Când muritorii dorm

Kurt Vonnegut
Când muritorii dorm
Serie de autor Kurt Vonnegut, Editura ART, 2017
Traducere din limba engleză şi note de Claudiu Komartin şi Anastasia Gavrilovici

***
Prezentare

Un bărbat respectabil îşi petrece tot timpul liber jucându-se cu trenuleţele lui miniaturale şi ignorându-şi nevasa. SUA a căzut pradă unei epidemii de sinucideri care vizează obţinerea unor asigurări de viaţă. Captivă într-un departament plictisitor de stenografie, o tânără visează la un deţinut proaspăt evadat din închisoare şi la propunerea lui. Ancorate ceva mai mult în realitate decât subiectele SF trăznite cu care ne-a obişnuit, povestirile de faţă poartă clar marca Vonnegut: o combinaţie unică de simţ moral vigilent, observaţie fină, imaginaţie şi umor.

Proze scurte reunite pentru prima oară în volum abia în 2011, după moartea autorului.

"Un memento minunat al vocii morale obraznice pe care am pierdut-o când l-am piedut pe Kurt Vonnegut." (San Francisco Chronicle)

"Foarte bine scrisă şi cât se poate de agreabilă." (The Washington Post)

Departamentul de fete

Buna şi draga mea soţie, Amy Lou Little pe numele ei de fată, a apărut în viaţa mea din departamentul de fete. Şi ce gând poate fi mai încântător pentru un bărbat singur decât o mare caldă, adâncă şi plină ochi cu fete?

Amy Lou Little, care avea douăzeci de ani, era o fată drăguţă şi sigură pe ea din Birmingham, Alabama. Când cea care urma să-mi fie soţie a absolvit şcoala de secretare din Birmingham, cei de acolo au spus că este rapidă şi îndemânatică, iar un angajator de la uzina metalurgică Montezuma, situată mult mai la nord faţă de orăşelul ei, i-a promis un salariu foarte bun dacă venea în Pittsburgh.

Când cea care urma să-mi fie soţie a ajuns în Pittsburgh, cei de la uzina Montezuma au pus-o în departamentul de fete, dându-i nişte căşti, un dictafon şi o maşină de scris electrică. I-au dat biroul de lângă cel al doamnei Nancy Hostetter, şefa sectorului C al departamentului de fete, care lucra acolo de douăzeci şi doi de ani. Doamna Hostetter era ditamai femeia, cinstită, sănătoasă, robustă şi incredibil de rapidă şi îndemânatică. I-a spus lui Amy că trebuie să o considere o soră mai mare.

Şi eu lucram tot la uzina Montezuma. Eram un tip fără rădăcini care le făcea pe plac unor clienţi nevăzuţi. Clienţii scriau companiei, iar douăzeci şi cinci dintre noi răspundeau cu bunăvoinţă şi competenţă. Nu i-am văzut niciodată pe clienţi, iar ei nu m-au văzut niciodată pe mine, şi nimeni n-a propus să facem schimb de poze.

Cât era ziua de lungă vorbeam într-un dictafon, iar mesagerii duceau înregistrările la departamentul de fete, pe care nu le văzusem niciodată.

Erau şaizeci de fete în departament, câte zece în fiecare sector. Panoul cu informaţii din fiecare birou spunea că fetele stăteau la dispoziţia oricui dispunea de un dictafon, şi aproape orice bărbat ar fi găsit o fată pe placul lui printre cele şaizeci. Erau domnişoare, precum cea care urma să-mi fie soţie, femei versate machiate ca nişte dansatoare de cabaret, matroane cu faţa ca o lună plină, burlăciţe mândre şi autosuficiente ca doamna Hostetter.

Pereţii departamentului de fete erau de un verde liniştitor. Ici, colo câte un tablou cu peisaje ce înfăţişau scene din viaţa tihnită la fermă, iar aerul era o rapsodie a parfumurilor fetelor şi a muzicii lui André Kostelanetz şi Mantovani. De dimineaţă până seara, vocile bărbaţilor de la Montezuma, transpuse pe casetele pentru dictafon, răsunau în urechile fetelor. Dar bărbaţii îşi trimiteau doar vocile, niciodată chipurile, şi vorbeau doar despre afaceri. Şi singurul fel în care se adresau unei fete era prin apelativul "operator".
"Operator, molibden", spuse o voce în urechile lui Amy, "scris m-o-l-i-b-d-e-n".

Timbrul nazal de yankeu o zgâria pe timpan pe Amy - suna, spuse ea, ca şi cum cineva ar fi lovit un clopot spart cu un lanţ. Era vocea mea.
- Zdranga-zdrang, răspunse Amy vocii mele.
"Unitatea vine cu tot cu garnituri din silicon", zise vocea mea. "Se scrie s-i-l-i-c-o-n, operator."
- Oh, nu trebuie să-mi spui cum se scrie silicon, spuse Amy. Ştiu totul despre silicon după şase luni de stat în casa asta de nebuni.
"Al tău", continuă vocea mea, Arthur C. Whitney Jr. "Sectorul de Relaţii cu clienţii, Departamentul de vânzări de boilere, Divizia de aparatură grea, Camera 412, Clădirea 77, Uzinele Pittsburgh."
"ACW: tot", tastă Amy la finalul scrisorii. Separă scrisoarea şi copiile de hârtia indigo, le azvârli în organizatorul ei de documente şi scoase înregistrarea cu mine din dictafonul ei.
- Ce-ar fi dacă ţi-ai arăta cândva faţa prin departamentul de fete, Arthur? comentă cea care urma să-mi devină soţie. N-o să te tratăm oricum, ci ca pe Clark Gable.

Scoase o altă înregistrare din organizatorul ei de documente şi o puse în aparat.
- Dă-i drumul, drăcuşor împieliţat ce eşti, zise ea ascultând noua înregistrare, pune pe jar fata asta pe jumătate îngheţată din Alabama. Dă-mă pe spate!
"Cinci cópii, operator", spuse o nouă voce hârşâită la urechea lui Amy. "Pentru dl Harold N. Brewster, Departamentul de rulmenţi, Întreprinderea de articole de inginerie Jorgenson Precision, Lansing 5, Michigan."
- Tu chiar eşti o drăcovenie înfierbântată, nu-i aşa? spuse Amy. Ce vă face pe voi, bărbaţii de aici, atât de pasionali, maşina cu aburi?
- Ai zis ceva, Amy? o întrebă doamna Hostetter dându-şi jos căştile.

Era o femeie înaltă, care nu purta alte bijuterii în afară de broşa din aur care marca cei douăzeci de ani în folosul uzinei. Se uită la Amy cu o privire plină de reproş.
- Care mai e problema acum?

Amy îşi opri dictafonul.
- Vorbeam cu domnul din înregistrare, răspunse ea. Trebuie să vorbeşti cu cineva aici, altfel o iei razna.
- Sunt o grămadă de oameni drăguţi cu care poţi vorbi, îi zise doamna Hostetter. Eşti atât de critică cu absolut orice, când nici măcar n-ai avut timp să vezi despre ce e vorba de fapt.
- Atunci să-mi spuneţi dumneavoastră despre ce e vorba, zise cea care avea să-mi fie soţie, cuprinzând departamentul de fete printr-o mişcare largă a braţului.
- Era o caricatură foarte bună despre asta în Minutul Montezuma, zise doamna Hostetter. Minutul Montezuma a fost primul săptămânal pentru angajaţii uzinei.
- Cea cu fantoma lui Florence Nightingale dând târcoale unui stenograf? întrebă Amy.
- Şi aia a fost bună, zise doamna Hostetter. Dar cea care îmi trecuse prin minte acum înfăţişa un bărbat cu noua lui centrală termică Thermolux şi cu mii de femei în jurul lui, cumva mai degrabă fantomatice. "Nu le trimite orhidee, cu toate că ar trebui", scria dedesubt, "celor zece mii de femei din spatele fiecărui produs Montezuma bine făcut".
- Fantome şi iar fantome, peste tot numai fantome, spuse cea care avea să-mi fie soţie. Toată lumea de-aici e o fantomă. Apar de dimineaţă, din fum şi din frig, se agită şi îşi fac griji cât e ziua de lungă pentru boilere molibden şi garnituri de silicon, după care pleacă la cinci, dispărând fără să scoată vreun cuvânt. Nu ştiu cum ar putea cineva de-aici să se căsătorească sau să se îndrăgostească sau să râdă împreună cu cineva la o glumă sau orice de genul ăsta. Când eram acasă, în timpul liceului...
- Liceul nu înseamnă viaţă, i-o tăie doamna Hostetter.
- Domnul să le aibă în pază pe femei, dacă asta e viaţă - închise toate singure pe un întreg etaj! spuse cea care avea să-mi fie soţie.

Cele două femei se înfruntară din priviri cu o antipatie pe care o ascuţiseră timp de şase luni. Lamele mici şi tăioase scăpărau în ochii lor în timp ce îşi zâmbeau politicos.
- Viaţa e aşa cum ţi-o faci, zise doamna Hostetter, iar nerecunoştinţa este unul dintre cele mai mari păcate. Uită-te în jurul tău! Tablouri pe pereţi, covoare pe podea, muzică minunată, asigurare medicală şi pensie, petrecere de Crăciun, flori proaspete pe birou, pauze de cafea, propriul nostru bufet, propria noastră sală de recreere, cu televizor şi masă de ping-pong.
- Orice, numai viaţă nu, zise cea care avea să-mi fie soţie. Singurul semn de viaţă despre care am auzit aici are legătură cu amărâtul ăla de Larry Barrow.
- Amărâtul de Larry Barrow! exclamă doamna Hostetter stupefiată. Amy, dar a omorât un poliţist!

Amy deschise sertarul de sus al biroului şi se uită la poza cu Larry Barrow de pe prima pagină din Minutul Montezuma. Barrow, un criminal tânăr şi atrăgător, împuşcase un poliţist în timpul unui jaf armat care avusese loc cu două zile înainte la o bancă din Pittsburgh. Ultima oară fusese văzut sărind peste un gard pentru a se ascunde undeva pe vasta proprietate Montezuma. Şi adevărul e că erau o mulţime de locuri unde se putea ascunde.
- Ar putea să joace în filme, spuse Amy.
- Ca ucigaş, replică doamna Hostetter.
- Nu neapărat, zise Amy. Arată ca mulţi dintre băieţii drăguţi pe care i-am cunoscut în liceu.
- Nu fi copil! zise doamna Hostetter.

Îşi frecă mâinile mari ca şi când le-ar fi scuturat de praf.
- Ei, ne-am luat cu vorba şi nu mai facem nicio treabă. Mai sunt zece minute până la pauza de cafea. Hai să le fructificăm la maximum.

Amy dădu drumul la dictafon.
"Dragă domnule Brewster", zicea vocea, "cererea dumneavoastră de estimări în legătură cu modernizarea prezentei centrale de încălzire cu condensatori de conversie DM-114 Thermolux a fost transmisă mai departe prin teleimprimatorul uzinei către specialistul Thermolux din sectorul dumneavoastră şi..."

În timp ce degetele îi dansau cu îndemânare pe taste, Amy era liberă să se gândească la ce avea ea chef şi, cu sertarul de sus încă deschis şi cu poza lui Larry Barrow încă la vedere, îşi imagină un bărbat rănit, îngheţat, înfometat, urât de toată lumea, hăituit şi cu desăvârşire singur undeva acolo, pe proprietatea fabricii.
"...Luând în considerare conductivitatea termică a zidurilor de cărămidă ale clădirii ce urmează a fi încălzită, continuă vocea în urechea lui Amy, adică cinci UT - aceasta fiind abrevierea pentru unitate termică, operator, cu litere mari - pe metru pătrat, pe oră şi pe grad Celsius - Celsius cu C mare, operator - pe centimetru..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie se vedea învăluită în tulul roz pe care îl purtase la balul de absolvire a liceului, într-o noapte de iunie, în timp ce la braţ îl avea acum pe Larry Barrow şchiopătând, însănătoşit, liber. Scena se petrecea în sud.
"Şi, raportându-ne la difuzibilitatea termică - d-i-f-u-z-i-b-i-l-i-t-a-t-e, operator - ca la k supra w", continua vocea în urechea lui Amy, "putem afirma fără a greşi că..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie era îndrăgostită până peste cap de Larry Barrow. Dragostea îi umplea viaţa, îi dădea fiori şi nimic altceva nu mai conta.
- Ding-dong, zise doamna Hostetter, uitându-se la ceasul de perete şi dându-şi jos căştile.

Era o pauză de cafea de dimineaţă şi o alta după-amiaza, iar doamna Hostetter le anunţa pe ambele de parcă ar fi fost un clopoţel vesel conectat la ceas.
- Ding-dong, toată lumea!

Amy se uită la faţa brăzdată, lipsită de iubire şi fără haz a doamnei Hostetter şi visul i se nărui pe loc.
- Tare aşvrea să ştiu la ce-ţi stă mintea, Amy, zise doamna Hostetter.
- Mă gândeam la Larry Barow, răspunse Amy. Dumneavoastră ce aţi face dacă l-aţi întâlni?
- Mi-aşvedea de drum, spuse doamna Hostetter strâmbând din nas. M-aşpreface că nu l-am recunoscut şi aşcontinua să merg drept înainte până când aş găsi ajutor.
- Dar dacă v-ar înşfăca şi v-ar lua prizonieră? o întrebă Amy.

Peste pomeţii bine arcuiţi ai doamnei Hostetter se aşternu roşeaţa.
- Gata cu genul ăsta de conversaţie, zise ea. Aşa se instalează panica. Am înţeles că unele fete de la Departamentul de Fire şi Cabluri s-au tulburat atât de tare din cauza acestui bărbat, încât au fost trimise acasă. Ceea ce nu se va întâmpla şi aici. Fetele din departamentul acesta nu se coboară la lucruri dintr-astea.
- Dar chiar şi aşa... zise Amy.
- În orice caz, nu e nicăieri în partea asta a fabricii, i-o reteză doamna Hostetter. Cel mai probabil e deja mort. Se zice că au găsit sânge în biroul în care a pătruns cu forţa azi-noapte, deci n-ar fi nicidecum în stare să umble pe-aici şi să înhaţe oameni.
- Nu putem fi siguri de asta, spuse Amy.
- Ce îţi trebuie ţie, încheie doamna Hostetter, e o ceaşcă fierbinte de cafea şi o partidă rapidă de ping-pong. Haide. Să vezi ce te bat!
"Stimate domn!" zise în acea după-amiază o voce în urechea drăgălaşă a celei care avea să-mi fie soţie, "ne-ar face mare plăcere să vă avem ca invitat la o demonstraţie a întregii game de echipamente de încălzire Thermolux în Camera de Bronz a Hotelului Gresham, la ora patru şi jumătate, miercuri..."

Scrisoarea nu era pentru un singur bărbat, ci pentru treizeci. Fiecare dintre ei avea să primească o invitaţie adresată individual, bătută la maşină.

Până să ajungă să bată la maşină aceeaşi scrisoare pentru a zecea oară, Amy se simţea ca şi cum s-ar îneca. Lăsă deoparte această sarcină pentru o vreme şi, de dragul diversităţii, puse o altă înregistrare în dictafon.

Îşi aşeză degetele pe tastatură, pe a, s, d, f şi pe j, k, l şi;, aşteptând instrucţiunile. Dar singurul zgomot care veni din înregistrare fu un şuierat asemănător sunetului mării dintr-o scoică.

După multe secunde, o voce plăcută, joasă şi mieroasă îi vorbi la ureche lui Amy din casetă.
"Am citit despre voi, fetelor, pe panoul de informaţii", spuse vocea. "Zice acolo că sunteţi la dispoziţia oricărei persoane care are acces la un dictafon, adăugă vocea râzând uşor. Ei bine, am făcut rost de un dictafon."

Urmă o nouă tăcere îndelungată în care se auzea doar fâşâitul aparatului.
"Mi-e frig, sunt bolnav şi singur şi mi-e foame, domnişoară", zise în cele din urmă vocea, după care urmă o tuse. "Am febră şi sunt pe moarte. Bănuiesc că toată lumea va fi încântată când o să mor." Urmă o nouă tăcere, apoi tusea se auzi din nou.
"Singurul rău pe care l-am făcut de când mă ştiu a fost să nu las pe nimeni să mă agreseze, domnişoară", spuse vocea. "Undeva, undeva totuşi trebuie să existe o fată care crede că un băiat nu ar trebui împuşcat sau lăsat să moară de foame sau ţinut închis ca un animal. Poate că undeva există o fată care mai are o fărâmă de suflet în ea. Undeva, poate că există o fată care i-ar aduce acestui băiat ceva de mâncare şi nişte bandaje şi i-ar mai prelungi încă puţin viaţa. Sau poate că are o inimă de piatră şi o să-l dea pe mâna poliţiei pentru ca ei să-l împuşte pe acest băiat, iar ea să fie cu adevărat mândră şi fericită. Domnişoară, o să vă spun unde am fost până acum şi unde voi fi când veţi asculta această înregistrare. De-acum puteţi face ce vreţi cu mine - să mă salvaţi sau să faceţi să fiu omorât sau pur şi simplu să mă lăsaţi să-mi dau duhul. Voi fi în clădirea 227."

Vocea râse uşor din nou.
"Voi fi în spatele unui butoi. Nu sunt prea multe în clădirea asta. O să fie floare la ureche să mă găsiţi."

Şi înregistrarea se termină. Amy se imagină strângând la piept capul creţ al lui Larry Barrow cu braţele ei delicate şi rotunde.
- Gata, gata, murmură ea. Gata, gata!

O podidi plânsul.

O mână se lăsă pe umărul lui Amy. Era mâna doamnei Hostetter.
- Nu m-ai auzit când am dat semnalul pentru pauza de cafea? întrebă ea.
- Nu, răspunse Amy.
- Am fost cu ochii pe tine în tot timpul ăsta, Amy, zise doamna Hostetter. N-ai făcut nimic altceva decât să asculţi, n-ai transcris nimic. E ceva în neregulă cu înregistrarea aia?
- Nici vorbă, e o înregistrare ca oricare alta, spuse Amy.
- Păreai foarte supărată.
- Sunt în regulă. Sunt bine, răspunse Amy încordată.
- Sunt sora ta mai mare, insistă doamna Hostetter. Dacă e ceva, orice, pot să...
- Nu vreau nicio soră mai mare! izbucni Amy pierzându-şi cumpătul.

Doamna Hostetter îşi muşcă buza, se făcu albă ca varul şi porni ţanţoş spre sala de agrement.

Pe furiş, Amy înfăşură caseta cu înregistarea lui Larry Barrow în batiste de hârtie şi o ascunse în sertarul de jos al biroului, acolo unde îşi ţinea crema de mâini, crema de faţă, rujul, pudra, fardul de obraz, parfumul, oja, forfecuţa de unghii, pila de unghii, creionul de sprâncene, penseta, agrafele de prins părul, tabletele cu vitamine, acul şi aţa, picăturile de ochi, peria de păr şi pieptenele.

Închise sertarul şi dădu de privirile răutăcioase ale doamnei Hostetter care o urmărea din pragul uşii sălii de recreere, printre fetele care se vânzoleau dintr-o parte într-alta. Se uita la ea cu o ceaşcă aburindă de cafea în mână şi o farfurioară pe care erau aşezate două prăjiturele.

Amy îi aruncă un zâmbet de gheaţă şi merse în sala de recreere.
- Joacă cineva ping-pong? întrebă Amy străduindu-se să-şi păstreze calmul din voce.

I se răspunse cu o sumedenie de provocări vesele şi, cât ţinu pauza, visă cu ochii deschişi în acompaniamentul poc-pocului mingii de ping-pong în loc de cel al ţac-ţac-ului maşinii de scris.

* * *
La cinci răsunară fluierăturile triumfătoare în uzină şi peste tot în Pittsburgh.

Cea care avea să-mi fie soţie îşi petrecuse după-amiaza într-un delir reprimat de frică, exaltare şi iubire. Coşul ei de gunoi era plin de transcrieri greşite. Nu îndrăznise să mai asculte încă o dată înregistrarea cu Barrow şi nici măcar să schimbe vreo privire cu doamna Hostetter, de teamă să nu dea de gol secretul ei extraordinar.

Acum, la cinci, André Kostelanetz, Mantovani şi compresoarele de la sistemul de încălzire erau oprite. Fetele de la corespondenţă veneau în departamentul celor de la transcrieri şi aduceau tăvile cu cilindrii care trebuiau transcrişi dimineaţa la prima oră. Aruncau florile veştejite din vazele de pe birouri, urmând ca a doua zi să pună în locul lor altele proaspete, luate din sera uzinei. Marea de fete se transforma în vârtejuri de apă împrejurul cuierelor de haine. În vârtejuri separate, Amy şi doamna Hostetter îşi luau fiecare paltonul.

Marea de fete deveni un râu care curgea în josul scărilor de fier ale ieşirii în caz de incendiu, până pe strada uzinei. La capătul acestui râu se afla cea care avea să-mi fie soţie.

Amy se opri, iar râul o lăsă în urmă, în micul ciclon de cenuşă zburătoare, în canionul format din faţadele numerotate ale clădirilor.

Amy se întoarse în departamentul de fete. Singurele lumini care se mai vedeau acum veneau de la focurile portocalii ale furnalelor din depărtare.

Tremurând toată, deschise sertarul de jos al biroului ei, dar nu găsi nici urmă de înregistrare.

Stupefiată şi enervată, deschise sertarul de jos al biroului doamnei Hostetter. Înregistrarea era acolo. Singurele alte obiecte care se mai aflau în sertarul verde de fier erau o sticlă de Mercurocrom şi un articol decupat din Minutul Montezuma care se intitula Crezul unei femei de la Montezuma. "Sunt o femeie de la Montezuma", începea crezul, "şi, alături de bărbaţi, mărşăluim împreună spre un mâine mai bun, sub cele trei drapele: al lui Dumnezeu, al Ţării şi al Uzinei, purtând cu mândrie scutul Muncii". Amy se tângui de durere. Ieşi din departament şi o luă la goană pe scara de incendiu şi apoi pe strada uzinei înspre poarta principală, acolo unde se afla sediul poliţiei. Putea să bage mâna-n foc că doamna Hostetter era acolo, povestind cu mândrie ce aflase din înregistrare.

Poliţia uzinei îşi avea sediul în colţul unei mari săli de recepţie de la poarta principală. Pe pereţii camerei erau expuse produsele şi tehnologia uzinei. În mijlocul ei era un stand unde un concesionar gras vindea dulciuri, tutun şi reviste.

O femeie înaltă, într-o haină de stofă, vorbea însufleţită cu poliţistul de serviciu.
- Doamnă Hostetter, zise Amy cu respiraţia întretăiată, apărând în spatele ei.

Femeia se întoarse, o privi curios pe cea care avea să-mi fie soţie, după care începu din nou să-i vorbească poliţistului. Nu era doamna Hostetter. Era o vizitatoare care făcuse un tur al uzinei şi îşi pierduse geanta înăuntru.
- S-ar fi putut pierde sau ar fi putut fi furată oriunde în hărmălaia aia, zise femeia. În zgomotul ăla infernal, cu tot fierul ăla încins şi toate scânteile; acolo unde bubuia ciocanul ăla uriaş; sau acolo unde omul ăla de ştiinţă ne-a arătat drăcia aia din laboratorul lui - oriunde! Poate că ucigaşul ăla care îşi face de cap pe-aici a înşfăcat-o când nu eram atentă.
- Doamnă, îi zise răbdător poliţistul, mai mult ca sigur că e mort. Iar dacă cumva mai trăieşte, nu umblă după genţi, ci după ceva de mâncare. Umblă după viaţă, mai zise el rânjind. Dar n-o s-o mai aibă pentru mult timp.

Fără să-şi dea seama, celei care avea să-mi fie soţie îi căzură colţurile fine ale gurii ei delicate şi roşii.
- Înţelegeţi cum vine asta? întrebă poliţistul plin de mulţumire. Au pus câinii să-i ia urma. Dacă geanta dumneavoastră e la el, ceea ce cu siguranţă nu e aşa, o vom avea cât ai zice peşte.

Amy se uită de jur împrejur în sală după doamna Hostetter. Dar doamna Hostetter nu era acolo. Neputinţa îi slăbi lui Amy puterile, aşa că se aşeză pe o bancă, în faţa unui exponat sub care scria "Ar putea siliconii să-ţi rezolve problemele?"

Tristeţea puse stăpânire pe Amy. O recunoscu imediat - era tristeţea aceea pe care o simţea întotdeauna când se termina un film bun. Luminile cinematografului se aprindeau, răpindu-i exaltarea, importanţa şi iubirea pe care chiar nu avea niciun drept să le pretindă. Era doar un spectator - unul dintre cei mulţi.
- Auziţi câinii ăia? îi spuse concesionarul unui client din spatele lui Amy. O rasă specială, din câte am auzit. Copoii sunt cei mai blânzi câini care există, dar cei pe care i-au pus pe urmele lui Barrow sunt pe jumătate câini de vânătoare. Pe ăştia îi pot dresa să fie duri - să aibă grijă de clienţii care sunt duri.

Amy se ridică brusc şi se duse la raftul cu dulciuri.
- Aş dori un baton de ciocolată, zise ea, unul din acela mare, la douăzeci şi cinci de cenţi. Şi mai vreau un Butterfinger şi un baton cu fulgi de cocos şi o chestie din aia cu caramel - a, şi nişte alune.
- Da, domnişoară, spuse vânzătorul. Puneţi la cale un adevărat festin, pare-se. Doar aveţi grijă să nu vă nenorociţi tenul cu atâtea dulciuri.

* * *
Amy se grăbi să ajungă din nou la uzină şi se înghesui într-unul dintre autobuzele supraaglomerate ale companiei. Era singura femeie din autobuz. Restul erau bărbaţii care lucrau în schimbul de noapte. Când o văzură pe cea care avea să-mi fie soţie deveniră nemaipomenit de politicoşi şi de atenţi.
- M-aţi putea lăsa, vă rog, la clădirea 227? îl rugă Amy pe şofer. Nu ştiu unde este.
- Eu nici atât, răspunse şoferul. Nu prea primesc cereri pentru ea, adăugă el şi scoase de după apărătoarea de soare o hartă îndoită la colţuri.
- De fapt, nu primeşti nicio cerere pentru clădirea aia, se băgă în seamă un pasager. Nu-i nimic la 227 în afară de câteva felinare, nişte butoaie cu nisip şi poate o sobă de fontă. Sigur nu vreţi la 227, domnişoară.
- Un bărbat a sunat la departamentul de fete solicitând o stenografă care să lucreze până târziu, spuse Amy. Am crezut că a spus 227.

Se uită pe harta şoferului şi îi văzu degetul aţintit asupra unui scuar micuţ şi izolat în mijlocul curţii depoului, clădirea 227. Mai exista o clădire mare destul de aproape de ea, la marginea terenului, clădirea cu numărul 224.
- S-ar putea să fi spus clădirea 224, zise Amy.
- A, desigur! spuse şoferul pe un ton vesel. Departamentul de Expedieri. Pe ăsta îl căutaţi.

Toţi cei din autobuz răsuflară uşuraţi şi o priviră cu un fel de mândrie drăgăstoasă pe fata aceea micuţă şi drăguţă din Sud de care aveau atâta grijă.

Amy rămase acum ultimul pasager din autobuzul care traversa pustietatea dintre inima proprietăţii companiei şi curtea depoului, o tundră de utilaje ruginite şi mormane de fiare vechi. În acea pustietate, departe de stradă, se vedea o constelaţie de lumini jucăuşe de lanternă.
- Poliţiştii şi câinii, îi explică şoferul lui Amy.
- Oh, zise Amy absentă.
- Au început de la biroul în care a dat spargerea azi-noapte, spuse şoferul. După cum au început să se agite câinii, trebuie să fie pe-aici pe undeva.

Amy dădu din cap. Cea care avea să-mi devină soţie vorbea în gând cu doamna Hostetter.
"Dacă aţi anunţat poliţia", zicea ea, "l-aţi omorât, exact ca şi când l-aţi fi ţintit cu un pistol şi aţi fi apăsat pe trăgaci. Chiar nu înţelegeţi? Chiar nu vă pasă? Chiar nu mai aveţi pic de sensibilitate feminină în dumneavoastă?"

Două minute mai târziu, şoferul o lăsă pe Amy la Departamentul de Expedieri.

Când autobuzul se îndepărtă, Amy păşi în noapte, luând-o spre marginea curţii în care se afla depoul, acea mare de cenuşă presărată din loc în loc cu lumini de semnalizare roşii, verzi şi galbene care licăreau la unison cu strălucirea metalică a şinelor.

Pe măsură ce ochii lui Amy se obişnuiau cu întunericul, inima începea să-i bată din ce în ce mai tare. Dintre toate formele mătăhăloase şi dărăpănate care se profilau în faţa ei alese una, o clădire mică şi scundă, care era fără doar şi poate clădirea 227 - locul în care un om pe moarte spusese că va aştepta o fată bună la suflet.

Lumea se micşora şi noaptea părea să o înşface pe Amy şi să o învârtă ca pe un titirez în timp ce traversa în fugă terenul acoperit de zgură spre clădire. Aceasta se ivi ameninţătoare, iar cea care avea să-mi fie soţie se opri lângă zidurile acoperite cu şindrilă roasă de vreme, gâfâind şi încercând să audă dincolo de bubuitul sângelui care îi pulsa în tâmple.

Cineva se mişcă înăuntru şi oftă. Amy îşi croi drum de-a lungul peretelui până la uşă. Lacătul şi încuietoarea fuseseră smulse din lemnul vechi. Bătu la uşă.
- Bună, şopti ea, ţi-am adus ceva de mâncare.

Amy auzi doar cum cineva trăgea aer în piept, nimic mai mult.

Împinse uşa până se deschise.

În lumina slabă şi cenuşie care pătrunse prin uşa deschisă stătea doamna Hostetter.

Femeile se priviră ca şi cum ar fi fost invizibile, dorindu-şi fiecare ca cealaltă să nu existe. Feţele lor erau lipsite de expresie.
- Unde e? întrebă Amy în cele din urmă.
- E mort, zise doamna Hostetter, mort, în spatele butoaielor.

Amy începu să umble fără ţintă prin încăpere, târându-şi anevoie picioarele, şi se opri când ajunse cât de departe putea de doamna Hostetter. Acolo rămase cu spatele la femeia mai în vârstă.
- Mort? bâigui ea.
- Ţeapăn ca un macrou congelat, zise doamna Hostetter.
- Nu vorbiţi despre el în felul ăsta, spuse cea care avea să-mi fie soţie.
- Atât de mort e, zise doamna Hostetter.

Amy se întoarse furioasă spre doamna Hostetter.
- Nu aveaţi niciun drept să-mi luaţi înregistrarea.
- Putea fi înregistrarea oricui, spuse doamna Hostetter. Şi, în plus, nu credeam că ai curajul să faci ceva în legătură cu asta.
- Ei bine, am făcut, zise Amy, şi credeam că măcar la un lucru puteam să mă aştept, acela c-o să fiu singură. Credeam că v-aţi dus la poliţie.
- Ei bine, n-am făcut-o, răspunse doamna Hostetter. Dintre toţi oamenii, măcar tu trebuia să te aştepţi ca eu să fiu aici.
- Niciodată nu m-a surprins ceva mai tare de-atât, zise Amy.
- Tu m-ai trimis aici, draga mea, spuse doamna Hostetter.

Pentru un moment, faţa ei păru că se înmoaie. Dar muşchii i se încordară, iar liniile sobre ale chipului ei se înăspriră.
- Ai spus o grămadă de lucruri despre mine, Amy, şi le-am auzit pe toate. Toate m-au durut, aşa că iată-mă aici.

Se uită în jos, la propriile mâini, şi-şi mişcă încet degetele rapide şi îndemânatice.
- Tot fantomă sunt? M-ar putea face să nu mai fiu o fantomă călătoria asta nebunească până aici pentru a vedea un om mort?

Ochii celei care avea să-mi fie soţie se umplură de lacrimi.
- O, doamnă Hostetter, zise ea, îmi pare atât de rău că v-am rănit. Nu sunteţi o fantomă, chiar nu sunteţi. Şi nici nu aţi fost vreodată. O copleşi mila faţă de biata femeie singuratică şi severă.
- Sunteţi plină de iubire şi compasiune, doamnă Hostetter, altfel nu v-aţi afla aici.

Doamna Hostetter nu dădu niciun semn că ar fi mişcat-o câtuşi de puţin acele vorbe.
- Iar pe tine ce te-a adus aici, Amy?
- Îl iubeam! zise Amy.

Mândria de femeie îndrăgostită îi îndreptă spatele, îi îmbujoră obrajii şi o făcu să se simtă frumoasă şi importantă din nou.
- Îl iubeam!

Doamna Hostetter îşi scutură cu amărăciune capul respingător.
- Dacă îl iubeai, zise ea, aruncă un ochi. Are un cuţit drăgălaş în poală şi un rânjet drăgăstos care îţi face părul măciucă.

Amy îşi duse mâna la gât.
- Oh!
- Măcar acum suntem prietene, nu-i aşa, Amy? zise doamna Hostetter. E ceva, nu?
- O, da, da, răspunse Amy cu jumătate de gură.

Reuşi să-i răspundă cu un zâmbet şters.
- Asta chiar e ceva.
- Am face bine să plecăm, mai spuse doamna Hostetter. Vor veni poliţiştii cu câinii.

Cele două părăsiră clădirea 227 în timp ce bărbaţii şi câinii traversau în zigzag pustietatea, cam la cinci sute de metri depărtare. Prinseră un autobuz de-al uzinei în faţa Departamentului de Expedieri şi nu schimbară niciun cuvânt pe drumul de întoarcere lung şi monoton către poarta principală.

La poarta principală sosi timpul să se despartă şi să se ducă fiecare spre staţia ei de autobuz. Cu mari eforturi, reuşiră să-şi vorbească.
- La revedere, zise Amy.
- Ne vedem mâine dimineaţă, îi răspunse doamna Hostetter.
- E atât de greu ca fată să ştii ce să faci, spuse cea care avea să-mi fie soţie, răvăşită de tristeţe şi de o senzaţie de slăbiciune.
- Nici nu cred c-ar trebui să fie uşor, zise doamna Hostetter. Nu cred că a fost vreodată uşor.

Amy dădu din cap abătută.
- Şi... Amy, continuă doamna Hostetter lăsându-şi mâna pe braţul ei, nu fi supărată pe cei de la uzină. N-au ce să facă, din moment ce tot ce vor e ca scrisorile lor să fie frumos dactilografiate.
- O să încerc să nu fiu supărată, spuse Amy.
- Undeva, zise doamna Hostetter, un tânăr simpatic caută o femeie tânără şi drăguţă ca tine, iar mâine e o nouă zi. Ceea ce ne trebuie amândurora acum, adăugă doamna Hostetter dispărând ca o fantomă în fumul şi frigul Pittsburgh-ului, e o baie bună şi fierbinte.

Când Amy îşi târî picioarele prin ceaţă până la staţia de autobuz, aproape ca o fantomă, dădu de mine, care eram acolo, tot ca o fantomă.

Ne-am ignorat cu demnitate unul altuia prezenţa. Apoi, deodată, cea care avea să-mi fie soţie, copleşită de spaima pe care şi-o refulase atâta timp, izbucni în lacrimi şi se sprijini de mine, iar eu am bătut-o uşor pe spate.
- Dumnezeule, am zis eu, o altă fiinţă umană.
- Nici nu ştii cât de umană, spuse ea.
- Poate că voi afla, am răspuns eu. Cel puţin aş putea încerca.

Am încercat şi încerc în continuare şi închin în cinstea voastră acest toast al unui bărbat fericit: Fie ca izvoarele calde ale departamentului de fete să nu sece niciodată.

Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.

Fiica ascunsă

Elena Ferrante
Fiica ascunsă
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

***
Intro

Încă de la apariţia romanului Prietena mea genială, care deschide Tetralogia Napolitană, faima Elenei Ferrante a crescut enorm, transformându-se în aşa-numita "Febră Ferrante". Este considerată una dintre autoarele contemporane cele mai convingătoare, o stilistă desăvârşită, cu o intuiţie artistică ieşită din comun, care a câştigat admiraţia mai multor scriitori celebri - Jhumpa Lahiri, Elizabeth Strout, Claire Messud - şi a unor critici importanţi: James Wood, John Freeman, Eugenia Williamson etc. Dar fără îndoială, primirea cea mai călduroasă a avut-o din partea cititorilor, care au descoperit o autoare care vorbeşte într-un stil plin de frumuseţe şi forţă despre sentimentul de apartenenţă la un loc, despre relaţiile umane, dragoste, familie şi prietenie.

*

O meditaţie profundă şi emoţionantă asupra condiţiei de femeie şi mamă.

Leda, o profesoară de literatură engleză, divorţată de multă vreme, rămâne pentru prima oară singură după ce fetele sale, de-acum mari, pleacă în Canada, să locuiască împreună cu tatăl lor.

Convinsă că va fi copleşită de singurătate şi de un sentiment de inutilitate, Leda găseşte în schimb o libertate la care nu îndrăznise să se gândească. Această libertate însă, se transformă într-o necruţătoare introspecţie provocată de întâlnirea cu o familie gălăgioasă într-un sătuc din sudul Italiei, unde Leda pleacă într-o mică vacanţă. Astfel, povestea unei femei care se redescoperă pe sine devine povestea unei confruntări nemiloase cu trecutul.

Senzaţional este că, pe măsură ce urmăreşte cu empatie extremele personajelor sale, stilul lui Ferrante răzbate dincolo de orice limită, nerăbdător parcă să ducă fiecare gând până la concluzia sa cea mai radicală şi, înapoi, până la punctul cel mai radical în care a prins contur. Lucrul acesta este evident în curajul cu care naratoarele femei vorbesc despre copii şi maternitate. (James Wood, The New Yorker)

Când citeşti un roman al Elenei Ferrante te simţi ca şi cum Kafka ar fi scris un roman în care Gregor Samsa nu se transformă într-un gândac, ci devine conştient fără încetare de identitatea sa de insectă, descoperind metafore ale acestei identităţi peste tot în jurul lui. (The Guardian)

Deşi în romanele Elenei Ferrante spaţiul şi timpul sunt bine precizate, referinţele externe sunt atenuate, lăsând locul mişcările subtile, intime, din subterană ale gândurilor şi emoţiilor. (Harper's Magazine)

Cred că un cititor adevărat nu caută chipul fragil al autorului în carne şi oase, ci mai degrabă fizionomia brută pe care o conţine fiecare cuvânt. (Elena Ferrante)

1.

După nici măcar o jumătate de oră de condus am început să mă simt rău. Senzaţia de arsură din dreptul taliei a apărut din nou, dar am decis să nu-i dau importanţă o vreme. Mi-am făcut griji doar când mi-am dat seama că n-aveam suficientă energie să ţin volanul. În decurs de câteva minute capul mi-a devenit greu, farurile mi s-au părut tot mai slabe, curând am uitat chiar şi că şofez. Am avut impresia, în schimb, că mă aflu la mare, în plină zi. Plaja era pustie, apa liniştită, dar pe un stâlp, la câţiva metri de mal, flutura steagul roşu. Mama mea, când eram mică, mă speriase rău, spunea: Leda, nu trebuie niciodată să intri în apă dacă e arborat steagul roşu, înseamnă că marea e foarte agitată şi te poţi îneca. Spaima rămăsese de-a lungul anilor, chiar şi acum, deşi apa era ca o foaie de hârtie translucidă şi foarte netedă până la orizont, nu îndrăzneam să intru, eram neliniştită. Îmi spuneam: du-te, scaldă-te, or fi uitat steagul acolo, şi între timp rămâneam pe mal, încercând prudent apa cu vârful piciorului. Mama apărea, doar din când în când, în vârful dunelor şi-mi striga ca şi cum aş fi fost încă un copil: Leda, ce faci, ai văzut steagul roşu?

La spital, când am deschis ochii, m-am revăzut pentru o fracţiune de secundă ezitantă în faţa mării plate. Poate de aceea, pe urmă, m-am convins că n-a fost vorba de un vis, ci de o închipuire generată de anxietate, care a durat până când m-am trezit în salon. De la medici am aflat că intrasem cu maşina în parapet, dar fără consecinţe grave. Singura rană serioasă o aveam la şoldul stâng, o leziune inexplicabilă.

Au venit să mă viziteze prietenii mei din Florenţa, s-au întors Bianca şi Marta, chiar şi Gianni. Le-am povestit că starea de somnolenţă mă făcuse să ies de pe carosabil. Dar ştiam bine că nu somnul fusese de vină. Accidentul fusese provocat de-un gest de-al meu lipsit de sens despre care, tocmai pentru că era nechibzuit, am hotărât imediat să nu vorbesc cu nimeni. Lucrurile cel mai greu de povestit sunt cele pe care noi înşine nu reuşim să le înţelegem.

2.

Când fiicele mele s-au mutat la Toronto, unde tatăl lor locuia şi muncea de mulţi ani, mi-am dat seama, cu stânjeneală şi uimire, că nu mă încerca nicio suferinţă, ci mă simţeam uşoară de parcă abia atunci le adusesem, în mod irevocabil, pe lume. Pentru prima oară, în aproape douăzeci şi cinci de ani, n-am mai trăit cu angoasa că trebuie să am grijă de ele. În casă era ordine ca şi cum nimeni n-ar fi locuit acolo, n-am mai avut gândul chinuitor al cumpărăturilor sau al rufelor de spălat, femeia care de ani de zile mă ajuta la treburile casnice şi-a găsit un loc de muncă mai bănos şi n-am simţit nevoia s-o înlocuiesc.

Singurul efort în privinţa fetelor era să telefonez o dată pe zi ca să aflu cum se simţeau, ce făceau. Modul în care se exprimau la telefon lăsa impresia că-şi găsiseră deja o locuinţă în care stăteau singure; în realitate, stăteau în aceeaşi casă cu tatăl lor, dar, obişnuite să ne păstreze separaţi şi în cuvinte, îmi vorbeau ca şi cum el n-ar exista. Când le întrebam cum era viaţa lor, răspundeau fie cu voioşie, dar ambiguu, fie într-o proastă dispoziţie cu multe pauze pline de lehamite, fie folosind tonul artificial pe care-l căpătau când se găseau în compania prietenilor. Mă căutau şi ele deseori, în special Bianca, în relaţia pe care o avea cu mine îşi manifesta exigenţele în mod imperios, dar numai ca să ştie dacă pantofii albaştri mergeau cu o fustă portocalie, dacă puteam găsi anumite foi lăsate într-o carte, pe care să i le trimit de urgenţă, dacă eram întotdeauna dispusă să le las să-şi descarce furiile, nefericirile asupra mea, în ciuda continentelor diferite şi fâşiei lungi de cer care ne despărţea. Convorbirile telefonice aveau loc aproape mereu în grabă, uneori păreau false, ca-n filme.

Făceam ce-mi cereau, reacţionam conform aşteptărilor lor. Dar, pentru că distanţa mă punea în imposibilitatea fizică de a interveni direct în vieţile lor, să le împlinesc dorinţele sau toanele a devenit un cumul de gesturi subtile şi iresponsabile, orice solicitare mi s-a părut simplă, orice sarcină primită de la ele - o obişnuinţă afectuoasă. M-am simţit în mod miraculos eliberată, ca şi cum o operă dificilă, în sfârşit terminată, n-ar mai fi apăsat pe umerii mei.

Am început să lucrez fără să fiu nevoită să fiu atentă la programul şi nevoile lor. Noaptea corectam dizertaţiile studenţilor ascultând muzică, dormeam mult după-amiaza cu dopuri în urechi, mâncam o dată pe zi şi întotdeauna într-un local de lângă casă. Mi-am schimbat rapid comportamentul, dispoziţia, chiar şi aspectul. La universitate, tinerii prea proşti şi aceia prea inteligenţi nu mă mai scoteau din minţi. Un coleg cu care mă întâlneam de mulţi ani şi cu care uneori, rar de tot, mă şi culcam, mi-a zis perplex într-o seară că devenisem mai puţin indiferentă, mai generoasă. În câteva luni mi-am recăpătat silueta pe care o avusesem în tinereţe şi m-a încercat o senzaţie de forţă moderată, mi s-a părut că agerimea gândurilor mele este din nou cea adecvată. Într-o seară m-am privit în oglindă. Aveam patruzeci şi şapte de ani, urma să împlinesc patruzeci şi opt peste patru luni, dar am văzut că scăpasem, ca prin farmec, de câţiva ani. Nu ştiu dacă mi-a făcut plăcere, dar în mod sigur am fost uimită.

În această stare de neobişnuită bună dispoziţie, în luna iunie am avut chef să plec într-o vacanţă şi am decis să mă duc la mare imediat cum voi termina cu examenele şi plictiselile birocratice. Am căutat pe internet, am studiat fotografii şi preţuri. În cele din urmă, am închiriat, de la jumătatea lunii iulie până la sfârşitul lui august, un apartament minuscul, destul de economic, pe coasta ionică. În realitate, am reuşit să plec abia pe 24 iulie, am făcut o călătorie liniştită cu maşina încărcată mai ales cu cărţile de care aveam nevoie să pregătesc cursul pentru anul următor. Ziua era frumoasă, pe ferestrele deschise intra un aer plin de miresme uscate, m-am simţit liberă, dar deloc vinovată din cauza asta.

Dar pe la jumătatea drumului, în timp ce puneam benzină, m-a cuprins brusc neliniştea. Marea îmi plăcuse mult în trecut, dar, de cel puţin cincisprezece ani, statul la soare mă agita, mă obosea imediat. Cu siguranţă, apartamentul urma să se dovedească urât, priveliştea - o fâşie de albastru în depărtare, printre grupuri de case ieftine şi dezolante. N-aş fi închis ochii din cauza căldurii şi a vreunui local de noapte cu muzica la maximum. Am parcurs restul distanţei un pic indispusă şi cu gândul că la mine acasă aş fi putut lucra, în tihnă, toată vara, respirând aer condiţionat în liniştea blocului.

Am ajuns când soarele era jos, la apus. Sătucul mi s-a părut frumos, vocile aveau o intonaţie plăcută, miresmele erau agreabile. M-am trezit că mă aşteaptă un bărbat în vârstă, cu un păr foarte des şi alb, care s-a arătat, în mod respectuos, cordial. A dorit, întâi de toate, să-mi ofere o cafea la bar, apoi mi-a interzis, zâmbind şi făcând gesturi clare, să car în casă chiar şi numai o geantă. A urcat încărcat cu valizele mele, gâfâind, până la al treilea şi ultimul nivel şi a dat drumul bagajelor mele în pragul unei mansarde: dormitor, o bucătărie minusculă şi oarbă care dădea direct în baie, o cameră de zi cu ferestre mari şi o terasă de unde se vedea, în lumina crepusculului, o coastă formată numai din limbi de pământ stâncoase şi o mare nesfârşită.

Pe bărbat îl chema Giovanni, nu era proprietarul apartamentului, ci un soi de administrator sau om bun la toate; totuşi, n-a acceptat bacşişul, din contră, aproape că s-a simţit jignit ca şi cum n-aş fi înţeles că tot ceea ce făcea el era regula unei bune primiri. Când, după ce s-a asigurat de mai multe ori că totul era pe placul meu, s-a retras, am văzut că pe masa din sufragerie era o tavă mare plină cu piersici, prune, pere, struguri şi smochine. Tava strălucea ca într-o natură moartă.

Am dus un mic fotoliu de răchită pe terasă, unde m-am aşezat un pic să privesc înserarea care se lăsa încet peste mare. Mulţi ani, motivul fiecărei vacanţe fuseseră cele două fete şi, când crescuseră şi începuseră să colinde prin lume cu prietenii, rămăsesem mereu aşteptând să se întoarcă. Îmi făceam griji nu doar din cauza unor catastrofe de tot felul (pericolele călătoriilor cu avionul, ale voiajelor pe mare, războaiele, cutremurele, curenţii marini), ci a nervilor lor slabi, a posibilelor tensiuni cu tovarăşii de drum, a dramelor sentimentale din cauza unor iubiri prea uşor împărtăşite sau neîmpărtăşite deloc. Voiam să fiu pregătită să înfrunt chemări neaşteptate în ajutor, mi-era teamă că mă acuză că sunt cum, de fapt, eram, nepăsătoare şi absentă, absorbită în lumea mea. Gata. M-am ridicat, m-am dus să fac un duş.

Apoi mi s-a făcut foame şi m-am întors la tava cu fructe. Am descoperit că sub frumuseţea aparentă, smochinele, perele, prunele, piersicile, strugurii, toate erau trecute sau stricate. Am luat un cuţit, am tăiat mari părţi negre, dar m-au scârbit mirosul, gustul şi am aruncat aproape totul la gunoi. Puteam ieşi să caut un restaurant, dar de oboseală am renunţat să mănânc, mi-era somn.

În dormitor erau două ferestre mari, le-am deschis larg, am stins luminile. Am văzut că afară, din când în când, din întuneric se aprindea violent lumina farului care năvălea preţ de câteva secunde în cameră. N-ar trebui să ajungi niciodată într-un loc necunoscut seara, totul este vag, fiecare lucru este lesne exagerat. M-am întins pe pat cu halatul pe mine şi cu părul ud, am fixat cu privirea tavanul aşteptând momentul în care urma să devină alb de lumină, am ascultat zgomotul îndepărtat al unei bărci cu motor şi un cântec slab care semăna cu un mieunat. Parcă nu existam. M-am răsucit pe o parte, adormită, şi am atins ceva pe pernă care mi s-a părut un obiect rece din hârtie velină.

Am aprins lumina. Pe materialul foarte alb al feţei de pernă era o insectă lungă de trei sau patru centimetri, părea o muscă mare. Avea aripi membranoase, era maroniu-închis, zăcea înţepenită. Mi-am zis: e o cicadă, poate că i-a plesnit burta pe perna mea. Am atins-o uşor cu o margine a halatului, s-a mişcat, s-a calmat imediat. Mascul, femelă. Pântecele femelelor nu are membrane elastice, nu cântă, e mut. Mi s-a făcut silă. Cicada înţeapă măslinii şi face să picure mana din scoarţa frasinului sălbatic. Am ridicat precaut perna, m-am dus la fereastră şi am scuturat insecta. Aşa a început vacanţa mea.

3.

A doua zi am pus în geantă costume de baie, prosoape, cărţi, fotocopii, caiete, am urcat în maşină şi am călătorit în căutare de plajă şi mare de-a lungul drumului care mărginea coasta. După vreo douăzeci de minute, pe partea dreaptă începea o pădure de pini, am văzut un indicator de parcare, m-am oprit. Încărcată cu lucrurile mele, am încălecat parapetul şi am apucat-o pe o potecă de culoare roşie de la acele de pin.

Îmi place mult mirosul de răşină, am petrecut veri întregi, când eram mică, pe plaje care încă nu fuseseră complet înghiţite de cimentul camorrei şi care începeau unde se termina pădurea de pini. Mirosul acela este mirosul vacanţelor, al jocurilor estivale ale copilăriei. Fiecare trosnet de con uscat sau bufnitură, culoarea închisă a seminţelor, toate îmi amintesc de gura mamei mele care râde în timp ce zdrobeşte cojile, extrage fructele gălbioare, le dă surorilor mele să le mănânce şi ele le iau gălăgios, de mine care tac în aşteptare, sau le mănâncă ea însăşi, murdărindu-şi de praf închis la culoare buzele şi spunând, ca să mă înveţe să fiu mai puţin timidă: asta e, ţie nimic, eşti mai rău decât un con necopt.

Păduricea era foarte deasă, cu o vegetaţie învălmăşită, şi trunchiurile crescute sub rafalele vântului păreau pe punctul de a cădea pe spate, speriate de ceva care venea dinspre mare. Am fost atentă să nu mă împiedic în rădăcinile lucioase care traversau poteca şi mi-am stăpânit dezgustul provocat de şopârlele prăfuite care, la trecerea mea, abandonau peticele de soare şi fugeau în căutarea unui adăpost. N-am mers mai mult de cinci minute şi apoi au apărut dunele şi marea. Am trecut pe lângă nişte trunchiuri răsucite de eucalipţi care răsăreau din nisip, am pornit pe o podină de lemn prin stufăriş verde şi leandri, am ajuns la un complex elegant.

Locul mi-a plăcut imediat. M-au calmat amabilitatea bărbatului bronzat de la casă, blândeţea tânărului băiaş nemusculos, dar înalt şi foarte slab, îmbrăcat în tricou şi pantaloni scurţi roşii, care m-a însoţit la umbrelă. Nisipul era o pulbere albă, am făcut o baie lungă în apa cristalină, am făcut puţină plajă. Apoi m-am instalat la umbră cu cărţile mele şi am lucrat, în tihnă, până la apus, bucurându-mă de briză şi de transformările rapide ale mării. Ziua s-a scurs într-un asemenea amestec liniştit de muncă, reverii şi răsfăţ, încât de atunci am hotărât să mă întorc mereu acolo.

În mai puţin de o săptămână, totul s-a transformat într-o obişnuinţă netulburată. Traversam pădurea de pini şi-mi plăcea scrâşnetul conurilor care se deschideau la soare, mireasma unor frunze mici verzi care păreau a fi de mirt, bucăţile de scoarţă care se desprindeau de pe eucalipţi. De-a lungul potecii îmi imaginam iarna, pădurea de pini îngheţată între ceţuri, ghimpele care făcea bace roşii. Bărbatul de la casă mă întâmpina în fiecare zi, la sosire, cu respectuoasă plăcere, beam cafeaua la bar, o apă minerală. Băiaşul, pe care-l chema Gino şi era sigur student, îmi deschidea prompt umbrela şi patul pliant, apoi se retrăgea la umbră - cu buzele mari întredeschise, cu privirea concentrată - ca să sublinieze cu creionul paginile unui volum gros pentru cine ştie ce examen.

Diavoli fragili

Radu Găvan
Diavoli fragili
Editura Pandora M, Grupul Editorial TREI, 2017

***
Intro

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Construcţii, pe care o abandonează în 2003, angajându-se ca agent imobiliar. După doi ani dificili, care îi inspiră ulterior scrierea romanului Exorcizat, primeşte oferta de a lucra la agenţia de turism unde activează şi în prezent.

Primul său roman, Exorcizat, a primit Premiul Mircea Ciobanu şi a fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente şi RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. Pentru cel de-al doilea roman, Neverland, a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski.

Radu Găvan locuieşte în Bucureşti, este căsătorit şi are un băieţel.

"Radu Găvan m-a cucerit de la prima carte, însă abia acum, cu Diavoli fragili a ieşit la iveală uriaşul său talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Găvan face un salt extraordinar spre MAREA literatură. Într-o discuţie prietenească, Radu îmi spunea că are senzaţia că acest roman e ca un monstru care o să se ridice şi o să umble de unul singur prin lume, iar asta am simţit şi eu în timpul lecturii.
O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rău, realitatea de ficţiune, o carte despre consumare, renaştere şi eliberare. O minunată pledoarie pentru scânteia vie a literaturii şi tributul pe care uneori arta şi creaţia le cer omenescului din noi." (Camelia Cavadia)

"Diavoli fragili este, în opinia mea, cea mai bună carte de până acum semnată de Radu Găvan. Ingredientele care l-au făcut pe autor o voce aparte în literatura română contemporană se regăsesc şi în acest roman, într-o altă combinaţie: violenţa, macabrul, accentele psihologice şi de thriller, limbajul neîngrădit, pasajele şocante, suspansul bine strunit, ritmul alert, atmosfera apăsătoare, sumbră, caruselul de personaje, poveşti şi emoţii. Lor li se adaugă o pendulare perpetuă între onirism şi realism, între naratori, între scriitori şi scriituri, între ficţiuni şi metanaraţiuni.
Cred că cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatură, o literatură care te obsedează, absoarbe şi consumă, o literatură prin şi pentru care trăieşti. Cartea lui Radu Găvan e o lentilă tulburătoare prin care poţi privi lumea." (Eli Bădică)

Fragment

În mijlocul întunericului închid ochii şi în timp ce urechile îmi sunt biciuite de huruitul infernal al monstrului de metal ce pufneşte şi şuieră, unduindu-şi trupul inform în noapte, imaginile ultimei mele călătorii cu trenul se desenează înceţoşat în spatele pleoapelor plecate.

Aveam treisprezece ani pe atunci şi ţăcănitul ritmic al roţilor se împleteşte cu vocea ei cavernoasă într-un murmur nedesluşit ce-mi apasă până la sufocare amintirea acelor zile obscure. Părinţii mei erau oameni bogaţi şi până în acel moment primisem o educaţie aleasă într-una dintre cele mai bune şcoli din ţară, iar viaţa mea fusese, în general, pe atât de îmbelşugată şi plină de iubire pe cât şi-ar fi putut dori orice copil de vârsta mea. Apoi visul frumos s-a năruit şi un coşmar vâscos s-a ridicat în loc, iar tot ce am putut face a fost să încerc să-mi păstrez echilibrul undeva la marginea mizeriei umane, într-o casă cu camere mici şi întunecate, ascunzându-mă de privirea unei mătuşi demonice, al cărei unic ţel era să devoreze cât de mult se putea din moştenirea rămasă în urma alor mei.

Nu împlinisem treisprezece ani când mama s-a înecat. Dintre rămăşiţele trecutului răzbate imaginea unei femei înalte, cu chip delicat şi voce blândă, un înger întrupat, menit să-mi ocrotească înşelătorul drum prin pădurea vieţii, să-mi ofere sprijin în cele mai nemiloase înfruntări şi mângâiere celor mai adânci răni. În acea zi s-au plimbat cu barca, doar ei doi plutind pe acel lac blestemat. Dimineaţa au plecat împreună, seara s-a întors doar tata. A intrat în casă şi zgomotul paşilor târşâiţi s-a întins cleios pe scări şi a pătruns pe sub uşa camerei mele, s-a căţărat spre urechile copilului de atunci şi ochii mi s-au umezit înainte să-i aud vocea, înainte să ascult oribilele cuvinte care aveau să-mi răpească o mare parte din suflet pentru totdeauna. Victor, mama ta... a murit. Cuvinte care muşcă şi smulg tot ce pot din tine. Căzuse din barcă, spunea tata, şi se dusese imediat la fund. Oricât au căutat, nu au reuşit să o găsească. Trupul ei se odihneşte pe fundul lacului, o siluetă subţire înveşmântată în alb. Uneori, în acele nopţi petrecute în funesta pivniţă din casa ororilor, după ce adormeam cu genunchii strânşi la gură şi ochii secaţi de lacrimi, o visam şi în mijlocul întunericului cel mai dens, ochii ei erau întotdeauna luminoşi.

Zilele au trecut şi casa aceea însorită s-a întunecat încetul cu încetul şi frigul s-a strecurat înăuntru, îngheţând în calea sa tot ce era viu, asemenea unui obraz din care se scurge sângele până ce paloarea morţii pune stăpânire pentru totdeauna pe chipul vieţii fericite de odinioară şi tot ce rămâne în urmă e un rictus împietrit în tăcere pe faţa putrezită a unui lepros.

Locuiam doar noi doi în acel palat părăsit şi clipele petrecute alături de tatăl meu se risipeau din ce în ce mai uşor. Simţeam cumva că îl pierd şi pe el şi o disperare firavă de copil mă învăluia ca prin ceaţă. Uneori venea la mine în cameră şi îmi citea dintr-o carte, ignorându-mi cu desăvârşire vârsta, ca şi cum încerca să se întoarcă în trecut, să se agaţe de acele clipe ca de un ultim suport al sănătăţii lui mentale, degradată în mod evident în ultimele luni. De multe ori se oprea din citit în mijlocul unei fraze şi rămânea privind în gol. Mă uitam în ochii lui şi nu puteam percepe decât umbre întunecate, pierdute în mijlocul unei mări de suflete moarte. Alteori se uita fix la mine şi în privirea lui se ascundea altcineva, întrevedeam vag o imagine hâdă ce mă urmărea lacomă din spatele unei perdele întunecate, o umbră sinistră a celui ce fusese tatăl meu. Mă privea şi toată adoraţia din ochii lui, toată iubirea blajină pe care i-o citeam cândva în privire părea pierdută în altă lume.

Într-o noapte m-am trezit brusc şi inima îmi bubuia în piept, transpiraţia îmi uda rece spatele şi nu ştiam unde sunt. Apoi am auzit o bufnitură de undeva de la parter şi trupul mi-a fost străbătut de un fior. M-am dat jos din pat şi am coborât încet scările de lemn, strângând balustrada rece, bâjbâind prin întuneric cu urechile ciulite, gata să surprind cel mai mic zgomot, un copil speriat în mijlocul unei uriaşe case din piatră. M-am îndreptat cu paşi şovăielnici spre raza palidă ce se strecura pe sub uşa salonului principal, o încăpere somptuoasă în care părinţii mei dădeau serate pe vremuri, dopurile de şampanie pocneau vesel şi oaspeţii dansau sub candelabrele aprinse. Am împins uşor uşa şi am intrat. Undeva, într-un colţ îndepărtat, l-am zărit pe tatăl meu prăbuşit într-un fotoliu, cu palmele desfăcute acoperindu-i figura. Părea că plânge. O lampă cu picior arunca o lumină chioară asupra lui şi mi-am mijit ochii încercând să îl văd mai bine. Nu părea să mă fi auzit, căci rămăsese în aceeaşi postură încremenită. Am înaintat câţiva paşi şi apoi am înţepenit dintr-odată. În penumbră, tatăl meu îşi coborâse braţele şi se uita spre mine. Pentru o clipă, pot să jur, am surprins o sclipire drăcească jucându-i în ochi. Fără să gândesc m-am tras în spatele unui fotoliu acoperit cu un linţoliu alb. S-a ridicat şi s-a îndreptat alene spre fereastră. A rămas nemişcat câteva clipe privind afară, urmărind ceva ce eu nu puteam vedea. Brusc, s-a întors şi s-a năpustit cu capul înainte spre peretele din faţa lui. Un pocnet a răsunat sec şi tatăl meu s-a dat în spate, clătinându-se pe picioare. Apoi s-a răsucit şi trupul i-a alunecat moale în fotoliu. Privea în gol, în timp ce un firicel roşu îi cobora din mijlocul frunţii, unduindu-se pe lângă chiul drept şi pătându-i buzele. Îşi linse propriul sânge şi mormăi ceva, după care îşi acoperi iar faţa cu palmele. M-am ridicat cât de încet am putut, m-am strecurat afară din cameră şi m-am întors în patul meu. În mijlocul nopţii am plâns amarnic şi mi-am jurat că nu-l voi lăsa pe tatăl meu în ghearele nebuniei. Planul meu era simplu. Aveam să îi ofer toată iubirea de care avea nevoie.

În săptămânile ce au urmat îl îmbrăţişam şi îi vorbeam ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; chiar dacă de multe ori mă privea absent şi nu-mi răspundea, ochii mei îi transmiteau dragoste chiar şi în acele clipe în care se uita concentrat undeva deasupra mea, iar când mă întorceam să văd la ce priveşte atât de atent nu întâlneam decât un perete gol, o oglindă sau un tablou.

Într-o zi m-am întors de la şcoală şi nu l-am găsit acasă. Am ieşit afară şi l-am strigat. Niciun răspuns. Începea să se însereze şi m-am apucat să-l caut prin jurul casei. Tată! îl chemam din când în când şi tăcerea era singurul răspuns. M-am îndreptat către pădurea ce se înălţa întunecată la o aruncătură de băţ de casa noastră. Şi atunci l-am văzut. O siluetă atârnată în aer, cu braţele moi şi capul frânt într-o parte. Am plutit ca prin vis spre el, l-am privit în ochii sticloşi, m-am urcat pe un ciot şi m-am prins de picioarele lui trăgându-l sălbatic în jos. Lacrimile mele îi udau pantalonii de pânză, palmele încleştate îi scuturau trupul, suspine înăbuşite îmi ţâşneau printre buze. Într-un târziu am auzit un trosnet şi craca s-a rupt, iar corpul tatălui meu s-a prăbuşit în ţărână cu faţa în jos. L-am prins de umeri şi m-am chinuit să-l întorc. Limba umflată şi vineţie îi atârna obscen printre buzele uscate, încremenite într-un rictus înfiorător. Ochii ficşi priveau undeva deasupra mea. Mi-am lipit urechea de pieptul lui. Tăcere. Nu ştiu cât timp am rămas aşa, aşteptând ca inima să-i bată din nou. Apoi mi-am ridicat fruntea şi l-am privit. Dintr-odată mânia m-a cuprins şi am început să-l lovesc cu pumnii şi trupul îi sălta uşor, ca şi când ar fi râs de furia mea neînsemnată. Apoi, la fel de brusc, am simţit cum degete îngheţate îmi cuprind ceafa şi m-am oprit. Am privit spre copacii din jur. Printre crăcile întinse spre mine ca nişte mâini scheletice se strecurau şoapte lugubre.

În ultima noapte a copilăriei mele am închis ochii şi am ţipat.

*
A doua zi s-a înfăţişat la conac mătuşa Greta, o arătare înaltă cu părul sur învolburat în vânt, croncănind porunci în stânga şi-n dreapta, un personaj veros ivit de niciunde ca să-mi tulbure bruma de linişte care îmi mai rămăsese. S-a ocupat de înmormântarea fratelui ei cu o fervoare sinistră ce-ţi întorcea stomacul pe dos şi în nici două zile trupul tatălui meu era acoperit de pământ. Am privit îndelung numele scris pe cruce, un nume ce-mi părea străin în acele clipe, ca şi cum mintea mea ar fi refuzat să perceapă oroarea momentului prezent. Eram singur. M-am trezit smuls cu brutalitate din gânduri de vocea ei hârşâită ce-mi lătra că trebuie să plecăm. Cumva, am urât-o din prima clipă. Am mers spre casă, cu mâna strivită între ghearele ei strânse, cu mintea pierdută printre pietrele reci ale mormintelor din jur, căznindu-mă să găsesc ceva de care să mă leg, acum că bastionul meu se prăbuşise.

Ajuns acasă, m-am dus la mine în cameră şi am încercat să plâng, dar ca niciodată, lacrimile au rămas prizoniere undeva în adâncuri, printre crevasele unui suflet crud ce îngheţase pe nesimţite. În liniştea nopţii m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat către fereastră. Am dat perdeaua la o parte şi am cercetat marginea pădurii. Am privit către degetele lungi ale arborilor ce se întindeau într-o chemare mută prin ceaţa alburie, am urmărit siluetele părinţilor mei ce se pierdeau încet printre arborii încovoiaţi, ţinându-se de mână, fără să-şi întoarcă măcar o dată ochii spre mine, topindu-se în mijlocul ceţii până ce privirile mele nu au mai avut de ce să se agaţe şi a trebuit să le dau drumul.

*
Aveam treisprezece ani când am fost smuls din braţele copilăriei, târât din casa în care crescusem şi aruncat în stomacul cleios al unui vierme monstruos ce s-a hrănit vreme de atâţia ani cu ce mai rămăsese din mine. Printre amintiri răsare o banchetă de tren dintr-un compartiment sordid pe a cărei catifea roşiatică pătată de mizerie se lăfăie fantomatic umbra Mătuşii Greta. Nu voi uita vreodată acel drum cu trenul, căci el a fost coborârea mea în infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau în urma roţilor ce scrâşneau, în timp ce vocea ei îmi scormonea fără încetare gândurile. Am coborât în mijlocul unui oraş rece, cu clădiri ce se înălţau masive printre gunoaie asemenea unor hidoşi uriaşi de piatră, un oraş fără suflet care m-a înghiţit din prima clipă. Casa mătuşii mele se găsea undeva la marginea citadelei de beton, o arătare încovoiată, înaltă de două etaje, cu pielea feţei pătată şi crăpată, ce ascundea în străfunduri un beci obscur, o grotă din iad în care libărci grase răpăiau în întuneric, în timp ce şobolani uriaşi îşi ridicau boturile umede către pereţii jilavi ce se strângeau încet în jurul minţii mele, sufocându-mi gândurile în toate acele nopţi petrecute acolo, cu ochii închişi şi dinţii încleştaţi în mijlocul nebuniei, având ca unic sprijin cuvintele mamei mele din vremurile în care lumina se răspândea liberă pe chipul meu şi nu ştiam cu adevărat cum arată întunericul: - Culcă-te, puiuţul meu, adormi lin în ceas de seară, nu lua seama la cel rău, strânge-mi mâna, dragul meu, dormi în pace, suflet blând...

*
M-a încuiat în pivniţă chiar din prima seară. Şedeam tăcut la masă, în timp ce ea o blestema pe mama, aruncându-mi cele mai scârnave şi veninoase minciuni şi-mi şuiera că ea l-a omorât pe tatăl meu, că i-a otrăvit zilele şi minţile cu vorbele ei smintite, o femeiuşcă nenorocită culeasă de pe străzi într-un ceas de tristă nebunie, o zdreanţă bună doar să-ţi ştergi pantofii şi apoi să o arunci înapoi în colbul drumului. Şi maştera şi-a sâsâit limba-i spurcată până când nu am mai putut îndura ruşinea şi chipul meu împietrit s-a întors spre ea, buzele mi s-au ţuguiat şi obrazul ei şi-a primit răsplata cuvenită. S-a oprit pe dată şi ochii ei m-au privit până în străfundurile sufletului şi nu era nimic viu în ochii aceia negri asemănători celui mai adânc îngropat cărbune. Şi-a şters în tăcere scuipatul de pe obrazul brăzdat şi s-a ridicat încet de la masă. O umbră uriaşă m-a acoperit şi braţele ei m-au smuls de pe scaun ca pe un fulg. Ţipam şi mă zbăteam în timp ce mă târa pe scări în jos, dar ea nici nu se sinchisea de zvârcolirile mele, aşa cum nici pisicii nu-i pasă de tremurul unui şoarece. M-a azvârlit în întuneric şi a ferecat uşa grea în urma mea. Am lovit în uşă şi am urlat până ce-am obosit şi m-am scurs pe jos, cu spatele lipit de zidul rece, palmele zdrelite mi-au acoperit tâmplele şi liniştea m-a înconjurat. Din hăul minţii o şoaptă s-a strecurat spre suprafaţă şi, pentru o clipă, i-am zărit chipul fără să-i pot distinge trăsăturile, după care s-a prăbuşit înapoi în genune. Alte şuşoteli au început să urce, parcă zgâriind pereţii cu unghii ascuţite. Am urlat din nou şi fruntea mea a lovit zidul, iar şoaptele s-au risipit ca nişte câini speriaţi. Am rămas aşa, cu tâmplele pulsând şi durerea plecând încet, încet, de lângă mine. Pe urmă au început foşnetele. Mă înconjurau şi se apropiau prin beznă. Am simţit ceva târându-mi-se pe picior. Am ţipat şi palmele mele au măturat înnebunite pielea. M-am ridicat în picioare şi am început să lovesc în uşă, strigând disperat după ajutor. Nu am primit vreun răspuns şi, într-un final, oboseala şi durerea m-au biruit din nou. M-am oprit gâfâind şi am aşteptat câteva clipe cu urechile ciulite. Fojgăiala s-a trezit din nou la viaţă şi am început iar să lovesc şi să strig. Până la urmă picioarele m-au trădat şi m-am prăbuşit în mijlocul forfotelii şi şoaptele au început să colcăie din nou, să mi se prelingă pe pereţii minţii, să sape şanţuri adânci cu gheare greţoase şi să le umple cu scârna neagră a nebuniei.

De ce mă ura mătuşa mea? Poate pentru că, înainte de mine, o urâse pe maică-mea şi stavila ce o ridicase între ea şi averea lui taică-miu. Până să se căsătorească tata, mătuşa Greta locuise cu el în casa aceea mare şi frumoasă. Mama nu a vrut-o şi a fost nevoită să plece, să se mute în altă parte şi tata a ajutat-o cu bani la început, apoi din ce în ce mai puţin, până când într-o zi mătuşa a venit la noi acasă şi s-a certat groaznic cu mama. Taică-miu a trebuit să o dea afară pe uşă. În timp ce plutea spre ieşire, chipul ei era negru ca tăciunele şi buzele-i subţiri şopteau cele mai murdare blesteme. Aveam şapte ani atunci şi abia şase ani mai târziu aveam să o revăd.

Poate mă ura şi pentru că tatăl meu nu îi lăsase mai nimic prin testament. Abia când împlineam eu optsprezece ani avea dreptul la o mică parte din bani, apoi, când aveam să fac douăzeci şi cinci urma să mai primească o parte, cu condiţia ca eu să fi absolvit o facultate de prestigiu. Atunci averea îmi revenea, bineînţeles dacă îndeplineam condiţia tatălui meu, altfel toată avuţia urma să se ducă la un adăpost pentru orfani. Mătuşa mea era tutore oficial şi dispunea de o rentă anuală destul de modestă pentru întreţinerea mea.

De ce nu am rămas să locuim în casa noastră frumoasă de lângă pădure? Nu ştiu, cred că, după atâţia ani, singurul răspuns care se înalţă dintre ruinele suferinţelor mele este că până şi unui monstru îi este uneori frică de spiritele celor morţi.

Mă închidea în beci de două, trei ori pe săptămână. Nu ştiu cât mă ţinea acolo, îmi amintesc doar că, după o eternitate, zăream o rază palidă încremenită în pragul uşii crăpate, de parcă până şi luminii i-ar fi fost teamă să pătrundă înăuntru şi atunci mă târam spre ieşire, iar ea zăvora apoi uşa, în timp ce eu zăceam neputincios în faţa scărilor.

Am fost înghiţit în burta bestiei vreme de aproape trei ani până când, într-o noapte, m-am eliberat. Întins pe patul tare din camera mea încercam să adorm printre coşmaruri târâtoare cu aripi şi colţi, când un zgomot uşor m-a smuls din ghearele visului urât. Am deschis ochii şi am văzut o umbră înaltă ce mă urmărea nemişcată de la marginea patului. Îi auzeam răsuflarea grea, ochii îi străluceau în întuneric şi am simţit cum o gheară îmi strânge apăsat gâtul în clipa în care a plutit fantomatic în jurul patului, a ridicat pătura şi s-a strecurat lângă mine. Degetele ei reci mi-au atins obrazul şi m-am înfiorat. Era ca şi cum moartea şi-ar fi trecut mângâierea îngheţată peste mine. S-a tras şi mai aproape şi am înghiţit în sec. Răsuflarea ei fetidă îmi întorcea stomacul pe dos şi tot ce îmi doream era să dispar, să mă topesc din calea acelei arătări groteşti, să găsesc cumva o brumă de linişte şi să mă afund în ea. Am închis ochii şi apăsarea ei lipicioasă mi s-a prelins pe gât, apoi mi-a mânjit pieptul cu o dâră clisoasă ca a unui melc şi respiraţia ei hârâită s-a înălţat deasupra mea, în timp ce degetele osoase mi-au atins membrul prin ţesătura subţire a pantalonilor. Am deschis iar ochii şi în negura nopţii am întrezărit o altă siluetă stând în picioare într-un colţ al camerei. Avea capul plecat şi nu îi puteam distinge trăsăturile, o umbră nemişcată în tăcere. Apoi, ca şi când mi-ar fi simţit privirea, bărbia i s-a ridicat încet, iar ochii mamei mi-au zâmbit şi un râu de lumină şi viaţă mi s-a revărsat în trupul ostenit de suferinţă, braţele mi-au zvâcnit, pumnii s-au strâns şi un urlet din altă lume a ţâşnit printre buzele-mi arse. M-am întors şi am împins cu putere demonul, apoi pumnul mi s-a înălţat şi a coborât greu peste obrazul mătuşii mele. A icnit şi s-a furişat spre un colţ al patului. Prin întuneric i-am zărit ochii hăituiţi. Ne-am înfruntat din priviri o clipă, după care s-a scurs pe podea şi afară din cameră. Din acea noapte şoaptele s-au pierdut undeva în uitare.