Asasin American

Vince Flynn
Asasin American
Editura Preda Publishing, 2018
Traducere din limba engleză de Cristina Preda

***
Intro

Vince Flynn (1966-2013) s-a născut în Saint Paul, Minnesota. Absolvent al Academiei Saint Thomas (1984) şi Universităţii St. Thomas (1989), Flynn decide, în 1991, să renunţe la o promiţătoare carieră în marketing pentru a deveni pilot în Forţele Aeriene ale SUA. Este autorul a treisprezece thrillere politice, dintre care douăsprezece îl au ca personaj central pe Mitch Rapp. Invitat frecvent al posturilor de ştiri, Flynn a câştigat recunoaşterea publicului şi a presei datorită expertizei sale în zona serviciilor secrete şi a previziunilor referitoare la ameninţarea crescândă a terorismului Islamic.

*

Două decenii de politică bazată pe interese de partid au lăsat naţiunea americană într-o poziţie extrem de vulnerabilă. Thomas Stansfield, Director de Operaţiuni al CIA şi veteran al Războiului Rece, este conştient că trebuie să-şi pregătească agenţia pentru următoarea mare provocare: războiul împotriva terorismului islamic. Planul său? Înfiinţarea unei echipe de operaţiuni clandestine, un grup de agenţi care să-şi desfăşoare activitatea în afara structurilor de comandă - oameni care nu există.

Student şi sportiv de elită, Mitch Rapp avea tot ce şi-ar fi putut dori. Până într-o seară friguroasă de decembrie, când lumea lui s-a prăbuşit odată cu avionul Pan Am 103. În urma atacului terorist, două sute şaptezeci de suflete şi-au pierdut viaţa, printre care şi Maureen, logodnica sa. Victimele au lăsat în urmă prieteni şi rude, oameni care îşi vor căuta alinarea în justiţie. Nu şi Rapp. El nu caută alinare, ci răzbunare.

Admiratorii lui Vince Flynn vor fi captivaţi de acest roman electrizant, care a figurat pe locul întâi în clasamentul New York Times al celor mai bine vândute titluri. În spatele privirii de oţel a unuia dintre cei mai mari eroi ai naţiunii americane, cititorii vor descoperi un tânăr pregătit şi antrenat să devină Asasin American.

"Nu o poţi lăsa din mână", (Larry King, USA Today)

"Spectaculoasă şi foarte actuală... Nimic nu se compară cu a-l privi pe Mitch Rapp învingându-i, în ficţiune, pe inamicii pe care nimeni nu pare capabil să-i răpună în viaţa reală. Odată cu atacurile de la 11 septembrie, o nouă eră literară a luat naştere şi acesta este cel mai bun produs al său de până acum", (The Providence Journal)

Capitolul 1

Sudul Statului Virginia (cu un an în urmă)

Mitch Rapp îşi scoase legătura de la ochi şi ridică scaunul la loc. Maşina, un Ford Taurus cafeniu, hurducăia pe drumul de ţară plin de gropi, lăsând în urmă două dâre de praf care se răsuceau în aerul fierbinte de august. Legatul la ochi fusese o precauţie pentru cazul în care Rapp ar fi eşuat, ceea ce el nu avea nicio intenţie să facă. Mitch aruncă o privire pe fereastră, la zidul gros de brazi care străjuia drumul. Chiar şi cu soarele strălucind deasupra, abia dacă se vedea ceva prin labirintul de copaci şi tufişuri care acopereau fiecare petec de pământ.

Încă din copilărie îi plăcuse pădurea, întotdeauna îi inspirase încredere şi pace, dar cea de aici avea un aer sinistru. O premoniţie groaznică îi acapară gândurile şi-i trimise mintea pe un drum pe care nu voia să meargă. Cel puţin nu în după-amiaza asta. Cu toate acestea, Rapp se încruntă întrebându-se câţi oameni muriseră oare în această pădure; şi nu, nu se gândea la cei care luptaseră în Războiul Civil cu atâţia ani în urmă. Nu, se gândi el, încercând să fie complet sincer cu el însuşi. Moartea era un cuvânt mult prea vast, lăsa posibilitatea unui accident, a unui ghinion care căzuse pe capul vreunui biet inocent. Iar asta nu era decât o modalitate convenabilă de a ocoli seriozitatea şi gravitatea situaţiei în care urma să se bage. Execuţie era un cuvânt mult mai potrivit.

Bărbaţii la care se gândea fuseseră probabil trimişi în această sălbăticie, împuşcaţi în ceafă şi aruncaţi în vreo groapă proaspăt săpată şi nemarcată pentru a dispărea fără urmă. Era lumea în care urma să intre şi el, iar Mitch era totalmente împăcat cu această decizie. Cu toate acestea, o umbră de îndoială reuşi să-şi facă loc printre draperiile trase ale minţii sale şi îi cauză o secundă de ezitare.

Rapp se luptă cu ea pentru o clipă, după care o îndesă înapoi, în cele mai profunde sertare ale creierului. Nu era momentul să se gândească la asta. Studiase deja problema în cruciş şi-n curmeziş, o întorsese pe toate feţele şi o analizase din fiecare unghi posibil, încă de când femeia aceea misterioasă intrase în viaţa lui. Într-un fel ciudat, ştiuse exact încotro se îndreaptă încă din clipa în care îl privise cu ochii aceia inteligenţi, care păreau să penetreze totul. Adevărul era că aştepta să apară cineva, deşi ei nu-i spusese asta. Nici că, pentru el, răzbunarea era singura modalitate de a lupta cu durerea pricinuită de pierderea ei, dragostea vieţii lui. Sau că în fiecare seară, înainte de a adormi, se gândea la reţeaua de oameni fără chip care complotaseră să arunce în aer avionul Pan Am 103, sau că se imaginase deja în acest loc sau într-unul similar celui în care se găsea acum.

Era logic. Inamicii trebuiau ucişi, iar Rapp era mai mult decât dispus să fie persoana care să se ocupe de asta. Ştia ce urma să se întâmple. Urma să fie antrenat, pregătit, transformat într-o armă perfectă, după care urma să fie trimis să-i vâneze. Pe fiecare, unul câte unul. Pe toţi cei care conspiraseră să ucidă acei civili nevinovaţi într-o zi friguroasă de decembrie. Maşina începu să încetinească şi Rapp văzu o poartă ruginită pentru vite, închisă cu un lacăt masiv. Nedumerit, Rapp se încruntă. Femeia de la volan îi aruncă o privire şi spuse:
- Te aşteptai la ceva mai multă tehnologie?

Rapp încuviinţă tăcut. Irene Kennedy opri maşina şi spuse:
- Aparenţele pot fi înşelătoare.

Deschise uşa, coborî din maşină şi se îndreptă spre poartă, ascultând cu atenţie. O clipă mai târziu auzi pocnetul uşii pasagerului şi zâmbi. Fără niciun strop de antrenament, puştiul făcuse alegerea corectă. Încă de la prima întâlnire, fusese evident că e diferit. Îi analizase fiecare aspect al vieţii şi îl studiase de la distanţă timp de câteva luni.

Kennedy era extrem de pricepută la ceea ce făcea. Era ordonată, organizată şi răbdătoare. Şi avea o memorie fotografică. Kennedy crescuse în această lume. Tatăl ei lucrase la Departamentul de Stat , iar ea primise cea mai mare parte a educaţiei în ţări în care America nu era întotdeauna binevenită. Vigilenţa fusese o parte integrantă a vieţii ei încă de la 5 ani. În timp ce alţi părinţi îşi educau copiii să nu alerge pe stradă în faţa maşinii, părinţii ei îi spuneau să se uite întotdeauna sub maşină, după bombe. Fusese educată să fie întotdeauna conştientă de ce se află în jur, de oameni şi dinamica străzii.

Când, în cele din urmă, Kennedy hotărâse să se prezinte, Rapp o studiase un lung moment după care o întrebase de ce îl urmăreşte. Nu avea decât 22 de ani şi niciun antrenament tactic. În ceea ce o privea pe Kennedy, dacă avea un punct slab acesta era spontaneitatea. Ei îi plăceau lucrurile planificate în avans, prefera să lucreze metodic, sistematic şi pornise de la prezumţia că un novice nu va avea nici cea mai vagă idee că fusese ţinta unui filaj extins. Recrutase zeci de agenţi, dar era pentru prima dată când se trezea pusă la colţ cu o asemenea întrebare. Prinsă cu garda jos, Kennedy se bâlbâise căutând un răspuns plauzibil. Ciudat, dar recrutul ar fi trebuit să se fâstâcească, nu ea; el ar fi trebuit să se blocheze încercând să înţeleagă ce se întâmplă. Reacţia lui Rapp nu făcea parte din scenariu.

Mai târziu, în camera sa de motel din Syracuse, Kennedy îşi rememorase fiecare pas din ultimele opt luni ca să înţeleagă unde greşise. După trei ore şi şaptesprezece pagini de notiţe, tot nu reuşise să-şi dea seama. Frustrată, dar pe jumătate plăcut surprinsă, Kennedy ajunsese la concluzia că Rapp era pur şi simplu unul dintre acei oameni cu un simţ foarte acut al mediului înconjurător, al situaţiei, al circumstanţelor. Aşa că îi scoase dosarul de la fundul teancului, îl puse deasupra celorlalte şi luă o hotărâre îndrăzneaţă.

În loc să folosească canalele uzuale, Kennedy contactă o companie condusă de foşti agenţi CIA. Prieteni vechi de-ai tatălui ei, specializaţi în operaţiuni ultra-secrete, care de regulă se desfăşoară fără acoperire oficială. Îi rugă să-i arunce o privire lui Rapp şi să-i furnizeze o evaluare obiectivă, pentru cazul în care ea ratase ceva. Două săptămâni mai târziu, foştii agenţi se întorseseră cu un rezumat care-i dăduse fiori. Kennedy luă raportul şi-l prezentă direct şefului ei, Thomas Stansfield. După câteva pagini, acesta începu să înţeleagă unde bătea tânăra sa protejată. Când termină de citit, Stansfield închise încet dosarul gros de două degete şi o întrebă ce are de gând. Într-o manieră concisă şi la obiect, Kennedy îşi livră pledoaria. Stansfield sublinie potenţialele probleme şi pericole asociate cu omiterea etapei iniţiale de antrenament, dar Kennedy contracară strălucit.

Regulile jocului se schimbaseră. O spusese el însuşi de nenumărate ori. Nu-şi mai puteau permite să rămână în defensivă. În această lume din ce în ce mai interconectată aveau nevoie de o armă chirurgicală de mare precizie, poate mai mult decât de orice bombă sau rachetă de croazieră. Având el însuşi mulţi ani la activ ca ofiţer operativ, Stansfield ştia foarte bine că o asemenea persoană ar trebui să fie complet autonomă, ceea ce făcea ca profilul unui asemenea agent să fie unic. Şi, mai presus de toate, această persoană trebuia să nu fi lucrat niciodată în sistem, astfel încât să nu existe nicio înregistrare oficială a numelui său.

Kennedy veni cu încă opt argumente suplimentare în favoarea tânărului pe care-l vedea ca fiind candidatul perfect. Logica ei era imbatabilă, dar dincolo de asta, ambii ştiau foarte bine că era momentul să înceapă de undeva. Ar fi trebuit să înceapă încă de acum cinci ani, aşa că, oftând, Stansfield îşi dădu acordul pentru demararea operaţiunii. Îi spuse lui Kennedy să omită faza iniţială a antrenamentului şi să-l dea pe mâna singurului om despre care ştia că are capacitatea de a transforma un recrut în ceea ce-şi doreau. Dacă Rapp supravieţuia primelor şase luni de şcolarizare pe mâna lui Stan Hurley, poate că s-ar fi putut dovedi arma de care aveau nevoie. Înainte să plece, Stansfield îi spuse lui Kennedy să elimine orice conexiune. Orice dosar, fotografie de filaj sau înregistrare care i-ar putea lega, într-un fel sau altul, de Rapp, trebuia distrusă. Kennedy intră cu maşina pe poartă şi îi spuse lui Rapp să o închidă cu lacătul în urma lor. Acesta făcu ceea ce i se ceruse, după care urcă la loc în maşină. După o sută de metri, Kennedy încetini şi trase volanul spre stânga pentru a ocoli o groapă.
- De ce nu e securizată zona? întrebă Rapp.
- Toate sistemele astea moderne, toată tehnologia la vedere... de multe ori acestea atrag o atenţie nedorită. Şi generează tot felul de alarme false care, la rândul lor, necesită o armată de oameni pentru a le verifica. Locul ăsta nu e genul acela de instituţie.
- Nici măcar câini? întrebă Rapp.

Kennedy îi aruncă o privire. Îi plăcea felul în care gândea. Ca la o comandă, doi câini de vânătoare îşi făcură apariţia galopând de după colţ, repezindu-se spre maşină. Kennedy frână şi aşteptă ca aceştia să se potolească. O clipă mai târziu, după ce îşi dezveliră ameninţător colţii, cei doi făcură stânga-mprejur, retrăgându-se înapoi de unde veniseră. Kennedy luă piciorul de pe frână şi continuă pe alee.
- Tipul ăsta, spuse Kennedy. Cel care te va antrena...
- Omuleţul nebun care va încerca să mă omoare? zâmbi Rapp.
- Nu am spus că va încerca să te omoare... Am spus că va încerca să te facă să crezi că te omoară.
- M-am liniştit, spuse Rapp sarcastic. De ce îl tot aduci în discuţie?
- Pentru că vreau să fii pregătit.

Rapp se gândi o clipă şi spuse:
- Sunt pregătit, sau cel puţin cât de pregătit pot fi pentru ceva de genul ăsta.
- Componenta fizică e una, continuă Kennedy. Ştim că eşti în formă şi asta e important, dar vreau să ştii că vei fi testat în moduri pe care nu ţi le-ai imaginat vreodată. E un joc. Unul special conceput pentru a te face să renunţi. Să abandonezi. Cea mai importantă calitate se va dovedi disciplina mentală, nu forţa fizică.

Rapp nu era de acord dar îşi păstră gura închisă şi chipul impasibil. Pentru a fi cel mai bun avea nevoie de ambele. Cunoştea jocul. Trecuse prin suficiente antrenamente dure de fotbal american şi lacrosse, în zăpuşeala umedă din Virginia. Iar atunci nu se baza decât pe simpla dorinţă de a câştiga. Acum, motivaţia de a reuşi era mult mai profundă. Şi mult mai personală.
- Şi nu uita... nimic din ce se va întâmpla aici nu e personal, continuă Kennedy.

Rapp zâmbi în sinea sa. Aici greşeşti, gândi el. Totul e personal. Dar când răspunse, o făcu supus şi cuminte:
- Ştiu, spuse el pe un ton neutru. Ce poţi să-mi spui despre ceilalţi tipi?

Dacă era ceva ce-i dădea emoţii, asta era. Ceilalţi recruţi erau deja aici de două zile. Lui Rapp nu-i plăcea să întârzie. Probabil că ceilalţi începuseră deja să se apropie şi nu vor vedea cu ochi buni sosirea sa târzie de vedetă. Nu înţelegea de ce fusese adus cu întârziere, dar Kennedy nu era genul de om care să ofere explicaţii.
- Sunt şase.

Kennedy derulă fotografiile celorlalţi cu ochii minţii. Le citise dosarele. Toţi aveau experienţă militară şi, cel puţin pe hârtie, multe dintre calităţile lui Rapp. Toţi aveau trăsături închise la culoare, erau sportivi, capabili de violenţă, neînfricaţi şi trecuseră printr-o serie de teste psihologice complexe. Şi toţi aveau aptitudini peste medie în privinţa studiului limbilor străine. În ceea ce privea capacitatea de a deosebi binele şi răul, toţi se situau undeva pe graniţă, aproape sănătoşi mintal. Pe linia fină ce separă întotdeauna forţele de ordine de criminalii în serie. După o curbă, peisajul se deschise în faţa lor. O pajişte proaspăt tunsă, de mărimea unui teren de fotbal, se întindea de o parte şi de alta a aleii, până la uşa unui hambar alb, aflat lângă o casă cu două etaje şi o verandă care o înconjura pe toate laturile. Nu era deloc cum îşi închipuise Rapp.

Imaginea părea desprinsă dintr-o carte poştală despre viaţa la ţară, până şi balansoarele erau în poză, legănându-se liniştite pe veranda vopsită în alb. Din casă apăru un bărbat. Într-o mână avea o cană de cafea şi în cealaltă o ţigară. Rapp îl privi cu atenţie. Tipul îşi întoarse nonşalant capul spre stânga, apoi spre dreapta. Cei mai mulţi oameni ar fi ratat mişcarea aparent întâmplătoare, dar simţurile lui Rapp fuseseră deja trezite la realitatea crudă că lumea se împarte în două: cei care fac parte din turmă şi cei cărora le place să vâneze. Omul îşi verifica flancurile. Se opri în vârful scărilor şi se uită în jos spre ei, prin lentilele negre ale ochelarilor de soare aviator. Rapp zâmbi uşor: deci acesta era omul care va încerca să-l distrugă. Era o provocare pe care o aştepta cu interes de ceva vreme.

Capitolul 2

Rapp se uită prin parbrizul murdar, plin de insecte moarte, la tipul în privinţa căruia fusese avertizat. Chiar şi de la distanţă putea să vadă expresia de nemulţumire de pe faţa lui. Avea părul castaniu, de lungime medie şi o mustaţă stufoasă. Purta un şort cam strâmt, de un kaki decolorat şi un tricou alb cu anchior. Maşina se opri şi Rapp observă că tipul avea în picioare bocanci militari negri şi uzaţi şi o pereche de şosete albe ridicate până la genunchi. Pielea îi era bronzată şi uscată ca iasca, întinsă şi înfăşurată strâns în jurul muşchilor şi tendoanelor proeminente. Rapp ar fi vrut să-i vadă ochii, dar aceştia erau bine camuflaţi în spatele ochelarilor de soare. Se gândi la planul său şi îşi spuse că în curând se va alege: ori albă, ori neagră.
- Câţi ani are? întrebă el.
- Nu ştiu sigur, răspunse Kennedy în timp ce parca maşina. Oricum e mai bătrân decât pare, dar nu aş aduce vorba despre asta. Nu-i place să vorbească despre vârsta lui. Aşteaptă aici o clipă, continuă ea desfăcându-şi centura de siguranţă.

Kennedy ieşi din maşină şi păşi uşor pe aleea acoperită cu pietriş. Purta pantaloni negri eleganţi şi o bluză albă. Din cauza căldurii şi a faptului că se aflau la vreo două sute de kilometri de biroul ei din sediul central al CIA, îşi lăsase sacoul pe bancheta din spate. La şoldul drept avea un pistol Beretta de 9 mm, mai mult pentru a evita o mustrare din partea bărbatului spre care se îndrepta decât din vreo teamă reală că ar avea nevoie de el. Se uită în sus spre tipul de pe verandă şi îşi dădu o şuviţă de păr roşcat după ureche.
- Unchiule Stan, nu pari prea încântat să mă vezi, spuse ea, oprindu-se la baza scărilor.

Stan Hurley îi aruncă o privire şi simţi un ghiont de vinovăţie. Frumuşica asta mică avea puterea de a se juca cu emoţiile lui aşa cum puţini o puteau face. O cunoştea pe Irene dinainte ca ea însăşi să se cunoască. O văzuse crescând, îi cumpărase cadouri de Crăciun din tot felul de locuri exotice şi petrecuse mai multe sărbători cu familia Kennedy decât petrecuse singur. După care, cu aproape zece ani în urmă, toată bucuria din viaţa lor se dusese pe apa sâmbetei atunci când o camionetă încărcată cu peste 90 kg de explozibil parcase în curtea ambasadei americane din Beirut.

Şaizeci şi trei de oameni dispăruseră atunci, inclusiv tatăl lui Kennedy. Hurley nu era acolo, era în oraş la o întâlnire cu una dintre sursele sale, trecând razant pe lângă moarte. În acea zi nefastă de aprilie, CIA pierduse opt oameni valoroşi. Şi de atunci se tot străduiau să pună la cale o ripostă adevărată. Hurley era conştient că nu-şi poate stăpâni temperamentul, aşa că, ori de câte ori era furios şi trebuia să vorbească cu cineva drag, tactica sa era să fie laconic:
- Bună, Irene, spuse el simplu.

Kennedy se aştepta la asta şi, adevărul fie spus, se temea de acest moment de luni de zile. În mod normal, Hurley ar fi întâmpinat-o cu o îmbrăţişare caldă şi ar fi întrebat-o ce-i face mama. Nu şi în după-amiaza asta. Irene trecuse peste capul lui şi lui Hurley nu-i plăceau oamenii care făceau asta, nu într-o chestiune atât de importantă. Atmosfera era glacială, dar Irene nu se lăsă intimidată:
- Cum te mai simţi?

Hurley ignoră întrebarea şi trecu la subiect:
- Cine e în maşină?
- Un nou recrut. Thomas mi-a spus că te-a informat, spuse Kennedy, referindu-se la şeful lor comun.
- Da, mi-a spus ce ai de gând să faci, mormăi el pe un ton dezaprobator.
- Nu eşti de acord cu decizia mea, spuse ea, încrucişându-şi braţele într-o poziţie defensivă.
- Fireşte că nu sunt de acord.
- De ce?
- Eu nu conduc o tabără de cercetaşi aici, Irene.
- Nici n-am spus asta, Stan, spuse Kennedy pe un ton muşcător.
- Atunci de ce naiba îmi pierzi timpul aruncându-mi în braţe un rahat cu ochi vomitat de cine ştie ce facultate, care nu ştie să deosebească o puşcă de un pistol?

Deşi în mod normal era impasibilă, Kennedy lăsă să se întrevadă o urmă de iritare. Era perfect conştientă de puterea pe care o avea asupra lui Hurley şi ştia foarte bine că o privire aspră din partea ei putea avea un efect mult mai puternic decât un atac direct. Hurley se uită în jos spre ea şi îi observă nemulţumirea. Nu era deloc încântat. Ca şi cu fetele lui. Dacă unul dintre băieţi i-ar fi aruncat o asemenea privire, Stan l-a fi trântit la pământ fără prea multă vorbă, dar fetele reuşeau cumva să treacă peste toate zidurile sale de apărare. Să intre în capul lui şi să creeze haos şi îndoială. Dar în chestiunea de faţă ştia că are dreptate, aşa că nu renunţă:
- Nu o lua personal, Irene. Fac asta de mulţi ani şi îmi cunosc meseria foarte bine. Nu-mi place să treci peste capul meu şi să- mi arunci în braţe o prospătură care habar n-are de nimic.

Kennedy rămase tăcută, cu aceeaşi privire de sfinx, refuzând să-i dea vreo mână de ajutor.
- Cred că ar trebui să ne scuteşti pe toţi de-o durere de cap şi să-l duci înapoi de unde l-ai luat, spuse Hurley trăgând din ţigară.

Kennedy fu surprinsă de resentimentul care se ridică din adâncul ei. Lucra la proiectul ăsta de peste un an. Analiza şi instinctele sale îi spuneau că Rapp este exact omul de care aveau nevoie, dar cu toate acestea, acum se trezea trimisă la plimbare ca un neofit care nu înţelege deloc cu ce se confruntă şi ce încearcă oamenii aceştia să realizeze. Irene urcă încet scările şi se postă în faţa lui Hurley. Veteranul dădu un pas înapoi, evident inconfortabil cu încercarea cuiva asupra căruia nu ar fi ridicat niciodată mâna de a-i invada spaţiul personal.
- Irene, am o grămadă de lucruri de făcut în după-amiaza asta. Cu cât pleci mai repede, cu atât mai bine. Pentru toată lumea.

Kennedy îşi îndreptă spatele şi îl privi drept în ochi:
- Unchiule Stan, ţi-am arătat eu vreodată lipsă de respect?
- Nu e vorba de asta...
- Ba exact despre asta e vorba. Ce ţi-am făcut de mă crezi atât de incapabilă? şuieră ea apropiindu-se şi mai mult.

Hurley începu să se îndepărteze cu paşi mici, chipul schimonosindu-i-se într-o mască de încruntare şi nedumerire.
- Ştii foarte bine că te apreciez enorm.
- Atunci de ce mă tratezi ca pe o adolescentă?
- Nu cred că eşti incompetentă...
- Nu, dar crezi că ar trebui să mă rezum la partea de analiză şi să las recrutarea şi antrenamentul pe mâna ta.
- Îhm, mda... Cred că aşa ar fi corect, îşi drese el vocea.

Kennedy îşi puse mâinile în şold şi îşi ridică bărbia într-un gest sfidător:
- Fă-mi un hatâr şi scoate-ţi ochelarii.

Rugămintea îl luă prin surprindere pe Hurley.
- De ce?
- Pentru că ştiu care e punctul tău slab şi vreau să-ţi văd ochii ăia de afemeiat când îţi voi spune ceea ce trebuia să-ţi spună cineva de mult timp.

Hurley zâmbi şi încercă să facă o glumă, dar Kennedy îl presă să-şi scoată ochelarii şi, în cele din urmă, acesta se conformă.
- Te respect, începu Kennedy, de fapt cred că eşti omul în care am cea mai mare încredere. Mi-aş pune viaţa în mâinile tale fără ezitare. Eşti, fără îndoială, cea mai potrivită persoană să scoţi ceva din băieţii ăştia... Dar ai un defect.
- Care?
- Nu ai viziune.
- Serios?!...
- Da. Nu cred că înţelegi ce fel de persoană căutăm noi.

Hurley pufni ca şi cum ideea ar fi fost ridicolă.
- Da, da. Am dreptate, dar tu eşti mult prea încăpăţânat să o recunoşti.
- Deci crezi că Grupul de Operaţiuni Speciale pur şi simplu a apărut la uşa agenţiei într-o bună zi? Cine crezi că i-a antrenat pe toţi tipii ăia? Cine crezi că i-a selecţionat? Cine crezi că i-a transformat în maşinăriile de ucis care au devenit azi?
- Tu ai făcut-o, dar ştii foarte bine că nu despre asta vorbesc. Eu mă refer la cel de-al treilea obiectiv. Hurley se încruntă. Afurisita asta mică ştia exact unde să lovească şi bărbatul se întrebă o secundă dacă nu cumva Stansfield, cu mintea lui întortocheată, pusese la cale toată răfuiala asta.
- Crezi că tot rahatul ăsta e simplu? Vrei să preiei tu operaţiunea asta?

Kennedy negă din cap şi zâmbi uimită:
- Pentru un dur ca tine eşti destul de sensibil. Vorbeşti de parcă ai fi unul dintre papagalii ăia de birou de la Langley care-şi conduce departamentul ca un dictator din lumea a treia.

Hurley rămase fără cuvinte, de parcă l-ar fi lovit cu ciocanul în moalele capului.

Domnul Pulcinel

Carmen Sylva
Domnul Pulcinel
Ilustraţii: André Lecomte du Nouÿ
Ediţie îngrijită şi postfaţă de Silvia Irina Zimmerman
Editura Vremea, 2017

***
Intro

O minunată poveste de copii, cu ilustraţii, transmisă peste generaţii de însăşi Regina Elisabeta a României, sub pseudonimul Carmen Sylva. Se spune că personajul cărţii întruchipează suferinţa ascunsă a reginei, reprezentând o parabolă despre dragoste şi devotament, în comparaţie cu desconsiderarea din partea celor iubiţi - iubirea reginei faţă de România şi amărăciunea provocată de relaţiile cu oamenii politici ai acelor vremuri.

Domnul Pulcinel este o păpuşă de lemn, cu sfori, făcută pentru a fi pe placul unui copil-stăpân. Pulcinel trece din universul atelierului de păpuşi în universul unei fetiţe răsfăţate, cunoaşte dragostea şi indiferenţa, trece prin stări de mulţumire şi altele de umilinţă, este îngrijit şi distrus, reparat, iarăşi i se dă atenţie şi iarăşi se vede azvârlit în uitare.

Povestea Domnului Pulcinel a apărut la Editura Vremea în ediţie specială, în patru limbi: română, germană, franceză şi engleză. Ilustraţiile aparţin lui André Lecomte du Nouÿ, sunt foarte colorate şi pline de viaţă, desenate în stil clasic, ce completează ideal povestea păpuşii manevrate cu sfori. În plus, cartea cuprinde şi paginile originale, cu scrisul de mână al Reginei.

Ediţia de faţă este îngrijită şi are postfaţă de Silvia Irina Zimmermann (cercetător la Centrul de Cercetare al Arhivei Princiare de Wied); fotografiile Reginei Elisabeta sunt din colecţia Doamnei Zimmermann şi din cea a Arhivei Princiare de Wied.

Câteva pagini din această carte puteţi vedea mai jos (click pe imagini pentru mărirea acestora):

Şarpele din Essex

Sarah Perry
Şarpele din Essex
Editura Nemira, 2018
traducere de Ioana Văcărescu


*****

Intro

Sarah Perry s-a născut în Essex, în 1979. A avut rezidenţe literare la Gladstone's Library şi UNESCO World City of Literature Writer în Praga. Prima ei carte, After Me Comes the Flood, a fost nominalizată la Guardian First Book Award şi Folio Prize şi a câştigat East Anglian Book of the Year în 2014. Cel mai recent român, Şarpele din Essex, a ajuns bestseller şi a câştigat numeroase premii. A fost cartea anului 2016 la Waterstones, cartea anului 2017 la British Book Awards, nominalizat la Premiul Costa 2016 şi la Baileys Women's Prize for Fiction în 2017. Cărţile ei au fost traduse în 15 limbi şi colaborează frecvent cu BBC, RTE1 sau scrie cronică literară pentru The Guardian sau Financial Times. Locuieşte la Norwich.

*

După moartea soţului ei, Cora Seaborne începe o viaţă nouă în Colchester, un sătuc englez, în care se zvoneşte că miticul Şarpe din Essex, care odinioară stătea în ţinutul mlăştinos, s-ar fi întors în parohia Aldwinter. Amatoare de ştiinţe ale naturii, Cora este convinsă că ceea ce localnicii iau drept o creatură magică poate fi un exemplar dintr-o specie nedescoperită. William Ransome, vicarul parohiei locale, pe de altă parte, consideră că zvonurile sunt doar rodul lipsei de credinţă adevărată. O legătură strânsă se creează între Cora şi Will în ciuda diferenţelor dintre ei, pe măsură ce amândoi încearcă să desluşească misterul Şarpelui din Essex.

Poveste spusă cu multă graţie şi inteligenţă, Şarpele din Essex este înainte de toate o carte despre dragoste şi multele forme pe care ea le poate lua.

"Dacă Charles Dickens şi Bram Stoker ar fi scris împreună un mare român victorian, oare el ar fi fost mai bun decât Şarpele din Essex?" (The Guardian)

****

Ajunul Anului Nou
 

Un bărbat tânăr merge pe malul râului Blackwater, sub lumina rece a lunii pline. Şi-a petrecut ultimele ore ale anului bând pahar după pahar, până când ochii au început să-l usture şi stomacul i s-a revoltat, iar el a hotărât că nu mai suportă agitaţia şi luminile puternice.
- Am să cobor un pic lângă apă, a spus sărutând obrazul persoanei aflate lângă el. Mă întorc înainte să bată clopotele de miezul nopţii.

Acum priveşte spre est, în direcţia în care se schimbă mareea, spre estuarul monoton şi întunecat, spre pescăruşii alburii ce strălucesc deasupra valurilor.

E frig şi bărbatul ar trebui să fie pătruns de ger până la os, însă e plin-ochi de bere şi are pe el o haină groasă. Gulerul îl zgârie un pic la ceafă - se simte ameţit şi încorsetat, are gura teribil de uscată. "Ia să fac o baie", îşi spune el, "sigur o să mă mai dezmorţească". Şi, coborând de pe cărare, stă singur pe ţărm, unde, adânc îngropate în noroiul întunecat, toate micile pâraie aşteaptă mareea.
- "Aş bea o cupă de bunăvoinţă", fredonează el cu vocea-i dulce de tenor, iar apoi izbucneşte în râs şi cineva îi răspunde tot cu un hohot.

Îşi desface nasturii de la haină şi o ţine deschisă, însă nu e suficient: vrea să simtă bătaia aspră a vântului răcorindu-i pielea fierbinte. Se apropie de apă şi scoate limba, ca pentru a gusta aerul sălciu. "Da... Ia să fac o baie", îşi spune iarăşi, aruncând haina pe pământul mlăştinos.

În definitiv, n-ar fi prima oară, o mai făcuse şi când era copil, şi nu singur: curajoasa nebunie a unei băi în miez de noapte, atunci când vechiul an scoate ultimul suspin în braţele anului nou. Apa e joasă, vântul s-a mai potolit, iar Blackwater-ul nu-l înspăimântă: dacă i-ar da cineva un pahar, el s-ar pune pe treabă şi ar fi în stare să-l bea până la fund, sărat cum e, cu scoici şi stridii cu tot.

Însă ceva se schimbă la maree sau poate că se schimbă vântul: suprafaţa estuarului tresaltă, pare că pulsează şi zvâcneşte (bărbatul face un pas în faţă), apoi rămâne netedă şi nemişcată; câteva clipe mai târziu, apare iarăşi o zvâcnire, ca şi cum apa ar fi tresărit sub o atingere. Se apropie şi mai mult, încă nu-i e frică; pescăruşii se ridică unul câte unul, iar cel din urmă scoate un ţipăt de groază.

Iarna îl loveşte dur în ceafă. Simte cum frigul îi pătrunde prin cămaşă, până la os. Veselia venită odată cu băutura a dispărut, iar el rămâne nesigur în întuneric. Îşi caută paltonul, dar luna se ascunde în nori şi el este orb. Respiră greu, aerul pare înţesat cu mici ace de gămălie. Aluviunile de la picioarele lui tresaltă, dintr-odată, îmbibate cu apă, ca şi cum ceva din larg ar fi împins apa spre mal. "Nu-i nimic acolo, nu-i nimic", îşi spune el, încercând să-şi insufle curaj, dar se întâmplă din nou: un straniu moment de nemişcare, în care are impresia că se uită la o fotografie, urmat de o mişcare nestăpânită, inegală, ce nu poate fi provocată doar de influenţa lunii asupra mareei. I se pare că vede - de fapt, e sigur că vede - mişcarea lentă a unei siluete uriaşe, o siluetă gârbovită, acoperită cu solzi aspri care se suprapun; apoi dispare.

În întunericul ce-l înconjoară, i se face teamă. E ceva acolo, o simte, e ceva ce aşteaptă - implacabil, monstruos, născut în apă. Stă cu ochii pe el. A dormit până acum în penumbră şi s-a trezit, în sfârşit. Îşi imaginează fiinţa aceea luând valurile în piept, adulmecând cu lăcomie aerul. E cuprins de groază - inima îi stă în loc -, simte că într-o clipă a fost pus sub acuzare, condamnat şi i-a fost pronunţată sentinţa: ah, ce păcătos fusese! Ce sâmbure negru se afla în miezul fiinţei lui! Se simte pustiit, golit de orice urmă de bunătate - nu poate aduce niciun argument în apărarea sa. Se uită iar pe întinderea Blackwater-ului şi vede iar ceva ce tulbură suprafaţa şi apoi dispare - da, s-a aflat acolo în tot timpul acesta, aşteptând, iar acum, în sfârşit, i-a dat de urmă. Simte o linişte stranie: până la urmă, trebuie să se facă dreptate, iar el pledează cu bucurie "vinovat". Se bucură doar de remuşcări, nu de răscumpărarea păcatelor, şi asta şi merită.

Însă vântul a început să bată sus, în văzduh, trăgând norii ce acopereau luna, iar aceasta îşi arată chipul. Lumina e slabă, nu încape îndoială, dar îl reconfortează - şi iată-i şi haina, la niciun yard^[I] distanţă, murdară de noroi pe mâneci. Pescăruşii se întorc pe suprafaţa apei, iar tânărul se simte de-a dreptul absurd. De pe cărarea de deasupra răsună hohote de râs: o fată şi iubitul ei, îmbrăcaţi festiv. Bărbatul flutură mâna spre ei şi strigă:
- Sunt aici! Sunt aici!
"Şi chiar sunt aici", îşi spune el. Aici, în mlaştina de pe malul râului, pe care o cunoaşte mai bine decât îşi ştie propria casă, cu mareea ce se schimbă încet şi neavând de ce să se teamă. "Ceva monstruos!" se gândeşte el, râzând de el însuşi, luându-se peste picior: ca şi cum ar fi existat în apele acelea altceva decât hering şi de macrou!

Nu era nimic de temut în Blackwater, dar nici nu avea de ce să se căiască: avusese doar un moment de confuzie în întunericul de nepătruns şi băuse prea mult. Apa îi iese în întâmpinare, fiindu-i din nou vechiul companion; ca pentru a-şi dovedi că nu e nici un pericol, bărbatul se apropie, îşi udă bocancii, întinde braţele:
- Iată-mă! strigă el şi toţi pescăruşii îi răspund.
"Doar o baie scurtă", îşi spune, "de dragul vremurilor de altădată^[II]", şi râzând îşi scoate cămaşa.

Limba pendulei marchează trecerea de la un an la altul, iar deasupra adâncurilor domneşte întunericul.

Veşti stranii din Essex
Ianuarie
1

Era ora unu, într-o zi mohorâtă, iar la Observatorul din Greenwich căzuse bila ce marchează trecerea timpului. Pe primul meridian se aşternuse un strat de polei, iar pe funiile de ancorare ale barjelor late de pe Tamisa cea aglomerată era gheaţă. Căpitanii notau ora şi nivelul mareei, ca apoi să-şi aşeze velele cărămizii pe direcţia vântului dinspre nord-est. Un transport de fier se îndrepta spre topitoria de la Whitechapel, unde clopotele băteau de parcă s-ar fi sfârşit timpul. Tot timpul era moneda cu care plăteau cei izolaţi în spatele zidurilor închisorii Newgate; timpul era irosit de filosofi în cafenele şi pe Strand; era pierdut de cei care îşi doreau ca trecutul să devină prezent şi era urât de cei care îşi doreau ca prezentul să devină trecut cât mai repede. Clopotele de la St. Clement's băteau a portocale şi lămâi^[III], iar clopotul discordiei^[IV] de la Westminster bătea mut.

La Royal Exchange timpul însemna bani, bărbaţii îşi petreceau acolo după-amiaza, temperându-şi speranţele de a face marea cu sarea, iar în birourile Holborn Bars rotiţele zimţate, cu dinţii lungi, ale unui ceas-etalon au provocat o suprasarcină electrică ce au făcut să pornească zecile de ceasuri-satelit, ce au început să sune. Toţi funcţionarii şi-au ridicat privirile din catastifele lor, au oftat şi apoi s-au întors la muncă. La Charing Cross Road, timpul îşi dădea la schimb caleaşca pe autobuze şi taxiuri ce înaintau ca o flotă grăbită, iar în saloanele de spital de la Barts şi de la Royal Borough durerea transforma minutele în ore. În capela Wesley se cânta Nisipul timpului se scurge, oamenii chiar sperând să se scurgă mai repede, iar ceva mai departe, gheaţa se topea pe mormintele din Bunhill Fields.

În Lincoln's Inn şi Middle Temple avocaţii îşi priveau calendarele şi vedeau cum expiră termenele de depunere; în încăperile din Camden şi din Woolwich timpul era crud cu iubiţii care se întrebau cum se făcuse atât de târziu aşa de repede, iar la momentul respectiv avea să fie blând cu suferinţele lor. Pe toată întinderea oraşului, în casele elegante şi în blocurile de locuinţe sociale, în înalta societate şi în cercurile îndoielnice ale ei, ca şi în clasa de mijloc, timpul trecea şi era irosit, era lungit până la epuizare şi pierdut cu dorinţe. Iar în tot răstimpul acesta, din cer cădea o ploaie rece ca gheaţa.

La Euston Square şi la Paddington, staţiile de metrou îşi primeau pasagerii, care năvăleau înăuntru asemenea unei materii prime ce cobora spre a fi măcinată, procesată şi turnată în şabloane. Într-un vagon de metrou ce mergea spre vest, sub lumina intermitentă se vedea un The Times care nu aducea nicio veste bună, iar pe culoar s-au vărsat fructe stricate dintr-o pungă. Din paltoane ieşea un iz de ploaie şi, printre pasageri, ascuns în spatele gulerului ridicat, doctorul Luke Garrett recita părţile inimii umane.
- Ventriculul stâng, ventriculul drept, vena cavă superioară, spunea el, numărându-le pe degete şi sperând că litania aceea avea să potolească bătăile neliniştite ale propriei inimi.

Bărbatul de lângă el l-a privit năuc şi, ridicând din umeri, s-a întors cu spatele.
- Atriul stâng, atriul drept, a continuat Garrett în şoaptă.

Era obişnuit să fie privit cu atenţie şi cu mirare de către străini, dar nu vedea de ce s-ar fi dat peste cap să le intre în graţii. I se spunea Drăcuşorul, pentru că rareori ajungea mai sus de umerii celorlalţi bărbaţi şi avea un mers săltat, care dădea senzaţia că ar fi putut să sară oricând, brusc, pe un pervaz. Se vedea clar, chiar şi prin haina groasă de iarnă, un soi de agitaţie nestăpânită ce-i făcea mâinile şi picioarele să tresalte, iar sprâncenele îi erau încruntate, ca şi cum de-abia ar fi putut stăpâni întinderea şi ferocitatea propriului intelect. Avea un breton lung, negru, ce semăna cu marginea aripii unui corb; sub acesta, ochii îi erau întunecaţi. Avea 32 de ani şi era un chirurg mânat de o minte înfometată şi revoltată.

Luminile s-au întrerupt şi apoi s-au reaprins, iar Garrett se apropia de destinaţie. Avea mai puţin de o oră la dispoziţie ca să ajungă la înmormântarea unui pacient. Nu exista în lumea întreagă un om care să fi purtat haine de doliu cu inima mai uşoară. Michael Seaborne murise în urmă cu şase zile, răpus de un cancer la esofag, şi suportase durerile epuizante ale bolii şi atenţia doctorului cu aceeaşi doză de dezinteres. Acum, gândurile lui Garrett nu se îndreptau spre mort, ci mai curând spre văduva lui, care (s-a gândit doctorul zâmbind) în clipa aceea îşi peria, poate, părul dezordonat sau descoperea că rochia neagră cea bună avea un nasture lipsă.

Suferinţa prin care trecea Cora Seaborne era una dintre cele mai ciudate dureri cărora le fusese martor vreodată - pe de altă parte, îşi dăduse seama încă de la prima vizită în Foulis Street că era ceva în neregulă. Atmosfera care domnea în încăperile acelea cu tavanul înalt era una de angoasă de mult instalată, ce nu părea să aibă nimic de-a face cu boala. La vremea aceea, pacientul se simţea încă destul de bine, cu toate că începuse să poarte o cravată ce-i servea şi drept bandaj. Acea cravată era întotdeauna din mătase, întotdeauna deschisă la culoare şi adesea un pic pătată. Fiind vorba despre un bărbat atât de îngrijit şi de cusurgiu, era imposibil să-ţi imaginezi că nu observa, iar Luke îl bănuia că voia să-şi facă musafirii să se simtă prost. Seaborne reuşea să pară înalt pentru că era teribil de slab şi vorbea atât de încet, încât trebuia să te apropii mult de el ca să-l auzi. Avea o voce uşor şuierată. Era politicos, iar pielea de sub unghii îi era albastră. Suportase cu mult calm prima consultaţie şi refuzase să fie supus vreunei operaţii.
- Am de gând să plec de pe lumea aceasta aşa cum am venit, îi spusese el, bătând uşor cu mâna pe cravata din mătase. Fără cicatrici.
- Dar nu e nevoie să înduraţi atâta durere! îi spusese Luke, oferindu-i o consolare nesolicitată.
- Să îndur! exclamase Seaborne, în mod evident amuzat de idee. Sunt sigur că va fi o experienţă din care voi avea de învăţat.

Apoi adăugase, ca şi cum un gând l-ar fi urmat în mod logic pe celălalt:
- Spuneţi-mi, aţi cunoscut-o pe soţia mea?

Garrett îşi amintea adeseori prima întâlnire cu Cora Seaborne, deşi adevărul era că amintirea aceea nu era de încredere, fiind transformată de toate întâmplările ce avuseseră loc între timp. Apăruse chiar în momentul acela, ca şi cum prezenţa i-ar fi fost invocată, şi se oprise în prag, privindu-şi de acolo musafirul. Apoi traversase încăperea, se aplecase să-şi sărute soţul pe frunte şi, stând în spatele fotoliului acestuia, întinsese mâna spre doctor.
- Am înţeles de la Charles Ambrose că nu există doctor mai bun. Mi-a dat să citesc articolul dumneavoastră despre viaţa lui Ignaz Semmelweis - dacă mânuiţi bisturiul cu la fel de mult pricepere cum scrieţi, vom trăi cu toţii la nesfârşit.

Complimentul ei uşor ironic se dovedise irezistibil, iar Garrett nu se putuse abţine să nu râdă, făcând şi o plecăciune. Femeia avea o voce adâncă, dar nu chiar molcomă, iar doctorul a crezut la început că avea accentul nomad al oamenilor care nu au locuit niciodată prea mult timp într-o singură ţară, însă nu era vorba despre asta. Avea doar un mic defect de vorbire, pe care îl ascundea zăbovind mai mult asupra unor anumite consoane. Era îmbrăcată în cenuşiu, haine cu o croială simplă, dar materialul fustei strălucea ca un gât de porumbel. Era înaltă, însă fără a fi şi slabă; ochii îi erau şi ei cenuşii.

În lunile care urmaseră, Garrett începuse să înţeleagă câte puţin neliniştea ce plutea în aerul din Foulis Street, alături de mirosul lemnului de santal şi cel de iod. Michael Seaborne, chiar şi chinuit de cele mai înfiorătoare dureri, exercita o influenţă malignă ce nu avea însă nimic de-a face cu obişnuita putere pe care invalizii o au asupra celor din jur. Soţia lui era atât de pregătită cu comprese răcoroase şi cu vin bun, atât de dispusă să înveţe cum alunecă un ac în venă, încât părea că învăţase pe dinafară, până la ultima virgulă, un manual despre îndatoririle soţiilor credincioase faţă de bărbaţii lor. Însă Garrett nu văzuse niciodată între Cora şi soţul ei ceva ce să fi semănat măcar cu un gest afectuos. Câteodată o bănuia chiar c-ar fi dorit ca plăpânda flacără a vieţii soţului ei să se stingă mai repede - se temea uneori c-o să-l tragă la o parte în timp ce el pregătea o seringă şi să-i spună "Daţi-i mai mult - daţi-i un pic mai mult". Dacă se apleca să sărute fruntea sfântului istovit, pe pernă, o făcea cu mare grijă, ca şi cum s-ar fi temut ca el să nu se ridice şi s-o ciupească de nas, cu un gest dispreţuitor. Angajau asistente care să-i dreneze şi să-i panseze rănile, care să aibă grijă ca aşternuturile să fie mereu curate, însă rareori rămâneau o săptămână întreagă. Ultima dintre ele (o fetişcană tare credincioasă, din Belgia), trecând pe lângă Luke pe coridor, şoptise "Il est comme un diable!"^[V] şi îi arătase încheietura, cu toate că nu se vedea nimic pe ea. Doar câinele, care nu avea nume - loial, păduchios, întotdeauna aproape de patul bolnavului -, nu se temea de stăpân sau, cel puţin, se obişnuise cu el.

În timp, Luke Garrett ajunsese să-i cunoască pe Francis, fiul taciturn, cu părul negru, al familiei Seaborne, şi pe Martha, dădaca băiatului, care avea obiceiul s-o ţină pe Cora pe după mijloc, un gest posesiv care doctorului îi displăcea. O evaluare superficială a stării pacientului era rapid bifată (în fond, ce se mai putea face?), iar Luke era chemat în altă încăpere, să studieze un dinte fosilizat pe care îl primise Cora prin poştă sau pentru a fi interogat pe larg în legătură cu ambiţiile sale de a avansa tehnica folosită în chirurgia cardiacă. A încercat s-o hipnotizeze, explicându-i că pe vremuri hipnoza fusese folosită în timpul războiului pentru a uşura amputarea braţelor. Jucau şah, iar meciurile se încheiau de obicei când Cora constata, mâhnită, că oponentul ei o ataca pe toate fronturile. Luke şi-a pus singur diagnosticul: era îndrăgostit şi nu avea de gând să caute leacul.

Era în permanenţă conştient de faptul că în Cora exista un soi de energie adunată în timp, ce aştepta să fie eliberată. Avea impresia că atunci când Michael Seaborne îşi va găsi sfârşitul, cizmele Corei aveau să scoată scântei pe asfalt. Iar sfârşitul bărbatului venise şi Luke fusese de faţă când îşi dăduse ultima suflare, chinuită, zgomotoasă, ca şi cum, în acea ultimă clipă, pacientul lăsase la o parte ars moriendi^[VI], dorindu-şi doar să mai trăiască un moment. Însă Cora rămăsese neschimbată, nu fusese nici sfâşiată de durere şi nici uşurată: avusese vocea sugrumată la un moment dat, când îi spusese că şi câinele murise, însă doctorul nu-şi putuse da seama dacă îi venea să plângă sau să râdă. Odată ce semnase certificatul de deces şi rămăşiţele lui Michael Seaborne se odihneau în altă parte, nu mai exista niciun motiv întemeiat ca Garrett să vină în Foulis Street. Însă în fiecare dimineaţă se trezea cu acest unic scop în gând, iar când ajungea la porţile de oţel îşi dădea seama că era aşteptat.

Metroul a ajuns la Digul Tamisei şi doctorul a pornit de-a lungul platformei, purtat de mulţime. S-a simţit în clipa aceea copleşit de un soi de suferinţă, însă nu era nici pentru Michael Seaborne, nici pentru văduva lui: ce-l tulbura cel mai tare era gândul că aceasta putea fi ultima sa întâlnire cu Cora, că avea s-o vadă pentru ultima oară, privind-o peste umăr, cu clopotele cimitirului pe fundal.
- Chiar şi aşa, a rostit el cu voce tare. Trebuie să fiu acolo, fie şi numai ca să mă asigur că e bine închis coşciugul.

Dincolo de turnichetele metroului, gheaţa se topea pe trotuar, iar soarele alburiu pornea spre apus.

*

Îmbrăcată aşa cum o cerea ocazia, Cora Seaborne stătea în faţa oglinzii. Perlele, ca nişte picături, atârnau la capătul firicelelor de aur din urechi. O usturau lobii urechilor, fiindcă fusese nevoită să-şi refacă găurile.
- Cât despre lacrimi, ar trebui ca astea să fie de-ajuns.

Avea faţa pudrată ca să pară palidă. Nu-i stătea deloc bine cu pălăria neagră, dar avea şi voal, şi un pămătuf din pene negre, aşa încât părea să exprime o cantitate respectabilă de durere. Nasturii de la mâneci, îmbrăcaţi în stofă, nu se închideau bine, iar între tivul mânecilor şi marginea mănuşilor se zărea o fâşiuţă de piele albă. Gulerul rochiei cobora un pic mai jos decât i-ar fi plăcut ei, lăsându-i la vedere clavicula, pe care se întindea o cicatrice de lungimea degetului mare. Se potrivea perfect cu frunzele sidefii ale sfeşnicelor din argint ce se aflau de o parte şi de alta a oglinzii; soţul ei îi înfipsese unul dintre ele în carne, ca şi cum şi-ar fi înfipt pecetea într-un vas cu ceară caldă. Cora se gândise să o acopere cu machiaj, însă, în cele din urmă, se ataşase de cicatricea aceea şi ştia că în anumite cercuri era chiar invidiată, oamenii credeau că avusese acolo un tatuaj.

S-a întors cu faţa spre încăpere, privind în jur. Orice musafir s-ar fi oprit nedumerit în uşă, văzând pe o parte patul înalt şi moale, draperiile din damasc ale unei femei înstărite, iar pe partea cealaltă instrumentele unui cercetător. Colţul cel mai îndepărtat al încăperii era tapetat cu afişe botanice şi cu hărţi rupte din atlase, cu foi de hârtie pe care erau citate, scrise cu scrisul ei mare, numai majuscule (NU VISA NICIODATĂ CU MÂNA PE CÂRMĂ! NU TE ÎNTOARCE NICIODATĂ CU SPATELE SPRE BUSOLĂ!), pe poliţa de deasupra căminului vreo zece amoniţi erau aranjaţi în funcţie de dimensiune. Deasupra lor, într-o ramă aurită, Mary Anning şi câinele ei priveau un fragment din piatra de la Lyme Regis. Erau toate ale ei acum - covorul, scaunele, paharul din cristal care încă mirosea a vin? Aşa credea. Iar la gândul acela simţea un soi de despovărare miraculoasă, ca şi cum ar fi fost eliberată de sub legile lui Newton şi ar fi putut porni, plutind, spre tavan. Senzaţia era sufocată de cerinţele stricte ale decenţei, însă Cora îi putea spune pe nume: nu era neapărat fericire, nici măcar mulţumire, ci uşurare. Era şi suferinţă la mijloc, nu încăpea îndoială, şi ea era recunoscătoare pentru asta, căci oricât de mult l-ar fi dispreţuit spre final, el contribuise, cel puţin în parte, la formarea ei - şi la ce bun să se dispreţuiască singură?
- Oh, el m-a creat, da, a rostit ea cu voce tare, în timp ce amintirile au început să i se perinde prin faţa ochilor, asemenea fumului unei lumânări stinse.

Avea şaptesprezece ani şi locuia cu tatăl ei într-o casă un pic mai sus de centru. Mama ei murise de mult, însă nu înainte de a se asigura că fiica ei nu era condamnată să se limiteze la broderii de mână şi la limba franceză. Tatăl ei - neştiind ce să facă exact cu modesta-i avere, apreciat doar în mod ironic de chiriaşii săi - ieşise într-o zi cu treabă, iar la întoarcere sosise însoţit de Michael Seaborne. I-o prezentase cu mare mândrie pe fiica lui - Cora era desculţă şi tocmai făcea o lecţie de latină -, iar musafirul îi luase mâna, admirându-i-o şi dojenind-o că avea o unghie ruptă. Se întorsese o dată şi încă o dată, până ce ajunsese să fie aşteptat în casa lor. Îi adusese în dar cărţi subţirele şi tot felul de obiecte mici şi grele, cu totul inutile. O tachina adesea, punându-şi degetul în palma ei şi mângâind-o până ce pielea începea s-o doară, până ce toată fiinţa ei se concentra asupra acelui punct pe care îl atingea el. Când el era lângă ea, bazinele din Hampstead, graurii ce zburau la apus, urmele lăsate de copitele oilor în noroiul moale - toate păreau insipide, neimportante. Începuse să-i fie ruşine de ele - de hainele ei largi şi neîngrijite, de părul neîmpletit.

Într-o bună zi, el îi spusese: "În Japonia, o vază spartă este lipită cu picături de aur topit. Cât de miraculos ar fi: să te distrug şi apoi să te lipesc la loc cu aur!" Însă ea avea atunci şaptesprezece ani şi tinereţea îi era ca o armură, nici nu simţise tăişul pătrunzând. Izbucnise în râs, la fel şi el. În ziua în care a împlinit nouăsprezece ani, a dat la schimb cântecul păsărilor pe evantaie din pene, greierii din iarba înaltă pe o haină împodobită cu aripi de cărăbuş. Era încorsetată cu oase de balenă, străpunsă cu fildeş, trasă de păr de carapacea unei broaşte ţestoase. Vorba îi devenise mai languroasă, pentru a-i ascunde micile poticniri. Nu mai mergea nicăieri pe jos. El îi dăruise un inel de aur care îi era mic... Un an mai târziu îi dăruise altul - unul şi mai mic.

Văduva s-a trezit din reverie când a auzit paşi deasupra: paşi înceţi, măsuraţi cu precizia ticăitului unui ceas.
- Francis, a rostit ea.

A rămas în aşteptare, tăcută.

*

Cu un an înainte ca tatăl lui să moară şi la vreo şase luni după ce boala îşi făcuse simţită prezenţa pentru prima dată, la micul-dejun (simţise în gât o gâlmă ce nu-l lăsa să înghită), Francis Seaborne a fost mutat într-o încăpere aflată la al patrulea etaj al casei, în capătul cel mai îndepărtat al culoarului.

Tatăl lui nu ar fi fost deloc interesat de asemenea schimbări de ordin casnic, nici dacă n-ar fi fost ocupat la vremea aceea: ajuta Parlamentul cu o lege privitoare la locuinţele sociale. Decizia fusese luată în totalitate de mama lui şi de Martha, care fusese angajată ca dădacă atunci când el era bebeluş şi care, după cum spunea chiar ea, nu mai reuşise să plece. Erau de părere că ar fi mai bine ca Francis să fie ţinut la o oarecare distanţă, întrucât era foarte agitat noaptea şi apărea deseori la uşa lor, de câteva ori chiar la fereastră. Nu cerea niciodată nimic, nici măcar un pahar cu apă sau o îmbrăţişare, cum ar fi făcut alt copil. Pur şi simplu stătea în pragul uşii, ţinând în mână unul dintre numeroasele lui talismane, până când una dintre ele, cuprinsă de nelinişte, avea să ridice capul de pe pernă şi să-l vadă.

Imediat după ce a fost mutat în ceea ce Cora numea Camera de Sus, băiatul şi-a pierdut orice urmă de interes pentru aceste deplasări nocturne, mulţumindu-se doar să strângă (nimeni n-ar fi folosit vreodată cuvintele "să fure") orice îi atrăgea privirea. Aceste obiecte erau etalate în baza unor şabloane complicate şi surprinzătoare, care se schimbau la fiecare vizită a Corei; aveau o frumuseţe şi un farmec straniu, pe care Cora chiar le-ar fi admirat dacă ar fi fost opera fiului altcuiva.

Întrucât era vineri şi ziua înmormântării tatălui său, băiatul se îmbrăcase singur. La unsprezece ani, ştia foarte bine cum să-şi pună o cămaşă, precum şi cum se ortografiau elementele ce o compuneau ("Este NECESAR ca o cămaşă să aibă un Guler, dar două Mâneci"). Moartea tatălui său îl lovise ca o calamitate, însă nu era mai gravă decât faptul că-şi pierduse cu o zi înainte una dintre comorile sale (o pană de porumbel cât se poate de obişnuită, însă care putea fi îndoită până ce forma un cerc complet, fără a se rupe). Când a primit vestea cea rea - observând că mama lui nu plângea, ci era nemişcată şi, cumva, înflăcărată, ca şi cum tocmai ar fi lovit-o un fulger - primul lui gând a fost: "Nu înţeleg de ce mi se întâmplă mie lucrurile astea". Însă pana dispăruse; tatăl lui murise; iar acum părea că avea să fie nevoit să meargă la înmormântare. Ideea asta nu-i displăcea, de fapt. A răspuns, conştient că se arăta destul de binevoitor, având în vedere situaţia:
- O schimbare e la fel de bună ca un răgaz de odihnă.

În zilele imediat următoare morţii lui Michael Seaborne, câinele fusese cel care suferise cel mai mult. Scâncise neîncetat la uşa camerei bolnavului şi nimeni nu reuşise să-l consoleze. Poate că o mângâiere ar fi avut mai mult succes, dar întrucât nimeni nu s-a aventurat să-şi afunde mâna în blana lui slinoasă, pregătirea trupului neînsufleţit ("Pune-i câte o monedă pe ochi, pentru luntraş", spusese Martha. "Nu cred că Sfântul Petru se va obosi cu asta...") fusese însoţită de aceleaşi schelălăieli ascuţite. Câinele murise, şi-a amintit Francis, mângâind satisfăcut un micuţ smoc de blană pe care îl adunase de pe mâneca tatălui său. Astfel, singurul suflet care îl plânsese pe mort trebuia să fie şi el acum plâns.

Nu era sigur ce presupunea ritualul de îngropăciune a morţilor, dar a considerat potrivit să meargă la cimitir cât mai pregătit cu putinţă. Haina lui avea mai multe buzunare şi fiecare dintre acestea conţinea un obiect nu neapărat sacru, dar potrivit pentru acea ocazie, după părerea băiatului. O lupă crăpată, prin care toate lucrurile din jur păreau sparte; acel smoc de blană (în care spera că se mai afla încă un purice sau o căpuşă, care să conţină, la rândul lor, o picătură de sânge); o pană de corb, cea mai bună pană din colecţia lui, pentru că avea vârful albăstrui; o bucăţică de material, pe care o rupsese din tivul fustei Marthei, după ce observase acolo o pată în forma Insulei Wight; şi o piatră cu o gaură perfect rotundă în mijloc. După ce şi-a umplut buzunarele, le-a bătut uşor şi le-a numărat, a coborât la mama lui, iar la fiecare dintre cele 36 de trepte pe care le avea de coborât, a rostit incantaţia: "Azi - aici - mâine - mort; azi - aici - mort".
- Frankie...

Cât de mic i se părea! Figura lui, care în mod straniu nu semăna cu chipul niciunuia dintre părinţi, poate cu excepţia ochilor negri ai tatălui său, era impasibilă. Se pieptănase, iar părul îi stătea ca nişte mici creste teşite pe cap: faptul că se străduise să se aranjeze o impresiona. A întins mâna spre el, însă apoi a lăsat-o să-i cadă în poală. Băiatul stătea în picioare, bătând uşor pe fiecare buzunar, pe rând. A întrebat-o:
- Unde e acum?
- O să ne aştepte la biserică.

Oare ar fi trebuit să-l ia în braţe? Adevărul e că nu prea părea să aibă nevoie de consolare.

---

[I] Yard, unitate de măsură pentru distanţă folosită în Marea Britanie şi în Statele Unite ale Americii, echivalentă cu 90 de centimetri.

[II] În engleză "Auld lang syne", expresie care constituie şi titlul unui faimos poem al autorului scoţian Robert Burns, transformat ulterior într-un cântec devenit tradiţional pentru sărbătorile de iarnă în ţările anglofone.

[III] Referire la versurile unui vechi cântecel şi joc pentru copii, în Marea Britanie: "Portocale şi lămâi,/ Bat clopotele de la St. Clement's".

[IV] Clopote aflate în vecinătatea Palatului Westminster, consacrate sub numele division bells; bat atunci când membrii Camerei Comunelor sau ai Camerei Lorzilor se află în dezacord, având la dispoziţie opt minute, din momentul în care răsună clopotele, pentru a hotărî cum vor vota în chestiunea respectivă.

[V] "Este ca un diavol!" - în lb. fr. în orig.

[VI] Arta de a muri - în lb. latină în orig.

Culorile tăcerii

Vintilă Horia
Culorile tăcerii
Editura Vremea, 2018



*****

Cuvânt înainte
Coincidentia oppositorum - Poetul Vintilă Horia şi Poezia sa -

Exilul - o paranteză cât o existenţă.
Cealaltă Românie

În toate secolele şi în orice împrejurare, exilul - în special cel politic - a constituit o "paranteză" a existenţei (dacă preluăm sintagma atât de expresivă a Monicăi Lovinescu), o realitate care a schimbat dramatic destinul unor oameni.

Cu toate acestea, personalităţi din domeniul culturii sau ştiinţei din cultura universală ori cea românească - de la Dante până la Thomas Mann ori Mircea Eliade, Vintilă Horia şi mulţi alţii - au încercat să găsească în această experienţă dureroasă o cale de depăşire şi să trăiască în noile spaţii sub semnul verbului "a face" mai mult decât sub cel al lui "a fi". România a cunoscut fenomenul exilului politic mai cu deosebire după instalarea puterii sovietice. Expatrierea scriitorilor este un act voit. Au ieşit, ca să poată continua să fie scriitori. Ţara lor a fost cotropită, străinul o stăpâneşte, scria profesorul N.I. Herescu în Revista scriitorilor români. (nr. 1/1962).

Cei care se aflau în Occident în anii '40 sau cei care au reuşit să evadeze după aceea au căutat desigur căi de supravieţuire, dar s-au străduit mai ales să-şi reia activitatea din ţară şi să o ducă mai departe. În acest fel, intelectualii români care au trăit în ţările libere de comunism au fost şi cei care au realizat o continuitate în plan cultural autentic, reînnodând în alt teritoriu firele înfloritoarei perioade interbelice de acasă. "Exilul românesc este format mai ales din intelectuali. La noi, mai ales intelectualii au fost persecutaţi, au fost îngrădiţi în ţelurile lor şi atunci exilul românesc numără mai mulţi intelectuali. Ori aceşti intelectuali au punctat întreg globul, ei se găsesc peste tot şi, mai mult decât atâta, sunt în legătură", subliniase Pavel Chihaia în Scrieri din ţară şi din exil, vol. III, Cultura română şi cultura europeană, Bucureşti, Ed. Paideia, 2007, p. 209.

"Prăbuşirea în timp" de după 1945, invocată de Aron Cotruş în poezia sa, va fi totodată "o prăbuşire în spaţiu" pentru mulţi dintre intelectualii români forţaţi de istorie la dezrădăcinare. Consecinţele acestei dezrădăcinări - multiple. Drumul, traseul fiecăruia ar putea fi considerat drept simbolul unei întregi categorii.

Extrapolând teza lui Jung, conform căreia progresul a rupt omul de rădăcinile sale, putem spune că îndeosebi istoria a avut astfel de consecinţe. Plecarea, rătăcirile - pentru unii din ţară în ţară, în aşa-numita emigrare "în zig-zag",cum o numea odată Sanda Golopenţia - în căutarea locului ideal potrivit nevoilor şi aspiraţiilor fiecăruia, au însemnat dezrădăcinare şi re-plantare. Plecarea de după ocuparea ţării de către trupele sovietice a fost prima de o asemenea anvergură, primul exil fără cale de întoarcere.

În prefaţa la prima antologie de poezie românească publicată în exil (Buenos Aires, 1950), Vintilă Horia accentua ideea că "abia după armistiţiul din August 1944 se poate vorbi în istorie de o emigraţie românească, de un exod în masă care a dat naştere peste hotarele Ţării unui microcosm românesc, reprezentând, cu destulă fidelitate, trăsăturile caracteristice ale macrocosmosului originar. O lume românească a luat naştere în câţiva ani în afara spaţiului românesc."

În ţările de adopţie, exilaţii îşi transplantează limba, identitatea, întregul bagaj cultural şi creează o altă Românie, alcătuită generic din ziare, reviste, cărţi româneşti, din organizaţii politice şi asociaţii culturale, din încercări de înfiinţare de edituri şi biblioteci ori din cenacluri. Chiar şi extrem de bogata corespondenţă dintre intelectualii români din cele mai îndepărtate puncte de pe glob confirmă încă o dată că exilul românesc s-a constituit ca o adevărată "reţea". (Acesta era termenul prin care Eva Behring, cercetător al exilului românesc, caracteriza fenomenul) Ziarele româneşti (Lumea liberă, Meridianul românesc, Cuvântul românesc, Cuvântul liber ş.a.), revistele (începând cu Luceafărul, continuând cu Caete de dor, Destin, Dialog, Ethos, Fiinţa românească, Limite, Revista Scriitorilor Români ş.a.), cărţile în limba română (semnate de Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Baciu, Aron Cotruş, Alexandru Busuioceanu, Alexandru Ciorănescu, Constantin Amăriuţei, Paul Miron, Horia Stamatu etc., etc.), realizările de prim ordin în domeniul ştiinţelor ale unor Emil Palade, Ştefan Lupaşcu, Eugeniu Coşeriu, Basarab Nicolescu şi încă mulţi alţii, organizaţiile politice (Comitetul Naţional Român, Fundaţia "Iuliu Maniu" ş.a.), asociaţiile culturale ("Cercul de Studii şi Cercetări al Românilor din Germania" etc.), Biblioteca Română de la Freiburg şi nu în ultimul rând Cenaclul de la Neuilly, organizat de către L.M. Arcade-Mămăligă, dau măsura acelei Românii din exil, dau măsura continuităţii literaturii şi culturii româneşti dincolo de graniţele actuale ale ţării.

Această "lume românească" despre care vorbea Vintilă Horia a creat în exil o literatură oarecum paralelă - ne referim, desigur, la perioada exilului propriu-zis şi mai cu deosebire la perioada în care sovietizarea ţării oprise total contactul cu lumea occidentală. În prezent, acceptată doar parţial şi nu de puţine ori subapreciată, literatura exilului românesc (precum şi cea scrisă în ţările din jurul graniţelor în mare parte) nu sunt, din păcate, încă pe deplin cunoscute.

O recuperare totală ar însemna şi o dreaptă integrare, iar studierea operelor de reală valoare, din cele mai diferite perspective, ar reprezenta nu numai o compensare, dar şi o oglindă a modalităţii de conservare a identităţii în condiţii de puternic conflict politic, social şi, nu în cele din urmă, lingvistic. Cu siguranţă continuitatea/ perseverenţa scrisului în limba română a însemnat o identificare a autorilor cu ceea ce ei percepeau a fi identitate românească.

În plus, exilul cultural românesc a fost - în parte - şi o necesară verigă cu alte culturi, unii scriitori intrând - prin lucrările în alte limbi - şi în istoria literar/culturală a unor ţări din vest.

Unul dintre aceştia, a cărui operă literară scrisă în exil (în franceză, spaniolă, italiană, dar şi română), cunoscută (şi recunoscută!) mai întâi în străinătate, a fost Vintilă Horia. Romane, eseuri, studii, o istorie a literaturii universale, o carte de interviuri cu cele mai reprezentative personalităţi ale veacului XX, memorii, jurnale, antologii de poezie etc., etc. dau, fiecare în parte şi toate la un loc, măsura unui scriitor care a căutat - încă din perioada creării revistei Meşterul Manole - să situeze literatura română în context universal.

Neacceptând "ciudatul complex (românesc) de inferioritate", Vintilă Horia, conştient de valoarea sa şi a altor compatrioţi, fără complexe, înţelege şi arată că exilul le-a determinat "o legătură nestânjenită cu noi spaţii culturale în cadrul cărora creaţiile româneşti nu mai apar ca minore sau imitative". (v. revista Românul, New York, nr. 5/1951)

(fragment din Cuvântul înainte semnat de Mihaela Albu)

*

Reunind aici cele şase volume de poezii publicate de Vintilă Horia de-a lungul timpului, trei în ţară şi trei în exil, am actualizat, pentru o lectură mai accesibilă, conform normelor actuale, nu numai semnele ortografice (scrierea cu apostrof), dar şi scrierea unor cuvinte (ca de ex. prepoziţia "de la", în două cuvinte, conjugarea verbului "a chema" la prezent - cheamă în loc de chiamă din text; pronumele/ adjectivul demonstrativ acelaşi în loc de acelaş, poezie în loc de poesie; consoana sonoră z în loc de s (ca în verbul a zbura, genitivul: întoarcerii, orgii, în loc de întoarcerei, orgei ş.a., lunile anului scrise cu majusculă etc.).

Am păstrat însă, pentru autenticitate şi ritm, în poeme, forme arhaice ori populare ca subt, aevea (pentru aievea), cari (pentru care), întunerec, abea, atuncea, aripe, ceea (pentru aceea), marmoră, jeratec, nime (pentru nimeni).

Ediţia de faţă nu include la volumul A murit un sfânt poemul dramatic Torţa. Sunt însă cuprinse prefeţele semnate de autor, iar în Anexă - "Cuvântul înainte" la Antologia poeţilor români în exil. Volumul A murit un sfânt urmează ediţia publicată de Nicolae Florescu în editura "Jurnalul literar" în 2000, cu eliminarea grupajului "Traduceri" (din Rilke, Trakl, Claudel, Gabriel Mistral ş.a.), a poemului dramatic Torţa (reprodus de N. Florescu în Jurnalul literar, nr. 21-24/1999), precum şi a ciclului "Jocuri prohibite" - catrene parodice.

***
Fragment

VEDENII

Arianei

Dragoste
Arc alb şi repede uitare
Neîncetat te caut şi te las
Voi fi curând sărmanul fără glas,
Cu braţu-nţepenit în aşteptare.

Pietate
Când plânge amintirea pe umăru-nserării
Şi frunzele cad rare, ca lacrimile grele,
Tu te-nfiori de grija singurătăţii mele
Şi mâna ta desface perdelele uitării.

Prietenie
Hlamidă caldă, grijă-mpărtăşită,
Din viaţă te-am trecut în porţelan
Şi, nemişcat, am aşteptat în van
Să sângere durerea dăruită.

Reverie
Din carte urcă visul în aer ca un fum
Îl sui în ochi şi, fraged, îl rup din locul lui
Şi-l prind în ace repezi pe ceara gândului,
Ca-n insectar gândacul cu aripe de scrum.

Marea întrebare
Plutea o seară rece de toamnă peste munţi
Şi rănile din soare se închideau de frig.
- De unde vine moartea, prietene Zadig,
Cu aripi de rugină să bată lângă frunţi?

Ritm
Când cântă cucuveaua şi orele când cad,
Ca nişte clape negre pe geamurile reci,
Îmbătrâneşti cu seara, cu gândurile treci,
Cum trece căprioara prin acele de brad.

DARURI ÎN POEME

Scrisoare de dincolo

Lui Ovid Caledoniu

Prietene, când umbra serii sure
Va coborî sunând dinspre pădure
Şi când pe munţi o stea de-argint va bate
Cu deget umed în singurătate.
Aprinde amintirii o făclie
Şi-nchide geamul dela răsărit
Va fi pe sticlă chipul meu lipit
Ca o icoană galbenă şi străvezie.
Să nu te sperie ochii mei de lut,
Din albul lor tot luciul s-a pierdut -
Şi nici pe fruntea mea pământul greu
Să nu te-nşele: mortul sunt tot eu.
Voi ciocăni cu deget ud în geam
Şi ca un vânt va plânge veşnicia.
... Era o noapte clară şi iubeam
Şi eu şi tu femeia, poesia.
Ne-am îmbătat de glorie ca munţii
Şi am sorbit întreg potirul frunţii,
Ne-am risipit amarul prin poeme
Şi-am râs de tonţi, de proză şi de vreme.
Şi iată-acum privirea mea te doare,
Tu scrii cu mâna albă pe hârtie
Aceleaşi versuri de melancolie,
Aceleaşi ritmuri sincere şi clare.
În lumea mea nici nu mai pot să scriu,
Condeiul meu e-un plisc de cucuvae
Şi când îţi bate luna în odae
Eu fac lectură nopţii din sicriu.
Dar nu voi sta prea mult în sihăstrie.
Căci vom trăi curând pe-acelaşi plai
Şi sub coperta nopţilor de Mai
Vom scrie-un tom "Despre prietenie".

Strigoii
Nici noaptea nu-i uitare, draga mea?
Sub cortul ei cutremurat de vise
Vin umbre mari din porţile închise
Şi cade greu din linişti câte-o stea.
Stăm treji pe patul alb, cu ochii mari,
Ca bufniţa din turlă, ca pisica;
Cu paşi tiptili, cu glas părelnic, frica
Ne stinge viaţa ca pe-un felinar.
O rază verde tremură prin geamuri,
Apoi rânjeşte luna ca un craniu.
Şi prin pereţi aud tic-tacul straniu
Al şerpilor cu nevăzute flamuri.
Strigoii mei apar jucând în rânduri
Cu timpul peste umeri ca o mantă.
Scheletul ăsta-mi va fi fost amantă
Cu braţele de lemn, cu dinţi de scânduri...
Să nu te superi, draga mea, eu văd
Mai mult în urmă decât înainte.
Aşază-ţi leneş capul tău cuminte
Şi lasă-n umbră tristul meu prăpăd.
Chiar eu încerc să uit din când în când,
Şi-atuncea alţi strigoi ridic din mine,
Cu fiecare strofă nouă, din ruine
Cresc flori pentru-nserarea de curând.

Obsesie
Bătrânul Pan stă rezemat cu mâna
De-un fag pleşuv în care toamna cântă.
Şi-ar drege naiul, dar îl înspăimântă
Femeia despletită şi bătrână.
Oftează lung şi pleacă-n depărtare.
În urmă-i cântecul a stat deodată,
Iar de pe-o creangă tristă şi uscată
Îi zvârle toamna frunze pe cărare.
Peste-un izvor s-a aplecat să bea.
Îi tremura de sete mâna plină,
Dar din oglindă i-a rânjit haină
Bătrâna toamnă care-l aştepta.

Vasul fantomă

Lui Lulu

Vas pur, crestat în fumul îndoielii,
Pe val de Nord stăpân te-ai legănat
Şi-n ritm se clătina un spânzurat
Cu gâtul prins în pânzele vântrelii.
Pe maluri aspre, aşteptări bretone
Te-au zămislit din viaţă şi din vis
Şi te-au cântat cu sufletul deschis
Speranţe reci în burguri teutone.
Poate-ai murit în golfuri fără nume
Şi-n linişti clare mai aştepţi furtuni...
Sau mateloţi din depărtări aduni,
Să-i strângi pe bord ca să-i ascunzi de lume.
Vas blestemat să porţi singurătate,
Pe mări pustii, în nopţi cu ceaţă grea,
Aştept mereu pe ţărmuri umbra ta
Şi puntea să-mi întinzi pe săturate.
În mantie de gheaţă, la tribord
Ca o fantomă-ţi voi veghea destinul
Şi prin tăceri vom spinteca seninul
Spre ţărmul alb al mărilor din Nord.
Ca un stindard al marelui catarg,
În ştreang de ură strâns, va flutura
Trecutul meu peste prezenţa ta
Şi beţi de viaţă vom zvâcni spre larg.

Despoetizare
Prea pură toamna bate lângă stea,
Ca un ceasornic vechi întors de vreme.
Eu nu mai am cerneli pentru poeme
Şi nici uitare pentru viaţa mea.
Când cade-o frunză seara, ca o clipă,
N-am niciun vers s-o-nchid în veşnicie.
Admir şi tac - şi toamna arămie
Adie lângă frunţi ca o aripă.
Ca Meşterul Manole am rămas
Însingurat pe culmi de poezie
Şi-aştept o nouă grea melancolie
Ca să-mi redea din urmă vechiul glas.
Ce-s vinovat că glasul acesta gol
A răstignit poetu-n amintire?
O cruce-n urmă - alta-n devenire
Şi între ele gândurile stol...
De ce nu cânt iubirea ca-n trecut?
Prietenia, nopţile, tăcerea?
O strună mi-a rămas şi chem durerea
Să-i mişte-ndoliatul suflet mut.
Ironic vremea tremură-n grădină.
Cu fiecare frunză cade câte-un gând,
Şi-am auzit departe-un corb strigând
Că toamna e un verde în surdină.

Brăţări
Pe umăr, pe frunte, pe braţul tăcut,
Mă leagă de vremuri sonore inele,
Cling-clang peste lume brăţările-mi grele,
Pe trup strecurate din necunoscut.
Sunt lanţuri de aur cântările mele:
Răsună prin ele atâta trecut:
Sunt scribul şi sclavul adâncului mut,
Cling-clang peste lume brăţările-mi grele.

Somn
Vezi steaua care cade pe cer ca o năframă?
În fluturarea calmă c-o moarte care vine.
Va trece mai departe, se va opri la mine,
Sau va ucide frunze prin toamna de aramă?
În noaptea asta-naltă şi somnul e-o cădere,
Înceată ca o pânză ce fâlfâie pe gene;
În telescop cometa s-a rezemat alene
Şi astronomul doarme cu fruntea pe tăcere.

Pinii din Roma
Culorile tăcute pe pânza lor adună
Atâta veşnicie cât nu e între noi
Şi versul lor de umbre în dimineaţa brună
Ritmează paşnic lenea trecutului condei.
Pe pânză trunchiuri drepte îşi tremură-n lumină
Comoara lor de frunze, ca un buchet de-azur
Şi-ntreaga dimineaţă cântând peste grădină
Le dăruie în plete fâşii de clar-obscur.
Un pictor din paletă i-a făurit aşa
Şi nu ştiu dacă pinii aceştia din tablou
Nu sunt o altă viaţă, mai plină şi mai grea,
Şi dacă pinii Romei nu-s simplul lor ecou.

Geneza
Sonoră soră, lira mea cioplită,
Ce deget îţi va prinde poesia?
Aştept flămând din tine melodia
Ca pe-o mireasă tristă şi uimită.
Ascund în mine cheia fermecată
Pe care-o cere trupul tău de coarde,
O simt aprinsă în adânc cum arde
Şi n-o pot prinde, soră-ndurerată.
Sonoră soră, lira mea soţie,
Prevăd solemne clipele ce vin
Şi-nfiorat spre trupul tău mă-nchin,
Ca turmele însetate în pustie.

Obeliscul

(în Piazza del Popolo)

Unde-au fost plopi odată, înaltul obelisc.
În jur fântâna cade în jerbe de lumină
O cruce-a-nfipt-o Papa în ascuţitul pisc
Şi peste Roma pare un gând care se-nchină.
Pe piatra greu cioplită de vreme şi de-o mână
Hieroglife groase vorbesc şi-acum ca ieri
Şi pe deasupra apei ce gâlgâe în fântână
Necunoscute semne se urcă înspre cer.
Efortul însă pare şi astăzi pueril
În piaţa prea creştină şi rondă ca un disc.
Când bate luna-n piatra cioplită lângă Nil
Deasupra apei geme străinul obelisc.

Palinodie

Călărim năuci către zări necunoscute şi
păstrăm în cute adânci dorul întoarcerii.

I

Răsună clar amurgul prin fluiere de jad,
Însângerând pe dealuri ca un păun rănit
Şi cad perechi de umbre din turlele de brad,
Împreunând tăcerea cu noaptea ca-ntr-un schit.
Coboară întunerec cărările din pomi
Şi trupuri necurate se saltă din nimic:
Fecioare blestemate, heliofobi şi gnomi
Cu braţe răsucite şi zâmbetul pitic.

II

Cresc iele dintre sălcii şi joacă peste ape
Cu pasul fără zgomot, trezind tăceri din prund
Şi izbutind năvalnic cu braţele să sape
În întuneric falduri şi gesturi fără fund.
Le vezi, frumoasă muză, cum tremură în ceaţă
Şi bufniţa cum roade lumina-n ochii ei?
Vor dănţui nebune, cuprinse de viaţă
Ca într-un ritm al nopţii, unduitor şi greu.

III

Vor clocoti adâncuri în demonul din noi
Şi vom privi pe geamul învăluit în vis,
Ne vom trezi besmetici, sub stele de noroi
Cu ochii către dorul în suflete închis.
Mă voi desprinde-n taină din harul omenesc
Şi voi pătrunde în noapte călare pe-un harac,
Cu palme-nsângerate voi încerca să cresc
Nemuritor şi singur în trupul unui drac.

IV

Sunt eu nebunul negru cu coarnele-ndoite,
Cu părul creţ pe frunte în iedere şirete?
Ard ochii, frige părul crescut între copite
Şi mă încurc în coada plesnită de perete.
Aud un om în mine cum plânge să-i deschid
Şi luna asta albă mă doare ca o cruce...
E frig şi beznă crudă ca-ntr-un mormânt lichid
Şi noaptea, ca o lene, aşa de-ncet se duce!

V

Aştept în scorburi ude misterul dimineţii,
Pândesc ascuns de vrajă comorile luminii,
Şi mă adun cuminte în faldurile ceţii,
Să mângâi aurora când îşi înalţă crinii.

Cântec de sfârşit cartea

Celor de la "Meşterul Manole"

Uitaţi-mi prieteni şi ochii şi cântul,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Mai greu ca pământul.
Când umbrele serii pe rând vor veni
Să-mi şteargă din minte-nnoptate poeme,
Voi scrie cu pana uitării pe vreme:
- "Eu nu voi muri!"
Desprins dintr-o viaţă voi merge spre alta,
Nu văd deci prieteni de ce m-aţi jeli,
Păstraţi-mi doar chipul în marmoră gri
Cioplită cu dalta.
Căci vreau să rămână şi fruntea şi visul
Şi gura aceasta cu care-am iubit,
În marmora rece şi-n chipul cioplit
Voi şti Paradisul.
Şi-n serile-nchise în linişte brună,
Când gâlgâe vinul din cer în podgorii,
Strângeţi-mi cu grijă pierdutele glorii
În albă cunună.
Pierdeţi-mi prieteni şi urma-n cetate,
Uitaţi-mi şi mâna cu care v-am scris,
Pe genele ude coboară un vis
Din singurătate.

Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978

Dinu Ghika
Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978
Editura Vremea, 2017


*****

Prezentare

Publicarea acestui titlu reprezintă mâna sorţii. Cartea Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978, apărută recent la Editura Vremea, este de fapt un jurnal pe care Dinu Ghika l-a scris şi lăsat într-unul dintre sertarele biroului său. Soarta a vrut ca jurnalul să fie descoperit la ceva timp după dispariţia lui Dinu Ghika, tocmai de nepoţii săi, Elena şi Constantin Ghika.

Dinu Ghika este fiul generalului Alexandru Ghika, prefectul Poliţiei Capitalei din guvernul Rădescu. Memoriile sunt scrise plăcut, în ritm alert şi pe un ton foarte accesibil, în stilul pur românesc - cu mult haz de necaz. Sunt memorii despre perioada anilor '50 in România comunistă, memorii din activitatea profesională, momente din viaţa de familie, evenimente aparent nesemnificative, dar cu urmări tragice pentru rude.

Aceste pagini zugrăvesc o Românie măcinată de răsturnări sociale, de abuzuri şi prigoane, adică o Românie căzută în ghearele comunismului. Totuşi, jurnalul lui Dinu Ghika nu are "darul" de a te deprima, ci dimpotrivă, de a pune în valoare capacitatea românului de a se descurca, de a se adapta chiar şi celor mai grele condiţii de viaţă, recurgând la mici vicleşuguri care să ateste ceea ce era deja evident: superioritatea spiritului liber asupra spiritului care oprimă.

Cartea Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978 cuprinde şi o serie de ilustraţii din arhiva familiei Ghika, cu momente de viaţă şi oameni ai acelor timpuri. Este o lectură extrem de plăcută, antrenantă şi documentată, pe care Editura Vremea o propune cititorilor pasionaţi de carte bună.

*

Purtător al unui nume răsunător al istoriei ţării noastre, avocat şi economist, sportiv de elită, cultivat şi poliglot, Dinu Ghika a avut neşansa să trăiască într-o perioadă istorică în care toate aceste calităţi erau considerate mai curând obstacole în calea devenirii, dacă nu erau însoţite de aptitudinea de a-ţi trăda idealurile, principiile şi prietenii.

Memoriile lui explică limpede cum funcţiona maşinăria comunistă de zdrobit vieţi şi suflete. Chiar dacă nu a avut parte personal de închisoare şi tortură (de care fratele lui Alexandru nu a fost ferit), Dinu Ghika a fost nevoit să lupte fără odihnă cu opresivele şi meschinele obstacole hărăzite de regim cetăţeanului român care, pe criteriul omnipotent al "originii", era aruncat automat în tagma "duşmanilor poporului". Sagace şi hotărât să nu se lase învins, Dinu Ghika câştigă în cele din urmă libertatea pentru el şi familia lui. Un bun de preţ - pentru care a plătit preţul.

****

Vânătoarea de vrăjitoare şi alte sporturi

Fără să fiu pe deplin conştient de asta, aveam chiar în Club doi duşmani de moarte. Erau fraţii gemeni Gheorghe şi Marin Viziru, ofiţeri politici cu grad de locotenent-major - grad intermediar între locotenent şi căpitan, copiat după armata rusească - şi primii în clasamentul jucătorilor de tenis ai ţării. Ticăloşi nemaipomeniţi, cu figuri de bandiţi, rezultat al unei eredităţi marcate de sifilis, cu capete mari cocoţate deasupra unui trup cu membre care păreau prea slăbănoage ca să le ţină, unul chior, celălalt şaşiu, erau totuşi vârful tenisului românesc în anii cincizeci. De condiţie infinit modestă, debutaseră de la vârste fragede ca băieţi de mingi pe terenurile Tennis Club-ului >Român, unde, înainte de război, juca toată buna societate bucureşteană. Părinţii mei făceau parte din această bună societate, dar, nejucând tenis, nu frecventau terenurile. Însă mergeau acolo alţi purtători ai numelui, rude mai mult sau mai puţin apropiate. Una dintre primele echipe de rugby a fost în România echipa Tennis Club-ului, făcând parte din această grupare sportivă. Terenurile ei de antrenament erau vecine cu cele de tenis şi acolo am început să joc. Doi dintre verii mei jucau deja acolo, astfel că, împreună cu fratele meu şi cu mine, eram la un moment dat patru cu acelaşi nume care jucam în echipa Tennis Club. Păstrez încă o tăietură dintr-un ziar în care se evocă acest lucru.

Totuşi nu avusesem niciodată ocazia să fac cunoştinţă cu fraţii Viziru. Ca toată lumea, am aflat de existenţa lor când a început să se vorbească despre ei ca despre nişte jucători buni. Deci, când ne-am întâlnit la Club, nu ne cunoşteam. De altfel, secţia de rugby aproape că nu avea contingenţe cu ei, pe deoparte datorită organizării existente, pe de alta fiindcă ei nu petreceau mult timp în localurile clubului. E mai probabil că lor nu le-a scăpat prezenţa mea. Numele meu le trezea probabil amintiri în care se amestecau resentimente şi frustrări din epoca în care încă nu erau decât nişte simpli adunători de mingi. Niciodată nu a fost între noi vreo confruntare directă. Totuşi, am aflat mai târziu şi mi s-a repetat de multe ori că s-au ostenit din răsputeri să mă discrediteze, încercând să mă facă să trec drept un "duşman al poporului" care s-a infiltrat pe furiş în club. Făceau tot ce puteau ca să fiu dat afară.

Probabil că am reuşit să rezist mai mult de un an numai prin excelenta imagine în plan sportiv şi în cel al respectului disciplinei militare, pe care am reuşit să o impun superiorilor. Lucrurile au început să se strice mai serios la sfârşitul primăverii anului 1950, când o adevărată vânătoare de vrăjitoare s-a dezlănţuit în Club, debutând prin darea afară a doi dintre cei mai buni jucători de handbal, care, ca majoritatea membrilor echipei Armatei, făceau parte din minoritatea germană din Transilvania, unde acest sport era foarte răspândit. Plecarea lor s-a făcut fără mare publicitate şi fără să se aducă vreo justificare a faptelor care le erau imputate. Cum vorbeam nemţeşte aproape tot atât de bine ca româneşte, aveam relaţii privilegiate cu colegii de la secţia de handbal. Am aflat de la ei că motivul era că fuseseră membri ai organizaţiei tineretului hitlerist, aceste organizaţii existând în comunităţile germane în vremea în care ţara noastră depindea politic de Germania.

Regimurile totalitare, între care se află şi cel comunist, au toate aceeaşi ca-racteristică: linia urmată în plan ideologic nu e dreaptă şi rigidă, ci oscilantă şi cu sinuozităţi. Perioade dure de sectarism dogmatic sunt urmate de altele în care se manifestă o relaxare, uneori chiar o întoarcere înapoi. E sigur totuşi că regimul şi conducătorii săi nu se pot menţine decât promo-vând linia dură, orice relaxare putând fi interpretată ca o probă de slăbiciune. Deci trebuie ca periodic să dea expresie forţei şi represiunii. Chiar dacă represiunea naşte abuzuri, ea constituie un factor de intimidare care menţine indivizii în stare de frică, împiedicându-i să gândească şi să aibă alte iniţiative decât cele impuse de putere.

Condiţia celor doi camarazi era cu siguranţă aceeaşi în momentul intrării în Club şi în cel al dării afară din cauza antecedentelor lor. Dar ceea ce fusese acceptat cu un an înainte sub motivul că erau sportivi de înalt nivel de la care Clubul avea să obţină beneficii, nu se mai accepta acum, când acelaşi Club trebuia să se "însănătoşească" pe plan uman, înlăturând tot ceea ce putea constitui un ferment de putreziciune fascistă, mai ales când acesta ataca o celulă atât de importantă ca aceea a unei grupări aparţinând de Direcţia Politică a Armatei. Folosesc intenţionat jargonul timpului ca să subliniez situaţiile şi faptele.

În paralel, pentru a se vedea că această mişcare de epurare nu era specifică doar Clubului nostru, ci că era o acţiune ideologică de ansamblu, doi dintre cei mai buni prieteni, Cristu Cantuniar şi Vladimir Gheaţă, cu care jucasem în aceeaşi echipă înaintea stagiului militar, au avut necazuri identice. Cu deosebirea că ei fuseseră recrutaţi de echipa Dinamo, a Ministerului de Interne. De unde s-au văzut într-o bună zi daţi pe uşă afară fără menajamente. Clubul Armatei ar fi putut fi tentat să îşi întărească efectivele cu doi jucători excelenţi şi eu însumi am insistat cu naivitate să fie luaţi la noi. Evident că era nebunie curată să-ţi închipui un singur moment că nişte jucători excluşi pe motive politice din Clubul Ministerului de Interne ar fi putut fi preluaţi de Clubul Ministerului Apărării. Încă nici nu-mi trecea prin cap că în puţină vreme voi avea aceeaşi soartă. Bomba a explodat curând.

*

La fel ca mine şi ca Sandu Calligari, fusese recrutat un alt prieten al nostru, Vladimir (Bob) Nasta. Nu făcusem niciodată parte din aceeaşi echipă, dar eram foarte buni prieteni. În plus, era un excelent jucător. Tatăl lui, Liviu Nasta, era un jurnalist de mare talent, cunoscut în special ca un adversar feroce al apropierii de Germania nazistă, lucru care la un moment dat îi pricinuise enorm de multe necazuri, şi ca un partizan dintotdeauna al unei politici care să ducă România în tabăra aliaţilor.

Odată cu încheierea războiului şi cu instaurarea unei noi ordini - din păcate pentru prea puţină vreme - Liviu Nasta înfiinţase un cotidian, Jurnalul de dimineaţă, care exprima pe deplin opiniile şi angajamentele sale politice, cele ale unui om profund ataşat valorilor democraţiei. Foarte rapid, aceste opinii l-au făcut să treacă în tabăra opusă unui regim totalitar şi terorist. Pentru el, inevitabilul s-a produs din nou. Jurnalul i-a fost interzis şi el a fost arestat. La acea vreme, era în decursul instruirii unui proces care peste puţin avea să fie deferit tribunalului.

Şi iată că dintr-o dată, la sfârşitul primăverii anului 1950, se declanşează o violentă campanie de presă cu articole în pagina întâi a tuturor ziarelor guvernamentale (de altfel nu mai existau altele), în care, cu ocazia trimiterii sale în judecată, Liviu Nasta era denunţat ca un trădător infam, vândut imperialiştilor - a se citi Americii şi Angliei. Articolele urmară pe acelaşi ton timp de câteva zile. De data asta, era imposibil ca superiorii noştri să mai pretindă că nu ştiu că au acceptat în club pe fiul unui trădător notoriu. Riscând un blam grav, comandantul nostru, în acord cu aparatul politic, hotărî să ia măsuri imediat.

Ca primă măsură, până la luarea unei hotărâri în privinţa lui, deşi nu a fost arestat pentru că nu exista motiv, lui Vladimir Nasta i s-a interzis să iasă din cazarmă ca să se ducă acasă sau să primească orice comunicare de la familia sa. Devenise brusc un paria. Unii, care nu erau atât de prieteni cu el cum eram eu şi alţi câţiva, evitau şi să-i adreseze cuvântul. Deşi stătea tot în dormitorul în care eram cazaţi cu toţii, nu mai mergea la antrenament şi nici la meciurile pe care le disputam. Rămas singur, îşi petrecea timpul în dormitor, făcându-şi sânge rău. Îl compătimeam din suflet, pentru că, mai mult decât oricine altcineva, îmi puteam imagina cât de mult îl chinuia gândul la soarta tatălui său.

Toate acestea se petreceau chiar în perioada sărbătorilor de Paşti. Chiar şi în timpul regimului comunist, care combate "obscurantismul religios", se sărbătoreşte Paştele, fie şi numai pentru că obligatoriu cade duminica şi oamenii sunt liberi oricum. Aveam aşadar voie să ne ducem acasă în permisia obişnuită, numai bietul nostru prieten era condamnat să nu iasă din cazarmă. Duminică după-amiază totuşi, însoţit de un alt prieten, m-am întors la Club ca să-i ţin de urât şi să-i aduc din bunătăţile care se fac de Paşte. În drum trecusem întâi pe la mama lui, ca să-i aduc veşti de la familie. Câteva zile mai târziu părăsea definitiv Clubul. Sub escortă, ca răufăcătorii, a fost trimis să-şi termine serviciul militar într-o unitate situată în mijlocul Bărăganului. Era un detaşament de muncă, despre care voi mai avea ocazia să vorbesc. Tatăl lui a primit o condamnare grea şi şi-a sfârşit zilele în închisoare. Pentru Bob, din contra, lucrurile aveau să se aranjeze în cele din urmă. Chemat sub arme când avea deja 25 de ani, el a profitat de dispoziţiile unei legi care părea să se aplice în unităţi altele decât cele din armata regulată, şi care stabilea limita de vârstă la 26 de ani pentru efectuarea serviciului militar. Dacă trecea de această vârstă, orice soldat era reintegrat în viaţa civilă. Asta s-a întâmplat în cazul lui Bob. După câteva luni petrecute în Bărăgan, a împlinit 26 de ani şi, ca atare, a fost scutit pe veci de obligaţii militare. Câţiva ani mai târziu, părăsea definitiv România, de unde l-a scos cumnatul lui, profesor la Oxford şi o personalitate influentă în lumea politică. A făcut o carieră frumoasă la Marks and Spencer.

Aveam să trec şi eu prin încercări asemănătoare, dar în condiţii mult mai puţin favorabile.

40% REDUCERE pentru titlurile publicate in 2018 din colectia BIBLIOTECA POLIROM

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

De Ziua Cărții, Pierce Brown​, autorul bestsellerului internațional „Furia roșie”​, sosește în România

De Ziua Cărții,

Pierce Brown​, autorul bestsellerului internațional „Furia roșie”​,

sosește în România

• Respins, la început, de peste 120 de agenți literari, Pierce Brown este astăzi unul dintre cei mai îndrăgiți autori de SF & Fantasy.

• Trilogia „Furia roșie” a fost publicată în peste 25 de limbi și inclusă pe listele de bestselleruri ale celor mai prestigioase publicații de peste Ocean.

• În 2014, Universal Pictures a cumpărat drepturile de ecranizare, în urma unei licitații care a depășit suma de 1 milion de dolari.

• Detalii despre programul lui Pierce Brown în România, pe www.editura-paladin.ro și www.editura-youngart.ro.  Accesul la evenimente este gratuit, în limita locurilor disponibile.

​

La începutul săptămânii viitoare, în perioada 23-25 aprilie, Pierce Brown​, unul dintre numele în ascensiune ale literaturii SF & Fantasy, vine în România, la învitația editorului său roman, Editura Paladin, imprint al Grupului Editorial ART. Toți cei care doresc să îl întâlnească pe autor sunt așteptați miercuri, 25 aprilie, începând cu ora 14.00, la Apollo 111 (Palatul Universul, str. Actor Ion Brezoianu nr 23-25).

C​arismaticul autor american care​,​ în ultimii ani​,​ a cucerit definitiv inimile fanilor SF​ & Fantasy​ din întreaga lume​, a d​evenit celebru la 26 de ani odată cu publicarea primului volum al trilogiei „Furia roșie”. Cartea, ajunsă rapid în topul de bestseller​uri​ al​ prestigioaselor​ ​The ​New York Times și USA Today​, ​​având drepturile de ecranizare vândute ​către Universal Pictures, ​a fost tradusă cu succes și în România la Editura Paladin, bucurându-se de entuziasmul unui număr impresionant de cititori din noua generație.​

Pierce Brown s-a născut în 1988. Este licențiat în Științe Politice și Economie, după absolvire lucrând, timp de aproape un an, pentru campania politică a senatorul Dino Rossi, al cărui șofer personal a fost, apoi la un startup on-line, pentru care concepea materiale de marketing.

Începând de la 18 ani, a scris 6 cărți fantasy și de ficțiune istorică, care i-au fost respinse de nu mai puțin de 120 de agenți literari. A început să scrie „Furia Roșie” („Red Rising”) la 22 de ani, pe când locuia deasupra garajului părinților săi, inspirat de Antigona și de escaladele pe care le făcea cu prietenii lui. Cartea a fost scrisă în numai două luni și, la început, a avut soarta manuscriselor anterioare.

În 2011, Pierce s-a mutat în Los Angeles în garajul fostului său profesor de științe politice, a reușit să convingă un agent să preia spre reprezentare Furia Roșie și a început să lucreze la NBC ca stagiar și ghid pentru vizitatorii studiourilor.

În 2013, prestigioasa editură Random House a cumpărat drepturile de publicare ale romanului, care a văzut lumina tiparului în 2014: în mai puțin de doi ani, cartea a fost tradusă în peste 25 de limbi.

În februarie 2014, Universal Pictures a achiziționat drepturile de ecranizare pentru „Furia Roșie” în urma unei licitații care a depășit suma de 1 milion de dolari.

Urmarea cărții, „Furia Aurie” („Golden Son”), a apărut în anul 2015 și a ajuns pe locul 6 pe lista de bestselleruri The New York Times.

În 2016, al treilea volum al trilogiei, „Furia Dimineții” („Morning Star”), a ajuns pe locul 1 în lista de bestselleruri din The New York Times și pe locul 1 în lista de bestselleruri din USA Today.

În 2017, Pierce împreună cu Rik Hoskin a scris acțiunea și dialogurile pentru o serie BD intitulată „Red Rising: Sons of Ares”, ilustrată de Eli Powell, care este un prequel la „Furia Roșie”.

„Trilogia Furia Roșie este SF-ul cel mai imaginativ și inventiv pe care l-am citit de mulți, mulți ani”, a spus Joe Rybandt, editor de BD-uri. „Este Împăratul muștelor post-modern, cu un limbaj liric, care amintește de minunatul Anthony Burgess, autorul Portocalei mecanice. Mi-au plăcut enorm romanele și am fost încântat să lucrez direct cu Pierce, pentru a-i aduce viziunea la viață, sub formă de comicsuri.”

În 2018, Pierce a publicat primul roman dintr-o nouă trilogie care continuă evenimentele din cea anterioară – „Iron Gold” (cartea se află în traducere și va apărea la Paladin la sfârşitul acestui an). Potrivit spuselor lui Pierce, „Tema principală a noii serii va fi: «Ce este preferabil, conducere și ordine, sau haos și libertate?» De data asta însă vor exista mai multe puncte de vedere, nu doar cele ale lui Darrow.”

Al doilea roman al trilogiei se numește „Dark Age” și va fi publicat spre finalul acestui an.

Grupul Editorial Art a publicat trilogia începând din 2016 – „Furia Roșie” și „Furia Aurie”, 2017 – „Furia Dimineții”, toate volumele, în traducerea Iuliei Pomagă.

--

www.headsome.ro

str. Vasile Lucaciu 27 

sector 3, Bucureşti, cod. 030691

0722-609.478