sâmbătă, 21 aprilie 2018

Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978

Dinu Ghika
Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978
Editura Vremea, 2017



*****

Prezentare

Publicarea acestui titlu reprezintă mâna sorţii. Cartea Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978, apărută recent la Editura Vremea, este de fapt un jurnal pe care Dinu Ghika l-a scris şi lăsat într-unul dintre sertarele biroului său. Soarta a vrut ca jurnalul să fie descoperit la ceva timp după dispariţia lui Dinu Ghika, tocmai de nepoţii săi, Elena şi Constantin Ghika.

Dinu Ghika este fiul generalului Alexandru Ghika, prefectul Poliţiei Capitalei din guvernul Rădescu. Memoriile sunt scrise plăcut, în ritm alert şi pe un ton foarte accesibil, în stilul pur românesc - cu mult haz de necaz. Sunt memorii despre perioada anilor '50 in România comunistă, memorii din activitatea profesională, momente din viaţa de familie, evenimente aparent nesemnificative, dar cu urmări tragice pentru rude.

Aceste pagini zugrăvesc o Românie măcinată de răsturnări sociale, de abuzuri şi prigoane, adică o Românie căzută în ghearele comunismului. Totuşi, jurnalul lui Dinu Ghika nu are "darul" de a te deprima, ci dimpotrivă, de a pune în valoare capacitatea românului de a se descurca, de a se adapta chiar şi celor mai grele condiţii de viaţă, recurgând la mici vicleşuguri care să ateste ceea ce era deja evident: superioritatea spiritului liber asupra spiritului care oprimă.

Cartea Lungul drum al nopţii către zi. Memorii 1948-1978 cuprinde şi o serie de ilustraţii din arhiva familiei Ghika, cu momente de viaţă şi oameni ai acelor timpuri. Este o lectură extrem de plăcută, antrenantă şi documentată, pe care Editura Vremea o propune cititorilor pasionaţi de carte bună.
*
Purtător al unui nume răsunător al istoriei ţării noastre, avocat şi economist, sportiv de elită, cultivat şi poliglot, Dinu Ghika a avut neşansa să trăiască într-o perioadă istorică în care toate aceste calităţi erau considerate mai curând obstacole în calea devenirii, dacă nu erau însoţite de aptitudinea de a-ţi trăda idealurile, principiile şi prietenii.

Memoriile lui explică limpede cum funcţiona maşinăria comunistă de zdrobit vieţi şi suflete. Chiar dacă nu a avut parte personal de închisoare şi tortură (de care fratele lui Alexandru nu a fost ferit), Dinu Ghika a fost nevoit să lupte fără odihnă cu opresivele şi meschinele obstacole hărăzite de regim cetăţeanului român care, pe criteriul omnipotent al "originii", era aruncat automat în tagma "duşmanilor poporului". Sagace şi hotărât să nu se lase învins, Dinu Ghika câştigă în cele din urmă libertatea pentru el şi familia lui. Un bun de preţ - pentru care a plătit preţul.

****
Vânătoarea de vrăjitoare şi alte sporturi

Fără să fiu pe deplin conştient de asta, aveam chiar în Club doi duşmani de moarte. Erau fraţii gemeni Gheorghe şi Marin Viziru, ofiţeri politici cu grad de locotenent-major - grad intermediar între locotenent şi căpitan, copiat după armata rusească - şi primii în clasamentul jucătorilor de tenis ai ţării. Ticăloşi nemaipomeniţi, cu figuri de bandiţi, rezultat al unei eredităţi marcate de sifilis, cu capete mari cocoţate deasupra unui trup cu membre care păreau prea slăbănoage ca să le ţină, unul chior, celălalt şaşiu, erau totuşi vârful tenisului românesc în anii cincizeci. De condiţie infinit modestă, debutaseră de la vârste fragede ca băieţi de mingi pe terenurile Tennis Club-ului >Român, unde, înainte de război, juca toată buna societate bucureşteană. Părinţii mei făceau parte din această bună societate, dar, nejucând tenis, nu frecventau terenurile. Însă mergeau acolo alţi purtători ai numelui, rude mai mult sau mai puţin apropiate. Una dintre primele echipe de rugby a fost în România echipa Tennis Club-ului, făcând parte din această grupare sportivă. Terenurile ei de antrenament erau vecine cu cele de tenis şi acolo am început să joc. Doi dintre verii mei jucau deja acolo, astfel că, împreună cu fratele meu şi cu mine, eram la un moment dat patru cu acelaşi nume care jucam în echipa Tennis Club. Păstrez încă o tăietură dintr-un ziar în care se evocă acest lucru.

Totuşi nu avusesem niciodată ocazia să fac cunoştinţă cu fraţii Viziru. Ca toată lumea, am aflat de existenţa lor când a început să se vorbească despre ei ca despre nişte jucători buni. Deci, când ne-am întâlnit la Club, nu ne cunoşteam. De altfel, secţia de rugby aproape că nu avea contingenţe cu ei, pe deoparte datorită organizării existente, pe de alta fiindcă ei nu petreceau mult timp în localurile clubului. E mai probabil că lor nu le-a scăpat prezenţa mea. Numele meu le trezea probabil amintiri în care se amestecau resentimente şi frustrări din epoca în care încă nu erau decât nişte simpli adunători de mingi. Niciodată nu a fost între noi vreo confruntare directă. Totuşi, am aflat mai târziu şi mi s-a repetat de multe ori că s-au ostenit din răsputeri să mă discrediteze, încercând să mă facă să trec drept un "duşman al poporului" care s-a infiltrat pe furiş în club. Făceau tot ce puteau ca să fiu dat afară.

Probabil că am reuşit să rezist mai mult de un an numai prin excelenta imagine în plan sportiv şi în cel al respectului disciplinei militare, pe care am reuşit să o impun superiorilor. Lucrurile au început să se strice mai serios la sfârşitul primăverii anului 1950, când o adevărată vânătoare de vrăjitoare s-a dezlănţuit în Club, debutând prin darea afară a doi dintre cei mai buni jucători de handbal, care, ca majoritatea membrilor echipei Armatei, făceau parte din minoritatea germană din Transilvania, unde acest sport era foarte răspândit. Plecarea lor s-a făcut fără mare publicitate şi fără să se aducă vreo justificare a faptelor care le erau imputate. Cum vorbeam nemţeşte aproape tot atât de bine ca româneşte, aveam relaţii privilegiate cu colegii de la secţia de handbal. Am aflat de la ei că motivul era că fuseseră membri ai organizaţiei tineretului hitlerist, aceste organizaţii existând în comunităţile germane în vremea în care ţara noastră depindea politic de Germania.

Regimurile totalitare, între care se află şi cel comunist, au toate aceeaşi ca-racteristică: linia urmată în plan ideologic nu e dreaptă şi rigidă, ci oscilantă şi cu sinuozităţi. Perioade dure de sectarism dogmatic sunt urmate de altele în care se manifestă o relaxare, uneori chiar o întoarcere înapoi. E sigur totuşi că regimul şi conducătorii săi nu se pot menţine decât promo-vând linia dură, orice relaxare putând fi interpretată ca o probă de slăbiciune. Deci trebuie ca periodic să dea expresie forţei şi represiunii. Chiar dacă represiunea naşte abuzuri, ea constituie un factor de intimidare care menţine indivizii în stare de frică, împiedicându-i să gândească şi să aibă alte iniţiative decât cele impuse de putere.

Condiţia celor doi camarazi era cu siguranţă aceeaşi în momentul intrării în Club şi în cel al dării afară din cauza antecedentelor lor. Dar ceea ce fusese acceptat cu un an înainte sub motivul că erau sportivi de înalt nivel de la care Clubul avea să obţină beneficii, nu se mai accepta acum, când acelaşi Club trebuia să se "însănătoşească" pe plan uman, înlăturând tot ceea ce putea constitui un ferment de putreziciune fascistă, mai ales când acesta ataca o celulă atât de importantă ca aceea a unei grupări aparţinând de Direcţia Politică a Armatei. Folosesc intenţionat jargonul timpului ca să subliniez situaţiile şi faptele.

În paralel, pentru a se vedea că această mişcare de epurare nu era specifică doar Clubului nostru, ci că era o acţiune ideologică de ansamblu, doi dintre cei mai buni prieteni, Cristu Cantuniar şi Vladimir Gheaţă, cu care jucasem în aceeaşi echipă înaintea stagiului militar, au avut necazuri identice. Cu deosebirea că ei fuseseră recrutaţi de echipa Dinamo, a Ministerului de Interne. De unde s-au văzut într-o bună zi daţi pe uşă afară fără menajamente. Clubul Armatei ar fi putut fi tentat să îşi întărească efectivele cu doi jucători excelenţi şi eu însumi am insistat cu naivitate să fie luaţi la noi. Evident că era nebunie curată să-ţi închipui un singur moment că nişte jucători excluşi pe motive politice din Clubul Ministerului de Interne ar fi putut fi preluaţi de Clubul Ministerului Apărării. Încă nici nu-mi trecea prin cap că în puţină vreme voi avea aceeaşi soartă. Bomba a explodat curând.

*
La fel ca mine şi ca Sandu Calligari, fusese recrutat un alt prieten al nostru, Vladimir (Bob) Nasta. Nu făcusem niciodată parte din aceeaşi echipă, dar eram foarte buni prieteni. În plus, era un excelent jucător. Tatăl lui, Liviu Nasta, era un jurnalist de mare talent, cunoscut în special ca un adversar feroce al apropierii de Germania nazistă, lucru care la un moment dat îi pricinuise enorm de multe necazuri, şi ca un partizan dintotdeauna al unei politici care să ducă România în tabăra aliaţilor.

Odată cu încheierea războiului şi cu instaurarea unei noi ordini - din păcate pentru prea puţină vreme - Liviu Nasta înfiinţase un cotidian, Jurnalul de dimineaţă, care exprima pe deplin opiniile şi angajamentele sale politice, cele ale unui om profund ataşat valorilor democraţiei. Foarte rapid, aceste opinii l-au făcut să treacă în tabăra opusă unui regim totalitar şi terorist. Pentru el, inevitabilul s-a produs din nou. Jurnalul i-a fost interzis şi el a fost arestat. La acea vreme, era în decursul instruirii unui proces care peste puţin avea să fie deferit tribunalului.

Şi iată că dintr-o dată, la sfârşitul primăverii anului 1950, se declanşează o violentă campanie de presă cu articole în pagina întâi a tuturor ziarelor guvernamentale (de altfel nu mai existau altele), în care, cu ocazia trimiterii sale în judecată, Liviu Nasta era denunţat ca un trădător infam, vândut imperialiştilor - a se citi Americii şi Angliei. Articolele urmară pe acelaşi ton timp de câteva zile. De data asta, era imposibil ca superiorii noştri să mai pretindă că nu ştiu că au acceptat în club pe fiul unui trădător notoriu. Riscând un blam grav, comandantul nostru, în acord cu aparatul politic, hotărî să ia măsuri imediat.

Ca primă măsură, până la luarea unei hotărâri în privinţa lui, deşi nu a fost arestat pentru că nu exista motiv, lui Vladimir Nasta i s-a interzis să iasă din cazarmă ca să se ducă acasă sau să primească orice comunicare de la familia sa. Devenise brusc un paria. Unii, care nu erau atât de prieteni cu el cum eram eu şi alţi câţiva, evitau şi să-i adreseze cuvântul. Deşi stătea tot în dormitorul în care eram cazaţi cu toţii, nu mai mergea la antrenament şi nici la meciurile pe care le disputam. Rămas singur, îşi petrecea timpul în dormitor, făcându-şi sânge rău. Îl compătimeam din suflet, pentru că, mai mult decât oricine altcineva, îmi puteam imagina cât de mult îl chinuia gândul la soarta tatălui său.

Toate acestea se petreceau chiar în perioada sărbătorilor de Paşti. Chiar şi în timpul regimului comunist, care combate "obscurantismul religios", se sărbătoreşte Paştele, fie şi numai pentru că obligatoriu cade duminica şi oamenii sunt liberi oricum. Aveam aşadar voie să ne ducem acasă în permisia obişnuită, numai bietul nostru prieten era condamnat să nu iasă din cazarmă. Duminică după-amiază totuşi, însoţit de un alt prieten, m-am întors la Club ca să-i ţin de urât şi să-i aduc din bunătăţile care se fac de Paşte. În drum trecusem întâi pe la mama lui, ca să-i aduc veşti de la familie. Câteva zile mai târziu părăsea definitiv Clubul. Sub escortă, ca răufăcătorii, a fost trimis să-şi termine serviciul militar într-o unitate situată în mijlocul Bărăganului. Era un detaşament de muncă, despre care voi mai avea ocazia să vorbesc. Tatăl lui a primit o condamnare grea şi şi-a sfârşit zilele în închisoare. Pentru Bob, din contra, lucrurile aveau să se aranjeze în cele din urmă. Chemat sub arme când avea deja 25 de ani, el a profitat de dispoziţiile unei legi care părea să se aplice în unităţi altele decât cele din armata regulată, şi care stabilea limita de vârstă la 26 de ani pentru efectuarea serviciului militar. Dacă trecea de această vârstă, orice soldat era reintegrat în viaţa civilă. Asta s-a întâmplat în cazul lui Bob. După câteva luni petrecute în Bărăgan, a împlinit 26 de ani şi, ca atare, a fost scutit pe veci de obligaţii militare. Câţiva ani mai târziu, părăsea definitiv România, de unde l-a scos cumnatul lui, profesor la Oxford şi o personalitate influentă în lumea politică. A făcut o carieră frumoasă la Marks and Spencer.

Aveam să trec şi eu prin încercări asemănătoare, dar în condiţii mult mai puţin favorabile.

40% REDUCERE pentru titlurile publicate in 2018 din colectia BIBLIOTECA POLIROM

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

miercuri, 18 aprilie 2018

De Ziua Cărții, Pierce Brown​, autorul bestsellerului internațional „Furia roșie”​, sosește în România


De Ziua Cărții,
Pierce Brown​, autorul bestsellerului internațional „Furia roșie”​,
sosește în România

Respins, la început, de peste 120 de agenți literari, Pierce Brown este astăzi unul dintre cei mai îndrăgiți autori de SF & Fantasy.
Trilogia „Furia roșie” a fost publicată în peste 25 de limbi și inclusă pe listele de bestselleruri ale celor mai prestigioase publicații de peste Ocean.
În 2014, Universal Pictures a cumpărat drepturile de ecranizare, în urma unei licitații care a depășit suma de 1 milion de dolari.
 Detalii despre programul lui Pierce Brown în România, pe www.editura-paladin.ro și www.editura-youngart.ro.  Accesul la evenimente este gratuit, în limita locurilor disponibile.



La începutul săptămânii viitoare, în perioada 23-25 aprilie, Pierce Brown​, unul dintre numele în ascensiune ale literaturii SF & Fantasy, vine în România, la învitația editorului său roman, Editura Paladin, imprint al Grupului Editorial ART. Toți cei care doresc să îl întâlnească pe autor sunt așteptați miercuri, 25 aprilie, începând cu ora 14.00, la Apollo 111 (Palatul Universul, str. Actor Ion Brezoianu nr 23-25).

C​arismaticul autor american care​,​ în ultimii ani​,​ a cucerit definitiv inimile fanilor SF​ & Fantasy​ din întreaga lume​, a d​evenit celebru la 26 de ani odată cu publicarea primului volum al trilogiei „Furia roșie”. Cartea, ajunsă rapid în topul de bestseller​uri​ al​ prestigioaselor​ ​The ​New York Times și USA Today​, ​​având drepturile de ecranizare vândute ​către Universal Pictures, ​a fost tradusă cu succes și în România la Editura Paladin, bucurându-se de entuziasmul unui număr impresionant de cititori din noua generație.​

Pierce Brown s-a născut în 1988. Este licențiat în Științe Politice și Economie, după absolvire lucrând, timp de aproape un an, pentru campania politică a senatorul Dino Rossi, al cărui șofer personal a fost, apoi la un startup on-line, pentru care concepea materiale de marketing.
Începând de la 18 ani, a scris 6 cărți fantasy și de ficțiune istorică, care i-au fost respinse de nu mai puțin de 120 de agenți literari. A început să scrie „Furia Roșie” („Red Rising”) la 22 de ani, pe când locuia deasupra garajului părinților săi, inspirat de Antigona și de escaladele pe care le făcea cu prietenii lui. Cartea a fost scrisă în numai două luni și, la început, a avut soarta manuscriselor anterioare.
În 2011, Pierce s-a mutat în Los Angeles în garajul fostului său profesor de științe politice, a reușit să convingă un agent să preia spre reprezentare Furia Roșie și a început să lucreze la NBC ca stagiar și ghid pentru vizitatorii studiourilor.
În 2013, prestigioasa editură Random House a cumpărat drepturile de publicare ale romanului, care a văzut lumina tiparului în 2014: în mai puțin de doi ani, cartea a fost tradusă în peste 25 de limbi.
În februarie 2014, Universal Pictures a achiziționat drepturile de ecranizare pentru „Furia Roșie” în urma unei licitații care a depășit suma de 1 milion de dolari.
Urmarea cărții, „Furia Aurie” („Golden Son”), a apărut în anul 2015 și a ajuns pe locul 6 pe lista de bestselleruri The New York Times.
În 2016, al treilea volum al trilogiei, „Furia Dimineții” („Morning Star”), a ajuns pe locul 1 în lista de bestselleruri din The New York Times și pe locul 1 în lista de bestselleruri din USA Today.
În 2017, Pierce împreună cu Rik Hoskin a scris acțiunea și dialogurile pentru o serie BD intitulată „Red Rising: Sons of Ares”, ilustrată de Eli Powell, care este un prequel la „Furia Roșie”.
„Trilogia Furia Roșie este SF-ul cel mai imaginativ și inventiv pe care l-am citit de mulți, mulți ani”, a spus Joe Rybandt, editor de BD-uri. „Este Împăratul muștelor post-modern, cu un limbaj liric, care amintește de minunatul Anthony Burgess, autorul Portocalei mecanice. Mi-au plăcut enorm romanele și am fost încântat să lucrez direct cu Pierce, pentru a-i aduce viziunea la viață, sub formă de comicsuri.”
În 2018, Pierce a publicat primul roman dintr-o nouă trilogie care continuă evenimentele din cea anterioară – „Iron Gold” (cartea se află în traducere și va apărea la Paladin la sfârşitul acestui an). Potrivit spuselor lui Pierce, „Tema principală a noii serii va fi: «Ce este preferabil, conducere și ordine, sau haos și libertate?» De data asta însă vor exista mai multe puncte de vedere, nu doar cele ale lui Darrow.”
Al doilea roman al trilogiei se numește „Dark Age” și va fi publicat spre finalul acestui an.
Grupul Editorial Art a publicat trilogia începând din 2016 – „Furia Roșie” și „Furia Aurie”, 2017 – „Furia Dimineții”, toate volumele, în traducerea Iuliei Pomagă.


--
str. Vasile Lucaciu 27 
sector 3, Bucureşti, cod. 030691
0722-609.478

miercuri, 4 aprilie 2018

O enciclopedie a mişcărilor teroriste

Randall D. Law
Istoria terorismului. De la asirieni la Jihadişti
Editura Corint, 2017

Traducere din engleză de Sorin Şerb


Citíţi un fragment din această carte.

***

Terorismul a început de o bună bucată de vreme să facă parte, din păcate, din viaţa noastră de zi cu zi. Chiar dacă până acum am fost feriţi de acţiunile directe ale grupărilor teroriste sau a indivizilor care îşi caută menirea şi mântuirea atacând oameni nevinovaţi în numele unei religii, fiecare dintre noi a devenit conştient că se poate afla în mijlocul unor astfel de evenimente atunci când pleacă în vacanţă sau călătorie. Editura Corint ne propune un volum care să ne familiarizeze cu istoricul acestui flagel, cu evoluţia metodelor folosite şi a convingerilor care l-au alimentat de-a lungul timpului. Cartea profesorului Randall D. Law, Istoria terorismului, ne arată că fenomenul nu este specific doar lumii contemporane, ci are o istorie care se împleteşte cu cea a umanităţii însăşi. Scrisă pentru uz academic, Istoria terorismului este accesibilă şi publicului larg, deşi necesită o cunoaştere generală a istoriei pentru înţelegerea contextului în care şi-au desfăşurat acţiunile unele dintre cele mai cunoscute şi temute mişcări teroriste. Volumul este foarte dens şi cuprinde informaţii importante şi bine sistematizate despre mişcările teroriste, dar poate deveni descurajantă şi dificilă pentru un cititor care nu este pasionat de subiect. Este, dacă vreţi, o istorie sângeroasă a lumii pentru că este văzută prin prisma mişcărilor teroriste care au marcat-o de-a lungul secolelor.

Autorul caută rădăcinile terorismului în Antichitate: în cruzimea asirienilor faţă de inamici, în istoria asasinatului politic şi în revoltele evreilor în faţa stăpânirii romane. Deşi autorul remarcă că teroarea ca armă normală de război şi terorismul ca armă ilegitimă folosită de nişte agenţi imorali nu sunt unul şi acelaşi lucru, consideră că rădăcinile terorismului se găsesc în conspiraţia lui Catilina, în acţiunile violente ale bandelor organizate cu sprijinul politicienilor romani în perioada ultimilor ani ai republicii romane sau în asasinarea lui Cezar. Din punctul meu de vedere, sicarii despre care vorbeşte Law la un moment dat sunt mult mai aproape de ceea ce numim astăzi terorism. Asasinarea colaboratorilor romanilor la lumina zilei, existenţa unei cauze declarate - aceea de a elibera Iudeea de romani -, măcelărirea femeilor şi copiilor în urma incursiunilor în aşezările de lângă Masada sunt câteva dintre caracteristicile activităţilor sicarilor. Indiferenţa arătată faţă de viaţa civililor constituie o trăsătură specifică terorismului care îi consideră lipsiţi de importanţă şi numai buni de sacrificat în numele unei cauze mai mari pe cei lipsiţi de apărare în faţa violenţei.

Cartea ne poartă apoi prin istoria Evului Mediu, unde ne întâlnim cu celebrii Asasini şi cu Bătrânul de pe Munte. Paginile dedicate acestora sunt interesante şi importante pentru că ele cuprind informaţii pe care nu le găseşti în alte lucrări traduse în limba română. Urmează un capitol dedicat asasinatelor politice din Renaştere şi, apoi, cartea începe să îşi arate adevărata valoare pentru că ne introduce în lumea terorismului aşa cum îl cunoaştem şi identificăm azi. Autorul sistematizează tipurile de terorism în funcţie de motivaţia celor care le comit. Găsesc salutară această organizare care ne permite să vedem mai uşor dincolo de senzaţionalul şi aparenţele fiecărei mişcări. Law împarte terorismul în terorism revoluţionar, în terorism anarhist, în terorism legat de relaţiile de muncă specific Statelor Unite ale Americii, în terorism rasist ai cărui emblemă sunt cei din Ku Klux Klan şi în terorism etnonaţionalist aşa cum este cel al IRA. Paginile dedicate narodnicilor, nihiliştilor şi anarhiştilor ruşi constituie un bun punct de plecare în studierea acestora, cu atât mai mult cu cât bibliografia în limba română este, din nou, după cunoştinţele mele, foarte săracă. Astfel, de exemplu, despre anarhism este tradusă doar cartea lui George Crowder, Anarhismul, care cred că ar fi meritat o traducere şi prezentare grafică mult mai bune decât cele oferite de editura Antet. Cât despre Amintirile unui răzvrătit scrise de Kropotkin, de exemplu, ţin minte că le-am citit într-o ediţie apărută înainte de 1989 şi nu ştiu să se fi reeditat. Istoria terorismului aduce în atenţia cititorului mişcări cunoscute, dar şi obscure, unele dintre ele de mult uitate, personaje celebre în epocă, dar de care nu-şi mai aduc aminte azi decât istoricii. Fiecare capitol al cărţii are o bibliografie selectivă, astfel încât, cel interesat de un anumit segment din carte are trimiterile necesare la sursele importante pentru studierea subiectului respectiv.

Rusia lui Stalin şi Germania lui Hitler îşi găsesc un loc binemeritat în cartea lui Randall D. Law. Sub denumirea Epoca terorismului de stat ne sunt prezentate atrocităţile comise de cele două regimuri totalitare sub scuza unui scop mai înalt decât destinul individual. În carte îşi găsesc locul, de asemenea, alături de mişcarea evreiască Irgun şi IRA, destul de cunoscute publicului larg, şi mişcări cvasi-necunoscute din Malaiezia, Kenya sau Cipru. Cartea devine, astfel, o enciclopedie importantă şi interesantă a mişcărilor teroriste prea puţin cunoscute, dar care de-a lungul timpului au devenit surse de inspiraţie şi obiect de studiu pentru teroriştii moderni. Aflăm, de exemplu, că Hezbollah a fost prima mişcare care a introdus o nouă metodă teroristă, neutilizată până la ea: folosirea atentatorilor sinucigaşi. Aceştia duceau şi detonau bombe în apropierea ţintei lor, producând un număr mare de victime şi având succes în distrugerea ţintei. După cum ştim, metoda a devenit, din păcate, folosită pe scară largă în zilele noastre.

Pagini întregi sunt dedicate mişcărilor din America Latină şi Europa, cum ar fi Tupamaros şi Brigăzile Roşii. Tupamaros au activat în Uruguay şi au fost influenţaţi în acţiunile lor de scrierile şi campaniile lui Che Guevara. Aceştia şi-au stabilit ca obiectiv major distrugerea capitalismului şi a democraţiei de faţadă folosindu-se de terorismul urban. Atacuri asupra clădirilor guvernamentale, funcţionarilor şi politicienilor, publicitatea în presă şi operaţiile de binefacere au făcut parte din arsenalul de metode folosite. Autorul remarcă, pe bună dreptate că ascensiunea şi succesul unor astfel de grupări nu ar fi fost posibile fără apariţia presei şi a metodelor de comunicare care au permis ca acţiunile lor să devină cunoscute maselor largi de oameni.

Aum Shinrikyo din Japonia şi al-Qaida sunt la rândul lor disecate şi analizate în profunzime. Autorul sesizează rolul din ce în ce mai mare pe care îl are religia în cadrul mişcărilor teroriste. În cazul acestora primează viziunea apocaliptică şi aspiraţia spre martiriu şi nu interesele geopolitice sau etnonaţionaliste. Cinismul celor care conduc aceste mişcări este evident, cel puţin în cazul al-Qaida unde moartea devine mandatorie pentru mulţi dintre adepţi, dar nu şi pentru cei care conduc organizaţia teroristă.

Law evită să dea soluţii şi este normal să procedeze aşa pentru că scrie o carte de istorie şi nu un manual de contraterorism. Cartea lui devine, însă, bibliografie obligatorie pentru cei care vor să ştie cum să lupte împotriva terorismului pentru că oferă perspectivă asupra fenomenului şi încearcă să te familiarizeze cu mecanismele şi motivaţiile fiecărei organizaţii aduse în discuţie. Pentru că ar fi bine să nu uităm ce spunea Machiavelli: "Cine vrea să afle ce urmează să se întâmple trebuie să aibă în vedere ce s-a întâmplat deja: lucrurile din fiecare epocă îşi au corespondentul în vremurile antice."

Scrisul ca formă de apărare - Anul gândirii magice

Joan Didion
Anul gândirii magice
Editura Pandora M, 2017

Traducere din limba engleză de Virginia Costeschi


Citiţi un fragment din această carte.

***

Joan Didion spune că, într-un fel, poţi să vezi viaţa ca pe o listă de cumpărături. Un bileţel pe care-l iei la piaţă ori la supermarket. Pe o parte scrii ce trebuie să cumperi, aşa cum a făcut ea cândva - sticle de Evian, melasă, supă de pui şi făină din seminţe de in -, iar pe cealaltă parte notezi ce-ţi zice cineva la telefon, informaţii pe care poate vrei să le analizezi mai târziu, aşa cum i s-a întâmplat ei cu acea listă de cumpărături, pe versoul căreia a scris ultimele noutăţi legate de starea medicală a fiicei sale internate în spital: "sângerare arterială, sânge care ţâşneşte ca un gheizer, sânge peste tot în cameră, niciun factor de coagulare"; "creier deplasat spre stânga".

Este o perspectivă. Un pic facilă, un pic patetică, dar valabilă. Viaţa poate fi o astfel de foiţă de cumpărături, pe care se înghesuie atât nevoile curente, cât şi chestiunile profund existenţiale, atât visul, dorinţa, cât şi hopul, piedica, suferinţa.

Joan Didion a scris Anul gândirii magice dintr-un soi de automatism scriitoricesc, pentru că până la urmă cam asta a făcut mereu, dar mai ales pentru că aceasta a fost cea mai eficientă metodă pentru a se înţelege.

Căsătorită timp de aproape patru decenii cu John Gregory Dunne, de asemenea scriitor, Joan Didion a trăit două şocuri la sfârşitul anului 2003. Mai întâi fiica ei a fost internată în spital, după ceea ce părea un soi de răceală banală, care avea să implice până la urmă o operaţie pe creier, iar la câteva zile a fost marcată de moartea bruscă a soţului, din cauza unui infarct.

John şi Joan tocmai se întorseseră de la spital, unde-şi vizitaseră fiica, aflată încă într-o stare incertă, cu mult înaintea amintitei operaţii pe creier. Joan pregătea cina, iar John stătea pe canapea. Îşi spuneau diverse, într-o discuţie relaxată, când dintr-o dată John n-a mai răspuns. Această rupere bruscă a tulburat-o enorm pe Joan, care era extrem de legată de John. Numeroşii ani de căsnicie, preocupările comune, automatismele, înţelegerea reciprocă până la cele mai mici detalii (ea îi povestea lui visele) au fost date la o parte fără ca Joan să se poată împotrivi.

Scrisul i-a rămas unica formă de apărare în perioada în care a fost nevoită să suporte atât despărţirea de soţ, cât şi suferinţele fiicei. Luni întregi s-a întors în timp, suprapunând detalii temporale, pentru a încerca să găsească un sens. A scris chiar că fiecare astfel de întoarcere era ca şi cum ar fi fost lovită de o maşină.

Un travaliu extrem de dureros, însoţit de multe regrete şi reproşuri, de frământări, din care nu a ştiut când avea să iasă. De fapt, oricât de absurd ar părea, multă vreme şi-a închipuit că soţul ei nu a plecat de tot, ci că se va întoarce cândva.

Acceptă adevărul treptat, în praguri mici, după ce suportă două momente foarte grele. Primul, atunci când este întrebată dacă acceptă să doneze din organele soţului. Al doilea, când trebuie să facă ordine în casă şi ajunge la pantofii soţului, inutili acum. Ea se întreabă cum se mai poate întoarce El dacă îi donează organele, ori cum o să mai vină El acasă dacă nu mai are pantofi?

Moartea cuiva drag seamănă aici cu demolarea unei case. Pentru reconstrucţie, este nevoie de mult timp şi de răbdare.

Joan Didion a avut nevoie de un an de amintiri dureroase şi de speranţe pentru a înţelege că, de fapt, durerea vine din faptul că îi era dor de ea, de ea din vremea aceea frumoasă, alături de soţ. Aşadar, nu-i lipsea neapărat soţul, ci confortul dragostei lui.

Anul gândirii magice este atât o lungă scrisoare de dragoste, cât şi un jurnal al autocunoaşterii în faţa durerii. Este un colaj de bileţele de cumpărături, pe feţele cărora sunt fie date medicale tulburătoare, fie trimiteri aparent nesemnificative la chestiuni curente. Timpul dovedeşte că fix de acele nimicuri curente ni se face dor, pentru că ele fac parte dintr-un plan în care ne simţeam bine. Forţa cărţii vine din echilibrul cu care Joan Didion priveşte pe ambele părţi ale acestor bileţele, pentru a putea merge mai departe.

Downshifting - un roman-satiră despre haotica, zbuciumata, derutata, pitoreasca Românie, scris excelent

Alexandru Done
Downshifting
Editura Polirom, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

***

Alexandru Done este pilda vie că, într-o mediu social atât de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de luminos, de suav, de subtil, de nunaţat... Scrisul lui e dinamic, viu, intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de apetit al descrierii din proza lui David Lodge.

Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care transpare şi din gâlceava mediatică şi din avangardismele inerte din lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sângele rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după mine şi eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.

Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Când senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrâneţe.

Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva secretul, elixirul tinereţii.

Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adâncimea şi proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor specifică. O scriitură demonstrativ-explicativă sau ostentativ-detaşată, "rece" aplatizează orice trăire, o dez-individualizează. Ideea estetică este "un conductor" sau o substanţă de contrast care face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel analitico-reflexiv mai rău le opacizează.

Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului, este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărât cititorul să privească personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decât ironie la adresa celor narate. Scena întâlnirii dintre eroul principal Mihai Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare "Căzut din accelerat", are un haz amar şi plin de farmec.

Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.

Dau un exemplu: "Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie, haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului trofic".

Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că este aceea a unui publicitar "scăpătat" care alege să trăiască ceva mai boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.

Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul anglo-american en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social contemporan. Descrierile, evocative şi abundând de sugestii senzoriale, sunt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a situaţiei. "După o anumită vârstă foarte puţine femei mai cred în viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent."[...]"Un fior călduţ îmi trecea prin tot corpul , iar prin cap îmi circula un generos vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o miraculoasă stare de bine."

Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau ignora farmecul. Cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit: farmec, asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cârcotaş profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge să-şi creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de băiat rău, care o arde "chill" şi virgin cultural, toţi au apariţii care îmbină penibilul cu lirismul, într-un mod încântător.

Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sunt banii, gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse, dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar, un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică, nesatisfăctătoare, libertăţi pur demonstrative sunt piese de rezistenţă în biografiile personajelor.

O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi, de simulanţi şi profitori nefericiţi, de experţi în "arta" de a se arăta superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului făcând-şi numărul, lăsând, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru. Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi încercări eşuate de a-şi găsi un rost într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.

Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi... (câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017



Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ostatici, migranţi, bolnavi, eroi...
(câte puţin din fiecare român onest şi inteligent)

Mulţi intelectuali români stau cuminţi «la locurile lor» şi citesc cărţi an de an. Şi vine, mări, deodată un moment de preaplin derutant al propriei lor istorii. Care la 40 de ani nu e un clasic bilanţ, ci o luminare matură a vieţii trăite, plus pâlpâirea unor întrebări grave la care mizeria actuală a lumii nu ştie să răspundă. În asemenea situaţii, oamenii cu carte, ca Maia Levantini (un pseudonim), se aştern la scris.

Psihiatru de formaţie şi în exerciţiu, «autoarea» Levantini ştie perfect ce are de făcut: să recupereze prin toate simţurile, să caute sens prin amintiri, analogii şi ipoteze, să mascheze pentru a spune şi să spună pentru a masca, să construiască o autoficţiune reprezentativă nu doar pentru ea, ci şi pentru noi. Aşa se face că în acest text scris cu nerv şi sânge trăiesc, mai exemplar decât într-o vitrină de cristal, cele mai importante piese ale dramei româneşti de azi: ţara fostă comunistă, cu minimala ei schimbare din '89 cu tot, căldura familiei, a copilăriei şi a tinereţii, splendida adoraţie pentru sublimi maeştri, exilul hurducat şi planetele diverse ale exilaţilor, medalioane veşnic comparative ale întâlnirilor cu tradiţii, sisteme, practici şi figuri din Europa şi din SUA, adormiri de confort şi treziri de thriller, întoarceri acasă de fiu risipitor care sunt, de fapt, tot atâtea piruete, fandări şi retrageri tactice epuizante, ca în cazul tuturor celor deopotrivă oneşti şi inteligenţi (un blestem).

Impresionant şi fermecător e în acest volum spectacolul culturii concrescute (un tipic substitut al belşugului şi al libertăţii conceput în Europa de Est) ca o a doua piele, al minţii care scrie mărturie fără să se fi antrenat vreodată anume pentru «a face literatură». Literatura «de sine» de aici este mai degrabă un selfie cu arta decât vreo ambiţie de artist. În schimb, toate mijloacele literaturii - de la retorica oralităţii plurilingve la jocul pe keyboards cu registre variate şi flashback-uri de film, ba mai revizitând chiar doine şi balade, bocete şi strigături, pe lângă tabele în gust de Excel şi liste de expus în PowerPoint - sunt puse la bătaie pentru a nota «totul», tot ce poate fi livrat, nu fără ironie şi autoironie, cititorului de azi de către un nobil «dilettante» care întreabă şi iar întreabă şi tot întreabă...

Interogaţia e, poate, ţelul ultim al acestei scriituri. Căci ea povesteşte îndelung şi declară sub jurământ, în fond, pentru a interpela mai bine. Ca toţi românii care pleacă din ţară, Maia Levantini ar vrea să ştie cui trebuie să-i adreseze actul de acuzare pentru frângerea obligatorie a destinului ei, fie el şi aparent împlinit, cu o întreagă «lume nouă» descoperită şi cucerită în buzunar. Să fie oare de-ajuns vinovatul «Ceaşcă»? Vai, ce glumă bună! Să tragă cu praştia doar în burtăverzimea perpetuă, pentru care şi exilul, devenit recent şi oportun «diasporă», e la nevoie tot o colecţie de «our assets», de preferinţă sub eticheta «excepţionalii noştri conaţionali din străinătate», «fiii gliei», «icoane ale neamului» etc.? Are oare rost ca un eminent psihiatru, dintr-un lung şir de eminenţi «copii ai ţării», purtător şi el, ca şi ei, de multiple răni în inimă, în creier şi în suflet, să spere ca mica lui tragedie şi marea lui revoltă să găsească ecou la o nouă elită românească, alta decât cea vinovată de-a fi făcut din milioane de oameni cu cel puţin 16 ani de şcoală ostatici, migranţi, bolnavi şi eroi? Poate că da. Atunci când n-o mai «merge şi aşa». Cine ştie când...

Cu titlu provizoriu e, printre altele, şi victoria unei femei curajoase asupra hrubei impuse, conformismului, complacerii, îndoielii. O firească victorie pentru un om onest şi inteligent. Pentru un astfel de om însă, venit din lumea românească, lucrurile nu pot fi deocamdată decât provizorii. În România, sigure şi definitive, cu aromă de etern nu sunt încă decât cele care-i privesc pe idioţi şi neoneşti, campioni ai stabilităţii, ocupaţi să negocieze zi şi noapte «activele noastre», printre care se găsesc şi din ce în ce mai mulţi fluturi provizorii prinşi în insectarul unei istorii amuţite, mizerabile (aceea care nu ştie să răspundă).

Radiografia unui fenomen - drumul către radicalizare

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017

Traducere din limba engleză de Sorin Şerb


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Radiografia unui fenomen - radicalizarea

Astăzi vă propun o carte dificilă, dar în acelaşi timp esenţială pentru înţelegerea cauzelor şi contextului care au determinat radicalizarea unui mare număr de tineri musulmani născuţi şi crescuţi în Occident: Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii, scrisă de Robert S. Leiken. Cartea este dificilă pentru că autorul a ales, din punctul meu de vedere, o modalitate nefericită şi neatractivă de a explica unele legături dintre evenimente, făcând trimiteri în capitolul unu la situaţii pe care le discută în capitolul cinci, sau spunând că va explica mai pe larg ce vrea să spună într-un paragraf din capitolul doi abia în capitolul şapte. Pentru cititor este destul de greu de urmărit acest mod de a prezenta lucrurile, mai ales că volumul abundă în informaţie diversă, dar şi foarte specializată. Cartea este însă, dincolo de aceste minusuri, o lectură esenţială pentru că beneficiază de o documentare solidă, lasă deoparte corectitudinea politică şi spune lucrurilor pe nume, nu evită adevărurile dureroase şi greu de acceptat atât pentru europeni cât şi pentru membrii comunităţilor musulmane.

Leiken caută răspunsurile analizând, în principal, comunităţile musulmane din Franţa, Marea Britanie şi Germania. Fiecare i-a tratat diferit, conform politicilor publice aplicate: Franţa le-a oferit o asimilare de jure, Germania o segregare de facto, iar Marea Britanie o identitate multiculturală. Adăugând acestei situaţii prezenţa imamilor radicali, utilizarea extinsă a reţelelor de socializare pentru atragerea de noi jihadişti, globalizarea şi diversificarea societăţilor occidentale atât de diferite faţă de universul tradiţional al părinţilor, autorul creează o imagine credibilă a lumii în care trăiesc şi se maturizează viitorii islamişti europeni.

Franţa, credincioasă idealurilor sale naţionale le-a asigurat membrilor fostelor sale colonii cetăţenie franceză şi, cel puţin în teorie, drepturi egale cu ale cetăţenilor francezi nativi. Problemele au apărut atunci când, copiii imigranţilor din suburbii s-au lovit de realitatea de zi cu zi. Majoritatea trăiau în cartiere mărginaşe, cu o rată mare a şomajului datorată, în principal, caracterului stratificat al pieţei de muncă franceze. Astfel, angajaţii albi şi nativi, sindicalizaţi primeau slujbe stabile şi, de multe ori pe viaţă, în vreme ce imigranţii şi copiii lor primeau, dacă aveau noroc slujbe pe termen scurt şi prost plătite. Toate acestea au născut un sentiment de discriminare şi nedreptate în rândul tinerilor musulmani din suburbii. Autorul atrage atenţia că primele conflicte cu poliţia şi revolte ale musulmanilor nu au avut în centrul lor identitatea islamică ci nemulţumirile legate de modul în care erau trataţi de către societatea franceză. Problemele legate de definirea propriei identităţi erau legate şi de clivajul dintre generaţii. Dacă părinţii acestor tineri nu se revoltau, acceptau slujbe prost plătite, practicau un islam popular şi erau încă puternic legaţi de ţara de origine prin legături de rudenie şi tradiţii, fiii şi fiicele lor nu se simţeau acasă nici în Franţa, dar cu atât mai puţin în comunităţile simple şi tradiţionale din care proveneau părinţii lor. Bandele, drogurile şi violenţa erau alte provocări la care părinţii nu au ştiut să găsească răspuns. Ei îşi doreai ca fiii lor să îşi găsească slujbe mai bune în Franţa, dar să se şi căsătorească cu cineva din ţara lor de origine, să păstreze tradiţiile şi identitatea date de aceasta.

Pentru mulţi tineri din a doua generaţie de imigranţi răspunsul a venit din partea a ceea ce Lieken numeşte outsideri, adică jihadişti bărboşi din lumea musulmană şi propaganda unor state islamiste ca Iranul şi Arabia Saudită. În căutarea unui sens, a răspunsurilor la întrebări şi dorind să simtă apartenenţa la un grup, pentru mulţi tineri frustraţi de realităţile lumii în care trăiau, islamismul a reprezentat răspunsul.

Situaţia celei de-a doua generaţii de imigranţi nu era cu mult diferită în Germania şi Marea Britanie. În Germania, ţară care şi-a construit identitatea naţională pe ideea de comunitate organică, culturală de limbă şi rasă, tinerii musulmani turci, rareori vorbitori de germană, nu erau şi nu sunt integraţi în societate. Trăiesc în marea lor majoritate împreună cu părinţii lor în enclave turceşti, acasă se vorbeşte turceşte, pe străzi şi în magazinele din zonele bine delimitate în care locuiesc la fel, la televizor urmăresc emisiunile şi programele turceşti şi nu pe cele nemţeşti. Este greu să construieşti pe aceste baze loialitatea faţă de statul adoptiv care le-a şi refuzat multă vreme, de altfel, dreptul la cetăţenie. În momentul în care Germania a devenit interesantă pentru terorişti care o considerau veriga slabă a operaţiunilor NATO în Afganistan, propagandiştii curentelor extremiste au găsit un teren fertil în rândul tinerilor.

Un element specific Germaniei este numărul mare de convertiţi, după cum remarcă autorul. Mulţi se convertesc pentru a se putea căsători cu musulmane, dar acest lucru nu determină automat şi radicalizarea. Leiken consideră că principalele cauze pentru radicalizare în rândul germanilor nativi sunt o viaţă de familie nefericită şi repudierea valorilor burgheze occidentale aşa cum se întâmpla în anii '60 cu cei care intrau în rândurile Partidului Comunist. Vorbind despre unul dintre teroriştii germani convertiţi, poliţia remarca că acesta ar fi putut deveni la fel de bine "scientolog sau neonazist - a contat doar cine a ajuns la el primul".

Marea Britanie reprezintă un caz fascinant şi un pic diferit. Aici radicalizarea a avut două puncte de plecare: revoltele stârnite de publicarea în anul 1989 a cărţii lui Salman Rushdie, Versetele satanice şi masacrul din 1993 de la Srebrenica. Afacerea Rushdie a reuşit să îi unească temporar pe şiiţi şi sunniţi, pe adepţii islamului popular cu fundamentaliştii. Toţi au condamnat în cor apariţia cărţii considerată o blasfemie şi o jignire la adresa islamului. Uciderea la Srebrenica a 8.000 de musulmani bosniaci într-o enclavă aflată sub protecţia Naţiunilor Unite a fost un alt factor catalizator. Faptul că cei mai mulţi musulmani britanici provin din aceeaşi regiune a Pakistanului le-a uşurat drumul spre centrele de antrenament jihadiste din această ţară tinerilor furioşi pe lumea occidentală care părea complice la măcel. Imamii radicali au profitat de această furie şi au recrutat adepţi în moscheile radicale din Londra. De multe ori, imamii primeau consistente ajutoare sociale, stipendii şi chiar granturi de la Uniunea Europeană chiar dacă de la amvon condamnau lumea occidentală şi îndemnau la nerespectarea legilor şi a cetăţenilor ei. Unul dintre ei predica: "Ţi se permite să iei toate aceste ajutoare pe care ţi le oferă aceşti necredincioşi, pentru că tot ce are un kaffir este al tău...Ţi se permite chiar să ai patru soţii şi să ceri ajutoare pentru ele. Aşa că speră să primeşti un conac în Hampstead Heath!"

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără complicitatea autorităţilor care chiar şi atunci când mulţi dintre aceşti indivizi s-au dovedit a fi periculoşi şi declaraţi ca atare de alte state occidentale, şi-au găsit fără probleme refugiul la Londra. S-a vorbit multă vreme de un pact al autorităţilor cu aceştia: atâta vreme cât nu pun la cale atentate pe teritoriul Marii Britanii vor fi toleraţi. Evident, că într-un final, atentatele au avut loc, pactul neavând nici o valoare reală pentru extremişti.

Mi s-au părut interesante paginile în care Leiken vorbeşte despre modul în care s-a construit comunitatea pakistaneză din Marea Britanie din rândul căreia s-au racolat cei mai mulţi viitori terorişti. Primii muncitori au venit, ca şi în cazul Germaniei şi Franţei, după cel De-al Doilea Război Mondial, dat fiind faptul că pentru reconstrucţie era nevoie de mână de lucru ieftină. Iniţial, ambele părţi au considerat migraţia ca un fenomen temporar care urma să ia sfârşi odată cu terminarea contractelor. Oamenii urmau să se întoarcă în ţările lor de origine. Evident că nu s-a întâmplat aşa. Leiken spune că în vizitele în regiunea Mirpur din Pakistan a văzut zeci de vile ridicate de cei plecaţi în Marea Britanie şi în care nu locuieşte nimeni. Mândria, dorinţa de a le dovedi celor de acasă că au reuşit, că au statut, i-a determinat pe primii sosiţi să le construiască, nutrind speranţa că se vor şi întoarce acolo într-o zi. Treptat, şi-au adus, însă şi nevestele şi apoi rudele în ţara adoptivă. Familii tradiţionale, cu o puternică loialitate faţă de clan, aceştia şi-au adus cu ei credinţele şi imamii. Aceşti imami au devenit însă irelevanţi pentru tânăra generaţie pentru că propovăduiau integrarea şi respectarea legilor. Mesajul imamilor radicali a devenit muzică pentru urechile tinerilor sfâşiaţi între datoria de familie şi dorinţa de apartenenţă la grup. De multe ori, radicalizarea a dus la ruperea legăturilor de familie. Mulţi dintre tinerii radicalizaţi britanici au beneficiat de o educaţie foarte bună, având studii superioare şi slujbe bine plătite. Dorinţa părinţilor de a urma tradiţia, de a se căsători, de exemplu cu o verişoara din Pakistan, de multe ori semianalfabetă şi care nu vorbea engleza a determinat revolta şi ruperea legăturilor cu casa părintească. Cauzele şi motivaţiile sunt, însă, mult mai complexe şi sunt analizate cu atenţie în cartea de faţă. Însuşi autorul recunoaşte că nu există un răspuns standard pentru parcursul acestor tineri. Există câteva borne pe care se pare că le-au atins toţi de-a lungul timpului.

Cartea este fascinantă pentru că prezintă biografiile câtorva imami care au influenţat decisiv radicalizarea, dar şi parcursul unor atentatori cunoscuţi. Lucrarea este un studiu complex al fenomenului, greu de rezumat în câteva rânduri. Recunosc că a fost o lectură care mi-a pus răbdarea la încercare, dar care a venit şi cu satisfacţii pe măsură. Poate nu are un stil foarte prietenos, dar este atent construită, se bazează pe o bibliografie impresionantă, dar şi pe studiile pe teren ale autorului, este serioasă şi obiectivă. Lasă senzaţionalul la o parte, la fel şi ura şi prejudecăţile şi încearcă să găsească răspuns la una dintre întrebările cele mai dificile: "Unde s-a greşit?"

Istoria miezoasă - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017

Traducere de Adrian Şerban


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Istoria miezoasă

Pentru mulţi dintre noi istoria reprezintă doar o materie de şcoală, văzută de cele mai multe ori ca fiind plictisitoare, plină de date enervante, fără sens şi importanţă. Un exerciţiu de memorare care nu îşi găseşte locul în mintea şi inima celor obligaţi să o înveţe. Historia magistra vitae şi-a pierdut sensul, Cicero pare a se fi înşelat, istoria nu poate să ne înveţe nimic esenţial şi folositor pentru viaţă. Cu toate acestea, apar uneori cărţi care pot schimba această percepţie. Una dintre ele este cartea lui Yuval Noah Harari, Sapiens. O scurtă istorie a omenirii. Recunosc că de multă vreme nu mi-a fost dat să citesc o carte de istorie scrisă cu atât de mult umor şi ironie, cu o privire atât de pătrunzătoare când vine vorba de înţeles mecanismele care pun în mişcare evenimentele, o sinteză atât de clară a ceea ce a fost şi este omul ca specie. Harari scrie o carte care se adresează tuturor, o carte importantă pentru că te face să gândeşti, să descoperi conexiuni neaşteptate, te ajută să ai o privire de ansamblu asupra trecutului şi a deciziilor care l-au modelat. Cred că este prima carte pe care o citesc în care evoluţionismul este pus în centrul istoriei omenirii explicând credibil o parte din alegerile şi întâmplările care ne-au făcut oameni. Renunţând la limbajul academic, la date inutile şi la pretenţia că deţine adevăruri absolute, autorul reuşeşte să îşi seducă cititorul. Citindu-i cartea, argumentaţia şi concluziile îţi vine de multe ori să strigi evrika! pentru că Harari te face să înţelegi lumea, să îţi confirme ideile şi intuiţiile. Unii istorici, probabil, vor spune că greşeşte atunci când pleacă de la concluzii şi îşi construieşte argumentaţia în jurul lor, alţii cu siguranţă vor strâmba din nas susţinând că un singur volum nu poate condensa atâtea milenii de istorie. Toate acestea nu ar trebui să fie un impediment în a citi cartea şi a vă bucura de fiecare pagină. Cartea lui Harari nu se doreşte un tom doct şi scorţos, ci o sinteză provocatoare a parcursului nostru de până acum.

Harari consideră că au existat, până acum, trei revoluţii importante în istoria umanităţii: Revoluţia Cognitivă, Revoluţia Agricolă şi Revoluţia Ştiinţifică. Toate trei au jucat un rol esenţial în configurarea umanităţii aşa cum o cunoaştem astăzi. Omul preistoric remarcă autorul, era un animal neînsemnat, care nu avea un impact mai important asupra mediului decât gorilele, licuricii sau meduzele. Totul a început să se schimbe când a început Revoluţia Cognitivă si Homo sapiens a început să transforme mediul în care trăia, modelându-l conform nevoilor sale. Descoperirea unor noi moduri de gândire şi comunicare i-au adus acestuia o poziţie de frunte în lanţul trofic. Harari ne atrage atenţia asupra unei false percepţii pe care o perpetuează imaginile din manuale: Homo ergaster nu a dat naştere lui Homo erectus ca la rândul său acesta să dea naştere neanderthalienilor care să se transforme, într-un final, în Homo Sspiens. Toate aceste specii de oameni au populat Pământul în paralel, extinderea şi succesul lui Homo sapiens datorându-se faptului că, la un moment dat şi dintr-un motiv încă necunoscut, acesta a început să facă lucrurile diferit. Dezvoltarea unui limbaj complex, capacitatea de a plăsmui ficţiuni şi de a-şi schimba comportamentul cu rapiditate adaptându-se mediului şi reuşind să transmită aceste experienţe generaţiilor următoare, i-au asigurat succesul în confruntarea cu celelalte specii de oameni. Omul a devenit mai mult decât un animal, a devenit un animal care gândeşte şi care, pe lângă hrană şi materiale a început să caute şi cunoaştere.

Iniţial, Homo sapiens au fost vânători culegători. Acest lucru le-a permis extinderea orizontului, obţinerea unei hrane variate, o adaptare la mediu mult mai bună decât a comunităţilor agricole ulterioare şi o rată mult mai mică de mortalitate din cauza bolilor infecţioase. De aceea Harari consideră Revoluţia Agricolă ca fiind o mare păcăleală. Susţine că deşi Revoluţia Agricolă a însemnat o creştere a cantităţii de hrană, acest lucru nu a însemnat o dietă mai bună sau mai mult timp liber, ci dimpotrivă. Revoluţia Agricolă a însemnat o explozie a populaţiei şi naşterea unor elite răsfăţate. Vinovate de aceste transformări au fost câteva plante, dintre care cele mai importante au fost grâul, orezul şi cartofii. Aceste plante l-au domesticit pe Homo sapiens. Trecerea la agricultură a însemnat apariţia unor afecţiuni noi cum ar fi dislocările de disc, artritele şi herniile. Omul nu era construit pentru agricultură. Cultivarea plantelor nu i-a oferit omului o dietă mai sănătoasă, o siguranţă economică mai mare şi nici protecţie împotriva violenţei umane. Ceea ce a reuşit să facă Revoluţia Agricolă a fost să ţină mai mulţi oameni în viaţă în condiţii mai proaste, ceea ce a fost esenţial pentru supravieţuirea speciei.

Revoluţia Agricolă a însemnat şi o concentrare mai mare asupra viitorului. Dependent de o recoltă viitoare, agricultorul a devenit îngrijorat de ceea ce îi putea aduce viitorul. Stresul agriculturii a dus la apariţia unor sisteme politice şi sociale la scară mare. Au apărut fortăreţe, palate, monumente şi temple. Imaginaţia umană a intrat în scenă şi a creat religii şi mituri necesare cooperării în masă. Toate aceste reţele de cooperare sunt "ordini imaginate". Toate se bazau pe existenţa unor mituri comune. Aceste ordini imaginate nu erau, de cele mai multe ori, echitabile şi corecte pentru toată lumea. Harari remarcă, de altfel, că nu există dreptate în istorie şi că ordinea a implicat, de regulă, crearea de ierarhii. Toate ierarhiile îşi neagă originile ficţionale şi se pretind inevitabile, fie că vorbim de supremaţia albilor, de castele hinduse sau de ierarhia bogaţilor şi săracilor. Rolul ierarhiilor este important pentru că permit unor oameni complet străini să ştie cum trebuie să se trateze unii pe alţii fără a fi nevoie să se cunoască personal. Autorul vine aici cu două exemple amuzante: Pygmalion al lui George Bernard Shaw şi Harry Potter. De altfel, referirile la cărţi sau evenimente din cultura populară fac studiul lui Harari uşor de citit şi înţeles.

Harari acordă un capitol special culturilor umane considerate de autor ca fiind o reţea de instincte artificiale care le-a permis oamenilor să coopereze eficient. Ca orice ordine creară de oameni, culturile sunt pline de contradicţii interne, şi pentru a le reconcilia culturile umane sunt într-un proces continuu de schimbare. Culturile tind să se coaguleze şi să crească tinzând spre globalizare. Factorii cei mai importanţi care au sprijinit această evoluţie spre universal au fost: ordinea monetară, ordinea imperială şi ordinea religiilor universale precum budismul, creştinismul şi islamul. Fiecărui factor, Harari îi acordă un capitol special. Ne vorbeşte despre cum au reuşit banii să schimbe modul de gândire şi interacţiune dintre oameni, cum imperiul s-a dovedit a fi cea mai răspândită formă de organizare politică din ultimii 2000 de ani asigurând stabilitatea şi prosperitatea de care au avut nevoie Cicero, Seneca şi Augustin pentru a medita şi a scrie, despre cum religiile au conferit legitimitate supra-umană ordinilor şi ierarhiilor sociale create de oameni. Mi-a plăcut remarca legată de cauzele care asigură succesul unei religii, extinderea şi supravieţuirea sa: ele trebuie să fie universale şi misionare. Religiile antice au fost locale şi exclusiviste ceea ce le-a adus pierirea. De asemenea, mi s-a părut interesantă observaţia legată de transformarea zeilor din vechile religii în sfinţi în cadrul creştinismului. Hariri consideră că astfel avem parte, în continuare de un politeism ascuns pentru că oamenii au nevoie de consolare din partea divinităţii, au nevoie să creadă că pot comunica cu un Dumnezeu care le poartă de grijă.

A treia mare revoluţie este Revoluţia Ştiinţifică. Aceasta a început în momentul în care omul a devenit sincer cu el însuşi şi a recunoscut că nu ştie răspunsul la toate întrebările, dar a descoperit că îl poate căuta. Revoluţia Ştiinţifică a însemnat ascensiunea Europei pentru că mânaţi de curiozitatea ştiinţifică, europenii au ştiut să înlocuiască primii ideea de "dezbină şi cucereşte" cu "explorează şi cucereşte". Cartea are câteva capitole foarte interesante despre modul în care europenii au reuşit să îşi creeze imperiile şi să îşi asigure supremaţia. Dacă până la aceste capitole, Harari vorbeşte despre Afro-Asia, ceea ce poate părea ciudat unui cititor european obişnuit cu perspectiva europocentristă asupra istoriei, în aceste capitole este nevoit să îşi schimbe perspectiva.

În paginile dedicate cuceririi lumii de către europeni, Harari remarcă pe bună dreptate că aceasta s-a realizat prin schimbarea modalităţii de finanţare. Dacă cruciadele, de exemplu, au fost finanţate din impozite, expediţiile de descoperire şi cucerire din epoca modernă au fost finanţate prin credite. Acest tip de investiţie s-a bazat pe cea mai importantă resursă economică: încrederea în viitor. Ce ne rezervă viitorul? Probabil că o epocă post-umană. Din câte ştiu, Harari are o carte şi pe acest subiect - Homo Deus - pe care cu siguranţă o voi căuta să o citesc.

Sapiens s-a dovedit o lectură antrenantă şi instructivă deşi au fost momente în care m-am certat în gura mare cu autorul. Nu am fost de acord cu el, de exemplu, când a scris că "orice este posibil este prin definiţie şi natural. Un comportament cu adevărat nefiresc, unul care este împotriva legilor naturii, pur şi simplu nu poate exista". Atunci ce facem cu pedofilia, de exemplu? Nu poţi justifica tot prin biologie. De asemenea, îl consider un pic prea optimist când spune că naţionalismul îşi trăieşte ultimele zile. Dar, acesta este farmecul şi puterea unei cărţi cu adevărat bune: te face să gândeşti, să îţi pui întrebări, să te foloseşti de toate cunoştinţele pe care le ai pentru a te hotărî dacă eşti de acord sau nu cu autorul. Această carte face toate aceste lucruri din plin. Ar trebui să devină lectură obligatorie pentru toţi cei care vor să înţeleagă lumea în care trăim, cum şi unde s-a născut ea. Cartea lui Noah Harari este un câştig pentru orice bibliotecă.

Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm? - Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017

Traducere de Adrian Şerban


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Ce ne-a făcut ceea ce suntem astăzi şi, mai ales, spre ce ne îndreptăm?

De ce Homo Sapiens, un mamifer mediocru apărut acum 200.000 de ani pe lungul lanţ trofic al Pământului şi unul dintre mezinii zăpăciţi ai genului Homo, a ajuns stăpânul planetei?

Yuval Noah Harari ne aminteşte că:
Nu am avut nici pe departe cel mai mare creier al genului Homo, Neandertalus beneficia de un creier mai mare ca al nostru.
Nu am fost singurii care am dezvoltat limbajul şi comunicarea, aşa cum îndeobşte se consideră.
Verii noştri cimpanzei comunică şi ei, iar ceilalţi fraţi din familia extinsă Homo aveau abilităţi asemănătoare nouă de a coopera.
Toţi aceştia pot spune "Uite un leu lângă râu", iar cimpanzeul poate chiar să-şi păcălească semenii anunţându-i că "E un leu lângă râu!", doar ca rivalii să se sperie şi el să le fure bananele.

Ce am făcut noi şi nu au făcut ceilalţi?

Am fost singurii, spune Harari, care putem vorbi nu doar despre ceea ce există, ci şi despre ceea ce nu există. Vedem leul de lângă râu, dar ne putem imagina şi inorogul. Suntem singurul animal din istoria de 4,5 miliarde de ani a planetei Pământ care construieşte fantezii. Suntem creatorii miturilor care s-au dezvoltat în ficţiuni sociale. Am devenit eficienţi nu doar cooperând, multe specii fac asta zi de zi de milioane de ani, ci cooperând în numele unui viitor pe care nu-l putem cunoaşte, ci doar imagina.
Am avut încredere.
Să ai încredere e, uneori, împotriva dictatului ADN, creat după sute de mii de ani de joc cu sumă nulă. Asta apropo şi de explicaţia pentru care civilizaţiile în necaz, cum e cea românească de azi, nu reuşesc să se strângă în jurul unor mituri comune, în jurul unor constructe sociale.

Deşi e substanţială, are 350 de pagini de format mare, Polirom a onorat lucrarea şi a fost loială efortului autorului ca Sapiens să fie uşor de parcurs. Traducerea lui Adrian Şerban este de o fluenţă admirabilă şi tehnoredactarea este generoasă.

Harari urmăreşte firul roşu al conceptelor sale despre evoluţia omenirii şi o face palpitant, presărând zeci de exemple de istorie concretă. Sapiens îţi transmite liniştea şi deopotrivă tulburarea care te cuprind când te culci pe spate şi te zgâieşti la stele. Simţi că suntem mici, departe de problemele în care ne înverşunăm curent, dar în acelaşi timp eşti sorbit primejdios de ceva mai mare decât tine.

Deşi, după un început de thriller, cartea are o "burtă" la un moment dat, Sapiens creşte sufocant spre final şi te caţără într-un ritm de "roman poliţist al speciilor" până la ultima pagină. Capitolele de final sunt dedicate ideii de devenire. Suntem pe ultima sută de metri sau de ani a lui Homo sapiens? Am devenit prima specie a planetei care poate modifica în mod sistematic viaţa. Nu e vorba că scopim animalele sau că ne punem braţe pe care le mişcăm cu ajutorul gândurilor, ci că ne putem modifica stările de conştiinţă şi dorinţele.

În general ne temem de prelucrarea genetică. "Sentimentul predominant este că se deschid prea multe posibilităţi într-un timp prea scurt, iar capacitatea noastră de a modifica gene o ia înaintea capacităţii de a utiliza în mod înţelept şi precaut această pricepere".
Numai că miza poate fi înlăturarea a numeroase boli incurabile, urmări dezastruoase de accidente şi beneficii pentru o întreagă planetă. "Un asemenea cyborg, care să beneficieze de o inteligenţă colectivă, nu ar mai fi uman şi nici măcar organic. Ar fi ceva cu totul diferit. Ar fi un tip atât de fundamental diferit de fiinţă încât nu putem nici măcar să înţelegem implicaţiile sale filosofice, psihologice sau politice".

Ultima frază a cărţii: "Însă din moment ce s-ar putea să fim curând capabili să ne creăm şi dorinţele, adevărata întrebare care ne stă în faţă nu este "Ce vrem să devenim?", ci "Ce vrem să vrem?". Cei care nu sunt speriaţi de această întrebare probabil că nu au reflectat suficient la ea".

Răspunsul e schiţat în a doua sa carte, apărută şi care a fost deja anunţată în România de editură.

Viaţă, tenis, carte. Cu Horia Tecău

Horia Tecău
Viaţa în ritm de tenis
Editura Curtea Veche, 2016



*****

Suntem obişnuiţi cu talentaţii, cu fiţoşii. Nu suntem obişnuiţi cu oamenii care se construiesc.

O carte care nu va câştiga nici Goncourt, nici Booker Prize. O carte care nu şi-a propus să câştige ceva. Este o carte care vrea să comunice ceva. Simplu, pe înţelesul tuturor, mai ales al copiilor. Al copiilor care sunt îndemnaţi să viseze.

Viaţa în ritm de tenis a lui Horia Tecău poate fi citită oriunde, nu oricum. Naturaleţea mesajului nu trebuie confundată cu banalul. Ei, hai, ce poate să fie? Încă o carte despre viaţa unui sportiv, veţi spune. Simt toţi nevoia să îşi povestească viaţa, veţi continua. Poate că aveţi dreptate, poate că au devenit o modă aceste cărţi. Poate că unii chiar au ceva de spus. Horia sigur are.

Viaţa în ritm de tenis povesteşte drumul de la copilărie la adolescenţă şi de la adolescenţă la maturitate. Drumul duce mereu spre terenul de tenis. Obsedant? Chinuitor? Să îl lăsăm pe Horia să ne spună.

"Cu geanta în spate, mai mare decât mine, mă duceam la terenurile de tenis care se aflau la fix nouă minute de casă. Număram paşii în gând, mă uitam tot timpul la ceas şi încercam să găsesc cea mai scurtă cale să ajung acolo, ca să nu pierd niciun minut. Pe drum mă întâlneam constant cu vecinii, cu vânzătorul unui magazin care mă ştia şi toţi mă întrebau: «Iar te duci la antrenament? Şi sâmbăta?». Îi salutam, zâmbeam şi mergeam mai departe. Aveam în minte un singur lucru. «Mă duc la joacă». Uneori chiar uitam şi ce zi e."

Tenisul ca joacă. Tenisul ca pasiune, ca meserie. Un copil de 14 ani pleacă de acasă pentru 4 ani. Este adevărat, la Academia Nick Bollettieri, nu în pribegie la Înalta Poartă. Dar singur printre străini, încartiruit într-o cazarmă a tenisului. Marii campioni sunt rodul disciplinei de fier, nu un cumul de toane şi fiţe. Privaţiunile fac parte din această viaţă. Fiindcă este o privaţiune şi să te abţii să înfuleci un burger. "Dacă mâncaţi burgeri, o să jucaţi ca nişte burgeri!", le-a spus copiilor Nick Bollettieri, în trecere prin cantina academiei, să vadă dacă totul este în ordine. Un puşti de 14-15 ani ar mai mânca şi un burger, ar mai bea şi o cola. Poţi să îi ceri autocontrol? Se pare că da.

Cartea are subliniate o serie de cuvinte şi expresii-cheie. "Visam" se repetă obsedant. La fel "pasiune", "credinţă", "mă bucuram", "trebuie să am răbdare", "eram încrezător", "trebuia să fac o alegere", "disciplină", "părinţii", "iubirea". Sunt cuvinte care îl construiesc pe autor, aflat în dialog permanent cu un personaj nevăzut. Cel mai probabil un copil, căruia vrea să îi împărtăşească experienţele lui. Posibil copilul care a fost el. Copilul care a ajuns celebru sacrificându-şi copilăria dând impresia că se joacă.

Interactivă, Viaţa în ritm de tenis propune din loc în loc exerciţii celor care o lecturează. Ilustrate sub forma unor pagini de dictando, întrebările şi îndemnurile sunt cât se poate de simple. "Dacă ai practica un sport, cu cine ţi-ai dori să joci în echipă? Şi de ce?". Sau "Caută în dicţionar cuvântul «respect» şi scrie mai jos definiţia". Sau "O listă cu cele mai mari dorinţe ale tale". Horia însuşi a completat formularul trecând la dorinţele pentru 2017 câştigarea unui turneu de Grand Slam şi citirea a două cărţi pe lună. A câştigat US Open, asta ştiam. Bănuiam că citeşte din felul dezinvolt în care se exprimă şi îşi sintetizează ideile. L-am urmărit la matinalul de pe Digi24 cu sentimentul reconfortant că un mare sportiv poate fi şi un om citit, căruia îi pasă de vocabularul pe care îl foloseşte. Mi-a plăcut că a îndemnat oamenii să citească, să înţeleagă importanţa lecturii în modelarea personalităţii, a felului în care înţeleg tot ce-i înconjoară. Mi-ar plăcea ca şi alţi sportivi să îi urmeze exemplul. Ce, ar fi o utopie ca Alibec să îşi propună să citească o carte pe an?

Viaţa în ritm de tenis a apărut la Editura Curtea Veche în condiţii grafice excelente. Două lucruri m-au impresionat neplăcut. Preţul de nivel ATP al cărţii, 35 de lei, şi penuria de inspiraţie a editorului, care a folosit acelaşi text atât în introducere, cât şi pe contracopertă. În calitate de consumator cu o anume vechime al produselor de la Curtea Veche, sunt sigur că era loc pentru mai bine.

Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez - Problema celor Trei Corpuri

Liu Cixin
Problema celor Trei Corpuri
Editura Nemira, 2017

traducere din limba engleză de Nina Iordache


Citiţi un fragment din această carte.

***
Când istoria şi ştiinţa se întâlnesc sub pana unui autor chinez

Citesc literatură science-fiction de multă, multă vreme. Am început pe când eram puştoaică, într-o iarnă, înainte de Crăciun când curăţam nuci. Da, aţi înţeles bine: curăţam nuci. Pe vremea aceea, nu îmi mai aduc aminte dacă era înainte sau imediat după 1989, dacă voiai cozonac şi prăjituri îţi adunai şi spărgeai singur nucile. Asta era activitatea noastră, a copiilor. Le spărgeam pe o hârtie de ziar cu un ciocan. În ziua aceea ziarul pe care le-am spart era un număr din Revista Anticipaţia care publica atunci, în foileton, Caverne de oţel a lui Asimov. Habar nu aveam cine este Asimov, dar povestea de sub cojile de nucă m-a prins aşa că am schimbat ziarul, am citit fragmentul şi apoi pe următorul, şi următorul... Am descoperit apoi colecţia Nautilus a editurii Nemira şi cei mai buni companioni mi-au devenit Frank Herbert, Bernard Werber, Stanislaw Lem şi mulţi alţii din aceeaşi colecţie. Cărţile erau publicate pe o hârtie de calitate îndoielnică, dar ce bogăţii ascundea fiecare dintre ele! Nu l-am uitat nici pe dragul de Asimov pentru care umblam jumătate de târg pentru a îl cumpăra în ediţia Teora de la acea vreme.

Unele dintre cărţile citite au fost mai uşor, altele mai dificil de citit. Recunosc că Problema celor Trei Corpuri se înscrie în ultima categorie. Este, de altfel, şi primul roman SF scris de un autor chinez pe care îl citesc. Complexitatea problemelor ridicate de acesta, desele trimiteri la descoperiri ştiinţifice, jonglarea cu termeni şi experimente de fizică îl fac intimidant, dar în acelaşi timp provocator şi intrigant. Cred că aşa s-au simţit cei care îl citeau pentru prima oară pe Jules Verne acum câteva sute de ani. Liu Cixin compensează această avalanşă de informaţie ştiinţifică cu o poveste bine închegată şi originală. Pentru cineva ca mine, interesat de istoria comunismului sub diferitele sale forme şi pe care îl văd ca pe unul dintre marile flageluri ale secolului XX, să citesc un roman SF al cărui început este plasat în anii Revoluţiei Culturale este un pic şocant şi ciudat totodată. Mi-a mai fost greu în primele pagini să mă obişnuiesc cu numele personajelor şi să le ţin minte în desfăşurarea acţiunii. Treptat însă, povestea m-a prins aşa că le-am găsit locul în poveste în capitolele următoare. M-au bucurat notele de subsol pentru că le-am considerat absolut necesare pentru cineva nefamiliarizat cu descoperirile şi teoriile din fizică. Citind cartea îmi spuneam că acest roman va fi cu siguranţă un regal pentru iubitorii ştiinţei şi ai fizicii cu precădere.

Ye Wenjie, fiica unui cunoscut profesor universitar, asistă la asasinarea tatălui ei de către Gărzile Roşii în timpul Revoluţiei Culturale. Om de ştiinţă la rândul său, cu specializare în astrofizică, tânăra femeie este trimisă la muncă forţată şi de acolo ajunge la Baza Coasta Roşie, o unitate strict secretă a statului chinez. Ye Wenjie asistă la atrocităţile comise de oameni împotriva oamenilor, dar şi la crimele pe care aceştia le săvârşesc împotriva naturii. Faptul că ajunge să creadă că specia umană nu mai are nici o şansă de una singură va marca întreg parcursul cărţii.

Contactul cu o civilizaţie extraterestră este prezent în multe filme şi cărţi ale epocii noastre. Ar părea că problema a fost tratată din toate unghiurile. Liu Cixin ne demonstrează că nu este aşa. Ideea unui joc care să ajute la stabilirea contactului dintre cele două civilizaţii este excelent gândită. Lumea celor Trei Corpuri este fascinantă atât pentru personajele din carte, dar mai ales pentru cititor. Ideea unei planete care se confruntă cu o problemă fără soluţie şi este obligată să se deshidrateze pentru a putea face faţă Erelor Haotice este, cred eu, unică. De fiecare dată, omenirea este obligată să o ia de la capăt şi evoluează până în punctul în care Era Stabilă ia sfârşit şi un cataclism o duce din nou la punctul de pornire. Jocul din realitatea virtuală se adresează oamenilor de ştiinţă pământeni şi nu oamenilor obişnuiţi pentru că cere rezolvarea unor probleme de fizică imposibil de desluşit de cineva care nu are cunoştinţe avansate în domeniu. Selectarea jucătorilor nu este întâmplătoare după cum aflăm pe parcursul cărţii.

Liu Cixin îmbină excelent poveştile de la baza Coasta Roşie cu căutările lui Wang Miao. Cele doua planuri se întâlnesc spre sfârşitul volumului când multe întrebări îşi găsesc răspunsul. Dintre personajele prezente în carte, favoritul meu este căpitanul Shi Qiang. Mi-a plăcut pentru pragmatismul şi cinismul său, pentru faptul că deşi nu este un expert găseşte întotdeauna o soluţie, pentru faptul că rămâne mereu cu picioarele pe pământ şi îşi păstrează optimismul. M-a cucerit când l-a trimis pe un Miao speriat şi tracasat la băut şi la dormit, explicându-i şi regula fundamentală pe care a descoperit-o: "ceva suficient de ciudat, trebuie să fie dubios". Shi nu este om de ştiinţă, dar este un poliţist cu experienţă, ştie să unească punctele şi să facă legătura dintre ele, nimic nu îi poate da peste cap stabilitatea pentru că a văzut prea multe şi nu mai are iluzii când vine vorba de rasa umană. Shi este cel care la sfârşit îi îmbărbătează pe oamenii de ştiinţă spunându-le că indiferent de circumstanţe şi de încercările repetate gândacii nu au putut fi stârpiţi ceea ce dă o şansă şi omenirii în lupta cu un adversar mult mai evoluat tehnologic.

Mi-au mai plăcut în carte ideea construirii unui computer din oameni într-una din lumile celor Trei Corpuri, folosirea oamenilor de ştiinţă celebri în joc şi legăturile pe care descoperirile acestora le au cu trecerea la alt nivel, soluţia găsită de Shi spre final, dar şi faptul că autorul s-a gândit că şi atunci când va fi vorba despre poziţia faţă de o civilizaţie extraterestră părerile şi opiniile oamenilor vor fi diferite aşa încât a creat facţiuni în cadrul Mişcării Terra-Trisloaris. Liu Cixin pare îndrăgostit iremediabil de Univers şi de misterele sale. Există în carte pagini care sunt aproape poetice când vine vorba despre crearea, expansiunea şi secretele pe care spaţiul le ascunde.

Mi s-a părut interesantă ideologia lui Evans numită Comunismul Pan-specii a cărei idee de bază este că toate speciile de pe Terra au fost create egale. Teoria evidenţiază ipocrizia şi egoismul rasei umane şi constituie unul dintre motoarele principale care pun în mişcare acţiunile personajelor din carte. Sunt convinsă că şi în realitate acest tip de gândire şi-ar găsi adepţi cu uşurinţă.

Să vă spun drept, abia aştept continuarea seriei. Deşi este dificilă, am găsit-o fascinantă. A fost unul dintre momentele acelea când mi-a părut rău că nu am cunoştinţe mai solide de fizică pentru a putea aprecia la justa valoare efortul şi inspiraţia autorului. Problema celor Trei Corpuri vă va provoca, enerva şi determina să priviţi din nou spre stele. Şi, de ce nu, să visaţi un pic şi să vă întrebaţi cum ar fi dacă ar fi?

Corupţia şi urmările ei radicale - Boko Haram

Mike Smith
Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii
Editura Corint, 2017

Traducere din limba engleză de Dragoş Zetu


Citiţi un fragment din această carte.

*****
Corupţia şi urmările ei radicale

Viziunea europocentristă asupra lumii ne face să avem o imagine distorsionată şi incompletă a evenimentelor care au loc pe alte meridiane. Ne scapă complexitatea unor întâmplări, nu ştim care le sunt rădăcinile şi motivele care au dus la ele. Acceptăm cu uşurinţă ceea ce ne livrează televiziunile şi ziarele prin aşa zişii lor specialişti, ascultăm cu o ureche ce au aceştia de spus şi apoi ne întoarcem la ale noastre cu senzaţia că totuşi ne pricepem şi am înţeles prea bine ce se întâmplă prin cine ştie ce colţ de lume. Dar, exact cum spuneam, este doar o senzaţie. Realizezi acest lucru imediat ce ai deschis o carte dedicată subiectului, scrisă de cineva care a fost la faţa locului, care a pus întrebări şi a căutat să afle răspunsuri mai puţin facile. Acest gen de carte este cea apărută la Corint numită Boko Haram. Cea mai sângeroasă grupare teroristă a lumii.

Mike Smith, autorul cărţii, este corespondent extern al agenţiei de ştiri France Press (AFP) şi a fost corespondent şef al biroului AFP din Lagos între 2010 şi 2013. Interesul faţă de Boko Haram s-a concretizat într-un număr mare de articole, dar şi în această carte care încearcă să ofere cititorului o imagine asupra unei grupări care a ajuns în atenţia opiniei publice internaţionale în anul 2014 când 219 fete au fost răpite dintr-un internat situat în localitatea Chibok din nord-estul Nigeriei. Vă puteţi întreba, pe bună dreptate, de ce v-ar interesa un astfel de eveniment, o astfel de istorie şi, într-un final, această carte. Evenimentele s-au întâmplat la mii de kilometri distanţă, pentru cei mai mulţi Africa este în întregime o mare nebuloasă, avem şi aici probleme destule. Este adevărat, dar această carte trebuie citită pentru că ne arată cum o ţară bogată în petrol, cu cea mai mare dezvoltare economică de pe întreg continentul african şi cu cea mai numeroasă populaţie poate deveni victima nu doar a sărăciei ci şi a violenţei grupărilor teroriste. Cauza principală? Corupţia endemică.. Acesteia i se adaugă nişte autorităţi preocupate mai mult de propria imagine decât de rezolvarea reală a problemelor, lipsa de încredere a cetăţenilor în stat, cotele alarmante ale şomajului în rândul tinerilor care când se satură să sprijine zidurile şi nu mai văd nici un viitor devin pradă sigură pentru mişcările extremiste. Astfel, tot ce ştiu tinerii din nord-estul sărac al Nigeriei despre democraţia occidentală, de exemplu, este faptul că elitele îşi umplu buzunarele în timp ce săracii se chinuie să supravieţuiască.

Nigerienii de toate etniile şi originile şi-au pierdut orice încredere în guvern, în sistemul de justiţie şi în forţele de securitate. Orice speranţă luminoasă legată de potenţialul enorm al acestei ţări a fost înăbuşit de hoţii deghizaţi în oameni de afaceri, generali de armată şi politicieni.

Nigeria devine un exemplu negativ pentru orice stat din lume, inclusiv pentru al nostru - o democraţie fragilă aşa cum se dovedeşte a fi zilele acestea. Este adevărat că istoria Nigeriei este foarte complexă şi complicată. Un stat creat artificial de către britanici în 1914 prin unirea nordului şi sudului, Nigeria a devenit un amalgam etnic şi religios cu un potenţial exploziv semnificativ. Există patru grupuri etnice importante: yoruba, hausa, peul şi ibo, cu religii diferite, cu tradiţii şi obiceiuri proprii. Lingua franca în regiune este hausa, dar se vorbesc o mulţime de alte limbi locale. De asemenea, există discrepanţe majore în ceea ce priveşte dezvoltarea între regiunile urbane, mai bogate în sud unde s-au descoperit zăcăminte importante de petrol şi regiunile din nord care se zbat într-o sărăcie cruntă.

Un teritoriu atât de vast are o istorie impresionantă. Aici au fost create de-a lungul timpului formaţiuni statale puternice dintre care cea mai cunoscută este Califatul Sokoto. Acesta a reprezentat o uniune largă de emirate cu puterea centrală deţinută de califul din Sokoto şi a rezistat în nordul Nigeriei aproape un secol. Spre deosebire de retorica anti-educaţie a mişcărilor radicale de astăzi, califii din Sokoto puneau un mare preţ pe educaţie, inclusiv pe educaţia femeilor.

Bătălia marilor puteri în epoca colonială pentru pieţe de desfacere noi şi resurse a marcat o nouă pagină în istoria teritoriului pe care îl cunoaştem astăzi sub numele de Nigeria. Britanicii au dus o politică diferită în sud faţă de nord. Astfel, dacă sudul a beneficiat de educaţia occidentală, administraţia britanică înfiinţând şcoli bune, populaţia din nord nu a avut acces la ele şi, mai mult, misionarilor creştini nu le-a fost permis accesul în nord. Până în zilele noastre există în zonele nordice, multe suspiciuni legate de educaţia occidentală şi scopurile acesteia. În Nigeria s-au dezvoltat numeroase teorii ale conspiraţiei şi o mişcare anti-vaccin puternică care îşi trage forţa tocmai din suspiciunile faţă de intenţiile occidentalilor.

De altfel, denumirea Boko Haram înseamnă aproximativ "educaţia occidentală este interzisă". Gruparea şi-a dat un nume mult mai complicat, Boko Haram fiind numele consacrat de către cei din exteriorul grupării. În cartea sa, Mike Smith ne atenţionează că, de fapt, este un termen umbrelă pentru insurecţia din Nigeria, care include un grup necunoscut de celule şi facţiuni. Această realitate a îngreunat negocierile şi dialogul cu gruparea pentru că nu era clar cine o conduce şi din ce facţiune face parte. Deşi întemeietorul oficial al Boko Haram este considerat Muhammad Yusuf, acesta a fost executat în 2009 şi de atunci liderul declarat este Abubakar Shekau, un individ de o cruzime incredibilă. Boko Haram pare să fi avut interese diferite în perioada celor doi lideri. Dacă sub Yusuf a fost mai mult o mişcare internă, pornită ca o revoltă în faţa sărăciei şi corupţiei autorităţilor, al cărei plan părea a fi distrugerea Nigeriei, în timpul lui Shekau, Boko Haram îşi doreşte să devină o grupare teroristă internaţională, să aibă legături şi să organizeze atentate împreună cu al-Qaeda şi alte grupări musulmane extremiste. Mişcarea îşi găseşte mulţi adepţi printre tineri dat fiind faptul că le asigură traiul şi, în cazul în care devin atentatori sinucigaşi, oferă familiilor compensaţii băneşti.

Boko Haram a devenit cunoscută în ultimii ani pentru atentatele extrem de sângeroase care au avut drept victime şi foarte mulţi civili, pentru răpirile numeroase şi asasinarea unor occidentali, pentru răscumpărările uriaşe cerute şi, de multe ori, primite. Retorica liderilor este antioccidentală, agresivă şi incoerentă. Lucrarea lui Mike Smith este interesantă pentru că ne oferă în traducere câteva discursuri, dar şi pentru interviurile cu autorităţile, civilii şi fetele răpite de Boko Haram. În plus, ziarist fiind, Smith ne descrie şi ceea ce a văzut cu proprii săi ochi în călătoriile sale în zonele controlate şi eliberate apoi de sub autoritatea Boko Haram. La fiecare pagină, în fiecare mărturie şi imagine, revine obsesiv corupţia. Ceea ce se întâmplă acum în Nigeria ne spune autorul este o problemă creată de oamenii fără conştiinţă care au condus-o, care au fost interesaţi doar de umplerea propriilor buzunare, unii dintre ei înfundă acum puşcăriile occidentale. Sărăcia naşte ignoranţă şi resentimente care duc la radicalizare. Este o carte nu doar de citit ci şi una asupra căreia merită meditat pentru că ne arată cât de gravă este în realitate această problemă şi cât de puternic şi profund poate afecta o societate.