sâmbătă, 21 aprilie 2018

TransEvoluţia. Apropiata eră a deconstrucţiei umane

Daniel Estulin
TransEvoluţia. Apropiata eră a deconstrucţiei umane
Editura Meteor Publishing, 2018

Traducere din limba engleză de Mihai-Dan Pavelescu


***
Intro

Argumentând că în cursa pentru o omenire mai bună suntem pe cale de a trece la o nouă dimensiune ca urmare a unei revoluţii nanotehnologice, această carte captivantă pretinde că profunzimea progresului şi dezvoltării tehnologice este de aşa natură încât oamenii în viitorul foarte apropiat ar putea să nu mai fie complet umani.

TransEvoluţia prezintă tranziţia de la om la cineva - sau ceva - nou şi diferit, odată cu tendinţa din ce în ce mai accentuată de punere în aplicare a protezării, de utilizare a implanturilor de organe, ochi bionici, aparate auditive, precum şi a altor cuceriri tehnologice.

Oamenii sunt capabili să facă lucruri pe care nu şi le-ar fi imaginat ca fiind posibile cu 20 de ani în urmă, iar creşterea rapidă a acestei tendinţe este departe de a se sfârşi. Dar oare beneficiile acestor progrese vin cu un preţ? Este omenirea în pericol din cauza acestei dominaţii a ştiinţei şi tehnologiei? Daniel Estulin descrie viziunea sa asupra unui viitor în care elita îşi va pune în aplicare planurile ei prometeice.

"Nanotehnologia este o tehnologie nouă şi puternică pentru dezasamblarea şi reconstruirea naturii la nivel molecular şi atomic. Gândiţi-vă la computere, chimie şi ştiinţa materialelor. Computerele ne-au dus spre nanoelectronică. Miliarde de nanocomponente la o scară de zeci de nanometri. Ştiinţa materialelor ne-a adus structuri la nanoscară. Chimia a dus la structuri moleculare tot mai avansate şi precise la nivel atomic.

Prin «nano» se înţelege spaţiul în care comportamentul cuantic începe să înlocuiască fizica newtoniană şi care poate să aibă dimensiuni de la unul, până la aproximativ patru sute de atomi, adică suficient pentru miliarde de molecule mici. Moleculele sunt bine definite, fiind entităţi chimice precise, pe când nanoparticulele se deosebesc aproape întotdeauna între ele.

Ele prezintă variaţii ca mărime, suprafeţele lor diferă în detaliile texturilor şi compoziţia lor variază. Nu sunt entităţi distincte, ci parte dintr-un continuum. Mai mult, suprafeţele lor se modifică prin expunere la mediu.

În corp, proteinele aderă la ele. În natură, pot fi modificate chimic în diverse moduri.

Care sunt posibilităţile utilizării lor, ţinând cont de legile fizice? Ne izbim de limitele impuse de legile fizice în orice direcţie am porni, dacă mergem destul de mult - limite ca viteza luminii, forţele gravitaţionale etc." (pag. 141)

Prolog

Este anul 2015 - o epocă de inovaţii şi progrese tehnologice măreţe. De asemenea, o epocă de haos şi conspiraţii, de colapsuri financiare mondiale, de strămutare a populaţiilor şi, în acelaşi timp, o epocă în care bogaţii devin tot mai bogaţi, mai puternici şi mai înspăimântători pe zi ce trece. În anul 2015, corporaţiile deţin mai multă putere decât orice stat de pe planetă. Ele au falimentat statele şi le-au aservit intereselor elitei bogate. Contopirea finală într-o Unică Companie Mondială Inc. a ajuns la o aruncătură de băţ.

"Epoca de Aur a energiei ieftine a trecut. Competiţia pentru rezerve energetice" domină scena economiei. Degradarea mediului, intensificarea agriculturii şi ritmul urbanizării au redus fertilitatea pământurilor arabile. Nesiguranţa aprovizionării cu alimente determină o migraţie în masă la scară globală. Penuria de apă în unele dintre cele mai populate regiuni ale lumii - India, China şi Pakistan - generează conflicte în zone deja explozive, care declanşează acţiuni militare şi mişcări de populaţii pe scară largă.

Omenirea se află în pericol. Schimbarea este inevitabilă. Nu este sfârşitul lumii, dar îl putem zări. Îl putem simţi în aer şi-l putem atinge cu vârful degetelor.

Cum arată viitorul nostru? Viitorul de mâine? De peste un an? De peste o generaţie? Studii guvernamentale strict secrete, atât americane, cât şi britanice, prezic un viitor sumbru: în următorii 25 de ani, lumea se va transforma într-un coşmar de tip Big Brother, în care elita restrânsă şi bogată va prospera pe seama populaţiei înfometate.

"Conceptele de democraţie şi libertate vor dispărea, înlocuite de dictatura înaltei tehnologii, bazată pe supraveghere, monitorizare, îndoctrinare mass-media, oprimare poliţienească şi divizarea radicală a claselor sociale. Vasta majoritate a cetăţenilor trăieşte în condiţii specifice Lumii a Treia şi este constant expusă" sărăciei, foametei, bolilor şi exterminării.

În anul 2015, elita va întrevedea oportunitatea de a împinge omenirea spre un nou Ev Mediu întunecat şi va prelua frâiele teoriei evoluţioniste rasiste a lui Darwin - selecţia naturală prin "supravieţuirea celui mai adaptat" -, aplicând principiile sociale pentru dezvoltarea darwinismului social.

Pentru majoritatea cititorilor, aşa ceva ar părea subiectul unui film science-fiction distopic hollywoodian, dar vă asigur că aceasta este realitatea. O vedem deja peste tot.

Acestea sunt concluziile unui raport al guvernului britanic. În decembrie 2006, Ministerul Apărării al Marii Britanii a întocmit un document secret despre viitorul omenirii, care se baza pe discuţii strict secrete ce avuseseră loc la sfârşitul întrunirii Clubului Bilderberg din 2005, care se ţinuse în hotelul Dorint Sofitel Überfahrt din Rottach-Egern, Germania. Participanţii fuseseră aleşi cu grijă de comitetul director al Clubului Bilderberg în ianuarie 2005, cu mult înainte de întrunirea care a început pe 5 mai şi a durat trei zile şi jumătate.

După ce majoritatea participanţilor au plecat în după-amiaza zilei de 8 mai, un grup mic şi select de membri Bilderberg s-a retras în exclusivistul castel Ringberg, cu vedere spre lacul Tegernsee de la poalele Alpilor Bavarezi. Castelul fusese ridicat de ducele Luitpold de Bavaria, membru al familiei Wittelsbach, care condusese Bavaria timp de peste 800 de ani.

Cu cinci luni în urmă, în ianuarie 2005, la o întâlnire de preselecţie, reprezentanţilor naţionali ai Clubului Bilderberg li se ceruse în secret absolut să formeze un grup de lucru care să pregătească rapoarte detaliate despre populaţie, disponibilitatea resurselor naturale, prevenirea conflictelor, problemele economice etc. Concluziile rapoartelor, alături de concluziile reuniunii Bilderberg din luna mai, aveau să fie discutate ulterior la întâlnirile secrete din 9 şi 10 mai de la castelul Ringberg.

Nimeni, cu excepţia comitetului director Bilderberg şi a unui grup select format din cei mai puternici membri ai grupului, nu a ştiut de această întâlnire post-Bilderberg. Ea avea să definească viitorul omenirii şi obiectivele sale erau cu adevărat prometeice.

Persoanele alese reprezentau crema elitei Bilderberg: Etienne Davignon, preşedintele de multă vreme al Clubului şi vicepreşedinte al companiei Suez-Tractebe; Francisco Pinto Balsemão, fost prim-ministru al Portugaliei şi unul dintre cei mai influenţi manipulatori din umbră la nivel supranaţional; David Rockefeller, un nume care nu mai necesită prezentare; Timothy F. Geithner, pe atunci preşedinte al Federal Reserve Bank of New York şi ulterior secretar al Trezoreriei în prima administraţie Obama; Richard N. Haass, preşedinte al puternicei organizaţii de consiliere americane Consiliul pentru Relaţii Externe; Victor Halberstadt, profesor de Economie la Universitatea Leiden şi fost preşedinte al Clubului Bilderberg; Allan B. Hubbard, asistent pentru politică economică al preşedintelui Bush şi director al Consiliului Naţional Economic; James L. Jones, şeful Comandamentului Suprem al Puterilor Aliate din Europa (SHAPE); Henry Kissinger; Henry R. Kravis, partener fondator al companiei Kohlberg, Kravis and Roberts, şi soţia sa Marie-Josée Kravis, Senior Fellow la Institutul Hudson; regina Beatrix a Olandei; Matias Rodriguez Inciarte, vicepreşedinte executiv al Grupo Santander reprezentând interesele familiei Botin; Peter D. Sutherland, preşedinte al Goldman Sachs and British Petroleum; Jean-Claude Trichet, guvernator al Băncii Centrale Europene; Jacob Wallenberg, reprezentant al celei mai puternice familii din Suedia; James D. Wolfensohn, preşedintele Băncii Mondiale, şi Paul Wolfowitz, la momentul acela preşedinte desemnat al Băncii Mondiale.

Toţi aceşti oameni plănuiau nici mai mult, nici mai puţin decât viitorul omenirii. Deciziile luate de ei în spatele uşilor închise ale castelului Ringberg aveau să devină, după doi ani, structura de bază a celui mai vizionar raport din istoria omenirii.

Utilizând statul britanic drept şablon de referinţă, raportul de 91 de pagini intitulat Tendinţe strategice 2007-2036 este un plan pentru viitoarele cerinţe strategice naţionale ale Marii Britanii, pe baza analizei riscurilor-cheie şi a viitoarelor şocuri mondiale în domeniile financiar, economic, politic, demografic şi tehnologic. Raportul se concentra asupra analizei multidimensionale a contextului viitor pentru apărare pe perioada unei generaţii.

Raportul Tendinţe strategice constituie coloana vertebrală a politicii de apărare a Marii Britanii. Potrivit introducerii sale, viitorul "este caracterizat printr-un număr deconcertant de mare de variabile interconectate".

Până în anul 2015, peste 50% din populaţia globului va trăi în medii urbane, nu rurale. "Se va înregistra o creştere substanţială a cartierelor sărace şi nesistematizate, aşezări urbane aleatorii ce vor duce la creşterea costului resurselor şi a impactului asupra mediului", se afirmă în raport.

Condiţiile de locuit necorespunzătoare, infrastructura slabă, marginalizarea evidentă, privaţiunile sociale, nivelurile de sărăcie şi sentimentul nedreptăţii se vor acutiza şi vor deveni subiecte politice majore, "bazate pe agende de justiţie morală transnaţionale, incluzând activism violent de intensitate şi impact variabil".

Raportul afirmă explicit că:
În toate societăţile, cu excepţia celor mai bogate, majoritatea oamenilor se va confrunta cu greutăţi şi privaţiuni... iar sărăcia absolută va rămâne o problemă globală.

Raportul nu se opreşte la identificarea potenţialelor viitoare ameninţări militare, ci examinează şi evoluţiile din domenii ce vor modela contextul strategic mai larg în cadrul căruia va trebui să interacţioneze Ministerul Apărării. Tema-cheie o constituie populaţia şi resursele planetei. În termeni dezolanţi, raportul anunţă:
... creşterea riscului de catastrofe la nivelul întregii omeniri, cauzate de modificarea climei, presiunea exercitată de resurse, distribuirea inegală a bogăţiei, efectele bolilor şi eşecul autorităţilor de a face faţă creşterii populaţiei şi urbanizării.

Într-o singură generaţie, între 2007 şi 2036, populaţia mondială va ajunge de la 7 miliarde de locuitori actuali la aproape 10 miliarde, iar ţările subdezvoltate vor contribui cu 98% din creşterea globală. Până în 2036, aproape două treimi din populaţia planetei vor trăi în zone cu deficit de apă. Lipsa hranei, a apei, a medicamentelor, a igienei, a educaţiei şi a obiectelor de strictă necesitate ale oamenilor poate duce la colaps.

Raportul declară explicit:
... creşterea decalajului dintre majoritatea populaţiei globului şi un număr mic de super-bogaţi foarte vizibili va reprezenta probabil o ameninţare tot mai mare la adresa ordinii sociale şi a stabilităţii. Confruntaţi cu aceste probleme, cei defavorizaţi s-ar putea alia, utilizând accesul la cunoştinţe, resurse şi abilităţi pentru a adapta procesele transnaţionale la propriile lor interese de clasă.

Rezultatul creşterii disperării lor va duce la "războaie civile, violenţe intercomunitare, insurgenţe, delincvenţă universală şi răspândirea pe scară largă a tulburărilor".

Pornind de la înscrierea pieţelor financiare pe o spirală descendentă şi de la colapsul economic global, raportul prezice "un şoc sever al preţurilor, posibil cauzat de o majorare vertiginoasă a preţului energiei sau de o succesiune de recolte slabe", care ar "declanşa un efect de domino, determinând prăbuşirea unor pieţe internaţionale cheie într-o mulţime de domenii". Impacturile acestei prăbuşiri, transmise prin economia globalizată, ar putea duce la dezintegrarea sistemului politic internaţional şi colaps economic complet.

Înseamnă asta oare că întreaga omenire se găseşte în pericol? Nu, deoarece chiar în cazul "erodării Libertăţilor Civile", super-bogaţii vor fi protejaţi, graţie "progreselor tehnologice şi supravegherii omniprezente". Prin adăugarea acestora la o "bază de date invazivă, foarte rapidă şi accesibilă, apariţia unei aşa-zise «societăţi de control» va periclita tot mai mult intimitatea, cu impactul corespunzător asupra libertăţilor civile şi drepturilor omului".

Prin distrugerea republicilor state naţionale şi crearea de mega blocuri economice legate între ele prin intermediul pieţei globalizate, ţările independente vor fi înlocuite de "Mega Oraşe". Raportul defineşte Mega Oraşul ca fiind un "oraş mare dintr-o regiune dezvoltată" cu o populaţie de bază de peste 20 de milioane. Create prin strămutarea masivă a populaţiei, oraşele vor creşte la dimensiuni inimaginabile "care vor cădea victime anarhiei endemice şi nivelurilor ridicate de violenţă".

Incapabile să facă faţă influxului de populaţie, Mega Oraşele:
... se vor prăbuşi înainte de 2035. Efectul va fi echivalent... cu prăbuşirea statelor naţionale, prăbuşire care, la rândul său, se va accelera.

Potrivit experienţelor recente din SUA, stabilizarea militară a unui oraş major ar putea necesita instaurarea legii marţiale sau, aşa cum afirmă amăgitor raportul: "... o abordare comprehensivă inter-agenţii, abilităţi de înaltă specializare şi o dedicare operaţională pe termen lung".

Progresele tehnologice şi supremaţia vor face ca războaiele să nu mai fie duse între state naţionale, ci să fie mai degrabă "conflicte urbane neregulate endemice, între adversari care deţin tehnici de supravieţuire urbană şi abilităţi de luptă foarte dezvoltate". Acestea sunt denumite turbulenţe sociale.

Turbulenţele sociale

Doi psihologi de renume, Eric Trist şi Frederick Emery, au formulat o teorie a turbulenţelor sociale, numită "efectul de slăbire al şocurilor viitoare", potrivit căreia o populaţie poate fi slăbită prin fenomene în masă, precum crize energetice, colaps economic şi financiar sau atacuri teroriste. "Dacă «şocurile» se succedă la o mică distanţă unul de celălalt şi dacă se manifestă cu o intensitate crescătoare, este posibil ca întreaga societate să fie cuprinsă de o psihoză în masă", susţin Trist şi Emery. Ei au afirmat de asemenea că "încercând să fugă de şocurile realităţii emergente, indivizii vor deveni disociaţi; se vor retrage într-o stare de negare, vor evada în divertismente şi diversiuni populare, fiind în acelaşi timp predispuşi la descărcări de furie".

Cum tratează raportul Tendinţe strategice turbulenţele sociale, psihoza în masă şi slăbirea populaţiei?
Treptat, forţe militare regulate se vor desfăşura în medii în care operează forţe înarmate neregulate, de exemplu bande, infractori, miliţii semioficiale, companii militare private (CMP-uri), terorişti şi insurgenţi, adesea ca adversari, dar uneori ca neutri sau chiar ca parteneri.

Aceasta se numeşte distrugerea moralului prin strategia terorii.

De fapt, discutăm despre două feţe ale aceleiaşi monede. Pe de o parte, de manipularea subtilă, disimulată, şi controlul gândirii şi conştiinţei umane prin intermediul puterii televiziunii, în special, şi a divertismentului, în general "îndreptate către cei consideraţi inamicii Statelor Unite, dar şi către publicul american confuz şi agitat - ale cărui agenţii corporatiste de ştiri formulează şi gestionează reportaje tot mai superficiale, simultan cu angajarea într-un teatru kabuki orwellian de corectitudine şi echilibru"; iar "pe de altă parte, transformă direct şi deschis paradigma, modifică conceptele de bază, lărgesc parametrii şi schimbă tabla de joc şi toate regulile prin care societatea se autodefineşte într-o perioadă excepţional de scurtă".

Unul dintre principalii indivizi implicaţi în războiul psihologic împotriva populaţiei prin intermediul turbulenţelor sociale fabricate este Kurt Lewin, un pionier al dinamicii grupurilor şi fost membru al Şcolii Frankfurt, care a fugit din Germania după ascensiunea lui Hitler la putere. Următorul pasaj preluat din cartea sa Time Perspective and Morale ("Perspectiva timpului şi moralul") dezvăluie părerile sale despre războiul psihologic:
Una dintre tehnicile principale pentru distrugerea moralului printr-o "strategie a terorii" constă exact în această tactică: menţinerea individului într-o stare de incertitudine cu privire la poziţia sa şi la posibilele expectative. Dacă la aceasta se adaugă alternanţe frecvente între măsuri disciplinare severe şi promisiuni de tratament bun, simultan cu răspândirea de ştiri contradictorii, care înceţoşează complet "structura cognitivă" a situaţiei sale, individul poate să nu mai ştie dacă un plan specific duce spre ţinta sa ori în direcţie opusă. În aceste condiţii, până şi aceia cu obiective clar definite şi pregătiţi să-şi asume riscuri vor fi paralizaţi de conflicte interioare grave în privinţa acţiunilor pe care ar trebui să le întreprindă.

În ultimii 50 de ani, cercetările în domeniile psihologiei, sociologiei şi psihiatriei au arătat că există limite clar definite privind volumul de schimbări şi natura lor, pe care le poate aborda mintea umană. Potrivit SPRU [Science Policy Research Unit - "Unitatea de cercetare a politicii ştiinţifice"] a Institutului Tavistock din cadrul Universităţii Sussex, "şocul viitorului" este definit ca "stres fizic şi psihologic rezultat din încărcarea excesivă a mecanismului decizional al minţii omeneşti". Cu alte cuvinte:
... o serie de evenimente ce sosesc atât de rapid, încât creierul omenesc nu poate absorbi informaţiile. Un scenariu este numit superficialitate. Potrivit lui Emery şi Trist, după şocuri continue, populaţia ţintă descoperă că nu doreşte să mai facă alegeri şi astfel îşi reduce "valoarea" intenţiilor... Strategia aceasta poate fi aplicată doar prin negarea rădăcinilor mai profunde ale omenirii care leagă... indivizii la nivel personal, prin negarea psihicului lor individual.

Intervine apatia, precedată adesea de violenţă lipsită de raţiune, caracteristică de pildă bandelor de stradă din Los Angelesul anilor 1960 şi 1980, ceea ce Emery şi Trist numesc răspuns social organizat în faţa disocierii, aşa cum a fost descris în romanul Portocala mecanică de Anthony Burgess, o societate dominată de furie infantilă animalică. "Un asemenea grup devine uşor de controlat şi va urma docil ordinele fără să se revolte, adică exact obiectul exerciţiului", adaugă Emery şi Trist. În plus, adulţii disociaţi nu pot exercita o autoritate morală asupra propriilor lor copii, deoarece sunt ei înşişi prea implicaţi în propriile fantezii infantile, ce le sunt livrate prin intermediul televiziunii. Dacă vă îndoiţi de spusele mele, priviţi actuala generaţie mai vârstnică, una care a acceptat decadenţa morală a generaţiei fără-viitor a copiilor săi, pentru a evita conflictul, şi, în decursul procesului, adulţii au ajuns să accepte un standard moral mai scăzut.

La fel ca în Minunata lume nouă, romanul omonim de Aldous Huxley, controlată de droguri, aici nu se pot face alegeri morale sau emoţionale, iar "flower children" şi atmosfera rebelă îmbibată în droguri din epoca Vietnamului reprezintă un exemplu perfect al funcţionării acestui scenariu.

Aceste "alternanţe frecvente" trec prin câteva scenarii: "Stabilitate, etapă în care indivizii sunt capabili, mai mult sau mai puţin, să se adapteze la evenimentele din viaţa lor, sau turbulenţă, etapă în care indivizii fie acţionează pentru a se descărca de tensiuni, fie se adaptează pentru a accepta un mediu plin de tensiuni. Dacă turbulenţa nu încetează sau este intensificată, de la un anumit punct indivizii încetează să se mai poată adapta pozitiv. Potrivit lui Emery şi lui Trist, ei devin inadaptabili la tensiune şi aleg un răspuns care le degradează vieţile. Reprimă realitatea, negându-i existenţa, şi construiesc fantezii tot mai infantile, care le permit să facă faţă. În condiţiile creşterii turbulenţei sociale, îşi schimbă valorile şi cedează în faţa noilor valori degradate, care sunt mai puţin umane şi mai mult animalice."

Al doilea scenariu este "segmentarea societăţii. Potrivit acestui scenariu, toate grupurile, etnice, rasiale şi sexuale, luptă între ele. Naţiunile se dezmembrează în grupări regionale, care se fisurează la rândul lor în altele şi mai mici, pe linie etnică". Emery şi Trist numesc acest fenomen "amplificarea prejudecăţilor interne şi externe grupului, pe măsură ce indivizii caută să-şi simplifice alegerile. Liniile naturale ale diviziunilor sociale se transformă în baricade".

Raportul Tendinţe strategice are un răspuns şi în această privinţă. Tot mai mult, actorii nestatali[i]
... vor fi manipulaţi de un spectru mai larg de indivizi şi agenţii, ba chiar şi de grupări infracţionale, teroriste şi de insurgenţi, ca mijloc de complementare a activităţilor lor tot mai violente coercitive. Grupările acestea vor fi extrem de imprevizibile, dizolvându-se fie atunci când interesele au fost atinse, fie când apar oportunităţi mai favorabile, iar cele mai puţin constrânse de răspundere legală sau consideraţii morale vor fi probabil cele mai eficiente în manipularea puterii de persuasiune.

Răspunsul societăţii faţă de o asemenea dezintegrare psihologică şi politică este statul fascist orwellian, modelat după romanul 1984 de George Orwell. În cartea aceasta, "Big Brother" reglementează vieţile şi conflictele oamenilor din cadrul unei societăţi. Un conflict perpetuu:
... este purtat de toate grupările conducătoare împotriva propriilor lor supuşi, iar scopul conflictului nu este de a cuceri teritorii sau de a opri cucerirea lor, ci de a menţine intactă structura societăţii.

Acest conflict interminabil este anticipat în raportul Tendinţe strategice:
Tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor ("Information Communications Technology" - ICT) va fi probabil atât de atotpătrunzătoare, încât oamenii vor fi permanent conectaţi la o reţea de fluxuri de date reciproce, cu afectarea inerentă a libertăţilor civile; deconectarea de la această reţea poate fi privită cu suspiciune.

Universalitatea în permanentă creştere a ICT va îngădui formarea de comunităţi de interese, cât şi mobilizarea rapidă şi coordonată a unui număr impresionant de indivizi.
Mobilizarea rapidă - "flash mob" - poate să fie adoptată de state, terorişti şi delincvenţi şi poate să implice comunităţi dispersate peste frontiere internaţionale, silind forţele de securitate să fie pe măsura acestei agilităţi şi capacităţi potenţiale de concentrare.

În mod esenţial, "acest grad de sofisticare va necesita aplicarea concertată şi comprehensivă a tuturor instrumentelor şi agenţiilor puterii statului, ca şi cooperarea tuturor autorităţilor şi organizaţiilor relevante implicate în rezolvarea unei crize sau a unui conflict". Ce înseamnă asta? Înseamnă... legea marţială!

După distrugerea rezistenţei, al treilea scenariu al "şocurilor viitoare" este şi cel mai intens, implicând retragerea în "lumea privată şi îndepărtarea de legăturile sociale ce ar putea determina atragerea în afacerile altora". Trist şi Emery sunt convinşi că indivizii vor fi dispuşi să accepte "inumanitatea perversă a omului, care a caracterizat nazismul". Nu neapărat structura statului nazist, cât perspectiva morală a societăţii naziste.

Pentru a supravieţui într-un asemenea stat, ei vor trebui fie să se supună autorităţii statale, fie să treacă în clandestinitate. Citând din nou din raportul Tendinţe strategice:
Toţi eventualii oponenţi viitori vor fi recunoscut avantajele trecerii în clandestinitate dacă doresc să evite capacităţile de supraveghere, direcţionare şi penetrare ale forţelor militare sofisticate, mai ales ale celor care desfăşoară platforme şi sisteme aeriene. În viitor, statele vor căuta să-şi amplaseze în subteran majoritatea nodurilor principale de coordonare şi a forţelor de luptă decisive. În mod similar, oponenţii neregulaţi se vor grupa în reţele subterane[ii], atât în vederea atacului, cât şi a apărării, mai ales în spaţiile urbane complexe.

Tehnici pentru înfrângerea rezistenţei, aplicarea comprehensivă a tuturor instrumentelor şi agenţiilor puterii statului, mobilizarea rapidă, "flash mob", tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor atotpătrunzătoare, segmentarea societăţii, anarhie endemică şi niveluri ridicate de violenţă, baze de date intruzive, rapide şi accesibile, emergenţa "societăţii de control", eroziunea libertăţilor civile, catastrofă umanitară...

Aşa arată viitorul apropiat. În mod instinctiv, respingem asemenea concluzii, chiar dacă sunt susţinute de dovezi solide într-un raport secret comandat de stat şi întocmit de Clubul Bilderberg. "Trebuie să avem totuşi curajul de a lăsa dovezile să spună povestea, deoarece, aşa cum va afla cititorul, miza nu este doar punctul nostru de vedere asupra realităţii. Indiferent dacă viziunea personală asupra lumii este pusă sau nu sub semnul întrebării ori distrusă de revelaţiile din acest material, esenţa adevărului nu se schimbă cu nimic - conspiraţia este reală, se află în plină desfăşurare... şi 11 septembrie 2001 n-a fost decât un preludiu al celor plănuite pentru noi."

Ne aflăm cu adevărat la porţile Infernului. Iar calea pe care vom porni va stabili dacă vom trăi în secolul al XXI-lea ca republici state naţionale sau ca mase de sclavi subjugaţi, sacrificaţi şi dezumanizaţi.

Capitolul 1. Economia

Iluziile pe care le avem despre economie rezultă din faptul că unii consideră că economia se rezumă la bani. Cu toate acestea, banii nu sunt un factor determinant al bogăţiei. Determinările statistice ale fluxurilor de bani nu au nicio legătură cu evaluarea reală a bogăţiei. Dezvoltarea minţilor indivizilor este cea care afectează cu adevărat planeta.

Funcţionarea unei economii nu este determinată nici de bani, nici de statistici şi nici de teoriile monetare. Factorii determinanţi sunt de natură fizică şi printre ei se numără creierul omului, care nu seamănă cu niciun alt creier. Niciun animal nu poate înregistra un brevet de invenţie, ci doar oamenii pot face asta. Una dintre modalităţile prin care ne organizăm sistemul social este adoptarea de obiceiuri sociale, modul în care ne comportăm ca oameni, ca fiinţe umane. Iar dacă obiceiurile noastre sunt defectuoase, atunci vom avea probleme - iar acele probleme pot fi anticipate.

Vreau să înţelegeţi că evenimentele la care asistăm în lumea contemporană - distrugerea pe scară largă a economiei mondiale - nu sunt un accident, o eroare de calcul sau rezultatul unor înşelăciuni politice. Toate se fac premeditat, absolut premeditat. Motivul? Actualul imperiu corporatist ştie că "progresul omenirii" ar însemna decesul său iminent.

Imperiile nu pot supravieţui într-o lume în care progresul tehnologic şi ştiinţific este răspândit pe scară largă. Un imperiu necesită o lume în care oamenii să fie obtuzi şi servili ca oile. Imperiile caută să distrugă structurile, de exemplu statele naţionale, care susţin progresul uman şi importanţa vieţii. "Entităţile aflate la putere" sunt orientate în mod deliberat împotriva statelor naţionale (ţări independente) şi a economiilor lor, pentru a le distruge şi a-şi păstra astfel propria putere imperativă. Iar asta se face în mod planificat.

Imperiile nu înseamnă regi aşezaţi pe tronuri din aur, pentru că sunt mai presus de regi. Ele reprezintă un sistem de control, mai exact controlul total exercitat de un sistem monetar internaţional, care este la rândul său condus de băncile internaţionale.

Trebuie să înţelegeţi că globalizarea nu este altceva decât o nouă formă de imperiu, care are ca ţeluri eliminarea statelor naţionale, a libertăţii şi a drepturilor.

Ştiu că unii vor exclama: "Ce imperii? Imperiile nu mai există de mult timp."

Actualul imperiu este un sistem complex de bănci centrale, bănci de investiţii, fonduri speculative, fonduri de capital privat, companii de asigurări şi sisteme bancare paralele ("shadow banking"). Un sistem financiar care a fost responsabil pentru o mutaţie de paradigmă în ultima jumătate de secol: îndepărtarea de producţia de bunuri fizice şi de economia reală, şi apropierea de speculă, de ideea maximizării profitului şi a politicii monetare pure. Acesta este imperiul contemporan!

Cum funcţionează banii

Aşa cum spuneam mai devreme, economia nu are nicio legătură cu banii. Elita a creat un imperiu, pe care-l controlează. Prea mulţi cred că totul se rezumă la bani. Banii nu sunt decât un instrument şi ei în sine nu afectează dezvoltarea planetei. Există credinţa falsă că banii exprimă o valoare intrinsecă, dar valoarea exprimată nu este similară unei cantităţi propriu-zise, ci reprezintă doar efectele relative ale creşterii şi/sau descreşterii potenţialului său fizic relativ la densitatea populaţiei dintr-o societate. Valoarea banilor nu rezidă în schimburile lor individuale, ci în funcţionarea ca factor unificator al proceselor sociale ale unui stat.

Ce afectează dezvoltarea planetei noastre? Mintea umană. Aşa se măsoară umanitatea. Pe oameni îi deosebeşte de animale capacitatea de a descoperi principii fizice universale, care apoi sporesc şi îmbunătăţesc umanitatea. Minţile noastre ne permit să inovăm şi apoi să îmbunătăţim vieţile populaţiilor. Dezvoltarea omenirii, dezvoltarea puterii indivizilor şi statelor depind de dezvoltarea ştiinţifică, descoperire ştiinţifică şi progres tehnologic.

Prin reducerea productivităţii, subminarea investiţiilor în infrastructură şi zădărnicirea invenţiilor şi tehnologiilor, elita doreşte să forţeze o reducere a populaţiei. Pentru că o minoritate poate să exercite un control aproape total dacă menţine populaţia redusă numeric şi în stare de înapoiere.

Criza monetară actuală reflectă nebunia ce a fost impusă în timpul procesului de distrugere a economiei fizice. Motivul "crizei" actuale nu este fluctuaţia de pe pieţele financiare, ci faptul că ne găsim în hiperinflaţie; dacă aţi examina suma totală de bani despre care se presupune că se află în circulaţie şi aţi examina procentajul de bani care au o corespondenţă cu realitatea fizică, veţi constata că este mult mai mic... aproape zero. Dar nu aceasta este problema! Problema o reprezintă producţia fizică pe cap de locuitor şi epuizarea resurselor de care depinde ea.

Viitorul omenirii rezultă din economia fizică şi din transformările fizice pe care le producem luând ca sursă lumea înconjurătoare. Iată un exemplu. Luăm o movilă de piatră bogată în minereu de fier şi rafinăm minereul, pe care-l utilizăm după aceea pentru a obţine fier, apoi utilizăm fierul respectiv pentru a produce oţel, şi utilizăm oţelul pentru a produce maşini-unelte care ne permit după aceea să construim multe altele: automobile, trenuri, navete spaţiale, reactoare nucleare. Am progresat.

În fiecare etapă a procesului, transformarea obţinută are valoare mai mare pentru societate, preţuieşte mai mult în termeni fizici, decât ceea ce a fost prelucrat. Outputul este mai mare decât suma inputurilor.

Când construim infrastructură, reorganizăm de fapt continuumul spaţio-temporal fizic al planetei, îngăduind lumii noastre să atingă niveluri tot mai ridicate de eficienţă şi frumuseţe.

Prin urmare, dacă sistemul se deplasează constant spre niveluri superioare de eficienţă, de pildă de la o economie bazată pe cărbune la o economie bazată pe petrol, apoi la o economie bazată pe energia nucleară, în fiecare etapă se va constata o creştere a puterii productive a muncii omeneşti - aşa se creează bogăţia reală. Oamenii produc lucruri benefice. Banii nu deţin niciun fel de putere magică, nicio valoare intrinsecă, ci reprezintă pur şi simplu modul de facilitare a comerţului dintre oameni.

De ce distruge imperiul sistemul financiar?

Şapte miliarde de oameni trăiesc în prezent pe planeta Pământ, un glob mic şi albastru, rătăcitor prin spaţiul cosmic, cu resurse naturale limitate şi o populaţie aflată în permanentă creştere. Hrana şi apa devin tot mai puţine.

De exemplu, potrivit studiului Gravity Recovery and Climate Experiment al NASA, pânzele freatice ale Indiei s-au redus cu aproximativ 20% în ultimii doi ani. În prezent, agricultura Indiei utilizează aproximativ 90% din resursele sale totale de apă. Pe măsură ce lipsa apei devine o problemă tot mai acută, India s-ar putea confrunta cu penurii alimentare catastrofale.

În scurt timp, statul indian va fi poate silit să importe mai multe alimente şi, întrucât are o populaţie de 1,2 miliarde de locuitori, actualul surplus mondial de hrană va dispărea imediat, creând o situaţie de nesusţinut pentru planetă în general.

Elita înţelege asta. David Rockefeller înţelege asta. Regii şi reginele lumii o înţeleg - o populaţie mai mare înseamnă mai puţine resurse naturale şi mai multe crize de hrană şi apă.

De fapt, elita, factorii oligarhici de control ai imperiului din toată Europa, a înţeles încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea că nivelurile de dezvoltare şi progres tehnologic sunt direct proporţionale cu creşterea populaţiei. Fără progres ştiinţific şi tehnologic, creşterea populaţiei nu poate fi susţinută, deoarece necesită niveluri tot mai sofisticate de tehnologie.

Iar progresul tehnologic nu tolerează oligarhiile. Statele care se îngrijesc de dezvoltarea creativ-intelectuală a populaţiilor lor produc cetăţeni care nu vor tolera la nesfârşit forme oligarhice de conducere.

De aceea, dacă doreşte să controleze complet o planetă, o elită oligarhică trebuie să reducă populaţia la un număr "gestionabil". Nu uitaţi că şapte miliarde de oameni, o cifră care creşte întruna, înseamnă tot atâtea guri de hrănit. Rockefeller şi compania înţeleg perfect asta, chiar dacă noi n-o înţelegem. Pentru ca elita să mănânce, noi trebuie să murim. Ce părere aveţi de soluţia aceasta?

Depopularea şi "limitele creşterii" Clubului de la Roma

Cea mai importantă instituţie mondială care insistă pentru un plan malthusian de depopulare este Clubul de la Roma. Printre membrii săi se numără unii dintre conducătorii planetei: David Rockefeller, Mihail Gorbaciov, regele şi regina Spaniei, prinţesa Beatrix a Olandei, regele Filip al Belgiei.

Înfiinţat în aprilie 1968 de Alexander King şi Aurelio Peccei, Clubul de la Roma este format în principal din membri ai Nobilimii Negre veneţiene, descendenţi ai celor mai vechi şi bogate familii europene. Nobilimea Neagră a controlat şi a condus Genova şi Veneţia în secolul al XII-lea.

În anul 1972, Clubul de la Roma a publicat unul dintre cele mai pernicioase documente din toate timpurile: Limitele creşterii. Acesta declara că în următorii 40 de ani planeta îşi va epuiza resursele limitate şi de aceea, pentru ca omenirea să supravieţuiască, era necesară o ajustare a stilului său de viaţă şi a numărului de locuitori ai Pământului.

Potrivit Clubului de la Roma, pentru a supravieţui, omenirea trebuie să-şi reducă dependenţa de tehnologie, să-şi înfrâneze pornirea spre progres, inovare tehnologică şi avansare, şi să impună un regim mondial de dezintegrare economică controlată.
De la momentul publicării sale, teza Limitelor creşterii a fost infiltrată în guverne şi instituţii guvernamentale supranaţionale din toată lumea, în aşa-zise instituţii educaţionale, programe universitare şi multe altele, practic în toate domeniile culturii populare. Rezultatele au fost dezindustrializarea totală, războaie şi genocid aşa cum vedem în prezent.

Rezultatul final este colapsul economiei mondiale, chiar în versiunea de resurse "nelimitate" a Clubului de la Roma, care include absenţa oricăror progrese semnificative în ştiinţă sau dezvoltarea de noi tehnologii revoluţionare. Dacă răzbateţi prin confuzia de exprimare, un raport al Clubului de la Roma ne atenţionează destul de clar asupra planurilor lui reale: "În căutarea unui nou inamic împotriva căruia să ne unim, am venit cu ideea că poluarea, ameninţarea încălzirii globale, penuria de apă, foametea şi altele de aceeaşi natură ar fi binevenite." Raportul încheia cu afirmaţia: "Prin urmare, adevăratul inamic este omenirea însăşi."

În felul acesta, o instituţie internaţională de vârf insistă pentru politici retrograde în tehnologie şi reducerea populaţiei planetei cu câteva miliarde de oameni; în cazul în care n-aţi ştiut, asta înseamnă genocid.

Cu toate acestea, înainte de a putea reduce populaţia şi îmblânzi turma, ei trebuie să distrugă economia mondială prin distrugerea cererii consumatorilor, ceea ce se realizează prin sărăcirea noastră, a tuturor.

Poate că vreţi să ştiţi motivul pentru care Rockefeller şi compania ar dori să distrugă cererea. N-ar suferi şi ei din punct de vedere financiar? Răspunsul este nu! Ei nu vor suferi deloc, întrucât controlează deja majoritatea bogăţiei mondiale. În acest moment al istoriei, grija lor principală este de a asigura supravieţuirea propriei lor seminţii. Şi, o dată în plus, pentru ca ei să supravieţuiască într-o epocă a sărăcirii resurselor naturale, cei mai mulţi dintre noi trebuie să moară.


[i] Actori nestatali ("non-state actors" - NSA) sunt entităţi care participă sau acţionează în relaţiile internaţionale. Ei sunt organizaţii care deţin suficientă putere pentru a influenţa şi determina o schimbare, chiar dacă nu aparţin niciunei instituţii stabilite a unui stat (n. t.).
[ii] Termenul englez underground are sensul dublu de "ilegal/clandestin" şi "subteran" (n. trad.).

Asasin American

Vince Flynn
Asasin American
Editura Preda Publishing, 2018

Traducere din limba engleză de Cristina Preda


***
Intro

Vince Flynn (1966-2013) s-a născut în Saint Paul, Minnesota. Absolvent al Academiei Saint Thomas (1984) şi Universităţii St. Thomas (1989), Flynn decide, în 1991, să renunţe la o promiţătoare carieră în marketing pentru a deveni pilot în Forţele Aeriene ale SUA. Este autorul a treisprezece thrillere politice, dintre care douăsprezece îl au ca personaj central pe Mitch Rapp. Invitat frecvent al posturilor de ştiri, Flynn a câştigat recunoaşterea publicului şi a presei datorită expertizei sale în zona serviciilor secrete şi a previziunilor referitoare la ameninţarea crescândă a terorismului Islamic.
*
Două decenii de politică bazată pe interese de partid au lăsat naţiunea americană într-o poziţie extrem de vulnerabilă. Thomas Stansfield, Director de Operaţiuni al CIA şi veteran al Războiului Rece, este conştient că trebuie să-şi pregătească agenţia pentru următoarea mare provocare: războiul împotriva terorismului islamic. Planul său? Înfiinţarea unei echipe de operaţiuni clandestine, un grup de agenţi care să-şi desfăşoare activitatea în afara structurilor de comandă - oameni care nu există.

Student şi sportiv de elită, Mitch Rapp avea tot ce şi-ar fi putut dori. Până într-o seară friguroasă de decembrie, când lumea lui s-a prăbuşit odată cu avionul Pan Am 103. În urma atacului terorist, două sute şaptezeci de suflete şi-au pierdut viaţa, printre care şi Maureen, logodnica sa. Victimele au lăsat în urmă prieteni şi rude, oameni care îşi vor căuta alinarea în justiţie. Nu şi Rapp. El nu caută alinare, ci răzbunare.

Admiratorii lui Vince Flynn vor fi captivaţi de acest roman electrizant, care a figurat pe locul întâi în clasamentul New York Times al celor mai bine vândute titluri. În spatele privirii de oţel a unuia dintre cei mai mari eroi ai naţiunii americane, cititorii vor descoperi un tânăr pregătit şi antrenat să devină Asasin American.

"Nu o poţi lăsa din mână", (Larry King, USA Today)

"Spectaculoasă şi foarte actuală... Nimic nu se compară cu a-l privi pe Mitch Rapp învingându-i, în ficţiune, pe inamicii pe care nimeni nu pare capabil să-i răpună în viaţa reală. Odată cu atacurile de la 11 septembrie, o nouă eră literară a luat naştere şi acesta este cel mai bun produs al său de până acum", (The Providence Journal)

Capitolul 1

Sudul Statului Virginia (cu un an în urmă)

Mitch Rapp îşi scoase legătura de la ochi şi ridică scaunul la loc. Maşina, un Ford Taurus cafeniu, hurducăia pe drumul de ţară plin de gropi, lăsând în urmă două dâre de praf care se răsuceau în aerul fierbinte de august. Legatul la ochi fusese o precauţie pentru cazul în care Rapp ar fi eşuat, ceea ce el nu avea nicio intenţie să facă. Mitch aruncă o privire pe fereastră, la zidul gros de brazi care străjuia drumul. Chiar şi cu soarele strălucind deasupra, abia dacă se vedea ceva prin labirintul de copaci şi tufişuri care acopereau fiecare petec de pământ.

Încă din copilărie îi plăcuse pădurea, întotdeauna îi inspirase încredere şi pace, dar cea de aici avea un aer sinistru. O premoniţie groaznică îi acapară gândurile şi-i trimise mintea pe un drum pe care nu voia să meargă. Cel puţin nu în după-amiaza asta. Cu toate acestea, Rapp se încruntă întrebându-se câţi oameni muriseră oare în această pădure; şi nu, nu se gândea la cei care luptaseră în Războiul Civil cu atâţia ani în urmă. Nu, se gândi el, încercând să fie complet sincer cu el însuşi. Moartea era un cuvânt mult prea vast, lăsa posibilitatea unui accident, a unui ghinion care căzuse pe capul vreunui biet inocent. Iar asta nu era decât o modalitate convenabilă de a ocoli seriozitatea şi gravitatea situaţiei în care urma să se bage. Execuţie era un cuvânt mult mai potrivit.

Bărbaţii la care se gândea fuseseră probabil trimişi în această sălbăticie, împuşcaţi în ceafă şi aruncaţi în vreo groapă proaspăt săpată şi nemarcată pentru a dispărea fără urmă. Era lumea în care urma să intre şi el, iar Mitch era totalmente împăcat cu această decizie. Cu toate acestea, o umbră de îndoială reuşi să-şi facă loc printre draperiile trase ale minţii sale şi îi cauză o secundă de ezitare.

Rapp se luptă cu ea pentru o clipă, după care o îndesă înapoi, în cele mai profunde sertare ale creierului. Nu era momentul să se gândească la asta. Studiase deja problema în cruciş şi-n curmeziş, o întorsese pe toate feţele şi o analizase din fiecare unghi posibil, încă de când femeia aceea misterioasă intrase în viaţa lui. Într-un fel ciudat, ştiuse exact încotro se îndreaptă încă din clipa în care îl privise cu ochii aceia inteligenţi, care păreau să penetreze totul. Adevărul era că aştepta să apară cineva, deşi ei nu-i spusese asta. Nici că, pentru el, răzbunarea era singura modalitate de a lupta cu durerea pricinuită de pierderea ei, dragostea vieţii lui. Sau că în fiecare seară, înainte de a adormi, se gândea la reţeaua de oameni fără chip care complotaseră să arunce în aer avionul Pan Am 103, sau că se imaginase deja în acest loc sau într-unul similar celui în care se găsea acum.

Era logic. Inamicii trebuiau ucişi, iar Rapp era mai mult decât dispus să fie persoana care să se ocupe de asta. Ştia ce urma să se întâmple. Urma să fie antrenat, pregătit, transformat într-o armă perfectă, după care urma să fie trimis să-i vâneze. Pe fiecare, unul câte unul. Pe toţi cei care conspiraseră să ucidă acei civili nevinovaţi într-o zi friguroasă de decembrie. Maşina începu să încetinească şi Rapp văzu o poartă ruginită pentru vite, închisă cu un lacăt masiv. Nedumerit, Rapp se încruntă. Femeia de la volan îi aruncă o privire şi spuse:
- Te aşteptai la ceva mai multă tehnologie?

Rapp încuviinţă tăcut. Irene Kennedy opri maşina şi spuse:
- Aparenţele pot fi înşelătoare.

Deschise uşa, coborî din maşină şi se îndreptă spre poartă, ascultând cu atenţie. O clipă mai târziu auzi pocnetul uşii pasagerului şi zâmbi. Fără niciun strop de antrenament, puştiul făcuse alegerea corectă. Încă de la prima întâlnire, fusese evident că e diferit. Îi analizase fiecare aspect al vieţii şi îl studiase de la distanţă timp de câteva luni.

Kennedy era extrem de pricepută la ceea ce făcea. Era ordonată, organizată şi răbdătoare. Şi avea o memorie fotografică. Kennedy crescuse în această lume. Tatăl ei lucrase la Departamentul de Stat , iar ea primise cea mai mare parte a educaţiei în ţări în care America nu era întotdeauna binevenită. Vigilenţa fusese o parte integrantă a vieţii ei încă de la 5 ani. În timp ce alţi părinţi îşi educau copiii să nu alerge pe stradă în faţa maşinii, părinţii ei îi spuneau să se uite întotdeauna sub maşină, după bombe. Fusese educată să fie întotdeauna conştientă de ce se află în jur, de oameni şi dinamica străzii.

Când, în cele din urmă, Kennedy hotărâse să se prezinte, Rapp o studiase un lung moment după care o întrebase de ce îl urmăreşte. Nu avea decât 22 de ani şi niciun antrenament tactic. În ceea ce o privea pe Kennedy, dacă avea un punct slab acesta era spontaneitatea. Ei îi plăceau lucrurile planificate în avans, prefera să lucreze metodic, sistematic şi pornise de la prezumţia că un novice nu va avea nici cea mai vagă idee că fusese ţinta unui filaj extins. Recrutase zeci de agenţi, dar era pentru prima dată când se trezea pusă la colţ cu o asemenea întrebare. Prinsă cu garda jos, Kennedy se bâlbâise căutând un răspuns plauzibil. Ciudat, dar recrutul ar fi trebuit să se fâstâcească, nu ea; el ar fi trebuit să se blocheze încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Reacţia lui Rapp nu făcea parte din scenariu.

Mai târziu, în camera sa de motel din Syracuse, Kennedy îşi rememorase fiecare pas din ultimele opt luni ca să înţeleagă unde greşise. După trei ore şi şaptesprezece pagini de notiţe, tot nu reuşise să-şi dea seama. Frustrată, dar pe jumătate plăcut surprinsă, Kennedy ajunsese la concluzia că Rapp era pur şi simplu unul dintre acei oameni cu un simţ foarte acut al mediului înconjurător, al situaţiei, al circumstanţelor. Aşa că îi scoase dosarul de la fundul teancului, îl puse deasupra celorlalte şi luă o hotărâre îndrăzneaţă.

În loc să folosească canalele uzuale, Kennedy contactă o companie condusă de foşti agenţi CIA. Prieteni vechi de-ai tatălui ei, specializaţi în operaţiuni ultra-secrete, care de regulă se desfăşoară fără acoperire oficială. Îi rugă să-i arunce o privire lui Rapp şi să-i furnizeze o evaluare obiectivă, pentru cazul în care ea ratase ceva. Două săptămâni mai târziu, foştii agenţi se întorseseră cu un rezumat care-i dăduse fiori. Kennedy luă raportul şi-l prezentă direct şefului ei, Thomas Stansfield. După câteva pagini, acesta începu să înţeleagă unde bătea tânăra sa protejată. Când termină de citit, Stansfield închise încet dosarul gros de două degete şi o întrebă ce are de gând. Într-o manieră concisă şi la obiect, Kennedy îşi livră pledoaria. Stansfield sublinie potenţialele probleme şi pericole asociate cu omiterea etapei iniţiale de antrenament, dar Kennedy contracară strălucit.

Regulile jocului se schimbaseră. O spusese el însuşi de nenumărate ori. Nu-şi mai puteau permite să rămână în defensivă. În această lume din ce în ce mai interconectată aveau nevoie de o armă chirurgicală de mare precizie, poate mai mult decât de orice bombă sau rachetă de croazieră. Având el însuşi mulţi ani la activ ca ofiţer operativ, Stansfield ştia foarte bine că o asemenea persoană ar trebui să fie complet autonomă, ceea ce făcea ca profilul unui asemenea agent să fie unic. Şi, mai presus de toate, această persoană trebuia să nu fi lucrat niciodată în sistem, astfel încât să nu existe nicio înregistrare oficială a numelui său.

Kennedy veni cu încă opt argumente suplimentare în favoarea tânărului pe care-l vedea ca fiind candidatul perfect. Logica ei era imbatabilă, dar dincolo de asta, ambii ştiau foarte bine că era momentul să înceapă de undeva. Ar fi trebuit să înceapă încă de acum cinci ani, aşa că, oftând, Stansfield îşi dădu acordul pentru demararea operaţiunii. Îi spuse lui Kennedy să omită faza iniţială a antrenamentului şi să-l dea pe mâna singurului om despre care ştia că are capacitatea de a transforma un recrut în ceea ce-şi doreau. Dacă Rapp supravieţuia primelor şase luni de şcolarizare pe mâna lui Stan Hurley, poate că s-ar fi putut dovedi arma de care aveau nevoie. Înainte să plece, Stansfield îi spuse lui Kennedy să elimine orice conexiune. Orice dosar, fotografie de filaj sau înregistrare care i-ar putea lega, într-un fel sau altul, de Rapp, trebuia distrusă. Kennedy intră cu maşina pe poartă şi îi spuse lui Rapp să o închidă cu lacătul în urma lor. Acesta făcu ceea ce i se ceruse, după care urcă la loc în maşină. După o sută de metri, Kennedy încetini şi trase volanul spre stânga pentru a ocoli o groapă.
- De ce nu e securizată zona? întrebă Rapp.
- Toate sistemele astea moderne, toată tehnologia la vedere... de multe ori acestea atrag o atenţie nedorită. Şi generează tot felul de alarme false care, la rândul lor, necesită o armată de oameni pentru a le verifica. Locul ăsta nu e genul acela de instituţie.
- Nici măcar câini? întrebă Rapp.

Kennedy îi aruncă o privire. Îi plăcea felul în care gândea. Ca la o comandă, doi câini de vânătoare îşi făcură apariţia galopând de după colţ, repezindu-se spre maşină. Kennedy frână şi aşteptă ca aceştia să se potolească. O clipă mai târziu, după ce îşi dezveliră ameninţător colţii, cei doi făcură stânga-mprejur, retrăgându-se înapoi de unde veniseră. Kennedy luă piciorul de pe frână şi continuă pe alee.
- Tipul ăsta, spuse Kennedy. Cel care te va antrena...
- Omuleţul nebun care va încerca să mă omoare? zâmbi Rapp.
- Nu am spus că va încerca să te omoare... Am spus că va încerca să te facă să crezi că te omoară.
- M-am liniştit, spuse Rapp sarcastic. De ce îl tot aduci în discuţie?
- Pentru că vreau să fii pregătit.

Rapp se gândi o clipă şi spuse:
- Sunt pregătit, sau cel puţin cât de pregătit pot fi pentru ceva de genul ăsta.
- Componenta fizică e una, continuă Kennedy. Ştim că eşti în formă şi asta e important, dar vreau să ştii că vei fi testat în moduri pe care nu ţi le-ai imaginat vreodată. E un joc. Unul special conceput pentru a te face să renunţi. Să abandonezi. Cea mai importantă calitate se va dovedi disciplina mentală, nu forţa fizică.

Rapp nu era de acord dar îşi păstră gura închisă şi chipul impasibil. Pentru a fi cel mai bun avea nevoie de ambele. Cunoştea jocul. Trecuse prin suficiente antrenamente dure de fotbal american şi lacrosse, în zăpuşeala umedă din Virginia. Iar atunci nu se baza decât pe simpla dorinţă de a câştiga. Acum, motivaţia de a reuşi era mult mai profundă. Şi mult mai personală.
- Şi nu uita... nimic din ce se va întâmpla aici nu e personal, continuă Kennedy.

Rapp zâmbi în sinea sa. Aici greşeşti, gândi el. Totul e personal. Dar când răspunse, o făcu supus şi cuminte:
- Ştiu, spuse el pe un ton neutru. Ce poţi să-mi spui despre ceilalţi tipi?

Dacă era ceva ce-i dădea emoţii, asta era. Ceilalţi recruţi erau deja aici de două zile. Lui Rapp nu-i plăcea să întârzie. Probabil că ceilalţi începuseră deja să se apropie şi nu vor vedea cu ochi buni sosirea sa târzie de vedetă. Nu înţelegea de ce fusese adus cu întârziere, dar Kennedy nu era genul de om care să ofere explicaţii.
- Sunt şase.

Kennedy derulă fotografiile celorlalţi cu ochii minţii. Le citise dosarele. Toţi aveau experienţă militară şi, cel puţin pe hârtie, multe dintre calităţile lui Rapp. Toţi aveau trăsături închise la culoare, erau sportivi, capabili de violenţă, neînfricaţi şi trecuseră printr-o serie de teste psihologice complexe. Şi toţi aveau aptitudini peste medie în privinţa studiului limbilor străine. În ceea ce privea capacitatea de a deosebi binele şi răul, toţi se situau undeva pe graniţă, aproape sănătoşi mintal. Pe linia fină ce separă întotdeauna forţele de ordine de criminalii în serie. După o curbă, peisajul se deschise în faţa lor. O pajişte proaspăt tunsă, de mărimea unui teren de fotbal, se întindea de o parte şi de alta a aleii, până la uşa unui hambar alb, aflat lângă o casă cu două etaje şi o verandă care o înconjura pe toate laturile. Nu era deloc cum îşi închipuise Rapp.

Imaginea părea desprinsă dintr-o carte poştală despre viaţa la ţară, până şi balansoarele erau în poză, legănându-se liniştite pe veranda vopsită în alb. Din casă apăru un bărbat. Într-o mână avea o cană de cafea şi în cealaltă o ţigară. Rapp îl privi cu atenţie. Tipul îşi întoarse nonşalant capul spre stânga, apoi spre dreapta. Cei mai mulţi oameni ar fi ratat mişcarea aparent întâmplătoare, dar simţurile lui Rapp fuseseră deja trezite la realitatea crudă că lumea se împarte în două: cei care fac parte din turmă şi cei cărora le place să vâneze. Omul îşi verifica flancurile. Se opri în vârful scărilor şi se uită în jos spre ei, prin lentilele negre ale ochelarilor de soare aviator. Rapp zâmbi uşor: deci acesta era omul care va încerca să-l distrugă. Era o provocare pe care o aştepta cu interes de ceva vreme.

Capitolul 2

Rapp se uită prin parbrizul murdar, plin de insecte moarte, la tipul în privinţa căruia fusese avertizat. Chiar şi de la distanţă putea să vadă expresia de nemulţumire de pe faţa lui. Avea părul castaniu, de lungime medie şi o mustaţă stufoasă. Purta un şort cam strâmt, de un kaki decolorat şi un tricou alb cu anchior. Maşina se opri şi Rapp observă că tipul avea în picioare bocanci militari negri şi uzaţi şi o pereche de şosete albe ridicate până la genunchi. Pielea îi era bronzată şi uscată ca iasca, întinsă şi înfăşurată strâns în jurul muşchilor şi tendoanelor proeminente. Rapp ar fi vrut să-i vadă ochii, dar aceştia erau bine camuflaţi în spatele ochelarilor de soare. Se gândi la planul său şi îşi spuse că în curând se va alege: ori albă, ori neagră.
- Câţi ani are? întrebă el.
- Nu ştiu sigur, răspunse Kennedy în timp ce parca maşina. Oricum e mai bătrân decât pare, dar nu aş aduce vorba despre asta. Nu-i place să vorbească despre vârsta lui. Aşteaptă aici o clipă, continuă ea desfăcându-şi centura de siguranţă.

Kennedy ieşi din maşină şi păşi uşor pe aleea acoperită cu pietriş. Purta pantaloni negri eleganţi şi o bluză albă. Din cauza căldurii şi a faptului că se aflau la vreo două sute de kilometri de biroul ei din sediul central al CIA, îşi lăsase sacoul pe bancheta din spate. La şoldul drept avea un pistol Beretta de 9 mm, mai mult pentru a evita o mustrare din partea bărbatului spre care se îndrepta decât din vreo teamă reală că ar avea nevoie de el. Se uită în sus spre tipul de pe verandă şi îşi dădu o şuviţă de păr roşcat după ureche.
- Unchiule Stan, nu pari prea încântat să mă vezi, spuse ea, oprindu-se la baza scărilor.

Stan Hurley îi aruncă o privire şi simţi un ghiont de vinovăţie. Frumuşica asta mică avea puterea de a se juca cu emoţiile lui aşa cum puţini o puteau face. O cunoştea pe Irene dinainte ca ea însăşi să se cunoască. O văzuse crescând, îi cumpărase cadouri de Crăciun din tot felul de locuri exotice şi petrecuse mai multe sărbători cu familia Kennedy decât petrecuse singur. După care, cu aproape zece ani în urmă, toată bucuria din viaţa lor se dusese pe apa sâmbetei atunci când o camionetă încărcată cu peste 90 kg de explozibil parcase în curtea ambasadei americane din Beirut.

Şaizeci şi trei de oameni dispăruseră atunci, inclusiv tatăl lui Kennedy. Hurley nu era acolo, era în oraş la o întâlnire cu una dintre sursele sale, trecând razant pe lângă moarte. În acea zi nefastă de aprilie, CIA pierduse opt oameni valoroşi. Şi de atunci se tot străduiau să pună la cale o ripostă adevărată. Hurley era conştient că nu-şi poate stăpâni temperamentul, aşa că, ori de câte ori era furios şi trebuia să vorbească cu cineva drag, tactica sa era să fie laconic:
- Bună, Irene, spuse el simplu.

Kennedy se aştepta la asta şi, adevărul fie spus, se temea de acest moment de luni de zile. În mod normal, Hurley ar fi întâmpinat-o cu o îmbrăţişare caldă şi ar fi întrebat-o ce-i face mama. Nu şi în după-amiaza asta. Irene trecuse peste capul lui şi lui Hurley nu-i plăceau oamenii care făceau asta, nu într-o chestiune atât de importantă. Atmosfera era glacială, dar Irene nu se lăsă intimidată:
- Cum te mai simţi?

Hurley ignoră întrebarea şi trecu la subiect:
- Cine e în maşină?
- Un nou recrut. Thomas mi-a spus că te-a informat, spuse Kennedy, referindu-se la şeful lor comun.
- Da, mi-a spus ce ai de gând să faci, mormăi el pe un ton dezaprobator.
- Nu eşti de acord cu decizia mea, spuse ea, încrucişându-şi braţele într-o poziţie defensivă.
- Fireşte că nu sunt de acord.
- De ce?
- Eu nu conduc o tabără de cercetaşi aici, Irene.
- Nici n-am spus asta, Stan, spuse Kennedy pe un ton muşcător.
- Atunci de ce naiba îmi pierzi timpul aruncându-mi în braţe un rahat cu ochi vomitat de cine ştie ce facultate, care nu ştie să deosebească o puşcă de un pistol?

Deşi în mod normal era impasibilă, Kennedy lăsă să se întrevadă o urmă de iritare. Era perfect conştientă de puterea pe care o avea asupra lui Hurley şi ştia foarte bine că o privire aspră din partea ei putea avea un efect mult mai puternic decât un atac direct. Hurley se uită în jos spre ea şi îi observă nemulţumirea. Nu era deloc încântat. Ca şi cu fetele lui. Dacă unul dintre băieţi i-ar fi aruncat o asemenea privire, Stan l-a fi trântit la pământ fără prea multă vorbă, dar fetele reuşeau cumva să treacă peste toate zidurile sale de apărare. Să intre în capul lui şi să creeze haos şi îndoială. Dar în chestiunea de faţă ştia că are dreptate, aşa că nu renunţă:
- Nu o lua personal, Irene. Fac asta de mulţi ani şi îmi cunosc meseria foarte bine. Nu-mi place să treci peste capul meu şi să- mi arunci în braţe o prospătură care habar n-are de nimic.

Kennedy rămase tăcută, cu aceeaşi privire de sfinx, refuzând să-i dea vreo mână de ajutor.
- Cred că ar trebui să ne scuteşti pe toţi de-o durere de cap şi să-l duci înapoi de unde l-ai luat, spuse Hurley trăgând din ţigară.

Kennedy fu surprinsă de resentimentul care se ridică din adâncul ei. Lucra la proiectul ăsta de peste un an. Analiza şi instinctele sale îi spuneau că Rapp este exact omul de care aveau nevoie, dar cu toate acestea, acum se trezea trimisă la plimbare ca un neofit care nu înţelege deloc cu ce se confruntă şi ce încearcă oamenii aceştia să realizeze. Irene urcă încet scările şi se postă în faţa lui Hurley. Veteranul dădu un pas înapoi, evident inconfortabil cu încercarea cuiva asupra căruia nu ar fi ridicat niciodată mâna de a-i invada spaţiul personal.
- Irene, am o grămadă de lucruri de făcut în după-amiaza asta. Cu cât pleci mai repede, cu atât mai bine. Pentru toată lumea.

Kennedy îşi îndreptă spatele şi îl privi drept în ochi:
- Unchiule Stan, ţi-am arătat eu vreodată lipsă de respect?
- Nu e vorba de asta...
- Ba exact despre asta e vorba. Ce ţi-am făcut de mă crezi atât de incapabilă? şuieră ea apropiindu-se şi mai mult.

Hurley începu să se îndepărteze cu paşi mici, chipul schimonosindu-i-se într-o mască de încruntare şi nedumerire.
- Ştii foarte bine că te apreciez enorm.
- Atunci de ce mă tratezi ca pe o adolescentă?
- Nu cred că eşti incompetentă...
- Nu, dar crezi că ar trebui să mă rezum la partea de analiză şi să las recrutarea şi antrenamentul pe mâna ta.
- Îhm, mda... Cred că aşa ar fi corect, îşi drese el vocea.

Kennedy îşi puse mâinile în şold şi îşi ridică bărbia într-un gest sfidător:
- Fă-mi un hatâr şi scoate-ţi ochelarii.

Rugămintea îl luă prin surprindere pe Hurley.
- De ce?
- Pentru că ştiu care e punctul tău slab şi vreau să-ţi văd ochii ăia de afemeiat când îţi voi spune ceea ce trebuia să-ţi spună cineva de mult timp.

Hurley zâmbi şi încercă să facă o glumă, dar Kennedy îl presă să-şi scoată ochelarii şi, în cele din urmă, acesta se conformă.
- Te respect, începu Kennedy, de fapt cred că eşti omul în care am cea mai mare încredere. Mi-aş pune viaţa în mâinile tale fără ezitare. Eşti, fără îndoială, cea mai potrivită persoană să scoţi ceva din băieţii ăştia... Dar ai un defect.
- Care?
- Nu ai viziune.
- Serios?!...
- Da. Nu cred că înţelegi ce fel de persoană căutăm noi.

Hurley pufni ca şi cum ideea ar fi fost ridicolă.
- Da, da. Am dreptate, dar tu eşti mult prea încăpăţânat să o recunoşti.
- Deci crezi că Grupul de Operaţiuni Speciale pur şi simplu a apărut la uşa agenţiei într-o bună zi? Cine crezi că i-a antrenat pe toţi tipii ăia? Cine crezi că i-a selecţionat? Cine crezi că i-a transformat în maşinăriile de ucis care au devenit azi?
- Tu ai făcut-o, dar ştii foarte bine că nu despre asta vorbesc. Eu mă refer la cel de-al treilea obiectiv. Hurley se încruntă. Afurisita asta mică ştia exact unde să lovească şi bărbatul se întrebă o secundă dacă nu cumva Stansfield, cu mintea lui întortocheată, pusese la cale toată răfuiala asta.
- Crezi că tot rahatul ăsta e simplu? Vrei să preiei tu operaţiunea asta?

Kennedy negă din cap şi zâmbi uimită:
- Pentru un dur ca tine eşti destul de sensibil. Vorbeşti de parcă ai fi unul dintre papagalii ăia de birou de la Langley care-şi conduce departamentul ca un dictator din lumea a treia.

Hurley rămase fără cuvinte, de parcă l-ar fi lovit cu ciocanul în moalele capului.

Domnul Pulcinel

Carmen Sylva
Domnul Pulcinel

Ilustraţii: André Lecomte du Nouÿ
Ediţie îngrijită şi postfaţă de Silvia Irina Zimmerman
Editura Vremea, 2017


***
Intro

O minunată poveste de copii, cu ilustraţii, transmisă peste generaţii de însăşi Regina Elisabeta a României, sub pseudonimul Carmen Sylva. Se spune că personajul cărţii întruchipează suferinţa ascunsă a reginei, reprezentând o parabolă despre dragoste şi devotament, în comparaţie cu desconsiderarea din partea celor iubiţi - iubirea reginei faţă de România şi amărăciunea provocată de relaţiile cu oamenii politici ai acelor vremuri.

Domnul Pulcinel este o păpuşă de lemn, cu sfori, făcută pentru a fi pe placul unui copil-stăpân. Pulcinel trece din universul atelierului de păpuşi în universul unei fetiţe răsfăţate, cunoaşte dragostea şi indiferenţa, trece prin stări de mulţumire şi altele de umilinţă, este îngrijit şi distrus, reparat, iarăşi i se dă atenţie şi iarăşi se vede azvârlit în uitare.

Povestea Domnului Pulcinel a apărut la Editura Vremea în ediţie specială, în patru limbi: română, germană, franceză şi engleză. Ilustraţiile aparţin lui André Lecomte du Nouÿ, sunt foarte colorate şi pline de viaţă, desenate în stil clasic, ce completează ideal povestea păpuşii manevrate cu sfori. În plus, cartea cuprinde şi paginile originale, cu scrisul de mână al Reginei.

Ediţia de faţă este îngrijită şi are postfaţă de Silvia Irina Zimmermann (cercetător la Centrul de Cercetare al Arhivei Princiare de Wied); fotografiile Reginei Elisabeta sunt din colecţia Doamnei Zimmermann şi din cea a Arhivei Princiare de Wied.


Câteva pagini din această carte puteţi vedea mai jos (click pe imagini pentru mărirea acestora):









Şarpele din Essex

Sarah Perry
Şarpele din Essex
Editura Nemira, 2018

traducere de Ioana Văcărescu


*****

Intro

Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A avut rezidenţe literare la Gladstone's Library şi UNESCO World City of Literature Writer în Praga. Prima ei carte, After Me Comes the Flood, a fost nominalizată la Guardian First Book Award şi Folio Prize şi a câştigat East Anglian Book of the Year în 2014. Cel mai recent român, Şarpele din Essex, a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. A fost cartea anului 2016 la Waterstones, cartea anului 2017 la British Book Awards, nominalizat la Premiul Costa 2016 şi la Baileys Women's Prize for Fiction în 2017. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi şi colaborează frecvent cu BBC, RTE1 sau scrie cronică literară pentru The Guardian sau Financial Times. Locuieşte la Norwich.

*
După moartea soţului ei, Cora Seaborne începe o viaţă nouă în Colchester, un sătuc englez, în care se zvoneşte că miticul Şarpe din Essex, care odinioară stătea în ţinutul mlăştinos, s-ar fi întors în parohia Aldwinter. Amatoare de ştiinţe ale naturii, Cora este convinsă că ceea ce localnicii iau drept o creatură magică poate fi un exemplar dintr-o specie nedescoperită. William Ransome, vicarul parohiei locale, pe de altă parte, consideră că zvonurile sunt doar rodul lipsei de credinţă adevărată. O legătură strânsă se creează între Cora şi Will în ciuda diferenţelor dintre ei, pe măsură ce amândoi încearcă să desluşească misterul Şarpelui din Essex.

Poveste spusă cu multă graţie şi inteligenţă, Şarpele din Essex este înainte de toate o carte despre dragoste şi multele forme pe care ea le poate lua.

"Dacă Charles Dickens şi Bram Stoker ar fi scris împreună un mare român victorian, oare el ar fi fost mai bun decât Şarpele din Essex?" (The Guardian)

****
Ajunul Anului Nou
 
Un bărbat tânăr merge pe malul râului Blackwater, sub lumina rece a lunii pline. Şi-a petrecut ultimele ore ale anului bând pahar după pahar, până când ochii au început să-l usture şi stomacul i s-a revoltat, iar el a hotărât că nu mai suportă agitaţia şi luminile puternice.
- Am să cobor un pic lângă apă, a spus sărutând obrazul persoanei aflate lângă el. Mă întorc înainte să bată clopotele de miezul nopţii.

Acum priveşte spre est, în direcţia în care se schimbă mareea, spre estuarul monoton şi întunecat, spre pescăruşii alburii ce strălucesc deasupra valurilor.

E frig şi bărbatul ar trebui să fie pătruns de ger până la os, însă e plin-ochi de bere şi are pe el o haină groasă. Gulerul îl zgârie un pic la ceafă - se simte ameţit şi încorsetat, are gura teribil de uscată. "Ia să fac o baie", îşi spune el, "sigur o să mă mai dezmorţească". Şi, coborând de pe cărare, stă singur pe ţărm, unde, adânc îngropate în noroiul întunecat, toate micile pâraie aşteaptă mareea.
- "Aş bea o cupă de bunăvoinţă", fredonează el cu vocea-i dulce de tenor, iar apoi izbucneşte în râs şi cineva îi răspunde tot cu un hohot.

Îşi desface nasturii de la haină şi o ţine deschisă, însă nu e suficient: vrea să simtă bătaia aspră a vântului răcorindu-i pielea fierbinte. Se apropie de apă şi scoate limba, ca pentru a gusta aerul sălciu. "Da... Ia să fac o baie", îşi spune iarăşi, aruncând haina pe pământul mlăştinos.

În definitiv, n-ar fi prima oară, o mai făcuse şi când era copil, şi nu singur: curajoasa nebunie a unei băi în miez de noapte, atunci când vechiul an scoate ultimul suspin în braţele anului nou. Apa e joasă, vântul s-a mai potolit, iar Blackwater-ul nu-l înspăimântă: dacă i-ar da cineva un pahar, el s-ar pune pe treabă şi ar fi în stare să-l bea până la fund, sărat cum e, cu scoici şi stridii cu tot.

Însă ceva se schimbă la maree sau poate că se schimbă vântul: suprafaţa estuarului tresaltă, pare că pulsează şi zvâcneşte (bărbatul face un pas în faţă), apoi rămâne netedă şi nemişcată; câteva clipe mai târziu, apare iarăşi o zvâcnire, ca şi cum apa ar fi tresărit sub o atingere. Se apropie şi mai mult, încă nu-i e frică; pescăruşii se ridică unul câte unul, iar cel din urmă scoate un ţipăt de groază.

Iarna îl loveşte dur în ceafă. Simte cum frigul îi pătrunde prin cămaşă, până la os. Veselia venită odată cu băutura a dispărut, iar el rămâne nesigur în întuneric. Îşi caută paltonul, dar luna se ascunde în nori şi el este orb. Respiră greu, aerul pare înţesat cu mici ace de gămălie. Aluviunile de la picioarele lui tresaltă, dintr-odată, îmbibate cu apă, ca şi cum ceva din larg ar fi împins apa spre mal. "Nu-i nimic acolo, nu-i nimic", îşi spune el, încercând să-şi insufle curaj, dar se întâmplă din nou: un straniu moment de nemişcare, în care are impresia că se uită la o fotografie, urmat de o mişcare nestăpânită, inegală, ce nu poate fi provocată doar de influenţa lunii asupra mareei. I se pare că vede - de fapt, e sigur că vede - mişcarea lentă a unei siluete uriaşe, o siluetă gârbovită, acoperită cu solzi aspri care se suprapun; apoi dispare.

În întunericul ce-l înconjoară, i se face teamă. E ceva acolo, o simte, e ceva ce aşteaptă - implacabil, monstruos, născut în apă. Stă cu ochii pe el. A dormit până acum în penumbră şi s-a trezit, în sfârşit. Îşi imaginează fiinţa aceea luând valurile în piept, adulmecând cu lăcomie aerul. E cuprins de groază - inima îi stă în loc -, simte că într-o clipă a fost pus sub acuzare, condamnat şi i-a fost pronunţată sentinţa: ah, ce păcătos fusese! Ce sâmbure negru se afla în miezul fiinţei lui! Se simte pustiit, golit de orice urmă de bunătate - nu poate aduce niciun argument în apărarea sa. Se uită iar pe întinderea Blackwater-ului şi vede iar ceva ce tulbură suprafaţa şi apoi dispare - da, s-a aflat acolo în tot timpul acesta, aşteptând, iar acum, în sfârşit, i-a dat de urmă. Simte o linişte stranie: până la urmă, trebuie să se facă dreptate, iar el pledează cu bucurie "vinovat". Se bucură doar de remuşcări, nu de răscumpărarea păcatelor, şi asta şi merită.

Însă vântul a început să bată sus, în văzduh, trăgând norii ce acopereau luna, iar aceasta îşi arată chipul. Lumina e slabă, nu încape îndoială, dar îl reconfortează - şi iată-i şi haina, la niciun yard[I] distanţă, murdară de noroi pe mâneci. Pescăruşii se întorc pe suprafaţa apei, iar tânărul se simte de-a dreptul absurd. De pe cărarea de deasupra răsună hohote de râs: o fată şi iubitul ei, îmbrăcaţi festiv. Bărbatul flutură mâna spre ei şi strigă:
- Sunt aici! Sunt aici!
"Şi chiar sunt aici", îşi spune el. Aici, în mlaştina de pe malul râului, pe care o cunoaşte mai bine decât îşi ştie propria casă, cu mareea ce se schimbă încet şi neavând de ce să se teamă. "Ceva monstruos!" se gândeşte el, râzând de el însuşi, luându-se peste picior: ca şi cum ar fi existat în apele acelea altceva decât hering şi de macrou!

Nu era nimic de temut în Blackwater, dar nici nu avea de ce să se căiască: avusese doar un moment de confuzie în întunericul de nepătruns şi băuse prea mult. Apa îi iese în întâmpinare, fiindu-i din nou vechiul companion; ca pentru a-şi dovedi că nu e nici un pericol, bărbatul se apropie, îşi udă bocancii, întinde braţele:
- Iată-mă! strigă el şi toţi pescăruşii îi răspund.
"Doar o baie scurtă", îşi spune, "de dragul vremurilor de altădată[II]", şi râzând îşi scoate cămaşa.

Limba pendulei marchează trecerea de la un an la altul, iar deasupra adâncurilor domneşte întunericul.

Veşti stranii din Essex
Ianuarie
1

Era ora unu, într-o zi mohorâtă, iar la Observatorul din Greenwich căzuse bila ce marchează trecerea timpului. Pe primul meridian se aşternuse un strat de polei, iar pe funiile de ancorare ale barjelor late de pe Tamisa cea aglomerată era gheaţă. Căpitanii notau ora şi nivelul mareei, ca apoi să-şi aşeze velele cărămizii pe direcţia vântului dinspre nord-est. Un transport de fier se îndrepta spre topitoria de la Whitechapel, unde clopotele băteau de parcă s-ar fi sfârşit timpul. Tot timpul era moneda cu care plăteau cei izolaţi în spatele zidurilor închisorii Newgate; timpul era irosit de filosofi în cafenele şi pe Strand; era pierdut de cei care îşi doreau ca trecutul să devină prezent şi era urât de cei care îşi doreau ca prezentul să devină trecut cât mai repede. Clopotele de la St. Clement's băteau a portocale şi lămâi[III], iar clopotul discordiei[IV] de la Westminster bătea mut.

La Royal Exchange timpul însemna bani, bărbaţii îşi petreceau acolo după-amiaza, temperându-şi speranţele de a face marea cu sarea, iar în birourile Holborn Bars rotiţele zimţate, cu dinţii lungi, ale unui ceas-etalon au provocat o suprasarcină electrică ce au făcut să pornească zecile de ceasuri-satelit, ce au început să sune. Toţi funcţionarii şi-au ridicat privirile din catastifele lor, au oftat şi apoi s-au întors la muncă. La Charing Cross Road, timpul îşi dădea la schimb caleaşca pe autobuze şi taxiuri ce înaintau ca o flotă grăbită, iar în saloanele de spital de la Barts şi de la Royal Borough durerea transforma minutele în ore. În capela Wesley se cânta Nisipul timpului se scurge, oamenii chiar sperând să se scurgă mai repede, iar ceva mai departe, gheaţa se topea pe mormintele din Bunhill Fields.

În Lincoln's Inn şi Middle Temple avocaţii îşi priveau calendarele şi vedeau cum expiră termenele de depunere; în încăperile din Camden şi din Woolwich timpul era crud cu iubiţii care se întrebau cum se făcuse atât de târziu aşa de repede, iar la momentul respectiv avea să fie blând cu suferinţele lor. Pe toată întinderea oraşului, în casele elegante şi în blocurile de locuinţe sociale, în înalta societate şi în cercurile îndoielnice ale ei, ca şi în clasa de mijloc, timpul trecea şi era irosit, era lungit până la epuizare şi pierdut cu dorinţe. Iar în tot răstimpul acesta, din cer cădea o ploaie rece ca gheaţa.

La Euston Square şi la Paddington, staţiile de metrou îşi primeau pasagerii, care năvăleau înăuntru asemenea unei materii prime ce cobora spre a fi măcinată, procesată şi turnată în şabloane. Într-un vagon de metrou ce mergea spre vest, sub lumina intermitentă se vedea un The Times care nu aducea nicio veste bună, iar pe culoar s-au vărsat fructe stricate dintr-o pungă. Din paltoane ieşea un iz de ploaie şi, printre pasageri, ascuns în spatele gulerului ridicat, doctorul Luke Garrett recita părţile inimii umane.
- Ventriculul stâng, ventriculul drept, vena cavă superioară, spunea el, numărându-le pe degete şi sperând că litania aceea avea să potolească bătăile neliniştite ale propriei inimi.

Bărbatul de lângă el l-a privit năuc şi, ridicând din umeri, s-a întors cu spatele.
- Atriul stâng, atriul drept, a continuat Garrett în şoaptă.

Era obişnuit să fie privit cu atenţie şi cu mirare de către străini, dar nu vedea de ce s-ar fi dat peste cap să le intre în graţii. I se spunea Drăcuşorul, pentru că rareori ajungea mai sus de umerii celorlalţi bărbaţi şi avea un mers săltat, care dădea senzaţia că ar fi putut să sară oricând, brusc, pe un pervaz. Se vedea clar, chiar şi prin haina groasă de iarnă, un soi de agitaţie nestăpânită ce-i făcea mâinile şi picioarele să tresalte, iar sprâncenele îi erau încruntate, ca şi cum de-abia ar fi putut stăpâni întinderea şi ferocitatea propriului intelect. Avea un breton lung, negru, ce semăna cu marginea aripii unui corb; sub acesta, ochii îi erau întunecaţi. Avea 32 de ani şi era un chirurg mânat de o minte înfometată şi revoltată.

Luminile s-au întrerupt şi apoi s-au reaprins, iar Garrett se apropia de destinaţie. Avea mai puţin de o oră la dispoziţie ca să ajungă la înmormântarea unui pacient. Nu exista în lumea întreagă un om care să fi purtat haine de doliu cu inima mai uşoară. Michael Seaborne murise în urmă cu şase zile, răpus de un cancer la esofag, şi suportase durerile epuizante ale bolii şi atenţia doctorului cu aceeaşi doză de dezinteres. Acum, gândurile lui Garrett nu se îndreptau spre mort, ci mai curând spre văduva lui, care (s-a gândit doctorul zâmbind) în clipa aceea îşi peria, poate, părul dezordonat sau descoperea că rochia neagră cea bună avea un nasture lipsă.

Suferinţa prin care trecea Cora Seaborne era una dintre cele mai ciudate dureri cărora le fusese martor vreodată - pe de altă parte, îşi dăduse seama încă de la prima vizită în Foulis Street că era ceva în neregulă. Atmosfera care domnea în încăperile acelea cu tavanul înalt era una de angoasă de mult instalată, ce nu părea să aibă nimic de-a face cu boala. La vremea aceea, pacientul se simţea încă destul de bine, cu toate că începuse să poarte o cravată ce-i servea şi drept bandaj. Acea cravată era întotdeauna din mătase, întotdeauna deschisă la culoare şi adesea un pic pătată. Fiind vorba despre un bărbat atât de îngrijit şi de cusurgiu, era imposibil să-ţi imaginezi că nu observa, iar Luke îl bănuia că voia să-şi facă musafirii să se simtă prost. Seaborne reuşea să pară înalt pentru că era teribil de slab şi vorbea atât de încet, încât trebuia să te apropii mult de el ca să-l auzi. Avea o voce uşor şuierată. Era politicos, iar pielea de sub unghii îi era albastră. Suportase cu mult calm prima consultaţie şi refuzase să fie supus vreunei operaţii.
- Am de gând să plec de pe lumea aceasta aşa cum am venit, îi spusese el, bătând uşor cu mâna pe cravata din mătase. Fără cicatrici.
- Dar nu e nevoie să înduraţi atâta durere! îi spusese Luke, oferindu-i o consolare nesolicitată.
- Să îndur! exclamase Seaborne, în mod evident amuzat de idee. Sunt sigur că va fi o experienţă din care voi avea de învăţat.

Apoi adăugase, ca şi cum un gând l-ar fi urmat în mod logic pe celălalt:
- Spuneţi-mi, aţi cunoscut-o pe soţia mea?

Garrett îşi amintea adeseori prima întâlnire cu Cora Seaborne, deşi adevărul era că amintirea aceea nu era de încredere, fiind transformată de toate întâmplările ce avuseseră loc între timp. Apăruse chiar în momentul acela, ca şi cum prezenţa i-ar fi fost invocată, şi se oprise în prag, privindu-şi de acolo musafirul. Apoi traversase încăperea, se aplecase să-şi sărute soţul pe frunte şi, stând în spatele fotoliului acestuia, întinsese mâna spre doctor.
- Am înţeles de la Charles Ambrose că nu există doctor mai bun. Mi-a dat să citesc articolul dumneavoastră despre viaţa lui Ignaz Semmelweis - dacă mânuiţi bisturiul cu la fel de mult pricepere cum scrieţi, vom trăi cu toţii la nesfârşit.

Complimentul ei uşor ironic se dovedise irezistibil, iar Garrett nu se putuse abţine să nu râdă, făcând şi o plecăciune. Femeia avea o voce adâncă, dar nu chiar molcomă, iar doctorul a crezut la început că avea accentul nomad al oamenilor care nu au locuit niciodată prea mult timp într-o singură ţară, însă nu era vorba despre asta. Avea doar un mic defect de vorbire, pe care îl ascundea zăbovind mai mult asupra unor anumite consoane. Era îmbrăcată în cenuşiu, haine cu o croială simplă, dar materialul fustei strălucea ca un gât de porumbel. Era înaltă, însă fără a fi şi slabă; ochii îi erau şi ei cenuşii.

În lunile care urmaseră, Garrett începuse să înţeleagă câte puţin neliniştea ce plutea în aerul din Foulis Street, alături de mirosul lemnului de santal şi cel de iod. Michael Seaborne, chiar şi chinuit de cele mai înfiorătoare dureri, exercita o influenţă malignă ce nu avea însă nimic de-a face cu obişnuita putere pe care invalizii o au asupra celor din jur. Soţia lui era atât de pregătită cu comprese răcoroase şi cu vin bun, atât de dispusă să înveţe cum alunecă un ac în venă, încât părea că învăţase pe dinafară, până la ultima virgulă, un manual despre îndatoririle soţiilor credincioase faţă de bărbaţii lor. Însă Garrett nu văzuse niciodată între Cora şi soţul ei ceva ce să fi semănat măcar cu un gest afectuos. Câteodată o bănuia chiar c-ar fi dorit ca plăpânda flacără a vieţii soţului ei să se stingă mai repede - se temea uneori c-o să-l tragă la o parte în timp ce el pregătea o seringă şi să-i spună "Daţi-i mai mult - daţi-i un pic mai mult". Dacă se apleca să sărute fruntea sfântului istovit, pe pernă, o făcea cu mare grijă, ca şi cum s-ar fi temut ca el să nu se ridice şi s-o ciupească de nas, cu un gest dispreţuitor. Angajau asistente care să-i dreneze şi să-i panseze rănile, care să aibă grijă ca aşternuturile să fie mereu curate, însă rareori rămâneau o săptămână întreagă. Ultima dintre ele (o fetişcană tare credincioasă, din Belgia), trecând pe lângă Luke pe coridor, şoptise "Il est comme un diable!"[V] şi îi arătase încheietura, cu toate că nu se vedea nimic pe ea. Doar câinele, care nu avea nume - loial, păduchios, întotdeauna aproape de patul bolnavului -, nu se temea de stăpân sau, cel puţin, se obişnuise cu el.

În timp, Luke Garrett ajunsese să-i cunoască pe Francis, fiul taciturn, cu părul negru, al familiei Seaborne, şi pe Martha, dădaca băiatului, care avea obiceiul s-o ţină pe Cora pe după mijloc, un gest posesiv care doctorului îi displăcea. O evaluare superficială a stării pacientului era rapid bifată (în fond, ce se mai putea face?), iar Luke era chemat în altă încăpere, să studieze un dinte fosilizat pe care îl primise Cora prin poştă sau pentru a fi interogat pe larg în legătură cu ambiţiile sale de a avansa tehnica folosită în chirurgia cardiacă. A încercat s-o hipnotizeze, explicându-i că pe vremuri hipnoza fusese folosită în timpul războiului pentru a uşura amputarea braţelor. Jucau şah, iar meciurile se încheiau de obicei când Cora constata, mâhnită, că oponentul ei o ataca pe toate fronturile. Luke şi-a pus singur diagnosticul: era îndrăgostit şi nu avea de gând să caute leacul.

Era în permanenţă conştient de faptul că în Cora exista un soi de energie adunată în timp, ce aştepta să fie eliberată. Avea impresia că atunci când Michael Seaborne îşi va găsi sfârşitul, cizmele Corei aveau să scoată scântei pe asfalt. Iar sfârşitul bărbatului venise şi Luke fusese de faţă când îşi dăduse ultima suflare, chinuită, zgomotoasă, ca şi cum, în acea ultimă clipă, pacientul lăsase la o parte ars moriendi[VI], dorindu-şi doar să mai trăiască un moment. Însă Cora rămăsese neschimbată, nu fusese nici sfâşiată de durere şi nici uşurată: avusese vocea sugrumată la un moment dat, când îi spusese că şi câinele murise, însă doctorul nu-şi putuse da seama dacă îi venea să plângă sau să râdă. Odată ce semnase certificatul de deces şi rămăşiţele lui Michael Seaborne se odihneau în altă parte, nu mai exista niciun motiv întemeiat ca Garrett să vină în Foulis Street. Însă în fiecare dimineaţă se trezea cu acest unic scop în gând, iar când ajungea la porţile de oţel îşi dădea seama că era aşteptat.

Metroul a ajuns la Digul Tamisei şi doctorul a pornit de-a lungul platformei, purtat de mulţime. S-a simţit în clipa aceea copleşit de un soi de suferinţă, însă nu era nici pentru Michael Seaborne, nici pentru văduva lui: ce-l tulbura cel mai tare era gândul că aceasta putea fi ultima sa întâlnire cu Cora, că avea s-o vadă pentru ultima oară, privind-o peste umăr, cu clopotele cimitirului pe fundal.
- Chiar şi aşa, a rostit el cu voce tare. Trebuie să fiu acolo, fie şi numai ca să mă asigur că e bine închis coşciugul.

Dincolo de turnichetele metroului, gheaţa se topea pe trotuar, iar soarele alburiu pornea spre apus.

*
Îmbrăcată aşa cum o cerea ocazia, Cora Seaborne stătea în faţa oglinzii. Perlele, ca nişte picături, atârnau la capătul firicelelor de aur din urechi. O usturau lobii urechilor, fiindcă fusese nevoită să-şi refacă găurile.
- Cât despre lacrimi, ar trebui ca astea să fie de-ajuns.

Avea faţa pudrată ca să pară palidă. Nu-i stătea deloc bine cu pălăria neagră, dar avea şi voal, şi un pămătuf din pene negre, aşa încât părea să exprime o cantitate respectabilă de durere. Nasturii de la mâneci, îmbrăcaţi în stofă, nu se închideau bine, iar între tivul mânecilor şi marginea mănuşilor se zărea o fâşiuţă de piele albă. Gulerul rochiei cobora un pic mai jos decât i-ar fi plăcut ei, lăsându-i la vedere clavicula, pe care se întindea o cicatrice de lungimea degetului mare. Se potrivea perfect cu frunzele sidefii ale sfeşnicelor din argint ce se aflau de o parte şi de alta a oglinzii; soţul ei îi înfipsese unul dintre ele în carne, ca şi cum şi-ar fi înfipt pecetea într-un vas cu ceară caldă. Cora se gândise să o acopere cu machiaj, însă, în cele din urmă, se ataşase de cicatricea aceea şi ştia că în anumite cercuri era chiar invidiată, oamenii credeau că avusese acolo un tatuaj.

S-a întors cu faţa spre încăpere, privind în jur. Orice musafir s-ar fi oprit nedumerit în uşă, văzând pe o parte patul înalt şi moale, draperiile din damasc ale unei femei înstărite, iar pe partea cealaltă instrumentele unui cercetător. Colţul cel mai îndepărtat al încăperii era tapetat cu afişe botanice şi cu hărţi rupte din atlase, cu foi de hârtie pe care erau citate, scrise cu scrisul ei mare, numai majuscule (NU VISA NICIODATĂ CU MÂNA PE CÂRMĂ! NU TE ÎNTOARCE NICIODATĂ CU SPATELE SPRE BUSOLĂ!), pe poliţa de deasupra căminului vreo zece amoniţi erau aranjaţi în funcţie de dimensiune. Deasupra lor, într-o ramă aurită, Mary Anning şi câinele ei priveau un fragment din piatra de la Lyme Regis. Erau toate ale ei acum - covorul, scaunele, paharul din cristal care încă mirosea a vin? Aşa credea. Iar la gândul acela simţea un soi de despovărare miraculoasă, ca şi cum ar fi fost eliberată de sub legile lui Newton şi ar fi putut porni, plutind, spre tavan. Senzaţia era sufocată de cerinţele stricte ale decenţei, însă Cora îi putea spune pe nume: nu era neapărat fericire, nici măcar mulţumire, ci uşurare. Era şi suferinţă la mijloc, nu încăpea îndoială, şi ea era recunoscătoare pentru asta, căci oricât de mult l-ar fi dispreţuit spre final, el contribuise, cel puţin în parte, la formarea ei - şi la ce bun să se dispreţuiască singură?
- Oh, el m-a creat, da, a rostit ea cu voce tare, în timp ce amintirile au început să i se perinde prin faţa ochilor, asemenea fumului unei lumânări stinse.

Avea şaptesprezece ani şi locuia cu tatăl ei într-o casă un pic mai sus de centru. Mama ei murise de mult, însă nu înainte de a se asigura că fiica ei nu era condamnată să se limiteze la broderii de mână şi la limba franceză. Tatăl ei - neştiind ce să facă exact cu modesta-i avere, apreciat doar în mod ironic de chiriaşii săi - ieşise într-o zi cu treabă, iar la întoarcere sosise însoţit de Michael Seaborne. I-o prezentase cu mare mândrie pe fiica lui - Cora era desculţă şi tocmai făcea o lecţie de latină -, iar musafirul îi luase mâna, admirându-i-o şi dojenind-o că avea o unghie ruptă. Se întorsese o dată şi încă o dată, până ce ajunsese să fie aşteptat în casa lor. Îi adusese în dar cărţi subţirele şi tot felul de obiecte mici şi grele, cu totul inutile. O tachina adesea, punându-şi degetul în palma ei şi mângâind-o până ce pielea începea s-o doară, până ce toată fiinţa ei se concentra asupra acelui punct pe care îl atingea el. Când el era lângă ea, bazinele din Hampstead, graurii ce zburau la apus, urmele lăsate de copitele oilor în noroiul moale - toate păreau insipide, neimportante. Începuse să-i fie ruşine de ele - de hainele ei largi şi neîngrijite, de părul neîmpletit.

Într-o bună zi, el îi spusese: "În Japonia, o vază spartă este lipită cu picături de aur topit. Cât de miraculos ar fi: să te distrug şi apoi să te lipesc la loc cu aur!" Însă ea avea atunci şaptesprezece ani şi tinereţea îi era ca o armură, nici nu simţise tăişul pătrunzând. Izbucnise în râs, la fel şi el. În ziua în care a împlinit nouăsprezece ani, a dat la schimb cântecul păsărilor pe evantaie din pene, greierii din iarba înaltă pe o haină împodobită cu aripi de cărăbuş. Era încorsetată cu oase de balenă, străpunsă cu fildeş, trasă de păr de carapacea unei broaşte ţestoase. Vorba îi devenise mai languroasă, pentru a-i ascunde micile poticniri. Nu mai mergea nicăieri pe jos. El îi dăruise un inel de aur care îi era mic... Un an mai târziu îi dăruise altul - unul şi mai mic.

Văduva s-a trezit din reverie când a auzit paşi deasupra: paşi înceţi, măsuraţi cu precizia ticăitului unui ceas.
- Francis, a rostit ea.

A rămas în aşteptare, tăcută.

*
Cu un an înainte ca tatăl lui să moară şi la vreo şase luni după ce boala îşi făcuse simţită prezenţa pentru prima dată, la micul-dejun (simţise în gât o gâlmă ce nu-l lăsa să înghită), Francis Seaborne a fost mutat într-o încăpere aflată la al patrulea etaj al casei, în capătul cel mai îndepărtat al culoarului.

Tatăl lui nu ar fi fost deloc interesat de asemenea schimbări de ordin casnic, nici dacă n-ar fi fost ocupat la vremea aceea: ajuta Parlamentul cu o lege privitoare la locuinţele sociale. Decizia fusese luată în totalitate de mama lui şi de Martha, care fusese angajată ca dădacă atunci când el era bebeluş şi care, după cum spunea chiar ea, nu mai reuşise să plece. Erau de părere că ar fi mai bine ca Francis să fie ţinut la o oarecare distanţă, întrucât era foarte agitat noaptea şi apărea deseori la uşa lor, de câteva ori chiar la fereastră. Nu cerea niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau o îmbrăţişare, cum ar fi făcut alt copil. Pur şi simplu stătea în pragul uşii, ţinând în mână unul dintre numeroasele lui talismane, până când una dintre ele, cuprinsă de nelinişte, avea să ridice capul de pe pernă şi să-l vadă.

Imediat după ce a fost mutat în ceea ce Cora numea Camera de Sus, băiatul şi-a pierdut orice urmă de interes pentru aceste deplasări nocturne, mulţumindu-se doar să strângă (nimeni n-ar fi folosit vreodată cuvintele "să fure") orice îi atrăgea privirea. Aceste obiecte erau etalate în baza unor şabloane complicate şi surprinzătoare, care se schimbau la fiecare vizită a Corei; aveau o frumuseţe şi un farmec straniu, pe care Cora chiar le-ar fi admirat dacă ar fi fost opera fiului altcuiva.

Întrucât era vineri şi ziua înmormântării tatălui său, băiatul se îmbrăcase singur. La unsprezece ani, ştia foarte bine cum să-şi pună o cămaşă, precum şi cum se ortografiau elementele ce o compuneau ("Este NECESAR ca o cămaşă să aibă un Guler, dar două Mâneci"). Moartea tatălui său îl lovise ca o calamitate, însă nu era mai gravă decât faptul că-şi pierduse cu o zi înainte una dintre comorile sale (o pană de porumbel cât se poate de obişnuită, însă care putea fi îndoită până ce forma un cerc complet, fără a se rupe). Când a primit vestea cea rea - observând că mama lui nu plângea, ci era nemişcată şi, cumva, înflăcărată, ca şi cum tocmai ar fi lovit-o un fulger - primul lui gând a fost: "Nu înţeleg de ce mi se întâmplă mie lucrurile astea". Însă pana dispăruse; tatăl lui murise; iar acum părea că avea să fie nevoit să meargă la înmormântare. Ideea asta nu-i displăcea, de fapt. A răspuns, conştient că se arăta destul de binevoitor, având în vedere situaţia:
- O schimbare e la fel de bună ca un răgaz de odihnă.

În zilele imediat următoare morţii lui Michael Seaborne, câinele fusese cel care suferise cel mai mult. Scâncise neîncetat la uşa camerei bolnavului şi nimeni nu reuşise să-l consoleze. Poate că o mângâiere ar fi avut mai mult succes, dar întrucât nimeni nu s-a aventurat să-şi afunde mâna în blana lui slinoasă, pregătirea trupului neînsufleţit ("Pune-i câte o monedă pe ochi, pentru luntraş", spusese Martha. "Nu cred că Sfântul Petru se va obosi cu asta...") fusese însoţită de aceleaşi schelălăieli ascuţite. Câinele murise, şi-a amintit Francis, mângâind satisfăcut un micuţ smoc de blană pe care îl adunase de pe mâneca tatălui său. Astfel, singurul suflet care îl plânsese pe mort trebuia să fie şi el acum plâns.

Nu era sigur ce presupunea ritualul de îngropăciune a morţilor, dar a considerat potrivit să meargă la cimitir cât mai pregătit cu putinţă. Haina lui avea mai multe buzunare şi fiecare dintre acestea conţinea un obiect nu neapărat sacru, dar potrivit pentru acea ocazie, după părerea băiatului. O lupă crăpată, prin care toate lucrurile din jur păreau sparte; acel smoc de blană (în care spera că se mai afla încă un purice sau o căpuşă, care să conţină, la rândul lor, o picătură de sânge); o pană de corb, cea mai bună pană din colecţia lui, pentru că avea vârful albăstrui; o bucăţică de material, pe care o rupsese din tivul fustei Marthei, după ce observase acolo o pată în forma Insulei Wight; şi o piatră cu o gaură perfect rotundă în mijloc. După ce şi-a umplut buzunarele, le-a bătut uşor şi le-a numărat, a coborât la mama lui, iar la fiecare dintre cele 36 de trepte pe care le avea de coborât, a rostit incantaţia: "Azi - aici - mâine - mort; azi - aici - mort".
- Frankie...

Cât de mic i se părea! Figura lui, care în mod straniu nu semăna cu chipul niciunuia dintre părinţi, poate cu excepţia ochilor negri ai tatălui său, era impasibilă. Se pieptănase, iar părul îi stătea ca nişte mici creste teşite pe cap: faptul că se străduise să se aranjeze o impresiona. A întins mâna spre el, însă apoi a lăsat-o să-i cadă în poală. Băiatul stătea în picioare, bătând uşor pe fiecare buzunar, pe rând. A întrebat-o:
- Unde e acum?
- O să ne aştepte la biserică.

Oare ar fi trebuit să-l ia în braţe? Adevărul e că nu prea părea să aibă nevoie de consolare.


[I] Yard, unitate de măsură pentru distanţă folosită în Marea Britanie şi în Statele Unite ale Americii, echivalentă cu 90 de centimetri.
[II] În engleză "Auld lang syne", expresie care constituie şi titlul unui faimos poem al autorului scoţian Robert Burns, transformat ulterior într-un cântec devenit tradiţional pentru sărbătorile de iarnă în ţările anglofone.
[III] Referire la versurile unui vechi cântecel şi joc pentru copii, în Marea Britanie: "Portocale şi lămâi,/ Bat clopotele de la St. Clement's".
[IV] Clopote aflate în vecinătatea Palatului Westminster, consacrate sub numele division bells; bat atunci când membrii Camerei Comunelor sau ai Camerei Lorzilor se află în dezacord, având la dispoziţie opt minute, din momentul în care răsună clopotele, pentru a hotărî cum vor vota în chestiunea respectivă.
[V] "Este ca un diavol!" - în lb. fr. în orig.
[VI] Arta de a muri - în lb. latină în orig.

Culorile tăcerii

Vintilă Horia
Culorile tăcerii
Editura Vremea, 2018




*****
Cuvânt înainte
Coincidentia oppositorum 
- Poetul Vintilă Horia şi Poezia sa -

Exilul - o paranteză cât o existenţă.
Cealaltă Românie

În toate secolele şi în orice împrejurare, exilul - în special cel politic - a constituit o "paranteză" a existenţei (dacă preluăm sintagma atât de expresivă a Monicăi Lovinescu), o realitate care a schimbat dramatic destinul unor oameni.

Cu toate acestea, personalităţi din domeniul culturii sau ştiinţei din cultura universală ori cea românească - de la Dante până la Thomas Mann ori Mircea Eliade, Vintilă Horia şi mulţi alţii - au încercat să găsească în această experienţă dureroasă o cale de depăşire şi să trăiască în noile spaţii sub semnul verbului "a face" mai mult decât sub cel al lui "a fi". România a cunoscut fenomenul exilului politic mai cu deosebire după instalarea puterii sovietice. Expatrierea scriitorilor este un act voit. Au ieşit, ca să poată continua să fie scriitori. Ţara lor a fost cotropită, străinul o stăpâneşte, scria profesorul N.I. Herescu în Revista scriitorilor români. (nr. 1/1962).

Cei care se aflau în Occident în anii '40 sau cei care au reuşit să evadeze după aceea au căutat desigur căi de supravieţuire, dar s-au străduit mai ales să-şi reia activitatea din ţară şi să o ducă mai departe. În acest fel, intelectualii români care au trăit în ţările libere de comunism au fost şi cei care au realizat o continuitate în plan cultural autentic, reînnodând în alt teritoriu firele înfloritoarei perioade interbelice de acasă. "Exilul românesc este format mai ales din intelectuali. La noi, mai ales intelectualii au fost persecutaţi, au fost îngrădiţi în ţelurile lor şi atunci exilul românesc numără mai mulţi intelectuali. Ori aceşti intelectuali au punctat întreg globul, ei se găsesc peste tot şi, mai mult decât atâta, sunt în legătură", subliniase Pavel Chihaia în Scrieri din ţară şi din exil, vol. III, Cultura română şi cultura europeană, Bucureşti, Ed. Paideia, 2007, p. 209.

"Prăbuşirea în timp" de după 1945, invocată de Aron Cotruş în poezia sa, va fi totodată "o prăbuşire în spaţiu" pentru mulţi dintre intelectualii români forţaţi de istorie la dezrădăcinare. Consecinţele acestei dezrădăcinări - multiple. Drumul, traseul fiecăruia ar putea fi considerat drept simbolul unei întregi categorii.

Extrapolând teza lui Jung, conform căreia progresul a rupt omul de rădăcinile sale, putem spune că îndeosebi istoria a avut astfel de consecinţe. Plecarea, rătăcirile - pentru unii din ţară în ţară, în aşa-numita emigrare "în zig-zag",cum o numea odată Sanda Golopenţia - în căutarea locului ideal potrivit nevoilor şi aspiraţiilor fiecăruia, au însemnat dezrădăcinare şi re-plantare. Plecarea de după ocuparea ţării de către trupele sovietice a fost prima de o asemenea anvergură, primul exil fără cale de întoarcere.

În prefaţa la prima antologie de poezie românească publicată în exil (Buenos Aires, 1950), Vintilă Horia accentua ideea că "abia după armistiţiul din August 1944 se poate vorbi în istorie de o emigraţie românească, de un exod în masă care a dat naştere peste hotarele Ţării unui microcosm românesc, reprezentând, cu destulă fidelitate, trăsăturile caracteristice ale macrocosmosului originar. O lume românească a luat naştere în câţiva ani în afara spaţiului românesc."

În ţările de adopţie, exilaţii îşi transplantează limba, identitatea, întregul bagaj cultural şi creează o altă Românie, alcătuită generic din ziare, reviste, cărţi româneşti, din organizaţii politice şi asociaţii culturale, din încercări de înfiinţare de edituri şi biblioteci ori din cenacluri. Chiar şi extrem de bogata corespondenţă dintre intelectualii români din cele mai îndepărtate puncte de pe glob confirmă încă o dată că exilul românesc s-a constituit ca o adevărată "reţea". (Acesta era termenul prin care Eva Behring, cercetător al exilului românesc, caracteriza fenomenul) Ziarele româneşti (Lumea liberă, Meridianul românesc, Cuvântul românesc, Cuvântul liber ş.a.), revistele (începând cu Luceafărul, continuând cu Caete de dor, Destin, Dialog, Ethos, Fiinţa românească, Limite, Revista Scriitorilor Români ş.a.), cărţile în limba română (semnate de Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Ciorănescu, Constantin Amăriuţei, Paul Miron, Horia Stamatu etc., etc.), realizările de prim ordin în domeniul ştiinţelor ale unor Emil Palade, Ştefan Lupaşcu, Eugeniu Coşeriu, Basarab Nicolescu şi încă mulţi alţii, organizaţiile politice (Comitetul Naţional Român, Fundaţia "Iuliu Maniu" ş.a.), asociaţiile culturale ("Cercul de Studii şi Cercetări al Românilor din Germania" etc.), Biblioteca Română de la Freiburg şi nu în ultimul rând Cenaclul de la Neuilly, organizat de către L.M. Arcade-Mămăligă, dau măsura acelei Românii din exil, dau măsura continuităţii literaturii şi culturii româneşti dincolo de graniţele actuale ale ţării.

Această "lume românească" despre care vorbea Vintilă Horia a creat în exil o literatură oarecum paralelă - ne referim, desigur, la perioada exilului propriu-zis şi mai cu deosebire la perioada în care sovietizarea ţării oprise total contactul cu lumea occidentală. În prezent, acceptată doar parţial şi nu de puţine ori subapreciată, literatura exilului românesc (precum şi cea scrisă în ţările din jurul graniţelor în mare parte) nu sunt, din păcate, încă pe deplin cunoscute.

O recuperare totală ar însemna şi o dreaptă integrare, iar studierea operelor de reală valoare, din cele mai diferite perspective, ar reprezenta nu numai o compensare, dar şi o oglindă a modalităţii de conservare a identităţii în condiţii de puternic conflict politic, social şi, nu în cele din urmă, lingvistic. Cu siguranţă continuitatea/ perseverenţa scrisului în limba română a însemnat o identificare a autorilor cu ceea ce ei percepeau a fi identitate românească.

În plus, exilul cultural românesc a fost - în parte - şi o necesară verigă cu alte culturi, unii scriitori intrând - prin lucrările în alte limbi - şi în istoria literar/culturală a unor ţări din vest.

Unul dintre aceştia, a cărui operă literară scrisă în exil (în franceză, spaniolă, italiană, dar şi română), cunoscută (şi recunoscută!) mai întâi în străinătate, a fost Vintilă Horia. Romane, eseuri, studii, o istorie a literaturii universale, o carte de interviuri cu cele mai reprezentative personalităţi ale veacului XX, memorii, jurnale, antologii de poezie etc., etc. dau, fiecare în parte şi toate la un loc, măsura unui scriitor care a căutat - încă din perioada creării revistei Meşterul Manole - să situeze literatura română în context universal.

Neacceptând "ciudatul complex (românesc) de inferioritate", Vintilă Horia, conştient de valoarea sa şi a altor compatrioţi, fără complexe, înţelege şi arată că exilul le-a determinat "o legătură nestânjenită cu noi spaţii culturale în cadrul cărora creaţiile româneşti nu mai apar ca minore sau imitative". (v. revista Românul, New York, nr. 5/1951)

(fragment din Cuvântul înainte semnat de Mihaela Albu)

*
Reunind aici cele şase volume de poezii publicate de Vintilă Horia de-a lungul timpului, trei în ţară şi trei în exil, am actualizat, pentru o lectură mai accesibilă, conform normelor actuale, nu numai semnele ortografice (scrierea cu apostrof), dar şi scrierea unor cuvinte (ca de ex. prepoziţia "de la", în două cuvinte, conjugarea verbului "a chema" la prezent - cheamă în loc de chiamă din text; pronumele/ adjectivul demonstrativ acelaşi în loc de acelaş, poezie în loc de poesie; consoana sonoră z în loc de s (ca în verbul a zbura, genitivul: întoarcerii, orgii, în loc de întoarcerei, orgei ş.a., lunile anului scrise cu majusculă etc.).

Am păstrat însă, pentru autenticitate şi ritm, în poeme, forme arhaice ori populare ca subt, aevea (pentru aievea), cari (pentru care), întunerec, abea, atuncea, aripe, ceea (pentru aceea), marmoră, jeratec, nime (pentru nimeni).

Ediţia de faţă nu include la volumul A murit un sfânt poemul dramatic Torţa. Sunt însă cuprinse prefeţele semnate de autor, iar în Anexă - "Cuvântul înainte" la Antologia poeţilor români în exil. Volumul A murit un sfânt urmează ediţia publicată de Nicolae Florescu în editura "Jurnalul literar" în 2000, cu eliminarea grupajului "Traduceri" (din Rilke, Trakl, Claudel, Gabriel Mistral ş.a.), a poemului dramatic Torţa (reprodus de N. Florescu în Jurnalul literar, nr. 21-24/1999), precum şi a ciclului "Jocuri prohibite" - catrene parodice.

***
Fragment


VEDENII
Arianei
Dragoste
Arc alb şi repede uitare
Neîncetat te caut şi te las
Voi fi curând sărmanul fără glas,
Cu braţu-nţepenit în aşteptare.

Pietate
Când plânge amintirea pe umăru-nserării
Şi frunzele cad rare, ca lacrimile grele,
Tu te-nfiori de grija singurătăţii mele
Şi mâna ta desface perdelele uitării.

Prietenie
Hlamidă caldă, grijă-mpărtăşită,
Din viaţă te-am trecut în porţelan
Şi, nemişcat, am aşteptat în van
Să sângere durerea dăruită.

Reverie
Din carte urcă visul în aer ca un fum
Îl sui în ochi şi, fraged, îl rup din locul lui
Şi-l prind în ace repezi pe ceara gândului,
Ca-n insectar gândacul cu aripe de scrum.

Marea întrebare
Plutea o seară rece de toamnă peste munţi
Şi rănile din soare se închideau de frig.
- De unde vine moartea, prietene Zadig,
Cu aripi de rugină să bată lângă frunţi?

Ritm
Când cântă cucuveaua şi orele când cad,
Ca nişte clape negre pe geamurile reci,
Îmbătrâneşti cu seara, cu gândurile treci,
Cum trece căprioara prin acele de brad.

DARURI ÎN POEME

Scrisoare de dincolo
Lui Ovid Caledoniu
Prietene, când umbra serii sure
Va coborî sunând dinspre pădure
Şi când pe munţi o stea de-argint va bate
Cu deget umed în singurătate.
Aprinde amintirii o făclie
Şi-nchide geamul dela răsărit
Va fi pe sticlă chipul meu lipit
Ca o icoană galbenă şi străvezie.
Să nu te sperie ochii mei de lut,
Din albul lor tot luciul s-a pierdut -
Şi nici pe fruntea mea pământul greu
Să nu te-nşele: mortul sunt tot eu.
Voi ciocăni cu deget ud în geam
Şi ca un vânt va plânge veşnicia.
... Era o noapte clară şi iubeam
Şi eu şi tu femeia, poesia.
Ne-am îmbătat de glorie ca munţii
Şi am sorbit întreg potirul frunţii,
Ne-am risipit amarul prin poeme
Şi-am râs de tonţi, de proză şi de vreme.
Şi iată-acum privirea mea te doare,
Tu scrii cu mâna albă pe hârtie
Aceleaşi versuri de melancolie,
Aceleaşi ritmuri sincere şi clare.
În lumea mea nici nu mai pot să scriu,
Condeiul meu e-un plisc de cucuvae
Şi când îţi bate luna în odae
Eu fac lectură nopţii din sicriu.
Dar nu voi sta prea mult în sihăstrie.
Căci vom trăi curând pe-acelaşi plai
Şi sub coperta nopţilor de Mai
Vom scrie-un tom "Despre prietenie".

Strigoii
Nici noaptea nu-i uitare, draga mea?
Sub cortul ei cutremurat de vise
Vin umbre mari din porţile închise
Şi cade greu din linişti câte-o stea.
Stăm treji pe patul alb, cu ochii mari,
Ca bufniţa din turlă, ca pisica;
Cu paşi tiptili, cu glas părelnic, frica
Ne stinge viaţa ca pe-un felinar.
O rază verde tremură prin geamuri,
Apoi rânjeşte luna ca un craniu.
Şi prin pereţi aud tic-tacul straniu
Al şerpilor cu nevăzute flamuri.
Strigoii mei apar jucând în rânduri
Cu timpul peste umeri ca o mantă.
Scheletul ăsta-mi va fi fost amantă
Cu braţele de lemn, cu dinţi de scânduri...
Să nu te superi, draga mea, eu văd
Mai mult în urmă decât înainte.
Aşază-ţi leneş capul tău cuminte
Şi lasă-n umbră tristul meu prăpăd.
Chiar eu încerc să uit din când în când,
Şi-atuncea alţi strigoi ridic din mine,
Cu fiecare strofă nouă, din ruine
Cresc flori pentru-nserarea de curând.

Obsesie
Bătrânul Pan stă rezemat cu mâna
De-un fag pleşuv în care toamna cântă.
Şi-ar drege naiul, dar îl înspăimântă
Femeia despletită şi bătrână.
Oftează lung şi pleacă-n depărtare.
În urmă-i cântecul a stat deodată,
Iar de pe-o creangă tristă şi uscată
Îi zvârle toamna frunze pe cărare.
Peste-un izvor s-a aplecat să bea.
Îi tremura de sete mâna plină,
Dar din oglindă i-a rânjit haină
Bătrâna toamnă care-l aştepta.

Vasul fantomă
Lui Lulu
Vas pur, crestat în fumul îndoielii,
Pe val de Nord stăpân te-ai legănat
Şi-n ritm se clătina un spânzurat
Cu gâtul prins în pânzele vântrelii.
Pe maluri aspre, aşteptări bretone
Te-au zămislit din viaţă şi din vis
Şi te-au cântat cu sufletul deschis
Speranţe reci în burguri teutone.
Poate-ai murit în golfuri fără nume
Şi-n linişti clare mai aştepţi furtuni...
Sau mateloţi din depărtări aduni,
Să-i strângi pe bord ca să-i ascunzi de lume.
Vas blestemat să porţi singurătate,
Pe mări pustii, în nopţi cu ceaţă grea,
Aştept mereu pe ţărmuri umbra ta
Şi puntea să-mi întinzi pe săturate.
În mantie de gheaţă, la tribord
Ca o fantomă-ţi voi veghea destinul
Şi prin tăceri vom spinteca seninul
Spre ţărmul alb al mărilor din Nord.
Ca un stindard al marelui catarg,
În ştreang de ură strâns, va flutura
Trecutul meu peste prezenţa ta
Şi beţi de viaţă vom zvâcni spre larg.

Despoetizare
Prea pură toamna bate lângă stea,
Ca un ceasornic vechi întors de vreme.
Eu nu mai am cerneli pentru poeme
Şi nici uitare pentru viaţa mea.
Când cade-o frunză seara, ca o clipă,
N-am niciun vers s-o-nchid în veşnicie.
Admir şi tac - şi toamna arămie
Adie lângă frunţi ca o aripă.
Ca Meşterul Manole am rămas
Însingurat pe culmi de poezie
Şi-aştept o nouă grea melancolie
Ca să-mi redea din urmă vechiul glas.
Ce-s vinovat că glasul acesta gol
A răstignit poetu-n amintire?
O cruce-n urmă - alta-n devenire
Şi între ele gândurile stol...
De ce nu cânt iubirea ca-n trecut?
Prietenia, nopţile, tăcerea?
O strună mi-a rămas şi chem durerea
Să-i mişte-ndoliatul suflet mut.
Ironic vremea tremură-n grădină.
Cu fiecare frunză cade câte-un gând,
Şi-am auzit departe-un corb strigând
Că toamna e un verde în surdină.

Brăţări
Pe umăr, pe frunte, pe braţul tăcut,
Mă leagă de vremuri sonore inele,
Cling-clang peste lume brăţările-mi grele,
Pe trup strecurate din necunoscut.
Sunt lanţuri de aur cântările mele:
Răsună prin ele atâta trecut:
Sunt scribul şi sclavul adâncului mut,
Cling-clang peste lume brăţările-mi grele.

Somn
Vezi steaua care cade pe cer ca o năframă?
În fluturarea calmă c-o moarte care vine.
Va trece mai departe, se va opri la mine,
Sau va ucide frunze prin toamna de aramă?
În noaptea asta-naltă şi somnul e-o cădere,
Înceată ca o pânză ce fâlfâie pe gene;
În telescop cometa s-a rezemat alene
Şi astronomul doarme cu fruntea pe tăcere.

Pinii din Roma
Culorile tăcute pe pânza lor adună
Atâta veşnicie cât nu e între noi
Şi versul lor de umbre în dimineaţa brună
Ritmează paşnic lenea trecutului condei.
Pe pânză trunchiuri drepte îşi tremură-n lumină
Comoara lor de frunze, ca un buchet de-azur
Şi-ntreaga dimineaţă cântând peste grădină
Le dăruie în plete fâşii de clar-obscur.
Un pictor din paletă i-a făurit aşa
Şi nu ştiu dacă pinii aceştia din tablou
Nu sunt o altă viaţă, mai plină şi mai grea,
Şi dacă pinii Romei nu-s simplul lor ecou.

Geneza
Sonoră soră, lira mea cioplită,
Ce deget îţi va prinde poesia?
Aştept flămând din tine melodia
Ca pe-o mireasă tristă şi uimită.
Ascund în mine cheia fermecată
Pe care-o cere trupul tău de coarde,
O simt aprinsă în adânc cum arde
Şi n-o pot prinde, soră-ndurerată.
Sonoră soră, lira mea soţie,
Prevăd solemne clipele ce vin
Şi-nfiorat spre trupul tău mă-nchin,
Ca turmele însetate în pustie.

Obeliscul
(în Piazza del Popolo)
Unde-au fost plopi odată, înaltul obelisc.
În jur fântâna cade în jerbe de lumină
O cruce-a-nfipt-o Papa în ascuţitul pisc
Şi peste Roma pare un gând care se-nchină.
Pe piatra greu cioplită de vreme şi de-o mână
Hieroglife groase vorbesc şi-acum ca ieri
Şi pe deasupra apei ce gâlgâe în fântână
Necunoscute semne se urcă înspre cer.
Efortul însă pare şi astăzi pueril
În piaţa prea creştină şi rondă ca un disc.
Când bate luna-n piatra cioplită lângă Nil
Deasupra apei geme străinul obelisc.

Palinodie
Călărim năuci către zări necunoscute şi
păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii
.
I
Răsună clar amurgul prin fluiere de jad,
Însângerând pe dealuri ca un păun rănit
Şi cad perechi de umbre din turlele de brad,
Împreunând tăcerea cu noaptea ca-ntr-un schit.
Coboară întunerec cărările din pomi
Şi trupuri necurate se saltă din nimic:
Fecioare blestemate, heliofobi şi gnomi
Cu braţe răsucite şi zâmbetul pitic.

II
Cresc iele dintre sălcii şi joacă peste ape
Cu pasul fără zgomot, trezind tăceri din prund
Şi izbutind năvalnic cu braţele să sape
În întuneric falduri şi gesturi fără fund.
Le vezi, frumoasă muză, cum tremură în ceaţă
Şi bufniţa cum roade lumina-n ochii ei?
Vor dănţui nebune, cuprinse de viaţă
Ca într-un ritm al nopţii, unduitor şi greu.

III
Vor clocoti adâncuri în demonul din noi
Şi vom privi pe geamul învăluit în vis,
Ne vom trezi besmetici, sub stele de noroi
Cu ochii către dorul în suflete închis.
Mă voi desprinde-n taină din harul omenesc
Şi voi pătrunde în noapte călare pe-un harac,
Cu palme-nsângerate voi încerca să cresc
Nemuritor şi singur în trupul unui drac.

IV
Sunt eu nebunul negru cu coarnele-ndoite,
Cu părul creţ pe frunte în iedere şirete?
Ard ochii, frige părul crescut între copite
Şi mă încurc în coada plesnită de perete.
Aud un om în mine cum plânge să-i deschid
Şi luna asta albă mă doare ca o cruce...
E frig şi beznă crudă ca-ntr-un mormânt lichid
Şi noaptea, ca o lene, aşa de-ncet se duce!

V
Aştept în scorburi ude misterul dimineţii,
Pândesc ascuns de vrajă comorile luminii,
Şi mă adun cuminte în faldurile ceţii,
Să mângâi aurora când îşi înalţă crinii.

Cântec de sfârşit cartea
Celor de la "Meşterul Manole"
Uitaţi-mi prieteni şi ochii şi cântul,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Mai greu ca pământul.
Când umbrele serii pe rând vor veni
Să-mi şteargă din minte-nnoptate poeme,
Voi scrie cu pana uitării pe vreme:
- "Eu nu voi muri!"
Desprins dintr-o viaţă voi merge spre alta,
Nu văd deci prieteni de ce m-aţi jeli,
Păstraţi-mi doar chipul în marmoră gri
Cioplită cu dalta.
Căci vreau să rămână şi fruntea şi visul
Şi gura aceasta cu care-am iubit,
În marmora rece şi-n chipul cioplit
Voi şti Paradisul.
Şi-n serile-nchise în linişte brună,
Când gâlgâe vinul din cer în podgorii,
Strângeţi-mi cu grijă pierdutele glorii
În albă cunună.
Pierdeţi-mi prieteni şi urma-n cetate,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Din singurătate.