidentală. Dar mă aşteptam la mai multă rigoare structurală din partea dumneavoastră, mai ales că demersul este atât de ambiţios... şi costisitor. Ca să nu mai vorbim de extremul pericol la care v-am expune finanţând un astfel de proiect pentru care turnajul trebuie să aibă loc în câteva din cele mai primejdioase locuri de pe planetă: Cecenia, Daghestan şi altele ale căror nume îmi scapă. Nimeni nu va accepta să vă asigure pentru o asemenea călătorie.
- Nu-mi trebuie asigurare, am fost dansator pe sârmă în multe vieţi anterioare, le-am spus, ceea ce mi-a atras noi fulgere tăcute de reprobare.

Dansator pe sârmă în acele vieţi în care n-am fost târfă de lux. Auzi la ei, locuri primejdioase... Cum să le zic că eu nici în Bruxelles, locul acela unde se pun bombe în metrou, nu am asigurare medicală, ba chiar n-am avut niciodată? Nu puteam să le spun nici că mă bazam, în acea călătorie, pe protecţia prietenilor mei ceceni şi, la fel, nici cât de mult contam pe banii şi sprijinul kalmîkului Tiumen. Nu puteam să pomenesc nici suma împrumutată de la albanezi, cu semnătură, pe care n-aveam cum s-o înapoiez. Le priveam picioarele pe sub masa în faţa căreia mă instalaseră ca la judecată. Toţi aveau sandale scumpe şi elegante, Bourdieu chiar purta unele cu un fel de intaglio scitic, cu animăluţe mitologice gravate în piele, cred că şi le pusese doar ca să mă exaspereze, iar tartoriţa şefă şi desculţă îşi freca tălpile, cercetându-mă; opinia ei era definitiv închegată. Îi fixam inelele de pe degetele de la picioare şi mă întrebam dacă m-aş putea culca vreodată cu o aşa încarnare a răutăţii bourdeliene, sau bourdivine, dacă făcând amor i-aş vârî, de pildă, două degete în anus, sau ea mie, şi, pe când învârteam aşa gânduri, Parisul îmi mirosea de-afară a gaze de eşapament şi şofran pronunţat graseiat, muştele îmi bâzâiau în jurul capului, aşa că am făcut cu ambele mâini gestul de-a le alunga. Mi-am dres vocea, căutând să câştig timp pentru a le spune ceva convingător, un punct final care să-i amuţească, să-i facă să descopere brusc în mine un adept al lui Bourdieu, un structuralist barthesian, un om care ştie că limba e fascistă şi care-ar fi gata să se abandoneze în braţele lui Foucault. Ah, Foucault, oui, să mă înlănţuie Foucault pe la spate, mângâindu-mi sfârcurile, şi să mi-o împlânte... cum altfel? Foucaldian.

Au revenit atunci muştele şi iar am scuturat din mâini în jurul capului.
- Alungaţi muşte? m-a întrebat torţionara şefă.
- Nu. Dirijez o orchestră de pitici invizibili.

Bourdieu a izbucnit în hohote, aproape admirativ, însă o privire scurtă, rece, şerpească a ticăloasei desculţe i-a suguşat râsul.

Asta a fost experienţa pariziană, urmată fiind de o comisie similară în Bruxelles, la care m-am dus dimineaţa beat, ştiind că n-am nimic de pierdut, anticipând că nu voi primi nici un sfanţ pentru proiect, frânt, rupt după o lungă noapte de videochat erotic cu Eva.

Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Claudia Moscovici
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui
Editura Vremea, 2017

***
Elogii critice aduse cărţii Claudiei Moscovici,
Legături periculoase: cum să recunoşti un psihopat şi să scapi din mrejele lui

Ca specialist clinician în tulburări de personalitate din spectrul narcisist, sunt de părere că nimeni nu abordează acest subiect mai tranşant şi cu mai multă profunzime a înţelegerii decât Claudia Moscovici în lucrarea ei atât de substanţial lămuritoare.
Percepţia ei are, cu adevărat, acurateţe clinică şi luciditate. În Legături periculoase, Moscovici oferă cititorului şansa unică, dacă el sau ea se încumetă, de a pătrunde şi de a înţelege mintea şi schemele perverse ale personalităţilor de tip psihopat. Cu un periculos deficit de conştiinţă, psihopaţii sunt foarte predispuşi la a comite, fără remuşcare, tot felul de acte reprobabile împotriva celor din jur. În analiza pe care o face dinamicii acestei personalităţi bulversante şi terifiante, şi aplicându-şi observaţiile pe exemple moderne de psihopaţi tipici, din viaţa de zi cu zi, Moscovici a scris o carte ce poate aduce beneficii enorme oricui o citeşte (persoane curioase, fără pregătire de specialitate, sau clinicieni cu experienţă) şi este interesat de modul în care psihopaţii se insinuează în vieţile altora, lăsând urme ale unui dezastru greu de imaginat.
Prin Legături periculoase, Moscovici are o contribuţie extrem de preţioasă, cu adevărat remarcabilă, în literatura dedicată psihopatiei.

(Steve Becker, studii de masterat şi clinician licenţiat
în asistenţa socială, editorialist pentru Lovefraud.com,
expert/consultant în domeniul narcisismului şi al psihopatiei)

Institutul a susţinut de mult timp că ceea ce şochează nu e existenţa patologiei, ci mai degrabă puţinele informaţii disponibile pentru public şi supravieţuitori despre cele mai periculoase relaţii de pe planetă.
Cartea Claudiei Moscovici, Legături periculoase, reprezintă un punct de vedere necesar asupra tiraniei invizibile şi a încleştării de moarte din relaţiile amoroase patologice şi a efectului lor asupra celor care iubesc psihopaţi. Nu ne putem feri de ceea ce nu vedem şi nu ne putem vindeca de ceea ce nu identificăm. Această carte ne ajută să scoatem în evidenţă forţa incredibilă şi mirajul patologiei, efectele devastatoare pentru supravieţuitor şi înţelegerea a ceea ce este şi ce produce această patologie.
Nu doar o simplă referinţă din genul M-am îndrăgostit de un psihopat, Legături periculoase abordează şi datele recente oferite de experţi de marcă despre "cea mai dereglată şi periculoasă persoană vie".

(Sandra L. Brown, studii de masterat, este psihopatolog,
Director General al Institutului pentru Reducerea
Riscului Relaţional şi Instruirea Publică privind Patologia,
şi autor al lucrărilor Femei care iubesc psihopaţi
(ediţia a doua), Cum să identifici un bărbat periculos
şi Consilierea victimelor violenţei.)

Fragment
Cazul lui Drew Peterson

Poate părea ciudat că am ales să deschid discuţia despre psihopaţi în rolul de iubiţi şi, mai general, chiar despre procesul de seducţie de tip patologic, revenind la cazul lui Drew Peterson. Până acum am văzut şi auzit destul de mult despre - şi de la - Drew Peterson pentru a avea bănuieli întemeiate că şi-a ucis două dintre soţii. În ciuda reputaţiei lui de Barbă Albastră modern - sau poate chiar din cauza asta - s-a logodit şi urmează să se căsătorească cu încă o femeie mult mai tânără. Drew Peterson reprezintă un exemplu privind modul în care psihopaţii reuşesc să seducă nenumărate femei interesante, în ciuda reputaţiei lor dubioase. Deşi dovezile sugerează că şi-a maltratat partenerele, Peterson are, de la bun început, în mod evident, o mare uşurinţă în a le atrage. Psihopaţii tind să fie nişte iubiţi foarte seducători şi extrem de periculoşi. Mă voi referi la interviul luat de Hoda Kotb lui Drew Peterson pentru a aborda cazul lui ca punct de plecare în studierea modului în care psihopaţii folosesc şarmul, minciuna, banii, darurile, şantajul emoţional şi, în final, intimidarea şi abuzul, pentru a ademeni femeile în capcanele lor uneori fatale. Voi apela şi la observaţiile lui Robert Hare şi Paul Babiak, dezvoltate în Şerpi în costume pentru a face o schiţă a procesului de seducţie de tip patologic, de la idealizarea iniţială la inevitabila devalorizare şi la (uneori, pur şi simplu) abandonarea femeilor pe care le vizează.

Mulţi dintre noi au urmărit la ştiri povestea dispariţiei lui Stacy Peterson pe 28 octombrie 2007. Stacy era a patra soţie a lui Drew. A treia soţie decedase în condiţii misterioase cu câţiva ani mai înainte. Cu cât anchetatorii cercetau detaliile vieţii personale a lui Drew - mai ales relaţiile lui furtunoase cu femeile - cu atât mai mult bănuiau că Stacy fusese asasinată de soţul ei. De fapt, Drew fusese de curând arestat şi acuzat de uciderea celei de-a treia soţii, Kathy Savio. În ultimii câţiva ani, a fost subiectul reportajelor de ştiri. S-a bucurat de atenţia publicului, chiar dacă era negativă. I-a plăcut, de asemenea, să se joace cu poliţiştii de-a şoarecele şi pisica. În interviul dat lui Kotb, Drew a afirmat că el crede că Stacy, care începuse să se declare nemulţumită de căsnicia lor, fugise cu un alt bărbat. Îşi punea mâna pe piept şi spunea: "Încă o mai iubesc pe Stacy şi îmi e dor de ea".

Şi totuşi, acţiunile lui ulterioare au contrazis această afirmaţie. Aşa-zisa lui perioadă de doliu după dispariţia celei de-a patra soţii a fost cam scurtă. La puţin timp după, s-a încurcat cu o tânără şi, în final, s-a şi logodit cu ea. Deşi familia lui Stacy poliţia şi presa credeau că Drew îşi asasinase soţia, el nega vehement orice faptă reprobabilă. De fapt, Drew se descria pe sine ca fiind o victimă a presei. "Sunt cu adevărat prezentat aici ca un monstru. Nimeni nu e de partea mea. Nimeni nu iese în faţă să spună Nu, e un tip la locul lui. Îi ajută pe oameni. Face asta. Face aia. Aşa că cineva trebuie să spună ceva".

Acel cineva nu era altul decât Peterson însuşi, care se lăuda singur. În timpul interviului cu Kotb, nu doar că s-a declarat nevinovat, dar s-a şi exprimat poetic despre luna de miere cu cea de-a patra soţie. Pretindea că atracţia fusese reciprocă - de fapt, Stacy alergase după el. "Dar eu... ea era frumoasă. Şi era palpitant că exista o femeie tânără, frumoasă, interesată de mine. Şi eu am continuat relaţia... de câte ori voiam să pun punct, ea venea după mine. Îmi lăsa trandafiri micuţi şi bileţele pe maşină şi chestii. Aşa că era palpitant". După spusele lui Drew, s-au întâlnit când el era încă însurat cu cea de-a treia soţie. Relaţia a evoluat "destul de repede. Destul de repede", spunea el. Drew a accentuat în mod grăitor copilăria grea a soţiei lui. El a spus presei că Stacy mai avea patru fraţi, din care doi muriseră de mici. Mama lui Stacy avea, după cum spunea el, "probleme permanente cu legea". El a subliniat că, în calitate de bărbat mai în vârstă, experimentat, cu o carieră frumoasă şi un venit decent, i-a părut tinerei Făt-Frumos pe un cal alb. Stacy a sperat că el o va salva de la o viaţă chinuită şi sărăcie. Drew a mai spus că nu era atras doar de fragilitatea ei de copil, ci şi de felul ei de a fi bună, încrezătoare şi iubitoare. Pam Bosco, prietena lui Stacy, o descrie la fel, ca fiind o "drăguţă. Efervescentă, grijulie, ştii. Foarte, foarte, foarte plăcută. O fată iubitoare de familie. Cineva care-şi dorea o familie şi voia să facă parte dintr-o familie". Prietenul lui Drew, Steve Carcerano, îi face lui Peterson un portret la fel de viu: "Drew e un tip drăguţ. E un tip vesel. Vesel, cu inimă uşoară. Un tip glumeţ". Farmecul lui Drew, simţul umorului şi o fire aparent fericită i-au impresionat nu doar pe colegii lui, ci şi pe Stacy însăşi. La început, i-au inspirat şi încredere. Membrii familiei ei spuneau că poliţistul amabil care o copleşea cu atenţia lui şi îi promitea siguranţă părea visul pe cale să se împlinească. Drew avea un serviciu bun şi o casă la periferie. După standardele lui Stacy, era bogat. La începutul relaţiei lor, nu ezitase să împartă din bogăţia lui cu ea. Kerry Simmons, sora vitregă a lui Stacy, afirma într-un interviu că Drew îi cumpărase o maşină lui Stacy, îi mobilase apartamentul şi îi cumpărase bijuterii şi alte daruri pe care o femeie tânără le-ar aprecia. "Iar ea avea 17 ani - şi toate astea îi făceau o impresie bună. Părea bine. Se simţea bine. Era bine. Era topită după el. Chiar îi plăcea de el", adaugă Simmons. Judecând după aparenţe, Drew părea la fel de încântat ca şi Stacy. Steve Carcerano afirmă: "Când a cunoscut-o pe Stacy, avea parcă o strălucire în priviri. Ştii, e tânără. E frumoasă. Părea foarte fericit cu ea".

Şi totuşi, în ochii multora, această idilă, care durase din mai până în decembrie, era departe de a fi perfectă. Mai întâi, Drew era deja căsătorit, ceea ce, pentru familia lui Stacy, nu era chiar lipsit de importanţă. Nu doar că avea o soţie, dar era şi a treia. Acest aspect nu le-a părut a fi de bun augur. Avea şi patru copii, inclusiv doi fii adolescenţi care locuiau cu el. Familia lui Stacy era de părere că ea era prea tânără ca să se mărite cu Drew Peterson. Şi, totuşi, Stacy era prea îndrăgostită, sau prea atrasă de ceea ce percepea a fi o şansă unică, pentru a ţine cont de atenţionările familiei ei. Ea a rămas cu Drew. În 2003, el a divorţat de cea de-a treia soţie - care, din întâmplare, fusese şi ea amanta lui - pentru a se căsători cu Stacy. Drew a recunoscut în interviul cu Kotb că a fost foarte perseverent cu Stacy.

El spunea: "Am cerut-o de câteva ori. I-am cerut pur şi simplu să se mărite cu mine. Primele două dăţi a spus nu. A treia oară a spus da". Când s-au căsătorit în Bolingbrook Field, în octombrie 2003, Stacy avea doar 19 ani. Deja născuse primul lor copil. Al doilea, o fată, s-a născut la puţin timp după. Cuplul locuia şi cu cei doi fii ai lui Drew, din prima căsătorie. Potrivit familiei şi prietenilor, lui Stacy îi plăcea să fie mamă. Kerry Simmons afirmă că "nu a văzut-o niciodată supărată pe copii. Adică îi iubea foarte mult pe cei mici. Ei erau ca... erau viaţa ei. Şi cred că îşi dorea cu adevărat să le ofere acelor copii viaţa pe care ea simţea că n-o avusese sau oportunităţile de care ea nu se bucurase crescând. Le organiza petreceri aniversare, focuri de tabără cu bezele coapte şi grătare în curtea din spate". Înainte să dispară, Stacy îi spusese prietenei ei că abia aştepta prima colindă de Halloween a fiicei ei. N-a mai apucat însă. Cu trei zile înainte de Halloween, Drew a reclamat la poliţie dispariţia soţiei lui. Familia lui Stacy, prietenii şi grupuri de voluntari s-au organizat în echipe de căutare pentru a da de urma ei. Drew însă a refuzat să participe. El presupunea că tânăra lui soţie fugise cu un alt bărbat. Dar familia lui Stacy nu a dat crezare acestei poveşti. Aflaseră destule despre căsătoria lor şi despre comportamentul lui Drew, chiar din spusele lui Stacy, pentru a bănui că soţul ei o ucisese. Stacy îi făcuse mărturisiri mai ales surorii ei vitrege, Kerry Simmons. În timpul interogatoriului, Simmons afirma că, la început, cuplul "părea să fie bine. Păreau fericiţi, se purtau ca nişte oameni fericiţi, şi se vedea că sunt, ştiţi, păreau în regulă". Dar după o vreme, încet dar sigur, căsnicia lor a început să se deterioreze. Familia şi prietenii au declarat anchetatorilor că soţii se certau frecvent. Mai mult, dacă la începutul relaţiei lor Drew fusese foarte politicos şi curtenitor cu Stacy, după ce s-au căsătorit a început să o critice. Drept urmare, spuneau ei, Stacy ajunsese destul de ezitantă în privinţa înfăţişării ei. Îşi făcuse chiar câteva operaţii estetice. Kerry Simmons susţine, de asemenea, că purtarea abuzivă a lui Drew s-a transformat în violenţă fizică. "A îmbrâncit-o pe scări. A fost un moment când a împins-o în televizor. Cred că o dată chiar a ridicat-o şi a aruncat-o prin cameră. Vreau să spun că ea e micuţă. Are 45 de kg". Atunci familia şi prietenii lui Stacy i-au cerut să-şi părăsească soţul. Ea mărturisea că îi era prea frică de el. Se temea că o va ucide. Având în vedere comportamentul lui Drew, Stacy avea motive serioase să se teamă. Pe parcursul căsătoriei lor de patru ani, el a devenit tot mai dominator, până acolo încât o urmărea. Vecina lor, Sharon Bychowskyi, a afirmat în timpul investigaţiei că Drew "venea acasă în timpul serviciului cu precizie de ceasornic. Intra la cinci, se prezenta la apel, se întorcea acasă. Aici mânca în uniformă, pe urmă se ducea înapoi să-şi facă rondul. Stătea cam o oră. Se întorcea acasă".

Familia lui Stacy a spus anchetatorilor că Drew îşi urmărea soţia cu maşina lui chiar când ea se ducea să se întâlnească cu surorile ei. Era tot mai gelos şi voia să fie sigur că Stacy nu se întâlneşte cu un alt bărbat. Nu pentru că el ar fi fost un sfânt. De fapt, infidelitatea fusese motivul pentru care divorţase de fiecare dată. Şi de fiecare dată s-a căsătorit cu noua lui iubită. În plus, de a lungul tuturor căsătoriilor, avusese numeroase aventuri. Dar de data aceasta se căsătorise cu o femeie mult mai tânără şi atrăgătoare. Rolurile se schimbaseră. El era cel îngrijorat că Stacy l-ar putea înşela, în loc să fie invers. La interogatoriu, Peterson a furnizat o versiune complet diferită de cea prezentată de familia lui Stacy, prieteni şi vecini. El a negat că mariajul lor mergea atât de prost pe cât susţineau ei. A negat, de asemenea, că ar fi recurs la violenţă domestică, fie ea verbală sau fizică. Cât priveşte afirmaţia că, prin critici, îi amplificase lui Stacy sentimentul de nesiguranţă, determinând-o astfel să apeleze de câteva ori la chirurgia plastică, a întors şi aici lucrurile în favoarea lui. El susţinea că, dacă soţia lui şi-a dorit să-şi îmbunătăţească aspectul, era doar pentru că el îi tolera orice capriciu şi îi făcea toate poftele: "Stacy era răzgâiată. Eu o răsfăţam. Este... în mare parte e vina mea. Stacy îşi dorea asta - asta a obţinut. Bijuterii sofisticate. Doar spunea. Şi asta avea". Peterson afirma că ea îşi făcuse atât de multe operaţii estetice doar pentru că el o răsfăţa, oferindu-i tot ceea ce voia. "Stacy îşi dorea ceva şi obţinea. Adică voia o mărire de sâni, îi ofeream o mărire de sâni. Voia remodelare a abdomenului, asta i-am oferit. A vrut aparat dentar, chirurgie cu laser, epilare, orice. Lui Stacy îi plăcea să fie admirată de bărbaţi". Familia lui Stacy, vecinii şi prietenii însă dau o interpretare diferită aşa-zisei generozităţi a lui Drew. Ei cred că darurile lui pentru Stacy aveau doar rolul de a o mitui, de a o convinge să rămână cu el în ciuda abuzurilor. Îl văd pe Drew oscilând între recompensă şi pedeapsă. Violenţa fizică, intimidarea, urmărirea şi ameninţările erau, evident, pedeapsa. Darurile erau recompensa. Sharon Bychowski remarca: "De curând, i-a cumpărat o motocicletă cu intenţia de a-i cere să mai rămână cu el încă trei luni". Aparent, nici pedeapsa, nici recompensa nu mai funcţionau. Familia lui Stacy şi prietenii au spus anchetatorilor că, la momentul dispariţiei, tânăra se hotărâse să-şi părăsească soţul. Stacy le spusese că nu voia să sfârşească precum Kathy Savio, fosta doamnă Peterson. La început, Drew o curtase şi pe Kathy foarte romantic, pe când era şi ea amanta lui. Iniţial, şi căsătoria lor părea întruchiparea perfectă a fericirii. Steve Carcerano declara: "Prima mea impresie despre Drew şi Kathy era că sunt un cuplu fericit la momentul mutării aici. Drew spunea că o cunoscuse pe Kathy la o întâlnire aranjată de cineva în 1992." Mai mult, Kathy era şi ea mult mai tânără decât Drew, spre treizeci de ani, când au început o relaţie. El a cucerit-o, vrăjind-o cu şarmul lui, simţul umorului, complimente, daruri şi promisiunea unui viitor fericit împreună. Chiar şi sora lui Kathy, Sue Doman, a fost impresionată la început de poliţistul jovial. Ea declara într-un interviu: "Era amuzant. Era vorbăreţ - ştii, glumea, se înţelegea bine cu toată lumea. Se străduia să cunoască oameni". Drew nu era doar volubil, ci şi pus pe fapte mari. Se purta extrem de afectuos cu prietena lui, chiar şi în public. Doman îşi aminteşte că i-a spus: Hei, eu o iubesc pe sora ta, să ştii. O îmbrăţişa şi o săruta de faţă cu noi. Era chiar o persoană foarte fericită, care glumea tot timpul". La puţin timp după asta, Peterson a cerut-o în căsătorie. Spre deosebire de Stacy, Kathy a spus "da" de prima dată. Cei doi s-au căsătorit în 1992 şi au avut doi băieţi împreună. Tiparul care avea să iasă la iveală în cea de-a patra căsătorie a lui Drew era deja evident în cea de-a treia. Deşi la început fusese extrem de curtenitor, imediat după căsătorie Drew a început să critice felul în care arăta Kathy. Permanentele remarci umilitoare o făcuseră să fie din ce în ce mai nesigură de aspectul ei fizic. A început să o şi înşele, la fel cum făcuse şi cu primele două soţii. În consecinţă, cei doi se certau.

În mod tipic, Peterson punea altercaţiile doar pe seama temperamentului aprig al soţiei lui. El îi declara lui Kotb: "Relaţia noastră începea să se deterioreze. Era mai - era uşor - uşor mai agitată şi mai pretenţioasă. Izbucnea rapid". Sue Doman însă îşi aminteşte cu totul altceva. Ea declara în interogatoriul ei că Peterson era cel care îşi abuza soţia, nu invers. "Îi adresa cuvinte urâte... vorbe oribile, înjurături. Căţea, curvă, arăţi ca un câine. Trebuia să meargă la Jenny Craig. Trebuia să facă ceva să arate mai bine pentru că arăta oribil". Ea mai spunea, de asemenea, şi că Peterson îşi bătea soţia. Înregistrări din arhiva spitalului confirmau că, după unul dintre conflictele lor, Kathy se dusese la camera de urgenţă. Sue Doman detaliază acest incident: "A prins-o de cap şi de păr, ea avea păr lung, şi a lovit-o de o masă de lemn. Era foarte furios pe ea... Avea o rană la cap. I s-a făcut rău. Avea vânătăi peste tot". Însă nici măcar violenţa fizică nu a convins-o pe Kathy să divorţeze de soţul ei. A convins-o, totuşi, o scrisoare anonimă care o informa despre aventura lui cu Stacy. Deşi Drew a negat relaţia amoroasă, şi chiar şi-a atacat soţia pentru că a dat glas unor astfel de bănuieli, erau dovezi suficiente că el o înşela. În cele din urmă, Kathy a înaintat divorţul. În acelaşi timp însă era în alertă. Se temea că soţul ei o va ucide. Mărturisise familiei şi prietenilor ei temerile pe care le avea. Deşi relaţia lor se deteriora odată cu progresul relaţiei lui cu Stacy, Drew a declanşat o campanie de denigrare a fostei lui soţii. Sue Doman o descrie după cum urmează: "El i-a convins aproape pe toţi că ea era absolut nebună, bolnavă mintal". La puţin timp după divorţul lor din 2004, Drew a găsit-o pe Kathy moartă în baie. Moartea ei a fost oficial declarată ca "înec accidental". Dar, după dispariţia lui Stacy, anchetatorii au redeschis cazul lui Kathy Savio. Anumite aspecte nu se potriveau cu această concluzie.

În primul rând, cada fusese goală. De asemenea, Kathy avea vânătăi şi o tăietură pe corp, care sugerau violenţă fizică. În plus, dispariţia misterioasă a lui Stacy crease deja un tipar îngrijorător.

Cum justifica Drew faptul că, din patru soţii, una era moartă şi alta dispărută fără urmă? "Cred că am ghinion", i-a spus el Hodei Kotb. Nu destul de mare, aparent, pentru că imediat a început să curteze o altă tânără atrăgătoare. Ea a acceptat să se mărite cu el în ciuda faptului că familia ei, ca şi publicul larg, au observat un tipar îngrijorător în felul în care Drew îşi alegea şi trata femeile. Cred că acest tipar respectă fidel etapele procesului de seducţie de tip patologic, pe care îl voi descrie mai detaliat în continuare. Din fericire pentru restul societăţii, nu toţi donjuanii psihopaţi sfârşesc prin a-şi elimina literalmente partenerele aşa cum poate că a făcut-o Drew. Dar toţi sfârşesc prin a le distruge vieţile. În următoarele câteva capitole, voi folosi studiile experţilor în psihologie pentru a explica modul de evoluţie al procesului de seducţie patologică, dar şi modalităţile de identificare timpurie a semnalelor de alarmă.

Cum să medităm

Kathleen McDonald
Cum să medităm - Ghid practic pentru atingerea echilibrului interior
Editura Herald, 2018
Traducere din limba engleză de Ines Simionescu

***
Intro

Kathleen McDonald (Sangye Khadro) s-a născut în California în 1952. A făcut primele cursuri de meditaţie budistă la Dharamsala, India, în 1973, şi a primit ordinaţia de călugăriţă budistă tibetană un an mai târziu. A locuit alături de comunitatea de călugări şi călugăriţe occidentale de la Kopan, mănăstirea învăţătorilor ei, Lama Thubten Yeshe şi Lama Thubten Zopa Rinpoche, din Kathmandu, Nepal, unde a studiat şi a făcut retrageri pentru meditaţie.

În 1978 s-a mutat în Anglia pentru a-şi continua studiile budiste, iar în 1982 a ajutat la înfiinţarea Mănăstirii de călugăriţe budiste FPMT Dorje Pamo, din Franţa. Din 1985 şi până în 1987 a predat în Australia, apoi pentru un an în Nepal, a lucrat unsprezece ani ca profesor rezident la Centrul Budist Amitabha al FPMT din Singapore. Din anul 2000 predă în toată lumea, cu excepţia unei întreruperi de un an începută la mijlocul lui 2005, pentru o retragere meditativă în Spania.

*

Lumea modernă se confruntă cu nenumărate provocări. Învăţăturile tradiţionale (atât cele din vest, cât şi cele orientale) ne prezintă agitaţia minţii ca sursă principală a acestor provocări. Cartea de faţă este un ghid, un remediu practic pentru acest important neajuns.

Scrisă într-un limbaj accesibil, simplu, cu un caracter eminamente practic, Cum să medităm - tradusă în numeroase limbi - este un itinerar printre metodele meditative budiste ale tradiţiei Mahāyāna, pe care îl parcurgem însoţiţi de o practicantă occidentală respectată.

Utilizând acest ghid, vom putea începe practica meditativă în cel mai important moment: ACUM.

Cuvânt înainte

În urmă cu mai bine de douăzeci de ani, când volumul Cum să medităm a fost publicat pentru prima oară, meditaţia nu era bine‑cunoscută sau practicată în Occident şi existau puţine cărţi despre ea. Lucrurile stau altfel acum. Milioane de occidentali practică meditaţia cu regularitate; medicii o recomandă pacienţilor lor ca pe o metodă de a face faţă durerii, bolilor de inimă, cancerului, depresiei şi altor probleme; oamenii de ştiinţă îi studiază efectele asupra creierului şi a sistemului imunitar. Există zeci de cărţi, casete, CD‑uri şi site‑uri web despre meditaţie, iar cursurile de meditaţie sunt disponibile în mai toate oraşele.

Această carte a avut un succes surprinzător, fiind reeditată de şaptesprezece ori şi tradusă în nouă limbi. Şi încă mai întâlnesc persoane care îmi spun cum le‑a ajutat în practica şi înţelegerea budismului şi a meditaţiei. Obiectivul acestei cărţi rămâne acelaşi ca atunci când a fost publicată prima dată: să le ofere tuturor oamenilor din lumea de azi o punte către arta meditaţiei predată de Buddha şi dezvoltată în Asia în ultimii peste 2.500 de ani. În ciuda progreselor tehnologice, instrumentele lui Buddha de deschidere a capacităţilor noastre interioare către o stare de bine autentică şi durabilă îşi menţin puterea şi relevanţa.

Majoritatea meditaţiilor explicate aici provin din tradiţia budistă tibetană Mahayana, mai multe din tradiţia Theravada, specifică Asiei de Sud‑Est, iar câteva sunt propriile mele improvizaţii pe teme budiste. Am încercat să le explic simplu şi clar, într‑un limbaj tehnic minim, deoarece doresc să arăt că budismul este practic şi realist, şi nu o filosofie aridă sau un cult exotic. De‑a lungul cărţii, accentul se pune pe experienţă, utilizând meditaţia pentru a produce schimbări în gândurile, sentimentele şi acţiunile noastre.

Partea întâi, Mintea şi meditaţia, pune temeliile, explicând de ce meditează oamenii şi cum beneficiază de pe urma acestei practici. Partea a doua, Stabilirea unei practici de meditaţie, oferă informaţii esenţiale şi sfaturi pentru practicanţii începători. Restul cărţii prezintă metode efective de meditaţie, împărţite în patru categorii: Meditaţiile asupra minţii, Meditaţiile analitice, Meditaţiile de vizualizare şi Rugăciunile şi alte practici devoţionale. Fiecare tehnică are un preambul care furnizează fundalul meditaţiei, îi arată beneficiile, cum este cel mai bine să fie realizată şi explică aplicaţiile sale practice. La sfârşit, veţi găsi un glosar de termeni şi o listă de titluri pentru alte lecturi recomandate. Pentru prezenta ediţie, am revizuit majoritatea meditaţiilor şi am adăugat câteva noi: despre karma, purificarea karmei negative, compasiune şi tonglen (termenul tibetan pentru "a da şi a primi") şi Buddha al vindecării. Revizuirile nu înseamnă că meditaţiile din ediţia originală sunt incorecte; am simţit pur şi simplu că pot fi îmbunătăţite, pornind de la alţi douăzeci de ani de practică şi de predare a meditaţiei.
(autoarea)

Partea I. Mintea şi meditaţia
1. De ce să medităm?

Toată lumea vrea să aibă parte de fericire, totuşi se pare că puţini dintre noi o găsesc. Aflaţi în căutarea satisfacţiei, trecem de la o relaţie la alta, de la o slujbă la alta, de la o ţară la alta. Studiem arta şi medicina, ne antrenăm pentru a deveni jucători de tenis sau dactilografe; avem copii, participăm la curse de maşini, scriem cărţi şi cultivăm flori. Ne cheltuim banii pe sisteme de divertisment la domiciliu (home entertainment), telefoane mobile, iPod‑uri, calculatoare portabile, mobilă confortabilă şi vacanţe pe plajă. Sau încercăm să ne întoarcem la natură, să mâncăm alimente bio, să practicăm yoga şi să medităm. Aproape tot ceea ce facem este o încercare de a găsi fericirea reală şi de a evita suferinţa. Nu este nimic rău în a dori fericirea; nu este nimic rău cu niciuna dintre aceste încercări de a o găsi. Problema este că înţelegem relaţiile, posesiunile şi aventurile ca pe nişte lucruri care ar avea o capacitate intrinsecă de a ne satisface, ca fiind cauza fericirii. Dar ele nu pot fi aşa ceva - pur şi simplu pentru că nu durează în timp. Toate se schimbă permanent prin natura lor şi, în cele din urmă, dispar: corpurile noastre, prietenii noştri, toate bunurile noastre, mediul înconjurător. Dependenţa noastră de lucrurile efemere şi cramponarea de fericirea efemeră pe care ne‑o oferă ne produc numai dezamăgire şi mâhnire, nu satisfacţie şi mulţumire.

Simţim fericirea pe care ne‑o dau lucrurile exterioare, dar aceasta nu ne satisface cu adevărat şi nici nu ne eliberează de problemele noastre. Este o fericire de proastă calitate, o fericire pe care nu ne putem baza şi de scurtă durată. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să renunţăm la prietenii şi la posesiunile noastre pentru a fi fericiţi. Mai degrabă ar trebui să renunţăm la concepţiile greşite despre ei şi la aşteptările noastre nerealiste cu privire la ceea ce pot face pentru noi. Nu numai că le concepem ca permanente şi apte să ne satisfacă; la rădăcina problemelor noastre se află viziunea noastră fundamental greşită despre realitate. Credem instinctiv că oamenii şi lucrurile există în şi prin ele însele, de la sine; că au o natură inerentă, o realitate obiectivă inerentă. Ceea ce înseamnă că vedem lucrurile ca având anumite calităţi ce persistă în mod natural în ele; credem că sunt, prin natura lor, bune sau rele, atractive sau neatractive. Aceste calităţi par să fie acolo, în obiectele înseşi, complet independente de punctul nostru de vedere şi de orice altceva. Credem, de exemplu, că ciocolata este prin natura sa delicioasă sau că succesul, prin natura sa, oferă satisfacţie. Dar, dacă ar fi aşa, cu siguranţă nu ar da greş niciodată în a ne oferi plăcere sau a ne satisface şi toată lumea le‑ar experimenta la fel. Această idee greşită a noastră este adânc înrădăcinată şi un rezultat al obiceiului; ne influenţează toate relaţiile şi interacţiunile cu lumea. Probabil că rareori ne întrebăm dacă modul în care vedem lucrurile este şi modul în care există de fapt, dar odată ce o facem va fi evident că imaginea pe care o avem despre realitate este exagerată şi unilaterală; că trăsăturile bune şi rele pe care le vedem în lucruri sunt, de fapt, create şi proiectate de propria noastră minte. Conform religiei budiste, există fericire de durată şi stabilă şi toată lumea are potenţialul de a o trăi. Cauzele fericirii se află în propria noastră minte, iar metodele prin care ajungem la ea pot fi exersate de oricine, oriunde, indiferent de stilul de viaţă - chiar dacă locuim în oraş, avem o slujbă de opt ore, ne ocupăm de familie sau ne jucăm în weekenduri.

Prin practicarea acestor metode - meditaţia -, putem învăţa să fim fericiţi oricând, în orice situaţie, chiar dificilă şi dureroasă. Intr‑un final, ne putem elibera de probleme precum nemulţumirea, furia şi anxietatea şi, până la urmă, conştientizând modul real în care există lucrurile, vom elimina complet chiar sursa tuturor stărilor mentale deranjante, astfel încât să nu mai apară niciodată.

Ce este mintea?

Mintea, sau conştiinţa, este inima teoriei şi practicii budiste, iar cei care meditează au investigat‑o şi au folosit‑o, în ultimii 2.500 de ani, ca pe un mijloc de a transcende o existenţă nemulţumitoare şi de a dobândi o stare de pace perfectă. Se spune că orice fericire, obişnuită sau sublimă, este obţinută prin înţelegerea şi transformarea propriilor noastre minţi. Mintea este un tip de energie non‑fizică, iar funcţia sa este de a şti, de a experimenta. Este conştientizarea înseşi. Este limpede prin natura sa şi reflectă tot ce experimentează, aşa cum un lac nemişcat reflectă munţii şi pădurile din jur. Mintea se schimbă de la un moment la altul. Este un continuum fără început, ca un izvor ce curge permanent; momentul anterior al minţii determină prezentul moment al minţii, care determină următorul moment al minţii şi tot aşa. Este numele general dat totalităţii experienţelor noastre conştiente şi inconştiente: fiecare dintre noi este centrul unei lumi de gânduri, percepţii, sentimente, amintiri şi vise - toate acestea sunt mintea.

Mintea nu este un lucru fizic care are gânduri şi sentimente; ea este chiar acele experienţe. Fiind non‑fizică, este diferită de corp, deşi mintea şi corpul sunt interconectate şi interdependente. Mintea - conştiinţa - este purtată prin corpul nostru de energii fizice subtile, care ne controlează şi mişcarea, şi funcţiile vitale. Această relaţie explică de ce, de exemplu, boala şi disconfortul fizic ne pot afecta starea mentală şi de ce, la rândul lor, atitudinile mentale pot şi să cauzeze, dar şi să vindece problemele fizice.

Mintea poate fi comparată cu un ocean, iar evenimentele mentale trecătoare precum fericirea, iritarea, fanteziile şi plictiseala cu valurile care se ridică şi coboară pe suprafaţa lui. Aşa cum valurile se disipează dezvăluind nemişcarea adâncurilor oceanului, tot astfel este posibil să ne calmăm agitaţia minţii, dezvăluindu‑i pura limpezime naturală. Abilitatea de a realiza acest fapt se află în interiorul minţii înseşi, iar cheia pentru a accesa mintea este meditaţia.

2. Ce este meditaţia?

Supunerea minţii şi aducerea ei la înţelegerea corectă a realităţii nu este o sarcină uşoară. Aceasta necesită un proces lent şi treptat de ascultare şi de citire a explicaţiilor minţii şi a naturii lucrurilor; de gândire şi de analizare atentă a acestor informaţii; şi, în final, de transformare a minţii prin meditaţie.

Mintea poate fi împărţită în conştiinţa simţurilor - văz, auz, miros, gust şi pipăit - şi conştiinţa mentală. Conştiinţa mentală variază de la experienţele noastre cele mai brute de furie sau dorinţă, de exemplu, până la nivelul subtil al nemişcării şi clarităţii desăvârşite. Include procesele noastre intelectuale, sentimentele şi emoţiile noastre, amintirile şi visurile noastre.

Meditaţia este o activitate a conştiinţei mentale. Implică o parte anume a minţii care observă, analizează şi gestionează celelalte părţi ale minţii. Meditaţia poate lua multe forme: concentrarea unidirecţională asupra unui obiect (intern), încercarea de a înţelege unele probleme personale, generarea unei iubiri vesele pentru întreaga umanitate, rugăciunea în faţa unui obiect de devoţiune sau comunicarea cu propria înţelepciune interioară. Scopul ei suprem este să trezească un nivel foarte subtil al conştiinţei şi să‑l folosească în descoperirea realităţii, direct şi intuitiv. Această conştientizare directă, intuitivă despre cum sunt lucrurile, combinată cu dragostea şi compasiunea pentru toate fiinţele, este cunoscută drept iluminare şi reprezintă rezultatul final al practicii budiste Mahayana. Scopul atingerii ei - şi forţa călăuzitoare a întregii practici - este acela de a‑i ajuta şi pe alţii să o atingă.

Termenul tibetan pentru meditaţie, gom, înseamnă literal "a deveni familiar". Ceea ce apare în minţile noastre sunt lucrurile cu care suntem cel mai familiarizaţi. Dacă atunci când cineva ne tratează fără bunăvoinţă sau fără respect ne simţim imediat răniţi sau furioşi, este pentru că acestea sunt reacţiile cu care suntem cel mai familiarizaţi sau obişnuiţi. Meditaţia budistă presupune să ne familiarizăm mintea cu stările pozitive precum dragostea, compasiunea, răbdarea, serenitatea şi înţelepciunea, astfel încât acestea să devină mai naturale şi spontane. Astfel, când vom întâlni o persoană lipsită de bunăvoinţă sau ostilă, e mai probabil că vom rămâne calmi şi răbdători şi chiar vom simţi compasiune pentru ea.

Există multe tehnici de meditaţie; fiecare tehnică are funcţii şi beneficii specifice şi fiecare este o parte a structurii prin care ne vom aduce mintea la o viziune mai realistă asupra lumii. Cel mai bine ar fi să începem prin a spune ce nu este meditaţia, deoarece există multe neînţelegeri în acest sens. În primul rând, meditaţia nu este o activitate a corpului: nu este doar o chestiune de a sta într‑o anumită postură sau de a respira intr‑un anumit fel şi nici nu se realizează cu scopul de a trăi senzaţii corporale plăcute. Este mai degrabă o activitate a minţii, realizată cu scopul de a transforma mintea, pentru a o face mai pozitivă. Deşi cele mai bune rezultate se obţin, de obicei, când medităm aşezaţi într‑un loc liniştit, putem medita şi într‑un mediu zgomotos, când muncim, când mergem pe jos sau cu autobuzul şi când gătim cina. Un călugăr tibetan a realizat ce înseamnă vacuitatea în timp ce tăia lemne, iar altul a ajuns la concentrarea într‑un singur punct a minţii1 în timp ce făcea curăţenie în camera maestrului său.

În primul rând, învăţăm să dezvoltăm starea mentală meditativă prin practica formală, aşezaţi, dar odată ce ne descurcăm bine, putem adopta un stil mai liber şi mai creativ şi putem genera această stare mentală oricând, în orice situaţie. Deja, meditaţia a devenit un mod de viaţă. Meditaţia nu este ceva străin sau nepotrivit pentru mintea occidentală. Există diferite metode practicate în diferite culturi, dar toate împărtăşesc principiul comun al minţii care pur şi simplu devine familiară cu stările pozitive, benefice. Iar mintea oricărei persoane, orientală sau occidentală, are aceleaşi elemente şi experienţe de bază, aceleaşi probleme de bază - şi acelaşi potenţial.

Meditaţia nu înseamnă detaşare sau fugă. De fapt, ea înseamnă să fim total sinceri cu noi înşine: să ne uităm bine la ceea ce suntem şi, pornind de aici, să devenim mai pozitivi şi mai utili nouă înşine şi altora. Mintea are atât aspecte pozitive, cât şi negative. Printre aspectele negative - tulburările noastre mentale sau, destul de literal, iluziile - se numără gelozia, furia, dorinţa, mândria etc. Acestea apar din înţelegerea greşită a realităţii şi din cramponarea obişnuită de modul în care vedem lucrurile. Prin meditaţie ne putem recunoaşte greşelile şi ne putem ajusta mintea pentru a gândi şi reacţiona mai realist, mai onest.

Scopul final, iluminarea, este unul pe termen lung. Dar meditaţiile realizate cu acest scop în minte pot şi chiar au beneficii enorme pe termen scurt. Pe măsură ce imaginea noastră încremenită a realităţii se înmoaie, dezvoltăm o imagine de sine mai pozitivă şi mai realistă, devenind astfel mai relaxaţi şi mai puţin anxioşi. Învăţăm să avem mai puţine aşteptări nerealiste faţă de oamenii şi lucrurile din jurul nostru şi, ca atare, să le întâmpinăm cu mai puţină dezamăgire; relaţiile se îmbunătăţesc şi viaţa devine mai stabilă şi mai satisfăcătoare.

Dar nu uitaţi, obiceiurile de o viaţă pier greu. Chiar şi să ne recunoaştem furia şi gelozia este dificil, darămite să facem efortul de a ne înfrâna vechiul flux familiar de sentimente sau de a analiza cauzele şi rezultatele sale. Transformarea minţii este un proces lent şi treptat. Este o chestiune ce ţine de descotorosirea, încetul cu încetul, de obişnuinţele instinctive, dăunătoare şi de "familiarizarea" cu obiceiurile care aduc în mod necesar rezultate pozitive - pentru noi şi pentru ceilalţi. Există multe tehnici de meditaţie, dar, conform tradiţiei tibetane, toate pot fi clasificate în două categorii: meditaţia stabilităţii şi meditaţia analitică.

Meditaţia stabilităţii

În general, acest tip de meditaţie este utilizat pentru a dezvolta concentrarea şi, în cele din urmă, pentru a ajunge la o stabilitate durabilă a minţii (în sanscrită: shamata), un tip special de concentrare care îi permite persoanei să rămână focalizată pe obiectul dorit, atât timp cât doreşte, în timp ce trăieşte o stare de fericire supremă, claritate şi pace. Concentrarea şi calmul durabil sunt necesare pentru orice intuiţie reală şi durabilă şi pentru orice transformare a minţii. În meditaţia stabilităţii, învăţăm să ne concentrăm pe [un singur] lucru - respiraţia, esenţa propriei minţi, un concept, o imagine vizualizată - fără întrerupere.

Concentrarea fără întrerupere este exact opusul stării noastre mentale obişnuite. Dacă te întorci spre interior pentru câteva momente, vei observa că mintea sare de la un lucru la altul: un gând referitor la ce vei face mai târziu, un sunet de afară, un prieten, ceva care s‑a petrecut mai devreme, o senzaţie fizică, o ceaşcă de cafea. Nu este nevoie să spunem niciodată minţii "Gândeşte!" sau "Simte!". Ea este tot timpul ocupată cu ceva, rulând cu viteză, consumându‑şi mereu propria energie.

Cu o astfel de minte împrăştiată şi de necontrolat, există puţine şanse de succes în orice am face, indiferent că este vorba de a‑ţi aminti un număr de telefon, de a pregăti masa sau de a conduce o afacere. Şi cu siguranţă, fără concentrare, meditaţia reuşită este imposibilă.

Meditaţia stabilităţii nu este uşoară, dar este esenţială pentru aducerea minţii sub control. Deşi dezvoltarea concentrării unidirecţionale propriu‑zise şi a calmului durabil constituie practica celor care meditează permanent, nu trebuie să ne retragem în munţi pentru a experimenta beneficiile acestui tip de meditaţie: chiar şi în viaţa zilnică de la oraş ne putem dezvolta o concentrare bună, realizând regulat zece sau cincisprezece minute pe zi de meditaţie a stabilităţii (de exemplu, meditaţia asupra respiraţiei, p. 53). Poate aduce o senzaţie imediată de spaţialitate şi ne permite să vedem mecanismele minţii noastre mai clar, atât în timpul meditaţiei, cât şi în tot restul zilei.

Meditaţia analitică

Acest tip de meditaţie are ca scop dezvoltarea intuiţiei, sau a înţelegerii corecte a modului în care lucrurile sunt în realitate, şi, finalmente, de a dobândi o capacitate de discriminare specială (în sanscrită: vipashyana), care vede natura supremă a lucrurilor. Meditaţia analitică pune în joc gândirea creativă, intelectuală şi este crucială pentru dezvoltarea noastră: primul pas către obţinerea oricărei intuiţii adevărate este înţelegerea conceptuală a ceea ce sunt lucrurile. Această claritate conceptuală se transformă într‑o convingere fermă care, atunci când este combinată cu meditaţia stabilităţii, aduce o cunoaştere directă şi intuitivă.

Totuşi, chiar înainte de a putea "şti cum sunt lucrurile de fapt", trebuie mai întâi să identificăm concepţiile noastre greşite. Utilizând gândirea clară, pătrunzătoare, analitică, dezvăluim complexităţile tiparelor noastre atitudinale şi comportamentale. Treptat, putem elimina acele gânduri, sentimente şi idei care ne aduc nefericire nouă şi celorlalţi, iar în locul lor să cultivăm gânduri, sentimente şi idei care ne aduc fericire şi pace. În acest fel, ne familiarizăm cu realitatea cauzei şi a efectului, de exemplu - că experienţele noastre prezente sunt rezultatul acţiunilor noastre trecute şi cauza experienţelor noastre viitoare -, sau cu faptul că toate lucrurile sunt lipsite de o natură inerentă. Putem medita punct cu punct asupra beneficiilor răbdării şi a dezavantajelor furiei; asupra valorii dezvoltării compasiunii; asupra bunătăţii altora.

Într‑un fel, o şedinţă de meditaţie analitică este o şedinţă de studiu intensiv. Totuşi nivelul gândirii conceptuale pe care îl putem atinge în timpul acestor meditaţii este mai subtil şi ca atare mai puternic decât gândurile noastre din viaţa de zi cu zi. Deoarece simţurile noastre nu sunt bombardate de freneticul aport informaţional obişnuit, suntem capabili să ne concentrăm mai intens şi să dezvoltăm o sensibilitate ajustată la dinamica minţii noastre.

Meditaţia analitică poate fi folosită şi ca o formă de terapie cu sine. Lama Yeshe spunea că "fiecare dintre noi ar trebui să‑şi cunoască mintea; ar trebui să deveniţi propriii psihologi". Când avem o problemă sau ne simţim tulburaţi emoţional, ne putem aşeza şi calma mintea prin câteva minute de meditaţie asupra respiraţiei. Apoi, detaşându‑ne de gânduri şi emoţii, putem încerca să înţelegem ce se petrece. "Ce fel de gânduri îmi trec prin minte? Ce emoţii apar?" În spaţiul calm şi clar al meditaţiei, ne va fi mai uşor să recunoaştem care este eroarea gândirii noastre şi să o rectificăm, oferindu‑i idei mai realiste şi mai benefice învăţate din studiul şi practica noastră spirituală.

Unii oameni cred că meditaţia este în mod necesar o meditaţie a stabilităţii sau unidirecţională şi că, atunci când medităm, mintea noastră ar trebui eliberată de toate gândurile şi conceptele. Nu este aşa: meditaţia unidirecţională nu este singurul tip de meditaţie care există, iar gândurile şi conceptele, dacă sunt folosite cu pricepere, joacă un rol crucial în transformarea pozitivă a minţii noastre. La rădăcina problemelor şi confuziei noastre se află concepţii greşite despre realitate, iar singura cale de a ne elibera de ele este de a le identifica şi transforma mai întâi prin intermediul meditaţiei analitice. Rămânând concentraţi unidirecţional asupra acestor noi intuiţii, îi permitem minţii să se familiarizeze pe deplin şi profund cu ele. În acest fel, are loc transformarea reală, de durată a minţii.

Meditaţiile stabilităţii şi cea analitică sunt, aşadar, complementare şi pot fi utilizate împreună într-o singură şedinţă. Când medităm asupra vacuităţii, de exemplu, analizăm obiectul (vacuitatea), utilizând informaţiile pe care le‑am auzit sau citit, precum şi propriile noastre gânduri, sentimente şi amintiri.

La un moment dat, apare o experienţă intuitivă sau o convingere despre obiect. În acel moment, ar trebui să încetăm a mai gândi şi să ne focalizăm atenţia asupra sentimentului, cât mai mult posibil. Ar trebui să ne scufundăm mintea în acea experienţă. Când sentimentul se estompează, putem fie să ne continuăm analiza, fie să încheiem şedinţa.

Această metodă de combinare a celor două tipuri de meditaţie determină mintea să devină efectiv una cu obiectul meditaţiei. Cu cât este mai mare concentrarea noastră, cu atât va fi mai profundă pătrunderea intuitivă [în respectivul obiect]. Trebuie să repetăm acest proces iar şi iar, având ca obiect tot ce vrem să înţelegem, astfel încât să ne transformăm intuiţia în experienţă propriu‑zisă.

De asemenea, [diferitele metode de] meditaţie a stabilităţii, precum meditaţia asupra respiraţiei, vor decurge mai bine dacă se utilizează anumite mijloace abile. Când ne aşezăm pentru meditaţie, ar trebui să începem prin examinarea stării noastre mentale şi clarificarea motivului pentru care o practicăm, ceea ce implică gândirea analitică. În timpul meditaţiei în sine, am putea constata că este deosebit de dificil să ne concentrăm; în astfel de momente este bine să analizăm câtva timp problema, apoi să re‑orientăm mintea asupra respiraţiei. Iar uneori este util să ne verificăm mintea în timpul meditaţiei ca să fim siguri că nu s‑a lăsat prinsă în reverii, ci face ceea ce trebuie să facă.

Meditaţiile din această carte sunt împărţite în patru secţiuni. Prima dintre ele, Meditaţia asupra minţii, include trei tehnici care ajută la dezvoltarea conştientizării minţii înseşi. Meditaţia asupra respiraţiei (numită adesea meditaţia mindfulness sau prezenţă conştientă) este, în principal, o practică a stabilităţii care utilizează respiraţia ca obiect al concentrării. Începătorii sunt sfătuiţi să pornească mai întâi cu această practică, deoarece calmează mintea, permiţându‑ne să vedem mai limpede cum funcţionează.

Celelalte meditaţii din această secţiune folosesc la dezvoltarea unei conştienizări a naturii clare a minţii, a lipsei începutului şi continuităţii minţii. Toate tehnicile implică atât stabilitatea, cât şi analiza.

Următoarea secţiune, Meditaţiile analitice, oferă unsprezece tehnici de examinare şi analizare a presupunerilor noastre cu privire la modul cum există lucrurile, la viaţă, la moarte, la suferinţă şi la compasiune; şi, în final, sfaturi despre cum să facem faţă energiei negative în viaţa de fiecare zi. Dacă abia acum învăţaţi să vă încetiniţi mintea prin, să spunem, meditaţia asupra respiraţiei, s‑ar putea să nu vă simţiţi pregătiţi să abordaţi niciunul dintre aceste subiecte în meditaţia forma lă; totuşi simpla lectură a acestei secţiuni vă oferă suficientă hrană pentru gândire.

Următoarea este secţiunea despre Meditaţiile de vizualizare: cinci tehnici prezintă vizualizarea aşa cum este ea utilizată în practica tantrică Vajrayana; toate combină stabilitatea şi analiza. Ultima secţiune a corpusului principal al cărţii, Rugăciunile şi alte practici devoţionale, include alte câteva meditaţii, precum şi rugăciuni şi alte practici. Este important să o luaţi încet şi să adoptaţi metode noi numai când sunteţi pregătiţi. Nu are niciun rost să încercaţi să faceţi meditaţii care par ciudate sau complicate sau al căror scop nu vă este clar. Este preferabil să rămâneţi la o metodă sau două ale căror beneficii le puteţi simţi.

Totuşi fiecare secţiune a acestei cărţi este o parte integrantă a dezvoltării spirituale echilibrate şi un pas pe o cale vastă şi profundă. De exemplu, majoritatea meditaţiilor analitice vin din tradiţia căii gradate (în tibetană: lamrim), o serie bine organizată de subiecte ce trebuie învăţate, contemplate şi integrate prin experienţă directă, un proces care ne aduce din starea noastră prezentă de neiluminare la împlinirea potenţialului nostru de perfecţiune: iluminarea. (Pentru mai multe informaţii despre calea treptată, vezi lista de lecturi recomandate de la sfârşitul cărţii.)

Prin studiu şi practică atentă şi răbdătoare, veţi învăţa să apreciaţi relaţia pe care aceste practici o au unele cu altele şi cu întregul parcurs.