Florin Chirculescu
Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu
Editura Nemira, 2017
*****
Intro
Florin Chirculescu (de profesie medic chirurg)
s-a născut la Bucureşti pe 26 martie 1960. A debutat cu proză scurtă în anul 1993, în revista
sci-fi JSF.
A fost recompensat la scurtă vreme cu Premiul pentru Debut European la
Euroconul de la Glasgow din 1995, după care a primit Marele Premiu al
Editurii Nemira din 1997 pentru romanul
Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine, tipărit la aceeaşi editură.
De-a
lungul anilor, au urmat alte distincţii. A colaborat cu reviste de
specialitate, unde a publicat nuvele şi povestiri, şi a fost
redactor-şef al revistei
Nautilus. A semnat cu pseudonimul Sebastian A. Corn următoarele volume:
2484-Quirinal-Ave (Nemira, 1996),
Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine (Nemira, 1998),
Cel mai înalt turn din Babylon (Nemira, 2002),
Imperiul Marelui Graal (Nemira, 2006), câştigător al Premiului Vladimir Colin în 2006,
Vindecătorul (Cartea Românească, 2008),
Skipper de interzonă (Millenium Books, 2012)
*
"Era o zi atât de frumoasă, încât, şi necredincios să fi fost, şi tot
te-ai fi închinat Domnului ca să ai cui mulţumi pentru asemenea splendoare."
Anul 632. Profetul Mahomed e pe moarte, chinuit de o boală misterioasă. Sahib,
tabib-ul în care îşi pune toată încrederea, membrul comunităţii de evrei din Madīnat
al-Nabī, scrie o poveste dictată de forţe necunoscute. Eroii ei, doi fraţi gemeni
dintr-un alt timp, plănuiesc o escaladă.
Anul 2013. Sahib şi Mesneras trăiesc în Bucureşti şi visează să urce pe
Nanga Parbat. Unul e un medic, prins în lanţul nemilos al sistemului
medical corupt. Celălalt e un agent secret cu misiuni bizare, printre
care şi una
vizându-l pe propriul frate. Comunică între ei mai ales "pe calea blestemului" şi îi unesc un corb, o carte şi un vis.
Istoria veche se întâlneşte cu istoria recentă, faptele şi timpurile se
amestecă, identităţile se fac şi se desfac, ficţiunea cuprinde totul.
Roman polifonic în care prezentul românesc, sinonim cu criza şi
corupţia, se îmbină cu trecutul oriental şi începuturile medicinei
moderne,
Greva păcătoşilor sau apocrifa unui evreu de Florin Chirculescu îşi plimbă cititorii prin labirinturi fără ieşire,
provocându-i la o lectură neliniştitoare şi la descoperirea propriilor drumuri.
Fragment
Bunicul lui Sahib alesese locul de casă pentru
că-i
plăcuseră sicomorii falnici, care acum dădeau umbră în grădina din
spatele farmaciei şi a odăii de tratament. Sicomorii aceia înconjurau un
iaz răcoros, aşa că după ce bunicul lui Sahib ridicase casa veniseră şi
alţii, atraşi de apa rece a pârâiaşelor izvorâte din iaz - Khalil, de
pildă, îşi făcuse ditamai grădina, iar vinetele, bostanii şi pepenii pe
care-i
creştea îi duseseră faima în toate satele din jur. Lângă Khalil îşi
clădise o casă Ibrahim, cârcotaşul trecut la islam, care era
giuvaiergiu. Şi el se folosea de izvoare, dar uitase de mult cât îi
datora bunicului lui Sahib, care curăţase iazul, îi întărise malurile şi
sădise sălcii umbroase, de care acum se bucura şi el, Ibrahim. Avea
mult de lucru: din atelierul lui se auzeau mereu pocnete şi hârâituri.
Cu puţin timp în urmă, Umar îl plătise să facă cinci mii de vârfuri de
săgeată, căci Ibrahim era priceput şi la
d-astea.
După prânz, când căldura amiezii alunga lumea din case, toţi îl invidiau
pe Sahib pentru răcoarea grădinilor sale. Trandafirii de la intrare
răspândeau miresme plăcute, în timp ce din spatele casei se ridica
susurul pârâiaşelor. Acelea erau cele mai bune ore ca să vadă de
bolnavi, căci lumina era blândă
şi-ţi îngăduia să ghiceşti fără greş semnele înscrise în
Susruta Samhita, asta ca să nu mai spunem că, tot atunci,
tabibul era cu mintea mai ageră decât în restul zilei, fiind mâncat, băut şi iscoditor.
După-amiaza despre care vorbim a început aşa: primul bolnav pe care
l-a
văzut Sahib era un beduin din Tharb. Îl chema Ahed, era bolnav cu
pieptul şi slăbea pe zi ce trece, iar de câteva săptămâni îi apăruse şi
scrofula gâtului. Sahib îi dădu suc de
asaf pentru poftă de mâncare, îl îndemnă să bea lapte de capră
şi-l mai învăţă să mănânce ficat proaspăt şi să ia picături
dintr-un decoct de
spinul-diavolului, hambaz, care era cumplit de amar. Îl trecu în sulurile sale pentru bolnavi permanenţi, căci boala lui (era lucru sigur) se chema
balasa, în poemul din Benares, şi
ftisis, în cărţile lui Hipocrat, ceea ce însemna că Ahed avea să mai treacă pe la Sahib.
După aceea a venit un negustor bogat din Madina, care nu mai vedea cu un
ochi. Avea cataractă. Sahib îl aşeză pe un scaun, îi dădu să bea vin de
Carmel, îi dădu praf de cânepă
şi-i puse în ochi picături de
kool, după
care-l rugă pe Jalal
să-l
ţină de cap. Îi spuse vrute şi nevrute, îl întrebă cum merge sticla de
Tyr, căci asta vindea el mai mult, iar apoi, pe nepusă masă, îi înţepă
ochiul cu un scalpel îngust, pe nume
vaktra, în locul în care
irisul întâlnea albul ochiului. Se auzi un sfârâit umed, iar din ochi se
scurse o apă limpede, semn că Sahib înţepase unde trebuie. Stropi
ochiul cu lapte fiert şi răcit
şi-l puse pe negustor
să-şi strângă nara din dreptul ochiului sănătos şi
să-şi
sufle nasul, după care tăie capsula ce acoperea irisul precum cupola
unei biserici minuscule, iar cristalinul, ca o pietricică netezită de
ape, prinse a ieşi pe lângă
vaktra.
- Începi să vezi? îl întrebă Sahib.
-
Parc-aş ghici o lumină...
- Tuşeşte!
Negustorul tuşi, iar pietricica ţâşni din ochi ca un sâmbure de vişină.
- Văd, o, Sahib! Zău că văd!
- Câte degete am aici? îi puse Sahib patru degete în faţa ochiului.
Negustorul zise că vede patru degete. Atunci Sahib îl întrebă ce face cu
ele, iar negustorul îi zise: "Îmi dai cu cu tifla, o, Sahib", ceea ce
era adevărat, aşa că Sahib îi scoase scalpelul din ochi.
Îi puse un bandaj cu gălbenele şi cu frunze de cânepă spălate în trei ape
şi-l trimise să se întindă în altă odăiţă, cea în care stăteau cei cu operaţii simple,
poruncindu-i să nu tuşească şi să nu strănute. Spre seară avea să plece acasă, iar a doua zi avea să treacă din nou pe la Sahib, ca
să-i vadă pansamentul. Îi puse pietricica din ochi
într-o oliţă cu ulei, pe care
s-o ia acasă, ca să aibă cu ce se lăuda la rude.
Apoi veni un sărăcan din Shufra, căruia, pentru că nu putea să urineze, i se umflase
băşica-udului. Sahib luă un tubuşor
dintr-o răşină moale, pe nume
shellac, îl cufundă în ulei de măsline şi
i-l
vârî pe uretră, numai că tubuşorul înţepeni la jumătatea penisului,
nefiind chip să lunece mai departe. Sahib îl răsuci, îl trase
şi-l vârî la loc, ba chiar suflă în el aer, apoi ulei, dar tubul de
shellac nu trecea mai departe. Atunci, Sahib îl duse pe sărăcan în odaia din spate
şi-l întinse pe pat. Îi dădu să mestece frunze de cânepă
şi-i turnă şi o pulbere, tot de cânepă, prin tubuşorul vârât în uretră.
-
Ia-uite, Jalal, ce voinicie! îi arătă Sahib comoara sărăcanului.
-
Voinicie-voinicie, făcu Jalal, dar are unde
s-o pitească noaptea?
- Ai unde
s-o piteşti noaptea? se hlizi Sahib la amărât.
-
N-am, zise sărăcanul, cam trist.
- Cum
n-ai? Orice femeie
s-ar da în vânt după aşa ceva.
- A mea nu.
I-au băgat creştinii prostii în cap. Cică prea multă dragoste e semn de păcat.
- Creştinii de care vorbeşti
nu-s călugării de lângă Marhah, cumva? se interesă Sahib.
Sărăcanul zise că da. Iar Sahib:
-Dragostea o fi păcătoasă pentru ei, fiindcă
n-au voie să vadă muieri.
- Ba văd,
da-n ascuns, când se duc în satul creştinilor, de partea cealaltă a muntelui.
Tot
vorbindu-i, Sahib îl trăgea de mădular încoace
şi-ncolo, ba chiar îl încercă şi cu unghia, şi, când văzu că sărăcanul nu mai clipeşte, luă
vridhipatra sastra, scalpelul cel subţire, ridică ştremeleagul şi
i-l culcă pe burtă, după care făcu o incizie în dreptul locului în care se înţepenise
shellac-ul. Curse sânge, Sahib apăsă pe rădăcina penisului cu putere, apoi tăie mai adânc, dar nu mai mult de un lat de crăcuţă de
ishil, din cele ce se fac scobitori, şi gata, găsi tubuşorul de
shellac. Simţi mai sus de tubuşor, spre băşică, un fel de gâlmă ce strâmta uretra. Tăie uretra -
fruuf - şi zări zona îngustată; presără praf de cânepă în ea, o chiuretă, apoi vârî tubul de
shellac mai adânc, trecând de locul pe
care-l chiuretase. Tubul ajunse în băşica udului, iar urina prinse a curge afară, lenevos.
Cât timp îl pansă, Sahib îi spuse beduinului că e un nătâng, dacă
nu-şi trânteşte femeia cu picioarele în sus măcar o dată la două nopţi: după operaţie trebuia
să-şi desfunde nevasta cu vârf şi, mai ales, îndesat, dacă voia să
nu-i apară boala din nou.
Isprăvi cu el
şi-l aşeză lângă negustor. Cât
timp îl întinseră în pat, din odaia de tratament se auzi Simha: o
întreba pe Zamira dacă mai are dureri. Sahib se duse la ebionită, îi
puse mâna pe frunte şi văzu că fierbinţeala îi trecuse. Îşi dădu seama
că e prea tăcut, ceea ce
nu-i stătea în
obicei, aşa că dădu să zică ceva, numai că ochii îi căzură asupra
piciorului Zamirei, ieşit de sub pătură. Era subţire, lung, şi avea
degete fine... Sahib îşi drese glasul şi o întrebă
dacă-i
era foame, dar cu glas străin, de parcă el însuşi ar fi fost o păpuşă,
pe care tot el, Sahib, o mânuia de departe. E frumoasă ca o dimineaţă
însorită de toamnă, se trezi el
că-şi zice, uluit de el însuşi, căci nu văzuse toamna nicicând. Atunci o zări pe Bilha în odaia din faţă: muşca
dintr-o
piersică şi privea, dusă pe gânduri, în grădină. Lui Sahib i se ivi în
minte chipul ei peste douăzeci de ani, cu obrajii căzuţi şi plini de
riduri, cu părul cărunt şi ochi lăcrimoşi, mestecând în gol.
Plecă de la Zamira şi se întoarse la sărăcan,
făcându-şi de lucru cu el, deşi nu era nevoie. Peste acoperişuri răsună glasul lui Bilal, vestind rugăciunea de
după-amiază.
Apoi se porni un vânt rece şi cerul se acoperi. Sahib se duse în
farmacie, numără săculeţii cu prafuri şi pulberi, puse uleiurile în
ordine, văzu de unsori, de florile şi frunzele uscate, după care ieşi în
grădină. Se uită la lipitori - frigul le amorţise.
- Ei? o întrebă deodată pe Simha, a mai trecut djinnul
pe-aici?
Fetiţa, ascunsă în întunericul odăii de tratament, făcu semn că nu, dar
nu se putu abţină să nu zică: "Posibil." Zamira îşi mişcă picioarele şi
tuşi, iar Sahib se gândi că poate
într-o zi, când lumea avea să fie plecată de acasă, o să discute verzi şi uscate cu ea. Iar Simha:
- Djinnul
n-a mai venit, dar Zamira
l-a zărit pe prietenul acela al lui, călăuza de munte, Buraq. Eu cred că e tot djinn şi el.
Sahib râse cam strâmb şi o întrebă pe ebionită:
-
L-ai văzut pe Buraq, zici? Ce făcea?
- Era
într-un târg, cu un prieten, treceau pe
lângă o biserică mai mare decât Al Qulaish, din Sanaa. Nu era o biserică
ebionită, căci era plină de cruci şi avea ziduri negre şi dantelărie
din piatră. Era frig, oamenii erau îmbrăcaţi gros, iar lumea era
stricată, căci lângă biserică locuiau multe femei uşoare. Tovarăşul lui
Buraq se gândea la ceva, dar eu îl auzeam, ştii cum
e-n vis: Dar evreica? Oare ce face evreica? - aşa se întreba, iar în minte îi umblau gânduri necurate cu acea ea.
- Ai văzut tu asta în vis? căscă ochii Sahib,
întrebându-se cât timp trecuse de când scrisese întâmplarea cu pricina: o lună? poate mai mult?
- Am văzut, da, făcu Zamira. Iar pe prietenul lui Buraq îl cheamă Mesnah şi seamănă cu djinnul. Pe tustrei îi visez -
şi-n Shibam îi visam.
Mesnah?! se miră Sahib. El nu scrisese nicicând de vreun Mesnah, cât
despre prietenul lui Buraq, ei bine, acesta era celălalt Sahib, nu
altcineva - ei doi treceau pe lângă biserică, nicidecum alţii. Uimit,
tabibul intră în odaie
şi-o
descusu pe ebionită: cum arăta Mesnah? Cică era potrivit de înălţime,
că purta părul strâns în coadă de cal, că avea un cercel din piatră
neagră şi că semăna mult cu djinnul, adică cu celălalt Sahib. Cât despre
Buraq, era înalt, slab, bărbos, măsliniu.
- Bine, îi zise Sahib,
luându-i pulsul. Acum
odihneşte-te. Vreau să bei multă apă.
- Poţi
să-mi dai
tu, preacinstite, un pocal mare de tot, chiar acum?
- Jalal, strigă Sahib,
adu-i ebionitei o carafă cu apă rece.
Şi se duse înapoi în grădină. Ibrahim bătea pe nicovala lui cea mică din atelier: tiiing, tiiing, tiiing. Khalil se certa cu
nevastă-sa,
dar nu foarte tare. Deodată Sahib simţi că cineva îl urmărea cu
privirea. Nu putea fi decât Malik, habotnicul - se uita la el de pe
terasa de sus a
qasabei sale înalte, care arăta ca o cetate. Sahib se întoarse
şi-i făcu semn cu mâna.
Malik îi făcu semn înapoi. Un arc
şi-o săgeată
dac-aş avea... se gândi Sahib. O strigă pe Simha:
-
N-o să vezi niciun djinn în oalele astea, mai bine am dărui apa. Avem vecini care se chinuie să facă rost de apă.
- Şi dacă vine djinnul? Ai văzut că
n-am minţit,
ţi-a zis şi Zamira de el.
- Ai o minte bogată, isteaţo, o luă Sahib, iar oamenii cu mintea bogată se plictisesc uşor
şi-şi închipuie întâmplări nemaivăzute.
- Doar nu vrei să spui că eu şi Zamira
nu l-am văzut?
- Hai,
las-o baltă... Tu
l-ai văzut pentru că ai citit despre el, iar Zamira a avut fierbinţeală şi a primit
binj-datturah - uite de ce
l-a visat.
De pe uliţă se auzi un glas de copil. O striga pe Simha.
- E Asim, îi sticliră ei ochii.
M-aş duce cu el la joacă, la casa părăsită.
- Iar te joci cu Asim? sări Bilha
de-un cot.
Simha strânse din dinţi, se codi niţeluş, dar în fine zise ce avea de zis:
- Măcar Asim nu e prost. Cu el nu mă plictisesc niciodată.
- Te cred şi eu! Cum să te plictiseşti cu unul cu care te cerţi mereu?
- Ba nu ne certăm mereu.
-
De-aia spuneai ieri că nu vrei
să-l mai vezi în ochi?
- Uite că
m-am răzgândit.
Iar Sahib:
-
Du-te, dar vezi ce vorbeşti. Uită de djinn şi de prietenii lui, bine?
Sahib se întoarse în casă. Se învârti prin odaia din faţă, se mai uită în grădină să fie sigur că Bilha
nu-i
cu ochii pe el, după care se repezi în odăiţa în care scria, trase
scara ce ducea pe acoperiş şi se urcă iute pe casă. Malik îl văzu, dar
se prefăcu a
nu-l băga în seamă, iar Sahib se duse la marginea terasei,
căutând-o pe Simha din ochi.
Glasul ei vesel răsuna peste case. Era în
hosh-ul de peste uliţa ce ducea la casa lui Ibrahim, apostatul - un
hosh de care
n-avea nimeni grijă, plin de buruieni şi arbuşti de
arak,
crescuţi anapoda. Simha râdea şi chiuia cu Asim şi cu alţi băieţi, însă
ei, cine ştie de ce, se purtau de parcă voiau să scape de ea: se piteau
printre bălării, chicoteau
şi-o chemau,
ademenind-o departe de casa părăsită. Poate că se joacă
de-a v-aţi ascunselea, se gândi Sahib, numai
că-i văzu pe băieţi cum îşi dădeau coate, râzând pe înfundate ori de câte ori Simha trecea pe lângă ei fără
să-i vadă, iar după ce ajunse în celălalt capăt al
hosh-ului se furişară înapoi,
lăsând-o singură. "Asim, Mundir, unde
v-aţi ascuns?" îi strigă ea, dar băieţii se strecurară spre casa părăsită, fără
a-i da niciun semn.
- Unde sunteţi? strigă Simha mai tare.
Niciun răspuns. De ce au
chemat-o, dacă nu se
joacă cu ea? se întrebă Sahib, cu obidă. După o vreme, Simha rămase
locului: privea în jur, sperând că băieţii vor ieşi la iveală. Apoi,
însă, pricepu că fugiseră de ea şi încremeni cu privirea în pământ, cu
braţele căzute pe lângă trup. De ce nu pleacă, de ce nu vine acasă? i se
rupse inima lui Sahib. Fu cât pe ce
s-o strige, numai
c-o auzi pe Bilha că întreabă de el.
Coborî în odaie, puse scara la loc.
Parcă-l apucase ceva de gât şi
nu-i mai dădea drumul.
Şi-au bătut joc de ea, îşi spuse, şi
mai-mai că-i dădură lacrimile. Dori să se ducă la bolnavi
val-vârtej,
dar în uşă dădu peste Bilha, aşa că făcu pe nepăsătorul. Bilha îl
întrebă unde a fost, iar el o minţi - cică aruncase un ochi peste
sulurile pe care scria.
-
Ce-i cu tine? îl simţi Bilha.
- Nimic, zise el, intrând în odaia bolnavilor.
Cum
s-o cresc ca să nu mai păţească aşa?
Oare-ar fi bine
s-o înrăiesc? Se opri în mijlocul odăii, strângând din dinţi. Sărăcanul din Shufra se zvârcolea de durere, aşa că se grăbi
să-i
presare pulbere de mac în nări. Nu termină bine cu el, că negustorul
operat de cataractă se plânse că simte ace în ochi. Ca de obicei, cum îl
apuca durerea pe unul, cum îi lua şi pe cei din jur.
- E timpul să mergi acasă, Abdul, îi zise Sahib negustorului. Vino mâine, după
dhuhr,
să te văd. Nu te duce la rugăciune, sau, dacă te duci, nu te apleca, nu
te screme, nu tuşi şi nu strănuta. Îţi scot ochiul cu mâna mea
dacă-mi strici operaţia.
- Nu râde de mine, preacinstite!
- Nu râd deloc. Hai că
ţi-l dau pe Naghib să te însoţească. Ne vedem mâine, după
dhuhr.
Deîndată ce plecă Abdul, apăru alt bolnav. Cu două zile în urmă, cămila
lui o luase razna şi dăduse cu el de pământ, iar acum îl dureau şalele
de nu mai putea. Sahib îl puse să se ghemuiască, trase de el, îl întinse
în pat
şi-i îndoi picioarele, i le ridică, îl ciupi de sus până jos, îl puse să mişte degetele, îl crăcănă -
n-avea nimic rupt. Îl trecu în sulul cel mare al suferinzilor veniţi din alte părţi. Habar
n-avea dac-o să-l mai vadă vreodată, dar, dacă o să se întoarcă la el, trebuia să
şi-l amintească cu toate cele.
Îi dădu prafuri pentru durere
şi-l trimise înapoi la Monakh, pe maidanul din afara Madinei, unde poposeau caravanele.
Apoi scoase sulul pe care trecea plăţile. Beduinul din Tharb îi dăduse doar doi dirhami, căci
n-avea
mai mult, drept care Sahib îi înapoiase unul, dar nu trecu acest lucru
în sul. Apoi îl văzuse pe Abdul, care era putred de bogat - el plătise
douăzeci de dirhami pentru operaţia de cataractă, şi avea
să-i mai trimită şi laptele de la două oi preţ de trei săptămâni. Sărăcanul din Shufra, cel ce nu putea să se uşureze,
n-avusese bani (să fie primit!), iar călătorul trântit de cămilă îi dăduse doi dirhami
şi-i rămăsese dator, dar făgăduise
c-o să-i plătească pe drumul de întoarcere de la târgul din Ukaz, căci avea de vândut sute de
saa de ulei de susan.
La sfârşit o trecu pe Zamira - în dreptul ei trase o linie.
Cum venea vorba de bani, cum apărea şi Bilha. Se uită pe plăţi şi
strâmbă din nas: nu fusese o zi bună, iar cu amărâtul din Shufra
făcuseră
ei cheltuieli, unde mai pui că,
de-acum, trebuiau
să-i facă şi porţie de mâncare. Cât despre Zamira, cu ea cheltuiseră cel mai mult
şi-aveau să cheltuiască şi mai mult în zilele ce urmau.
- Bine măcar că rămânem în câştig, zise ea după ce termină de citit.
- Ştii cum se spune, zise Sahib. Zece
nu-ţi dau nimic, dar vine al unsprezecelea şi dă pentru toţi.
Ce-ar fi să facem
şi-aici ca-n Benares? se întrebă. Să ridicăm un spital, iar
tabibii să nu mai fie plătiţi de bolnavi, ci de întreg oraşul din dări, căci sănătatea nu se vinde la târg. Sănătatea...
- Dacă tot vorbim de cei ce plătesc în contul săracilor, îl aduse Bilha
cu picioarele pe pământ, mă întreb dacă Mahomed te va plăti.
- Nu ştiu
să-l scap de boală, aşa că
nu-mi datorează nimic.
-
Te-ai pus rău, însă, cu
tabibul lui, cu Haret ben Kaladah, armeanul. Fie şi numai pentru asta, Mahomed ar trebui să te răsplătească.
L-ai întrebat, măcar, dacă vrea să ne ajute?
-
N-am apucat.
- Mda... Şi el
n-a zis nimic? I se pare firesc
să-l îngrijeşti fără plată?
- Ştii că Mahomed nu e avut.
- Ei, nu e avut... În sfârşit, nu ţin morţiş
să-ţi
dea bani. La câţi ai tratat pe degeaba, unul în plus nu se pune. Sunt
doar curioasă dacă el crede că totul i se cuvine, după ce
i-a tocat pe ai noştri.
- El... cum să spun... Cu mine se poartă drept.
-
S-o purta el drept, dar ce ne facem după ce moare? Of, Sahib, hai să plecăm! Hai la Basra, la Jaffa sau chiar la Constantinopol...
- Şi să lăsăm tot? Casa? Grădina? Oamenii?
- Câţi prieteni ai tu în Madina, Sahib? Cât despre case şi grădini, găsim oriunde... De ce nu vrei să vezi câţi
de-ai noştri pleacă din oraş?
Sahib mormăi ceva, după care, ca să scape de Bilha o trimise pe Rabab
după Simha şi ieşi în grădină. Ibrahim încă bătea în nicovala lui mică,
Khalil râdea cu
nevastă-sa, iar în oale nu se zărea niciun djinn.
Să plecăm? se întrebă Sahib. Cum ar fi să vină bolnavii
într-o dimineaţă şi să găsească uşa ferecată? Cum ar fi să mă strige, iar eu să nu le răspund? Iar copiii? Copiii o
s-o cheme pe Simha la joacă, iar ea, nimic! E ca şi cum am fi morţi. Deîndată
ce-şi spuse asta, în minte îi apăru vedenia
ce-l îngrozea: Simha bolnavă, şi el
privind-o neputincios. Se gândi la nenorocirea aia până ce simţi
că-l ia cu leşin, dar cum altfel să alungi piaza rea? Apoi se întrebă: Unde e Simha? De ce nu se întoarce Rabab?
Se urcă pe casă, păşind cu grijă, să
nu-l audă Bilha. Se uită de
jur-împrejur, dădu
s-o strige pe
fiică-sa, dar se răzgândi,
simţindu-l pe Ibrahim cum se uită la el din uşa atelierului. Îl privi şi el,
dându-i
bineţe, dar Ibrahim pufni şi se întoarse pe călcâie. Ibrahim era
neînduplecat, nu venea nici măcar să se caute, deşi o tuse cumplită îl
chinuia de luni de zile.
Unde e Simha? se întrebă iarăşi Sahib, privind peste
hosh-uri. Se uită spre casa părăsită - nici
fiică-sa, nici Rabab nu erau de văzut.
Coborî. O vreme stătu nemişcat, trăgând cu urechea la Bilha - vorbea cu
Naghib şi cu Jalal. Pesemne că era ceva hazliu, căci râdeau toţi trei.
Dacă Bilha râde înseamnă că degeaba îmi fac gânduri negre, îşi zise
Sahib, prosteşte, şi se duse apoi la Zamira. O privi cum respiră: era
mai bine. De astă dată
nu-i mai trecu prin minte
să-i vorbească dacă rămân singuri.
Ieşi. Intră în vorbă cu Bilha, cu Jalal, cu Naghib. Se strădui să râdă
cu ei - nu putu. După un timp întrebă dacă Rabab nu se întorsese cu
Simha.
- A plecat cam demult după ea.
Se iscă oarece vânzoleală, Bilha se supără ("Fata asta a noastră
şi-a luat-o în cap!"), iar Jalal plecă după ele să vadă ce şi cum.
Sahib rămase în grădină. Unde
naiba s-a
dus, unde? se întreba. Îi veni să răstoarne blestematele de oale, îşi
făcu de lucru cu lipitorile, iar până la urmă se duse pe malul iazului
şi se aşeză pe un pietroi. Se uită la apă, încercă să se liniştească,
după cum îl învăţase maestrul Yogendra, dar nu reuşi. Soarele se apropia
de asfinţit.
- Barzillai, ia vino încoaʼ! se auzi Bilha deodată.
Nu era a bună când zicea "Barzillai". Sahib intră în casă şi răsuflă
uşurat: Simha venise, numai că era mânjită de sus până jos şi se
smiorcăia.
-
Nu-i treaba ta, mami, zicea ea. Şi nici a lui tati!
- Ce
s-a întâmplat? făcu Sahib.
Slavă Domnului, slavă Domnului, îşi tot spunea, slavă Domnului!
- A
bătut-o Asim, zise Rabab.
-
Ţi-am spus, Barzillai,
ţi-am spus! scăpărau ochii Bilhei. Aşa a fost
şi-n Babilon,
şi-n Misr, şi la Ierusalim: mai întâi cei puternici
i-au bătut pe cei slabi. Apoi cei puternici
i-au omorât pe cei slabi.
- Bilha, copiii se bat între ei de când lumea.
- Şi nici nu suntem slabi, mami, suspină Simha. Oh, îl urăsc pe Asim.
- De ce
v-aţi bătut? o întrebă Sahib.
-
Nu-i treaba voastră.
Nu-i nici treaba ta, Jalal, zise fetiţa,
văzându-l cum strânge pumnii. Îl urăsc pe Asim, îl urăsc, îl urăsc.
- Hai să mâncăm, zise Sahib. Iar tu
spală-te, îi zise Simhei.
Citiţi un fragment din această carte.
