Când muritorii dorm

Kurt Vonnegut
Când muritorii dorm
Serie de autor Kurt Vonnegut, Editura ART, 2017
Traducere din limba engleză şi note de Claudiu Komartin şi Anastasia Gavrilovici

***
Prezentare

Un bărbat respectabil îşi petrece tot timpul liber jucându-se cu trenuleţele lui miniaturale şi ignorându-şi nevasa. SUA a căzut pradă unei epidemii de sinucideri care vizează obţinerea unor asigurări de viaţă. Captivă într-un departament plictisitor de stenografie, o tânără visează la un deţinut proaspăt evadat din închisoare şi la propunerea lui. Ancorate ceva mai mult în realitate decât subiectele SF trăznite cu care ne-a obişnuit, povestirile de faţă poartă clar marca Vonnegut: o combinaţie unică de simţ moral vigilent, observaţie fină, imaginaţie şi umor.

Proze scurte reunite pentru prima oară în volum abia în 2011, după moartea autorului.

"Un memento minunat al vocii morale obraznice pe care am pierdut-o când l-am piedut pe Kurt Vonnegut." (San Francisco Chronicle)

"Foarte bine scrisă şi cât se poate de agreabilă." (The Washington Post)

Departamentul de fete

Buna şi draga mea soţie, Amy Lou Little pe numele ei de fată, a apărut în viaţa mea din departamentul de fete. Şi ce gând poate fi mai încântător pentru un bărbat singur decât o mare caldă, adâncă şi plină ochi cu fete?

Amy Lou Little, care avea douăzeci de ani, era o fată drăguţă şi sigură pe ea din Birmingham, Alabama. Când cea care urma să-mi fie soţie a absolvit şcoala de secretare din Birmingham, cei de acolo au spus că este rapidă şi îndemânatică, iar un angajator de la uzina metalurgică Montezuma, situată mult mai la nord faţă de orăşelul ei, i-a promis un salariu foarte bun dacă venea în Pittsburgh.

Când cea care urma să-mi fie soţie a ajuns în Pittsburgh, cei de la uzina Montezuma au pus-o în departamentul de fete, dându-i nişte căşti, un dictafon şi o maşină de scris electrică. I-au dat biroul de lângă cel al doamnei Nancy Hostetter, şefa sectorului C al departamentului de fete, care lucra acolo de douăzeci şi doi de ani. Doamna Hostetter era ditamai femeia, cinstită, sănătoasă, robustă şi incredibil de rapidă şi îndemânatică. I-a spus lui Amy că trebuie să o considere o soră mai mare.

Şi eu lucram tot la uzina Montezuma. Eram un tip fără rădăcini care le făcea pe plac unor clienţi nevăzuţi. Clienţii scriau companiei, iar douăzeci şi cinci dintre noi răspundeau cu bunăvoinţă şi competenţă. Nu i-am văzut niciodată pe clienţi, iar ei nu m-au văzut niciodată pe mine, şi nimeni n-a propus să facem schimb de poze.

Cât era ziua de lungă vorbeam într-un dictafon, iar mesagerii duceau înregistrările la departamentul de fete, pe care nu le văzusem niciodată.

Erau şaizeci de fete în departament, câte zece în fiecare sector. Panoul cu informaţii din fiecare birou spunea că fetele stăteau la dispoziţia oricui dispunea de un dictafon, şi aproape orice bărbat ar fi găsit o fată pe placul lui printre cele şaizeci. Erau domnişoare, precum cea care urma să-mi fie soţie, femei versate machiate ca nişte dansatoare de cabaret, matroane cu faţa ca o lună plină, burlăciţe mândre şi autosuficiente ca doamna Hostetter.

Pereţii departamentului de fete erau de un verde liniştitor. Ici, colo câte un tablou cu peisaje ce înfăţişau scene din viaţa tihnită la fermă, iar aerul era o rapsodie a parfumurilor fetelor şi a muzicii lui André Kostelanetz şi Mantovani. De dimineaţă până seara, vocile bărbaţilor de la Montezuma, transpuse pe casetele pentru dictafon, răsunau în urechile fetelor. Dar bărbaţii îşi trimiteau doar vocile, niciodată chipurile, şi vorbeau doar despre afaceri. Şi singurul fel în care se adresau unei fete era prin apelativul "operator".
"Operator, molibden", spuse o voce în urechile lui Amy, "scris m-o-l-i-b-d-e-n".

Timbrul nazal de yankeu o zgâria pe timpan pe Amy - suna, spuse ea, ca şi cum cineva ar fi lovit un clopot spart cu un lanţ. Era vocea mea.
- Zdranga-zdrang, răspunse Amy vocii mele.
"Unitatea vine cu tot cu garnituri din silicon", zise vocea mea. "Se scrie s-i-l-i-c-o-n, operator."
- Oh, nu trebuie să-mi spui cum se scrie silicon, spuse Amy. Ştiu totul despre silicon după şase luni de stat în casa asta de nebuni.
"Al tău", continuă vocea mea, Arthur C. Whitney Jr. "Sectorul de Relaţii cu clienţii, Departamentul de vânzări de boilere, Divizia de aparatură grea, Camera 412, Clădirea 77, Uzinele Pittsburgh."
"ACW: tot", tastă Amy la finalul scrisorii. Separă scrisoarea şi copiile de hârtia indigo, le azvârli în organizatorul ei de documente şi scoase înregistrarea cu mine din dictafonul ei.
- Ce-ar fi dacă ţi-ai arăta cândva faţa prin departamentul de fete, Arthur? comentă cea care urma să-mi devină soţie. N-o să te tratăm oricum, ci ca pe Clark Gable.

Scoase o altă înregistrare din organizatorul ei de documente şi o puse în aparat.
- Dă-i drumul, drăcuşor împieliţat ce eşti, zise ea ascultând noua înregistrare, pune pe jar fata asta pe jumătate îngheţată din Alabama. Dă-mă pe spate!
"Cinci cópii, operator", spuse o nouă voce hârşâită la urechea lui Amy. "Pentru dl Harold N. Brewster, Departamentul de rulmenţi, Întreprinderea de articole de inginerie Jorgenson Precision, Lansing 5, Michigan."
- Tu chiar eşti o drăcovenie înfierbântată, nu-i aşa? spuse Amy. Ce vă face pe voi, bărbaţii de aici, atât de pasionali, maşina cu aburi?
- Ai zis ceva, Amy? o întrebă doamna Hostetter dându-şi jos căştile.

Era o femeie înaltă, care nu purta alte bijuterii în afară de broşa din aur care marca cei douăzeci de ani în folosul uzinei. Se uită la Amy cu o privire plină de reproş.
- Care mai e problema acum?

Amy îşi opri dictafonul.
- Vorbeam cu domnul din înregistrare, răspunse ea. Trebuie să vorbeşti cu cineva aici, altfel o iei razna.
- Sunt o grămadă de oameni drăguţi cu care poţi vorbi, îi zise doamna Hostetter. Eşti atât de critică cu absolut orice, când nici măcar n-ai avut timp să vezi despre ce e vorba de fapt.
- Atunci să-mi spuneţi dumneavoastră despre ce e vorba, zise cea care avea să-mi fie soţie, cuprinzând departamentul de fete printr-o mişcare largă a braţului.
- Era o caricatură foarte bună despre asta în Minutul Montezuma, zise doamna Hostetter. Minutul Montezuma a fost primul săptămânal pentru angajaţii uzinei.
- Cea cu fantoma lui Florence Nightingale dând târcoale unui stenograf? întrebă Amy.
- Şi aia a fost bună, zise doamna Hostetter. Dar cea care îmi trecuse prin minte acum înfăţişa un bărbat cu noua lui centrală termică Thermolux şi cu mii de femei în jurul lui, cumva mai degrabă fantomatice. "Nu le trimite orhidee, cu toate că ar trebui", scria dedesubt, "celor zece mii de femei din spatele fiecărui produs Montezuma bine făcut".
- Fantome şi iar fantome, peste tot numai fantome, spuse cea care avea să-mi fie soţie. Toată lumea de-aici e o fantomă. Apar de dimineaţă, din fum şi din frig, se agită şi îşi fac griji cât e ziua de lungă pentru boilere molibden şi garnituri de silicon, după care pleacă la cinci, dispărând fără să scoată vreun cuvânt. Nu ştiu cum ar putea cineva de-aici să se căsătorească sau să se îndrăgostească sau să râdă împreună cu cineva la o glumă sau orice de genul ăsta. Când eram acasă, în timpul liceului...
- Liceul nu înseamnă viaţă, i-o tăie doamna Hostetter.
- Domnul să le aibă în pază pe femei, dacă asta e viaţă - închise toate singure pe un întreg etaj! spuse cea care avea să-mi fie soţie.

Cele două femei se înfruntară din priviri cu o antipatie pe care o ascuţiseră timp de şase luni. Lamele mici şi tăioase scăpărau în ochii lor în timp ce îşi zâmbeau politicos.
- Viaţa e aşa cum ţi-o faci, zise doamna Hostetter, iar nerecunoştinţa este unul dintre cele mai mari păcate. Uită-te în jurul tău! Tablouri pe pereţi, covoare pe podea, muzică minunată, asigurare medicală şi pensie, petrecere de Crăciun, flori proaspete pe birou, pauze de cafea, propriul nostru bufet, propria noastră sală de recreere, cu televizor şi masă de ping-pong.
- Orice, numai viaţă nu, zise cea care avea să-mi fie soţie. Singurul semn de viaţă despre care am auzit aici are legătură cu amărâtul ăla de Larry Barrow.
- Amărâtul de Larry Barrow! exclamă doamna Hostetter stupefiată. Amy, dar a omorât un poliţist!

Amy deschise sertarul de sus al biroului şi se uită la poza cu Larry Barrow de pe prima pagină din Minutul Montezuma. Barrow, un criminal tânăr şi atrăgător, împuşcase un poliţist în timpul unui jaf armat care avusese loc cu două zile înainte la o bancă din Pittsburgh. Ultima oară fusese văzut sărind peste un gard pentru a se ascunde undeva pe vasta proprietate Montezuma. Şi adevărul e că erau o mulţime de locuri unde se putea ascunde.
- Ar putea să joace în filme, spuse Amy.
- Ca ucigaş, replică doamna Hostetter.
- Nu neapărat, zise Amy. Arată ca mulţi dintre băieţii drăguţi pe care i-am cunoscut în liceu.
- Nu fi copil! zise doamna Hostetter.

Îşi frecă mâinile mari ca şi când le-ar fi scuturat de praf.
- Ei, ne-am luat cu vorba şi nu mai facem nicio treabă. Mai sunt zece minute până la pauza de cafea. Hai să le fructificăm la maximum.

Amy dădu drumul la dictafon.
"Dragă domnule Brewster", zicea vocea, "cererea dumneavoastră de estimări în legătură cu modernizarea prezentei centrale de încălzire cu condensatori de conversie DM-114 Thermolux a fost transmisă mai departe prin teleimprimatorul uzinei către specialistul Thermolux din sectorul dumneavoastră şi..."

În timp ce degetele îi dansau cu îndemânare pe taste, Amy era liberă să se gândească la ce avea ea chef şi, cu sertarul de sus încă deschis şi cu poza lui Larry Barrow încă la vedere, îşi imagină un bărbat rănit, îngheţat, înfometat, urât de toată lumea, hăituit şi cu desăvârşire singur undeva acolo, pe proprietatea fabricii.
"...Luând în considerare conductivitatea termică a zidurilor de cărămidă ale clădirii ce urmează a fi încălzită, continuă vocea în urechea lui Amy, adică cinci UT - aceasta fiind abrevierea pentru unitate termică, operator, cu litere mari - pe metru pătrat, pe oră şi pe grad Celsius - Celsius cu C mare, operator - pe centimetru..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie se vedea învăluită în tulul roz pe care îl purtase la balul de absolvire a liceului, într-o noapte de iunie, în timp ce la braţ îl avea acum pe Larry Barrow şchiopătând, însănătoşit, liber. Scena se petrecea în sud.
"Şi, raportându-ne la difuzibilitatea termică - d-i-f-u-z-i-b-i-l-i-t-a-t-e, operator - ca la k supra w", continua vocea în urechea lui Amy, "putem afirma fără a greşi că..."

Iar cea care avea să-mi fie soţie era îndrăgostită până peste cap de Larry Barrow. Dragostea îi umplea viaţa, îi dădea fiori şi nimic altceva nu mai conta.
- Ding-dong, zise doamna Hostetter, uitându-se la ceasul de perete şi dându-şi jos căştile.

Era o pauză de cafea de dimineaţă şi o alta după-amiaza, iar doamna Hostetter le anunţa pe ambele de parcă ar fi fost un clopoţel vesel conectat la ceas.
- Ding-dong, toată lumea!

Amy se uită la faţa brăzdată, lipsită de iubire şi fără haz a doamnei Hostetter şi visul i se nărui pe loc.
- Tare aşvrea să ştiu la ce-ţi stă mintea, Amy, zise doamna Hostetter.
- Mă gândeam la Larry Barow, răspunse Amy. Dumneavoastră ce aţi face dacă l-aţi întâlni?
- Mi-aşvedea de drum, spuse doamna Hostetter strâmbând din nas. M-aşpreface că nu l-am recunoscut şi aşcontinua să merg drept înainte până când aş găsi ajutor.
- Dar dacă v-ar înşfăca şi v-ar lua prizonieră? o întrebă Amy.

Peste pomeţii bine arcuiţi ai doamnei Hostetter se aşternu roşeaţa.
- Gata cu genul ăsta de conversaţie, zise ea. Aşa se instalează panica. Am înţeles că unele fete de la Departamentul de Fire şi Cabluri s-au tulburat atât de tare din cauza acestui bărbat, încât au fost trimise acasă. Ceea ce nu se va întâmpla şi aici. Fetele din departamentul acesta nu se coboară la lucruri dintr-astea.
- Dar chiar şi aşa... zise Amy.
- În orice caz, nu e nicăieri în partea asta a fabricii, i-o reteză doamna Hostetter. Cel mai probabil e deja mort. Se zice că au găsit sânge în biroul în care a pătruns cu forţa azi-noapte, deci n-ar fi nicidecum în stare să umble pe-aici şi să înhaţe oameni.
- Nu putem fi siguri de asta, spuse Amy.
- Ce îţi trebuie ţie, încheie doamna Hostetter, e o ceaşcă fierbinte de cafea şi o partidă rapidă de ping-pong. Haide. Să vezi ce te bat!
"Stimate domn!" zise în acea după-amiază o voce în urechea drăgălaşă a celei care avea să-mi fie soţie, "ne-ar face mare plăcere să vă avem ca invitat la o demonstraţie a întregii game de echipamente de încălzire Thermolux în Camera de Bronz a Hotelului Gresham, la ora patru şi jumătate, miercuri..."

Scrisoarea nu era pentru un singur bărbat, ci pentru treizeci. Fiecare dintre ei avea să primească o invitaţie adresată individual, bătută la maşină.

Până să ajungă să bată la maşină aceeaşi scrisoare pentru a zecea oară, Amy se simţea ca şi cum s-ar îneca. Lăsă deoparte această sarcină pentru o vreme şi, de dragul diversităţii, puse o altă înregistrare în dictafon.

Îşi aşeză degetele pe tastatură, pe a, s, d, f şi pe j, k, l şi;, aşteptând instrucţiunile. Dar singurul zgomot care veni din înregistrare fu un şuierat asemănător sunetului mării dintr-o scoică.

După multe secunde, o voce plăcută, joasă şi mieroasă îi vorbi la ureche lui Amy din casetă.
"Am citit despre voi, fetelor, pe panoul de informaţii", spuse vocea. "Zice acolo că sunteţi la dispoziţia oricărei persoane care are acces la un dictafon, adăugă vocea râzând uşor. Ei bine, am făcut rost de un dictafon."

Urmă o nouă tăcere îndelungată în care se auzea doar fâşâitul aparatului.
"Mi-e frig, sunt bolnav şi singur şi mi-e foame, domnişoară", zise în cele din urmă vocea, după care urmă o tuse. "Am febră şi sunt pe moarte. Bănuiesc că toată lumea va fi încântată când o să mor." Urmă o nouă tăcere, apoi tusea se auzi din nou.
"Singurul rău pe care l-am făcut de când mă ştiu a fost să nu las pe nimeni să mă agreseze, domnişoară", spuse vocea. "Undeva, undeva totuşi trebuie să existe o fată care crede că un băiat nu ar trebui împuşcat sau lăsat să moară de foame sau ţinut închis ca un animal. Poate că undeva există o fată care mai are o fărâmă de suflet în ea. Undeva, poate că există o fată care i-ar aduce acestui băiat ceva de mâncare şi nişte bandaje şi i-ar mai prelungi încă puţin viaţa. Sau poate că are o inimă de piatră şi o să-l dea pe mâna poliţiei pentru ca ei să-l împuşte pe acest băiat, iar ea să fie cu adevărat mândră şi fericită. Domnişoară, o să vă spun unde am fost până acum şi unde voi fi când veţi asculta această înregistrare. De-acum puteţi face ce vreţi cu mine - să mă salvaţi sau să faceţi să fiu omorât sau pur şi simplu să mă lăsaţi să-mi dau duhul. Voi fi în clădirea 227."

Vocea râse uşor din nou.
"Voi fi în spatele unui butoi. Nu sunt prea multe în clădirea asta. O să fie floare la ureche să mă găsiţi."

Şi înregistrarea se termină. Amy se imagină strângând la piept capul creţ al lui Larry Barrow cu braţele ei delicate şi rotunde.
- Gata, gata, murmură ea. Gata, gata!

O podidi plânsul.

O mână se lăsă pe umărul lui Amy. Era mâna doamnei Hostetter.
- Nu m-ai auzit când am dat semnalul pentru pauza de cafea? întrebă ea.
- Nu, răspunse Amy.
- Am fost cu ochii pe tine în tot timpul ăsta, Amy, zise doamna Hostetter. N-ai făcut nimic altceva decât să asculţi, n-ai transcris nimic. E ceva în neregulă cu înregistrarea aia?
- Nici vorbă, e o înregistrare ca oricare alta, spuse Amy.
- Păreai foarte supărată.
- Sunt în regulă. Sunt bine, răspunse Amy încordată.
- Sunt sora ta mai mare, insistă doamna Hostetter. Dacă e ceva, orice, pot să...
- Nu vreau nicio soră mai mare! izbucni Amy pierzându-şi cumpătul.

Doamna Hostetter îşi muşcă buza, se făcu albă ca varul şi porni ţanţoş spre sala de agrement.

Pe furiş, Amy înfăşură caseta cu înregistarea lui Larry Barrow în batiste de hârtie şi o ascunse în sertarul de jos al biroului, acolo unde îşi ţinea crema de mâini, crema de faţă, rujul, pudra, fardul de obraz, parfumul, oja, forfecuţa de unghii, pila de unghii, creionul de sprâncene, penseta, agrafele de prins părul, tabletele cu vitamine, acul şi aţa, picăturile de ochi, peria de păr şi pieptenele.

Închise sertarul şi dădu de privirile răutăcioase ale doamnei Hostetter care o urmărea din pragul uşii sălii de recreere, printre fetele care se vânzoleau dintr-o parte într-alta. Se uita la ea cu o ceaşcă aburindă de cafea în mână şi o farfurioară pe care erau aşezate două prăjiturele.

Amy îi aruncă un zâmbet de gheaţă şi merse în sala de recreere.
- Joacă cineva ping-pong? întrebă Amy străduindu-se să-şi păstreze calmul din voce.

I se răspunse cu o sumedenie de provocări vesele şi, cât ţinu pauza, visă cu ochii deschişi în acompaniamentul poc-pocului mingii de ping-pong în loc de cel al ţac-ţac-ului maşinii de scris.

* * *
La cinci răsunară fluierăturile triumfătoare în uzină şi peste tot în Pittsburgh.

Cea care avea să-mi fie soţie îşi petrecuse după-amiaza într-un delir reprimat de frică, exaltare şi iubire. Coşul ei de gunoi era plin de transcrieri greşite. Nu îndrăznise să mai asculte încă o dată înregistrarea cu Barrow şi nici măcar să schimbe vreo privire cu doamna Hostetter, de teamă să nu dea de gol secretul ei extraordinar.

Acum, la cinci, André Kostelanetz, Mantovani şi compresoarele de la sistemul de încălzire erau oprite. Fetele de la corespondenţă veneau în departamentul celor de la transcrieri şi aduceau tăvile cu cilindrii care trebuiau transcrişi dimineaţa la prima oră. Aruncau florile veştejite din vazele de pe birouri, urmând ca a doua zi să pună în locul lor altele proaspete, luate din sera uzinei. Marea de fete se transforma în vârtejuri de apă împrejurul cuierelor de haine. În vârtejuri separate, Amy şi doamna Hostetter îşi luau fiecare paltonul.

Marea de fete deveni un râu care curgea în josul scărilor de fier ale ieşirii în caz de incendiu, până pe strada uzinei. La capătul acestui râu se afla cea care avea să-mi fie soţie.

Amy se opri, iar râul o lăsă în urmă, în micul ciclon de cenuşă zburătoare, în canionul format din faţadele numerotate ale clădirilor.

Amy se întoarse în departamentul de fete. Singurele lumini care se mai vedeau acum veneau de la focurile portocalii ale furnalelor din depărtare.

Tremurând toată, deschise sertarul de jos al biroului ei, dar nu găsi nici urmă de înregistrare.

Stupefiată şi enervată, deschise sertarul de jos al biroului doamnei Hostetter. Înregistrarea era acolo. Singurele alte obiecte care se mai aflau în sertarul verde de fier erau o sticlă de Mercurocrom şi un articol decupat din Minutul Montezuma care se intitula Crezul unei femei de la Montezuma. "Sunt o femeie de la Montezuma", începea crezul, "şi, alături de bărbaţi, mărşăluim împreună spre un mâine mai bun, sub cele trei drapele: al lui Dumnezeu, al Ţării şi al Uzinei, purtând cu mândrie scutul Muncii". Amy se tângui de durere. Ieşi din departament şi o luă la goană pe scara de incendiu şi apoi pe strada uzinei înspre poarta principală, acolo unde se afla sediul poliţiei. Putea să bage mâna-n foc că doamna Hostetter era acolo, povestind cu mândrie ce aflase din înregistrare.

Poliţia uzinei îşi avea sediul în colţul unei mari săli de recepţie de la poarta principală. Pe pereţii camerei erau expuse produsele şi tehnologia uzinei. În mijlocul ei era un stand unde un concesionar gras vindea dulciuri, tutun şi reviste.

O femeie înaltă, într-o haină de stofă, vorbea însufleţită cu poliţistul de serviciu.
- Doamnă Hostetter, zise Amy cu respiraţia întretăiată, apărând în spatele ei.

Femeia se întoarse, o privi curios pe cea care avea să-mi fie soţie, după care începu din nou să-i vorbească poliţistului. Nu era doamna Hostetter. Era o vizitatoare care făcuse un tur al uzinei şi îşi pierduse geanta înăuntru.
- S-ar fi putut pierde sau ar fi putut fi furată oriunde în hărmălaia aia, zise femeia. În zgomotul ăla infernal, cu tot fierul ăla încins şi toate scânteile; acolo unde bubuia ciocanul ăla uriaş; sau acolo unde omul ăla de ştiinţă ne-a arătat drăcia aia din laboratorul lui - oriunde! Poate că ucigaşul ăla care îşi face de cap pe-aici a înşfăcat-o când nu eram atentă.
- Doamnă, îi zise răbdător poliţistul, mai mult ca sigur că e mort. Iar dacă cumva mai trăieşte, nu umblă după genţi, ci după ceva de mâncare. Umblă după viaţă, mai zise el rânjind. Dar n-o s-o mai aibă pentru mult timp.

Fără să-şi dea seama, celei care avea să-mi fie soţie îi căzură colţurile fine ale gurii ei delicate şi roşii.
- Înţelegeţi cum vine asta? întrebă poliţistul plin de mulţumire. Au pus câinii să-i ia urma. Dacă geanta dumneavoastră e la el, ceea ce cu siguranţă nu e aşa, o vom avea cât ai zice peşte.

Amy se uită de jur împrejur în sală după doamna Hostetter. Dar doamna Hostetter nu era acolo. Neputinţa îi slăbi lui Amy puterile, aşa că se aşeză pe o bancă, în faţa unui exponat sub care scria "Ar putea siliconii să-ţi rezolve problemele?"

Tristeţea puse stăpânire pe Amy. O recunoscu imediat - era tristeţea aceea pe care o simţea întotdeauna când se termina un film bun. Luminile cinematografului se aprindeau, răpindu-i exaltarea, importanţa şi iubirea pe care chiar nu avea niciun drept să le pretindă. Era doar un spectator - unul dintre cei mulţi.
- Auziţi câinii ăia? îi spuse concesionarul unui client din spatele lui Amy. O rasă specială, din câte am auzit. Copoii sunt cei mai blânzi câini care există, dar cei pe care i-au pus pe urmele lui Barrow sunt pe jumătate câini de vânătoare. Pe ăştia îi pot dresa să fie duri - să aibă grijă de clienţii care sunt duri.

Amy se ridică brusc şi se duse la raftul cu dulciuri.
- Aş dori un baton de ciocolată, zise ea, unul din acela mare, la douăzeci şi cinci de cenţi. Şi mai vreau un Butterfinger şi un baton cu fulgi de cocos şi o chestie din aia cu caramel - a, şi nişte alune.
- Da, domnişoară, spuse vânzătorul. Puneţi la cale un adevărat festin, pare-se. Doar aveţi grijă să nu vă nenorociţi tenul cu atâtea dulciuri.

* * *
Amy se grăbi să ajungă din nou la uzină şi se înghesui într-unul dintre autobuzele supraaglomerate ale companiei. Era singura femeie din autobuz. Restul erau bărbaţii care lucrau în schimbul de noapte. Când o văzură pe cea care avea să-mi fie soţie deveniră nemaipomenit de politicoşi şi de atenţi.
- M-aţi putea lăsa, vă rog, la clădirea 227? îl rugă Amy pe şofer. Nu ştiu unde este.
- Eu nici atât, răspunse şoferul. Nu prea primesc cereri pentru ea, adăugă el şi scoase de după apărătoarea de soare o hartă îndoită la colţuri.
- De fapt, nu primeşti nicio cerere pentru clădirea aia, se băgă în seamă un pasager. Nu-i nimic la 227 în afară de câteva felinare, nişte butoaie cu nisip şi poate o sobă de fontă. Sigur nu vreţi la 227, domnişoară.
- Un bărbat a sunat la departamentul de fete solicitând o stenografă care să lucreze până târziu, spuse Amy. Am crezut că a spus 227.

Se uită pe harta şoferului şi îi văzu degetul aţintit asupra unui scuar micuţ şi izolat în mijlocul curţii depoului, clădirea 227. Mai exista o clădire mare destul de aproape de ea, la marginea terenului, clădirea cu numărul 224.
- S-ar putea să fi spus clădirea 224, zise Amy.
- A, desigur! spuse şoferul pe un ton vesel. Departamentul de Expedieri. Pe ăsta îl căutaţi.

Toţi cei din autobuz răsuflară uşuraţi şi o priviră cu un fel de mândrie drăgăstoasă pe fata aceea micuţă şi drăguţă din Sud de care aveau atâta grijă.

Amy rămase acum ultimul pasager din autobuzul care traversa pustietatea dintre inima proprietăţii companiei şi curtea depoului, o tundră de utilaje ruginite şi mormane de fiare vechi. În acea pustietate, departe de stradă, se vedea o constelaţie de lumini jucăuşe de lanternă.
- Poliţiştii şi câinii, îi explică şoferul lui Amy.
- Oh, zise Amy absentă.
- Au început de la biroul în care a dat spargerea azi-noapte, spuse şoferul. După cum au început să se agite câinii, trebuie să fie pe-aici pe undeva.

Amy dădu din cap. Cea care avea să-mi devină soţie vorbea în gând cu doamna Hostetter.
"Dacă aţi anunţat poliţia", zicea ea, "l-aţi omorât, exact ca şi când l-aţi fi ţintit cu un pistol şi aţi fi apăsat pe trăgaci. Chiar nu înţelegeţi? Chiar nu vă pasă? Chiar nu mai aveţi pic de sensibilitate feminină în dumneavoastă?"

Două minute mai târziu, şoferul o lăsă pe Amy la Departamentul de Expedieri.

Când autobuzul se îndepărtă, Amy păşi în noapte, luând-o spre marginea curţii în care se afla depoul, acea mare de cenuşă presărată din loc în loc cu lumini de semnalizare roşii, verzi şi galbene care licăreau la unison cu strălucirea metalică a şinelor.

Pe măsură ce ochii lui Amy se obişnuiau cu întunericul, inima începea să-i bată din ce în ce mai tare. Dintre toate formele mătăhăloase şi dărăpănate care se profilau în faţa ei alese una, o clădire mică şi scundă, care era fără doar şi poate clădirea 227 - locul în care un om pe moarte spusese că va aştepta o fată bună la suflet.

Lumea se micşora şi noaptea părea să o înşface pe Amy şi să o învârtă ca pe un titirez în timp ce traversa în fugă terenul acoperit de zgură spre clădire. Aceasta se ivi ameninţătoare, iar cea care avea să-mi fie soţie se opri lângă zidurile acoperite cu şindrilă roasă de vreme, gâfâind şi încercând să audă dincolo de bubuitul sângelui care îi pulsa în tâmple.

Cineva se mişcă înăuntru şi oftă. Amy îşi croi drum de-a lungul peretelui până la uşă. Lacătul şi încuietoarea fuseseră smulse din lemnul vechi. Bătu la uşă.
- Bună, şopti ea, ţi-am adus ceva de mâncare.

Amy auzi doar cum cineva trăgea aer în piept, nimic mai mult.

Împinse uşa până se deschise.

În lumina slabă şi cenuşie care pătrunse prin uşa deschisă stătea doamna Hostetter.

Femeile se priviră ca şi cum ar fi fost invizibile, dorindu-şi fiecare ca cealaltă să nu existe. Feţele lor erau lipsite de expresie.
- Unde e? întrebă Amy în cele din urmă.
- E mort, zise doamna Hostetter, mort, în spatele butoaielor.

Amy începu să umble fără ţintă prin încăpere, târându-şi anevoie picioarele, şi se opri când ajunse cât de departe putea de doamna Hostetter. Acolo rămase cu spatele la femeia mai în vârstă.
- Mort? bâigui ea.
- Ţeapăn ca un macrou congelat, zise doamna Hostetter.
- Nu vorbiţi despre el în felul ăsta, spuse cea care avea să-mi fie soţie.
- Atât de mort e, zise doamna Hostetter.

Amy se întoarse furioasă spre doamna Hostetter.
- Nu aveaţi niciun drept să-mi luaţi înregistrarea.
- Putea fi înregistrarea oricui, spuse doamna Hostetter. Şi, în plus, nu credeam că ai curajul să faci ceva în legătură cu asta.
- Ei bine, am făcut, zise Amy, şi credeam că măcar la un lucru puteam să mă aştept, acela c-o să fiu singură. Credeam că v-aţi dus la poliţie.
- Ei bine, n-am făcut-o, răspunse doamna Hostetter. Dintre toţi oamenii, măcar tu trebuia să te aştepţi ca eu să fiu aici.
- Niciodată nu m-a surprins ceva mai tare de-atât, zise Amy.
- Tu m-ai trimis aici, draga mea, spuse doamna Hostetter.

Pentru un moment, faţa ei păru că se înmoaie. Dar muşchii i se încordară, iar liniile sobre ale chipului ei se înăspriră.
- Ai spus o grămadă de lucruri despre mine, Amy, şi le-am auzit pe toate. Toate m-au durut, aşa că iată-mă aici.

Se uită în jos, la propriile mâini, şi-şi mişcă încet degetele rapide şi îndemânatice.
- Tot fantomă sunt? M-ar putea face să nu mai fiu o fantomă călătoria asta nebunească până aici pentru a vedea un om mort?

Ochii celei care avea să-mi fie soţie se umplură de lacrimi.
- O, doamnă Hostetter, zise ea, îmi pare atât de rău că v-am rănit. Nu sunteţi o fantomă, chiar nu sunteţi. Şi nici nu aţi fost vreodată. O copleşi mila faţă de biata femeie singuratică şi severă.
- Sunteţi plină de iubire şi compasiune, doamnă Hostetter, altfel nu v-aţi afla aici.

Doamna Hostetter nu dădu niciun semn că ar fi mişcat-o câtuşi de puţin acele vorbe.
- Iar pe tine ce te-a adus aici, Amy?
- Îl iubeam! zise Amy.

Mândria de femeie îndrăgostită îi îndreptă spatele, îi îmbujoră obrajii şi o făcu să se simtă frumoasă şi importantă din nou.
- Îl iubeam!

Doamna Hostetter îşi scutură cu amărăciune capul respingător.
- Dacă îl iubeai, zise ea, aruncă un ochi. Are un cuţit drăgălaş în poală şi un rânjet drăgăstos care îţi face părul măciucă.

Amy îşi duse mâna la gât.
- Oh!
- Măcar acum suntem prietene, nu-i aşa, Amy? zise doamna Hostetter. E ceva, nu?
- O, da, da, răspunse Amy cu jumătate de gură.

Reuşi să-i răspundă cu un zâmbet şters.
- Asta chiar e ceva.
- Am face bine să plecăm, mai spuse doamna Hostetter. Vor veni poliţiştii cu câinii.

Cele două părăsiră clădirea 227 în timp ce bărbaţii şi câinii traversau în zigzag pustietatea, cam la cinci sute de metri depărtare. Prinseră un autobuz de-al uzinei în faţa Departamentului de Expedieri şi nu schimbară niciun cuvânt pe drumul de întoarcere lung şi monoton către poarta principală.

La poarta principală sosi timpul să se despartă şi să se ducă fiecare spre staţia ei de autobuz. Cu mari eforturi, reuşiră să-şi vorbească.
- La revedere, zise Amy.
- Ne vedem mâine dimineaţă, îi răspunse doamna Hostetter.
- E atât de greu ca fată să ştii ce să faci, spuse cea care avea să-mi fie soţie, răvăşită de tristeţe şi de o senzaţie de slăbiciune.
- Nici nu cred c-ar trebui să fie uşor, zise doamna Hostetter. Nu cred că a fost vreodată uşor.

Amy dădu din cap abătută.
- Şi... Amy, continuă doamna Hostetter lăsându-şi mâna pe braţul ei, nu fi supărată pe cei de la uzină. N-au ce să facă, din moment ce tot ce vor e ca scrisorile lor să fie frumos dactilografiate.
- O să încerc să nu fiu supărată, spuse Amy.
- Undeva, zise doamna Hostetter, un tânăr simpatic caută o femeie tânără şi drăguţă ca tine, iar mâine e o nouă zi. Ceea ce ne trebuie amândurora acum, adăugă doamna Hostetter dispărând ca o fantomă în fumul şi frigul Pittsburgh-ului, e o baie bună şi fierbinte.

Când Amy îşi târî picioarele prin ceaţă până la staţia de autobuz, aproape ca o fantomă, dădu de mine, care eram acolo, tot ca o fantomă.

Ne-am ignorat cu demnitate unul altuia prezenţa. Apoi, deodată, cea care avea să-mi fie soţie, copleşită de spaima pe care şi-o refulase atâta timp, izbucni în lacrimi şi se sprijini de mine, iar eu am bătut-o uşor pe spate.
- Dumnezeule, am zis eu, o altă fiinţă umană.
- Nici nu ştii cât de umană, spuse ea.
- Poate că voi afla, am răspuns eu. Cel puţin aş putea încerca.

Am încercat şi încerc în continuare şi închin în cinstea voastră acest toast al unui bărbat fericit: Fie ca izvoarele calde ale departamentului de fete să nu sece niciodată.

Mintea absorbantă

Maria Montessori
Mintea absorbantă
Editura Vremea, 2017
Traducere din limba italiană de Anca Irina Ionescu

***
Prezentare

Volumul de faţă este alcătuit din conferinţele doamnei doctor Maria Montessori din timpul primului curs de pregătire pe care l-a ţinut la Ahmedabad, după exilarea sa în India, care a durat până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial. În această carte vorbeşte despre energiile mentale, care îi dau copilului capacitatea de a construi şi de a consolida în spaţiul a doar câţiva ani, de unul singur, fără profesori, fără niciunul dintre procedeele educative obişnuite, toate caracteristicile personalităţii umane, chiar dacă este lăsat aproape singur şi chiar dacă adesea i se pun şi piedici. Această victorie a unei fiinţe slabe din punct de vedere fizic, născută cu posibilităţi mari, dar practic fără ca în ea să se fi dezvoltat deja vreunul dintre factorii vieţii mentale, a unei fiinţe despre care se poate spune că porneşte de la "zero", dar care într-un răstimp de şase ani depăşeşte toate celelalte fiinţe este, într-adevăr, unul dintre marile mistere ale vieţii.

În volumul de faţă, doctor Maria Montessori nu numai că aruncă lumina intuiţiei sale pătrunzătoare ‒ care merge de la observarea aprofundată până la evaluarea corectă a fenomenelor din această primă perioadă absolut decisivă a vieţii umane, dar subliniază şi responsabilitatea omenirii faţă de copil. Autoarea expune în mod realist necesitatea, astăzi unanim acceptată, a "educaţiei chiar de la naştere". Este clar că nu se poate ajunge la o astfel de educaţie decât atunci când educaţia însăşi devine "un ajutor acordat vieţii" şi transcende limitele înguste ale predării şi transmiterii directe a cunoştinţelor sau a ideilor de la o minte la alta. Unul dintre principiile cele mai cunoscute ale metodei Montessori este "pregătirea mediului"; în această perioadă a vieţii, cu mult înainte să meargă la şcoală, mediul pregătit special pentru el îi oferă copilului cheia pentru "o educaţie chiar de la naştere" şi pentru o adevărată cultivare a individului, chiar din prima clipă când păşeşte în viaţă. Este vorba de o teză bazată pe concepţii ştiinţifice, dar confirmată şi de experienţe care au ajutat natura copilului să se manifeste în toată lumea şi care pot demonstra măreţia mentală şi spirituală a acestor manifestări, într-un contrast aparte cu viziunea oferită de omenirea care, abandonată în perioada sa de formare, devine cea mai gravă ameninţare la adresa propriei supravieţuiri.

(Mario M. Montessori, Karachi, mai 1949)

Fragment

Rolul copilului în reconstrucţia lumii

Cartea de faţă este o verigă în dezvoltarea gândirii şi activităţii noastre de apărare a marilor forţe ale copilăriei. Astăzi, în timp ce lumea este dezbinată şi se gândeşte să-şi elaboreze planuri pentru o viitoare reconstrucţie, educaţia este considerată în mod unanim drept unul dintre mijloacele cele mai eficace pentru această reconstrucţie, deoarece este indubitabil că, din punct de vedere psihic, specia umană se află la un nivel inferior faţă de cel pe care civilizaţia susţine că l-ar fi atins.

Şi eu cred că omenirea este departe de gradul de pregătire necesară pentru evoluţia la care aspiră cu atâta ardoare: construirea unei societăţi paşnice şi armonioase prin eliminarea războaielor. Oamenii nu sunt încă capabili să controleze şi să dirijeze evenimentele ale căror victime devin adesea.

Deşi educaţia este recunoscută ca unul dintre mijloacele capabile să ridice omenirea, se are în vedere numai educaţia minţii bazată pe vechile concepte, fără a se încerca introducerea unei forţe inovatoare şi constructive. Nu mă îndoiesc că filozofia şi religia trebuie să aducă o contribuţie imensă la reînnoire. Dar câţi filozofi există în lumea ultracivilizată de astăzi, câţi au existat înainte şi câţi vor fi în viitor? Ideile nobile şi sentimentele înalte au existat întotdeauna şi au fost transmise în şcoli, dar războaiele nu au încetat niciodată. Iar dacă educaţia ar trebui să fie întotdeauna concepută conform vechilor scheme antice de transmitere a cunoştinţelor, nu ar mai fi nimic de sperat pentru viitorul omenirii. Ce contează transmiterea cunoştinţelor, dacă însăşi formarea generală a omului este neglijată? Există, ignorată, o entitate psihică, o personalitate socială, imensă, pentru o multitudine de indivizi, o putere a lumii care trebuie luată în considerare; dacă ne poate veni de undeva ajutorul şi salvarea ‒ numai de la copil ne poate veni, deoarece copilul este constructorul omului.

Copilul este dotat cu puteri necunoscute, care pot călăuzi spre un viitor luminos. Dacă dorim cu adevărat să ne îndreptăm către reconstrucţie, dezvoltarea potenţialului uman trebuie să fie scopul educaţiei. În epoca modernă, viaţa psihică a nou-născutului a suscitat un mare interes şi unii psihologi şi-au axat cercetările pe observarea dezvoltării infantile din primele trei ore de după naştere. Alţii, după ce au studiat cu acurateţe, au ajuns la concluzia că primii doi ani de viaţă sunt cei mai importanţi în dezvoltarea copilului.

Măreţia personalităţii umane începe din momentul naşterii omului. Această afirmaţie oarecum mistică ne conduce la o concluzie care ar putea părea ciudată: educaţia ar trebui să înceapă chiar de la naştere. Dar, practic vorbind, cum se poate educa un copil abia născut, sau în primul sau al doilea an de viaţă? Cum să-i dai lecţii unei mici creaturi care nu ne înţelege vorbirea şi nu ştie nici măcar să se mişte? Oare ne referim numai la igienă atunci când vorbim despre educaţia copiilor foarte mici? Fireşte că nu. În această perioadă educaţia trebuie să fie înţeleasă ca un ajutor oferit dezvoltării capacităţilor psihice înnăscute ale individului; cu alte cuvinte, este clar că educaţia care are drept mijloc folosirea cuvântului nu poate fi utilizată.

Bogăţia neutilizată

Observaţii recente au demonstrat clar că cei mici sunt dotaţi cu o natură psihică particulară, ceea ce ne indică o cale nouă pentru educaţie, o formă diferită, care se referă la omenirea însăşi şi care nu a fost luată niciodată în considerare până acum. Adevărata energie constructivă, vitală şi dinamică a copiilor a rămas ignorată milenii la rând; aşa după cum oamenii mai întâi au păşit pe pământ şi după acea i-au cultivat suprafaţa, fără a cunoaşte şi fără a se preocupa de imensele bogăţii care se aflau în adâncul său, la fel şi omul modern progresează în civilizaţie, fără a cunoaşte comorile care stau ascunse în universul psihic al copilului.

De la primele începuturi ale omenirii, omul a continuat să reprime şi să anihileze aceste energii, a căror existenţă am început s-o intuim abia astăzi. Astfel, de exemplu, Carrel scrie: "Perioada primei copilării este fără îndoială cea mai bogată. Aceasta trebuie utilizată în toate modurile posibile şi imaginabile cu ajutorul educaţiei. Pierderea acestei perioade este ireparabilă. Aşadar, nu trebuie să neglijăm primii ani ai vieţii, căci este datoria noastră să-i cultivăm cu atenţie maximă."

Omenirea începe să devină conştientă de importanţa acestei bogăţii încă nevalorificate, ceva mult mai preţios decât aurul: însuşi spiritul omului. Primii doi ani de viaţă deschid un nou orizont, dezvăluie legi de construcţie psihică, necunoscute până astăzi. Însuşi copilul ne-a oferit darul acestei revelaţii, ne-a făcut să cunoaştem un tip de psihologie complet diferit de cel al adultului.

Iată o viaţă nouă! Nu profesorul trebuie să aplice psihologia la copii, ci copiii sunt cei care îşi dezvăluie psihologia în faţa cercetătorului ştiinţific. Toate acestea pot părea obscure, dar se clarifică imediat atunci când aprofundăm particularităţile: copilul are o minte capabilă să absoarbă cunoştinţe şi are puterea de a se autoinstrui. Este suficientă o observaţie superficială pentru a demonstra acest lucru. Copilul vorbeşte limba părinţilor. Învăţarea unei limbi este o mare victorie intelectuală; nimeni nu l-a învăţat pe copil, totuşi el va şti să utilizeze perfect numele lucrurilor, verbele, adjectivele etc.

Urmărirea dezvoltării limbajului la copil este un studiu de mare interes şi toţi cei care s-au dedicat acestui domeniu sunt de acord că utilizarea cuvintelor şi a substantivelor, a primelor elemente de limbaj, survine într-o anumită perioadă a vieţii, ca şi când ar exista o regulă precisă a timpului, subînţeleasă în această manifestare a activităţii infantile. Copilul pare să respecte cu rigurozitate un program sever impus de natură şi cu o asemenea punctualitate cum nicio şcoală, oricât de înţelept condusă, nu ar putea să o facă. Respectând mereu aceeaşi programare, copilul învaţă formele neregulate şi construcţiile sintactice ale limbii cu o sârguinţă impecabilă.

Anii vitali

În lumea interioară, intimă a fiecărui copil se află, ca să spunem aşa, un dascăl vigilent, care ştie să obţină aceleaşi rezultate de la toţi copiii, indiferent în ce ţară se află. Unica limbă pe care omul o învaţă perfect şi fără ezitări este cea însuşită în prima perioadă a copilăriei, atunci când nimeni nu-i poate preda lecţii; nu numai atât, dar dacă după aceea, când creşte, copilul va trebui să înveţe o nouă limbă, niciun profesor nu-l va putea ajuta să ajungă să vorbească noua limbă cu aceeaşi exactitate cu care vorbeşte limba însuşită în prima copilărie.

Există aşadar o forţă psihică specială ce contribuie la dezvoltarea copilului. Şi acest lucru nu este valabil numai în privinţa limbajului; la doi ani, copilul va fi capabil să recunoască toate persoanele şi lucrurile din mediul său. Dacă reflectăm asupra acestui detaliu, devine tot mai evident că opera de construcţie realizată de copil este impresionantă şi că toate cunoştinţele pe care le posedăm sunt acumulate de copil - de acel copil care suntem cu toţii în primii doi ani de viaţă. Pentru copil nu este vorba numai să recunoască ceea ce este în jurul lui sau să înţeleagă şi să se adapteze mediului său, dar, într-o perioadă în care nimeni nu poate să-i fie profesor, e vorba să-şi formează ansamblul complex reprezentat de inteligenţă, fundamentul sentimentului religios, sentimentele naţionale şi sociale. Este ca şi când natura ar fi ferit orice copil de influenţa inteligenţei umane pentru a lăsa să prevaleze profesorul interior care îl inspiră, asigurându-i posibilitatea de edificare a unei construcţii psihice complete, mai înainte ca inteligenţa umană să poată veni în contact cu spiritul şi să-l influenţeze.

La vârsta de trei ani, copilul a pus deja bazele personalităţii umane şi are nevoie de ajutorul special al educaţiei şcolare. Achiziţiile realizate de el sunt de aşa natură, încât se poate spune că micuţul care intră în sistemul şcolar la vârsta de trei ani este deja om prin cuceririle pe care le-a realizat. Psihologii afirmă că, dacă vom compara capacitatea noastră de adulţi cu cea a copilului, ne-ar trebui şaizeci de ani de muncă asiduă pentru a realiza ceea ce a realizat copilul în primii lui trei ani de viaţă; şi psihologii se exprimă exact cu termenii folosiţi de mine: "la trei ani, copilul este deja un om", chiar dacă această capacitate deosebită a copilului de a absorbi ceea ce vine din mediul înconjurător nu s-a epuizat întru totul în această perioadă iniţială.

În primele noastre şcoli, copiii veneau de la vârsta de trei ani; nimeni nu îi putea învăţa nimic, căci nu erau receptivi; dar ei ne-au oferit adevărate revelaţii cu privire la măreţia minţii umane. Şcoala noastră este mai degrabă o "Casă a copiilor", şi nu o şcoală propriu-zisă, adică un mediu pregătit în mod special pentru copil, unde acesta asimilează cultura difuză mediului fără a fi nevoie de un proces de predare-învăţare.

Copiii din primele noastre şcoli aparţineau celor mai umile clase ale poporului şi părinţii lor erau analfabeţi. Şi totuşi aceşti copii ştiau să scrie şi să citească la vârsta de cinci ani, deşi nimeni nu-i învăţase în mod special acest lucru. Când vizitatorii şcolii îi întrebau:
‒ Cine te-a învăţat să scrii?
Ei răspundeau:
‒ Cine să mă înveţe? Nu m-a învăţat nimeni.

Atunci părea un miracol că un copil de patru ani şi jumătate ştia să scrie şi ajunsese aici fără să fi avut impresia că i s-a predat ceva. Presa a început să vorbească despre "însuşirea spontană a culturii"; psihologii se întrebau dacă nu cumva aceşti copii erau diferiţi faţă de ceilalţi şi am rămas chiar noi înşine perplecşi multă vreme. Numai după mai multe experimente repetate am ajuns la certitudinea că toţi copiii fără deosebire au această capacitate de a "absorbi" cultura. Dacă aşa stau lucrurile ‒ ne-am spus noi atunci - din moment ce cultura poate fi însuşită fără trudă, să-l punem pe copil în situaţia de a "absorbi" şi alte elemente ale culturii. Şi am văzut atunci cum copilul a "absorbit" mai mult decât scrisul şi cititul: botanică, zoologie, matematică, geografie ‒ cu aceeaşi uşurinţă, în mod spontan şi fără efort. Am descoperit astfel că educaţia nu este ceea ce oferă profesorul, ci un proces natural, care se desfăşoară în mod spontan în individ; că aceasta nu se însuşeşte ascultând nişte cuvinte, ci în virtutea unor experienţe efectuate într-un anumit mediu. Datoria profesorului nu este să vorbească, ci să pregătească şi să expună o serie de motive pentru activităţile culturale într-un mediu pregătit în mod corespunzător.

Experienţele mele desfăşurate în ţări diferite au durat peste patruzeci de ani şi, pe măsură ce copiii creşteau, părinţii mi-au cerut să continui educaţia copiilor care deveniseră mărişori. Am descoperit atunci că activitatea individuală este singura care stimulează şi produce dezvoltarea şi că acest lucru este valabil atât pentru cei mici, de vârstă preşcolară, cât şi pentru copiii din şcolile primare şi chiar şi din cele mai avansate.

Apare Omul Nou

În faţa ochilor noştri a apărut o imagine nouă: nu era aceea a unei şcoli sau a unei educaţii. Era Omul care apărea, Omul care îşi dezvăluia adevăratul caracterul în dezvoltarea sa liberă; care îşi demonstra măreţia atunci când nicio oprimare mentală nu venea să-i limiteze efortul interior şi să-i apese pe suflet.

De aceea susţin că orice reformă a educaţiei trebuie să se bazeze pe dezvoltarea personalităţii umane. Omul însuşi ar trebui să devină centrul educaţiei şi trebuie să avem în vedere că omul nu se dezvoltă la universitate, ci îşi începe dezvoltarea mentală de la naştere şi o realizează cu cea mai mare intensitate în timpul primilor trei ani de viaţă; acestei perioade trebuie să-i acordăm o atenţie cu totul deosebită. Dacă se va acţiona în conformitate cu acest imperativ, copilul nu numai că nu va reprezenta pentru noi o povară, dar ni se va arăta drept cel mai mare miracol al naturii. Ne vom găsi atunci în faţa unui copil care nu mai este considerat o fiinţă fără apărare, un fel de recipient gol care aşteaptă să fie umplut cu înţelepciunea noastră; demnitatea lui va apărea în faţa ochilor noştri pe măsură ce îl vom vedea pe acest constructor al inteligenţei noastre ca pe fiinţa care, îndrumată de un profesor interior, munceşte neobosit, bucuros şi fericit, în conformitate cu un program precis, la construirea acestui miracol al naturii care este Omul. Noi, profesorii, putem numai să ajutăm la opera deja realizată, ca nişte servitori ce-l ajută pe stăpân. Vom deveni astfel martori ai dezvoltării sufletului omenesc, ai apariţiei Omului Nou, cel care nu va fi victima evenimentelor, ci, datorită viziunii sale clare, va fi capabil să dirijeze şi să modeleze viitorul societăţii umane.

Educaţia pentru viaţă
Şcoala şi viaţa socială

Este necesar să avem chiar de la început o idee despre ceea ce înţelegem prin educaţie pentru viaţă, pornind chiar de la naştere, şi este necesar să intrăm în detaliile problemei. Recent, conducătorul unui popor, Gandhi, enunţa necesitatea nu numai de a se extinde educaţia pe întreg parcursul vieţii, ci şi de a face din "apărarea vieţii" centrul educaţiei. Era pentru prima oară când o astfel de afirmaţie era făcută de un "lider" politic şi spiritual. Ştiinţa însă, nu numai că a exprimat această necesitate, dar de la începutul secolului nostru a demonstrat că ideea de a se extinde educaţia pe tot parcursul vieţii are posibilitatea de a fi pusă în aplicare cu certitudinea succesului. Acest concept de educaţie nu a intrat încă în domeniul acţiunii nici unui minister de instrucţiune publică. Educaţia de astăzi este bogată în metode, scopuri şi finalităţi sociale, cu toate acestea, se poate spune că aceasta nu ia în considerare viaţa ca atare. Printre numeroasele metode oficiale de educaţie din diverse ţări, nimeni nu-şi propune să acorde asistenţă individului chiar de la naştere şi să-i protejeze dezvoltarea. Astăzi educaţia, aşa cum este concepută, face abstracţie de viaţa socială şi de cea biologică. Toţi cei care intră în lumea educaţiei sunt izolaţi de societate. Elevii sunt obligaţi să respecte regulile prestabilite de instituţiile ale căror elevi sunt şi să se conformeze programelor recomandate de ministerele instrucţiunii publice. Se poate spune că nici în trecutul cel mai recent, condiţiile sociale şi fizice ale elevilor nu erau luate în considerare ca un fapt care ar putea să intereseze câtuşi de puţin şcoala ca atare. Astfel, dacă elevul era subnutrit, dacă avea defecte de auz sau de vedere, se considera imediat că este mai puţin dotat. Cu timpul, defectele fizice au fost luate în considerare, dar numai din punctul de vedere al igienei fizice, în timp ce nimeni nu consideră nici astăzi că mintea elevului poate fi ameninţată şi prejudiciată de metodele educative defectuoase şi neadaptate. Orientarea Noii Educaţii, de care s-a interesat Claparède, are în vedere cantitatea disciplinelor incluse în programe, intenţionând să le reducă pentru a evita oboseala mentală. Dar nu se referă la problema modului în care elevii vor putea să-şi îmbogăţească cultura fără a se extenua. În cea mai mare parte a şcolilor oficiale conduse de stat, ceea ce contează este ca programa să fie acoperită. Dacă spiritul tinerilor elevi este afectat de deficienţe sociale şi de problemele politice care dezbat adevăruri pasionante, cuvântul de ordine este că tânărul nu trebuie să se ocupe de politică, ci trebuie să se concentreze pe studii ca să le poată finaliza. Şi aşa se întâmplă că tânărul ieşit de pe băncile universităţii are o inteligenţă atât de limitată şi de sacrificată, încât nu este în stare să identifice şi să evalueze problemele epocii în care trăieşte.

Mecanismele şcolare sunt străine de viaţa socială contemporană, căci aceasta pare să fie exclusă cu toate problemele ei din domeniul educativ. Lumea educaţiei este un fel de insulă în care indivizii, rupţi de lume, se pregătesc pentru viaţă rămânând străini de aceasta. Se poate întâmpla, de exemplu, ca un student să fie afectat de tuberculoză şi să moară din cauza ei; nu este trist ca universitatea, şcoala în care trăieşte, să-l ignore pe bolnav, după care să apară dintr-odată cu o reprezentare oficială la înmormântarea lui? Aceştia sunt indivizi foarte emotivi care atunci când vor intra în lume vor fi inutili pentru ei înşişi şi un motiv de suferinţă pentru familia şi prietenii lor. Cu toate acestea, autoritatea şcolară nu este obligată să se intereseze de cazurile particulare de psihologie, şi acest absenteism îşi găseşte o deplină justificare în regulamentele care atribuie şcolii misiunea de a se ocupa numai de studii şi de examene. Cine le duce la bun sfârşit va primi o diplomă şi un titlu. Astfel, pentru vremurile noastre, acesta este punctul terminus al şcolii. Cercetătorii problemelor sociale arată că absolvenţii de şcoli şi universităţi nu numai că nu sunt pregătiţi pentru viaţă, dar în majoritatea cazurilor au posibilităţi diminuate. Statisticile arată o creştere impresionantă a numărului de nebuni, criminali, indivizi consideraţi "ciudaţi".

Sociologii cer şcolii un remediu împotriva acestui rău. Dar şcoala este o lume în sine, o lume închisă faţă de problemele sociale, pe care nu este obligată să le ia în considerare şi să le cunoască. Este o instituţie socială cu o tradiţie prea învechită, deoarece regulamentele ei pot fi modificate pe cale oficială; numai o forţă care acţionează din exterior o va putea schimba şi reînnoi, aducând un remediu pentru deficienţele care însoţesc astăzi educaţia de toate gradele, aşa după cum însoţesc şi viaţa celor care merg la şcoală.

Diavoli fragili

Radu Găvan
Diavoli fragili
Editura Pandora M, Grupul Editorial TREI, 2017

***
Intro

Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Construcţii, pe care o abandonează în 2003, angajându-se ca agent imobiliar. După doi ani dificili, care îi inspiră ulterior scrierea romanului Exorcizat, primeşte oferta de a lucra la agenţia de turism unde activează şi în prezent.

Primul său roman, Exorcizat, a primit Premiul Mircea Ciobanu şi a fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente şi RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. Pentru cel de-al doilea roman, Neverland, a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski.

Radu Găvan locuieşte în Bucureşti, este căsătorit şi are un băieţel.

"Radu Găvan m-a cucerit de la prima carte, însă abia acum, cu Diavoli fragili a ieşit la iveală uriaşul său talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Găvan face un salt extraordinar spre MAREA literatură. Într-o discuţie prietenească, Radu îmi spunea că are senzaţia că acest roman e ca un monstru care o să se ridice şi o să umble de unul singur prin lume, iar asta am simţit şi eu în timpul lecturii.
O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rău, realitatea de ficţiune, o carte despre consumare, renaştere şi eliberare. O minunată pledoarie pentru scânteia vie a literaturii şi tributul pe care uneori arta şi creaţia le cer omenescului din noi." (Camelia Cavadia)

"Diavoli fragili este, în opinia mea, cea mai bună carte de până acum semnată de Radu Găvan. Ingredientele care l-au făcut pe autor o voce aparte în literatura română contemporană se regăsesc şi în acest roman, într-o altă combinaţie: violenţa, macabrul, accentele psihologice şi de thriller, limbajul neîngrădit, pasajele şocante, suspansul bine strunit, ritmul alert, atmosfera apăsătoare, sumbră, caruselul de personaje, poveşti şi emoţii. Lor li se adaugă o pendulare perpetuă între onirism şi realism, între naratori, între scriitori şi scriituri, între ficţiuni şi metanaraţiuni.
Cred că cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatură, o literatură care te obsedează, absoarbe şi consumă, o literatură prin şi pentru care trăieşti. Cartea lui Radu Găvan e o lentilă tulburătoare prin care poţi privi lumea." (Eli Bădică)

Fragment

În mijlocul întunericului închid ochii şi în timp ce urechile îmi sunt biciuite de huruitul infernal al monstrului de metal ce pufneşte şi şuieră, unduindu-şi trupul inform în noapte, imaginile ultimei mele călătorii cu trenul se desenează înceţoşat în spatele pleoapelor plecate.

Aveam treisprezece ani pe atunci şi ţăcănitul ritmic al roţilor se împleteşte cu vocea ei cavernoasă într-un murmur nedesluşit ce-mi apasă până la sufocare amintirea acelor zile obscure. Părinţii mei erau oameni bogaţi şi până în acel moment primisem o educaţie aleasă într-una dintre cele mai bune şcoli din ţară, iar viaţa mea fusese, în general, pe atât de îmbelşugată şi plină de iubire pe cât şi-ar fi putut dori orice copil de vârsta mea. Apoi visul frumos s-a năruit şi un coşmar vâscos s-a ridicat în loc, iar tot ce am putut face a fost să încerc să-mi păstrez echilibrul undeva la marginea mizeriei umane, într-o casă cu camere mici şi întunecate, ascunzându-mă de privirea unei mătuşi demonice, al cărei unic ţel era să devoreze cât de mult se putea din moştenirea rămasă în urma alor mei.

Nu împlinisem treisprezece ani când mama s-a înecat. Dintre rămăşiţele trecutului răzbate imaginea unei femei înalte, cu chip delicat şi voce blândă, un înger întrupat, menit să-mi ocrotească înşelătorul drum prin pădurea vieţii, să-mi ofere sprijin în cele mai nemiloase înfruntări şi mângâiere celor mai adânci răni. În acea zi s-au plimbat cu barca, doar ei doi plutind pe acel lac blestemat. Dimineaţa au plecat împreună, seara s-a întors doar tata. A intrat în casă şi zgomotul paşilor târşâiţi s-a întins cleios pe scări şi a pătruns pe sub uşa camerei mele, s-a căţărat spre urechile copilului de atunci şi ochii mi s-au umezit înainte să-i aud vocea, înainte să ascult oribilele cuvinte care aveau să-mi răpească o mare parte din suflet pentru totdeauna. Victor, mama ta... a murit. Cuvinte care muşcă şi smulg tot ce pot din tine. Căzuse din barcă, spunea tata, şi se dusese imediat la fund. Oricât au căutat, nu au reuşit să o găsească. Trupul ei se odihneşte pe fundul lacului, o siluetă subţire înveşmântată în alb. Uneori, în acele nopţi petrecute în funesta pivniţă din casa ororilor, după ce adormeam cu genunchii strânşi la gură şi ochii secaţi de lacrimi, o visam şi în mijlocul întunericului cel mai dens, ochii ei erau întotdeauna luminoşi.

Zilele au trecut şi casa aceea însorită s-a întunecat încetul cu încetul şi frigul s-a strecurat înăuntru, îngheţând în calea sa tot ce era viu, asemenea unui obraz din care se scurge sângele până ce paloarea morţii pune stăpânire pentru totdeauna pe chipul vieţii fericite de odinioară şi tot ce rămâne în urmă e un rictus împietrit în tăcere pe faţa putrezită a unui lepros.

Locuiam doar noi doi în acel palat părăsit şi clipele petrecute alături de tatăl meu se risipeau din ce în ce mai uşor. Simţeam cumva că îl pierd şi pe el şi o disperare firavă de copil mă învăluia ca prin ceaţă. Uneori venea la mine în cameră şi îmi citea dintr-o carte, ignorându-mi cu desăvârşire vârsta, ca şi cum încerca să se întoarcă în trecut, să se agaţe de acele clipe ca de un ultim suport al sănătăţii lui mentale, degradată în mod evident în ultimele luni. De multe ori se oprea din citit în mijlocul unei fraze şi rămânea privind în gol. Mă uitam în ochii lui şi nu puteam percepe decât umbre întunecate, pierdute în mijlocul unei mări de suflete moarte. Alteori se uita fix la mine şi în privirea lui se ascundea altcineva, întrevedeam vag o imagine hâdă ce mă urmărea lacomă din spatele unei perdele întunecate, o umbră sinistră a celui ce fusese tatăl meu. Mă privea şi toată adoraţia din ochii lui, toată iubirea blajină pe care i-o citeam cândva în privire părea pierdută în altă lume.

Într-o noapte m-am trezit brusc şi inima îmi bubuia în piept, transpiraţia îmi uda rece spatele şi nu ştiam unde sunt. Apoi am auzit o bufnitură de undeva de la parter şi trupul mi-a fost străbătut de un fior. M-am dat jos din pat şi am coborât încet scările de lemn, strângând balustrada rece, bâjbâind prin întuneric cu urechile ciulite, gata să surprind cel mai mic zgomot, un copil speriat în mijlocul unei uriaşe case din piatră. M-am îndreptat cu paşi şovăielnici spre raza palidă ce se strecura pe sub uşa salonului principal, o încăpere somptuoasă în care părinţii mei dădeau serate pe vremuri, dopurile de şampanie pocneau vesel şi oaspeţii dansau sub candelabrele aprinse. Am împins uşor uşa şi am intrat. Undeva, într-un colţ îndepărtat, l-am zărit pe tatăl meu prăbuşit într-un fotoliu, cu palmele desfăcute acoperindu-i figura. Părea că plânge. O lampă cu picior arunca o lumină chioară asupra lui şi mi-am mijit ochii încercând să îl văd mai bine. Nu părea să mă fi auzit, căci rămăsese în aceeaşi postură încremenită. Am înaintat câţiva paşi şi apoi am înţepenit dintr-odată. În penumbră, tatăl meu îşi coborâse braţele şi se uita spre mine. Pentru o clipă, pot să jur, am surprins o sclipire drăcească jucându-i în ochi. Fără să gândesc m-am tras în spatele unui fotoliu acoperit cu un linţoliu alb. S-a ridicat şi s-a îndreptat alene spre fereastră. A rămas nemişcat câteva clipe privind afară, urmărind ceva ce eu nu puteam vedea. Brusc, s-a întors şi s-a năpustit cu capul înainte spre peretele din faţa lui. Un pocnet a răsunat sec şi tatăl meu s-a dat în spate, clătinându-se pe picioare. Apoi s-a răsucit şi trupul i-a alunecat moale în fotoliu. Privea în gol, în timp ce un firicel roşu îi cobora din mijlocul frunţii, unduindu-se pe lângă chiul drept şi pătându-i buzele. Îşi linse propriul sânge şi mormăi ceva, după care îşi acoperi iar faţa cu palmele. M-am ridicat cât de încet am putut, m-am strecurat afară din cameră şi m-am întors în patul meu. În mijlocul nopţii am plâns amarnic şi mi-am jurat că nu-l voi lăsa pe tatăl meu în ghearele nebuniei. Planul meu era simplu. Aveam să îi ofer toată iubirea de care avea nevoie.

În săptămânile ce au urmat îl îmbrăţişam şi îi vorbeam ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; chiar dacă de multe ori mă privea absent şi nu-mi răspundea, ochii mei îi transmiteau dragoste chiar şi în acele clipe în care se uita concentrat undeva deasupra mea, iar când mă întorceam să văd la ce priveşte atât de atent nu întâlneam decât un perete gol, o oglindă sau un tablou.

Într-o zi m-am întors de la şcoală şi nu l-am găsit acasă. Am ieşit afară şi l-am strigat. Niciun răspuns. Începea să se însereze şi m-am apucat să-l caut prin jurul casei. Tată! îl chemam din când în când şi tăcerea era singurul răspuns. M-am îndreptat către pădurea ce se înălţa întunecată la o aruncătură de băţ de casa noastră. Şi atunci l-am văzut. O siluetă atârnată în aer, cu braţele moi şi capul frânt într-o parte. Am plutit ca prin vis spre el, l-am privit în ochii sticloşi, m-am urcat pe un ciot şi m-am prins de picioarele lui trăgându-l sălbatic în jos. Lacrimile mele îi udau pantalonii de pânză, palmele încleştate îi scuturau trupul, suspine înăbuşite îmi ţâşneau printre buze. Într-un târziu am auzit un trosnet şi craca s-a rupt, iar corpul tatălui meu s-a prăbuşit în ţărână cu faţa în jos. L-am prins de umeri şi m-am chinuit să-l întorc. Limba umflată şi vineţie îi atârna obscen printre buzele uscate, încremenite într-un rictus înfiorător. Ochii ficşi priveau undeva deasupra mea. Mi-am lipit urechea de pieptul lui. Tăcere. Nu ştiu cât timp am rămas aşa, aşteptând ca inima să-i bată din nou. Apoi mi-am ridicat fruntea şi l-am privit. Dintr-odată mânia m-a cuprins şi am început să-l lovesc cu pumnii şi trupul îi sălta uşor, ca şi când ar fi râs de furia mea neînsemnată. Apoi, la fel de brusc, am simţit cum degete îngheţate îmi cuprind ceafa şi m-am oprit. Am privit spre copacii din jur. Printre crăcile întinse spre mine ca nişte mâini scheletice se strecurau şoapte lugubre.

În ultima noapte a copilăriei mele am închis ochii şi am ţipat.

*
A doua zi s-a înfăţişat la conac mătuşa Greta, o arătare înaltă cu părul sur învolburat în vânt, croncănind porunci în stânga şi-n dreapta, un personaj veros ivit de niciunde ca să-mi tulbure bruma de linişte care îmi mai rămăsese. S-a ocupat de înmormântarea fratelui ei cu o fervoare sinistră ce-ţi întorcea stomacul pe dos şi în nici două zile trupul tatălui meu era acoperit de pământ. Am privit îndelung numele scris pe cruce, un nume ce-mi părea străin în acele clipe, ca şi cum mintea mea ar fi refuzat să perceapă oroarea momentului prezent. Eram singur. M-am trezit smuls cu brutalitate din gânduri de vocea ei hârşâită ce-mi lătra că trebuie să plecăm. Cumva, am urât-o din prima clipă. Am mers spre casă, cu mâna strivită între ghearele ei strânse, cu mintea pierdută printre pietrele reci ale mormintelor din jur, căznindu-mă să găsesc ceva de care să mă leg, acum că bastionul meu se prăbuşise.

Ajuns acasă, m-am dus la mine în cameră şi am încercat să plâng, dar ca niciodată, lacrimile au rămas prizoniere undeva în adâncuri, printre crevasele unui suflet crud ce îngheţase pe nesimţite. În liniştea nopţii m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat către fereastră. Am dat perdeaua la o parte şi am cercetat marginea pădurii. Am privit către degetele lungi ale arborilor ce se întindeau într-o chemare mută prin ceaţa alburie, am urmărit siluetele părinţilor mei ce se pierdeau încet printre arborii încovoiaţi, ţinându-se de mână, fără să-şi întoarcă măcar o dată ochii spre mine, topindu-se în mijlocul ceţii până ce privirile mele nu au mai avut de ce să se agaţe şi a trebuit să le dau drumul.

*
Aveam treisprezece ani când am fost smuls din braţele copilăriei, târât din casa în care crescusem şi aruncat în stomacul cleios al unui vierme monstruos ce s-a hrănit vreme de atâţia ani cu ce mai rămăsese din mine. Printre amintiri răsare o banchetă de tren dintr-un compartiment sordid pe a cărei catifea roşiatică pătată de mizerie se lăfăie fantomatic umbra Mătuşii Greta. Nu voi uita vreodată acel drum cu trenul, căci el a fost coborârea mea în infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau în urma roţilor ce scrâşneau, în timp ce vocea ei îmi scormonea fără încetare gândurile. Am coborât în mijlocul unui oraş rece, cu clădiri ce se înălţau masive printre gunoaie asemenea unor hidoşi uriaşi de piatră, un oraş fără suflet care m-a înghiţit din prima clipă. Casa mătuşii mele se găsea undeva la marginea citadelei de beton, o arătare încovoiată, înaltă de două etaje, cu pielea feţei pătată şi crăpată, ce ascundea în străfunduri un beci obscur, o grotă din iad în care libărci grase răpăiau în întuneric, în timp ce şobolani uriaşi îşi ridicau boturile umede către pereţii jilavi ce se strângeau încet în jurul minţii mele, sufocându-mi gândurile în toate acele nopţi petrecute acolo, cu ochii închişi şi dinţii încleştaţi în mijlocul nebuniei, având ca unic sprijin cuvintele mamei mele din vremurile în care lumina se răspândea liberă pe chipul meu şi nu ştiam cu adevărat cum arată întunericul: - Culcă-te, puiuţul meu, adormi lin în ceas de seară, nu lua seama la cel rău, strânge-mi mâna, dragul meu, dormi în pace, suflet blând...

*
M-a încuiat în pivniţă chiar din prima seară. Şedeam tăcut la masă, în timp ce ea o blestema pe mama, aruncându-mi cele mai scârnave şi veninoase minciuni şi-mi şuiera că ea l-a omorât pe tatăl meu, că i-a otrăvit zilele şi minţile cu vorbele ei smintite, o femeiuşcă nenorocită culeasă de pe străzi într-un ceas de tristă nebunie, o zdreanţă bună doar să-ţi ştergi pantofii şi apoi să o arunci înapoi în colbul drumului. Şi maştera şi-a sâsâit limba-i spurcată până când nu am mai putut îndura ruşinea şi chipul meu împietrit s-a întors spre ea, buzele mi s-au ţuguiat şi obrazul ei şi-a primit răsplata cuvenită. S-a oprit pe dată şi ochii ei m-au privit până în străfundurile sufletului şi nu era nimic viu în ochii aceia negri asemănători celui mai adânc îngropat cărbune. Şi-a şters în tăcere scuipatul de pe obrazul brăzdat şi s-a ridicat încet de la masă. O umbră uriaşă m-a acoperit şi braţele ei m-au smuls de pe scaun ca pe un fulg. Ţipam şi mă zbăteam în timp ce mă târa pe scări în jos, dar ea nici nu se sinchisea de zvârcolirile mele, aşa cum nici pisicii nu-i pasă de tremurul unui şoarece. M-a azvârlit în întuneric şi a ferecat uşa grea în urma mea. Am lovit în uşă şi am urlat până ce-am obosit şi m-am scurs pe jos, cu spatele lipit de zidul rece, palmele zdrelite mi-au acoperit tâmplele şi liniştea m-a înconjurat. Din hăul minţii o şoaptă s-a strecurat spre suprafaţă şi, pentru o clipă, i-am zărit chipul fără să-i pot distinge trăsăturile, după care s-a prăbuşit înapoi în genune. Alte şuşoteli au început să urce, parcă zgâriind pereţii cu unghii ascuţite. Am urlat din nou şi fruntea mea a lovit zidul, iar şoaptele s-au risipit ca nişte câini speriaţi. Am rămas aşa, cu tâmplele pulsând şi durerea plecând încet, încet, de lângă mine. Pe urmă au început foşnetele. Mă înconjurau şi se apropiau prin beznă. Am simţit ceva târându-mi-se pe picior. Am ţipat şi palmele mele au măturat înnebunite pielea. M-am ridicat în picioare şi am început să lovesc în uşă, strigând disperat după ajutor. Nu am primit vreun răspuns şi, într-un final, oboseala şi durerea m-au biruit din nou. M-am oprit gâfâind şi am aşteptat câteva clipe cu urechile ciulite. Fojgăiala s-a trezit din nou la viaţă şi am început iar să lovesc şi să strig. Până la urmă picioarele m-au trădat şi m-am prăbuşit în mijlocul forfotelii şi şoaptele au început să colcăie din nou, să mi se prelingă pe pereţii minţii, să sape şanţuri adânci cu gheare greţoase şi să le umple cu scârna neagră a nebuniei.

De ce mă ura mătuşa mea? Poate pentru că, înainte de mine, o urâse pe maică-mea şi stavila ce o ridicase între ea şi averea lui taică-miu. Până să se căsătorească tata, mătuşa Greta locuise cu el în casa aceea mare şi frumoasă. Mama nu a vrut-o şi a fost nevoită să plece, să se mute în altă parte şi tata a ajutat-o cu bani la început, apoi din ce în ce mai puţin, până când într-o zi mătuşa a venit la noi acasă şi s-a certat groaznic cu mama. Taică-miu a trebuit să o dea afară pe uşă. În timp ce plutea spre ieşire, chipul ei era negru ca tăciunele şi buzele-i subţiri şopteau cele mai murdare blesteme. Aveam şapte ani atunci şi abia şase ani mai târziu aveam să o revăd.

Poate mă ura şi pentru că tatăl meu nu îi lăsase mai nimic prin testament. Abia când împlineam eu optsprezece ani avea dreptul la o mică parte din bani, apoi, când aveam să fac douăzeci şi cinci urma să mai primească o parte, cu condiţia ca eu să fi absolvit o facultate de prestigiu. Atunci averea îmi revenea, bineînţeles dacă îndeplineam condiţia tatălui meu, altfel toată avuţia urma să se ducă la un adăpost pentru orfani. Mătuşa mea era tutore oficial şi dispunea de o rentă anuală destul de modestă pentru întreţinerea mea.

De ce nu am rămas să locuim în casa noastră frumoasă de lângă pădure? Nu ştiu, cred că, după atâţia ani, singurul răspuns care se înalţă dintre ruinele suferinţelor mele este că până şi unui monstru îi este uneori frică de spiritele celor morţi.

Mă închidea în beci de două, trei ori pe săptămână. Nu ştiu cât mă ţinea acolo, îmi amintesc doar că, după o eternitate, zăream o rază palidă încremenită în pragul uşii crăpate, de parcă până şi luminii i-ar fi fost teamă să pătrundă înăuntru şi atunci mă târam spre ieşire, iar ea zăvora apoi uşa, în timp ce eu zăceam neputincios în faţa scărilor.

Am fost înghiţit în burta bestiei vreme de aproape trei ani până când, într-o noapte, m-am eliberat. Întins pe patul tare din camera mea încercam să adorm printre coşmaruri târâtoare cu aripi şi colţi, când un zgomot uşor m-a smuls din ghearele visului urât. Am deschis ochii şi am văzut o umbră înaltă ce mă urmărea nemişcată de la marginea patului. Îi auzeam răsuflarea grea, ochii îi străluceau în întuneric şi am simţit cum o gheară îmi strânge apăsat gâtul în clipa în care a plutit fantomatic în jurul patului, a ridicat pătura şi s-a strecurat lângă mine. Degetele ei reci mi-au atins obrazul şi m-am înfiorat. Era ca şi cum moartea şi-ar fi trecut mângâierea îngheţată peste mine. S-a tras şi mai aproape şi am înghiţit în sec. Răsuflarea ei fetidă îmi întorcea stomacul pe dos şi tot ce îmi doream era să dispar, să mă topesc din calea acelei arătări groteşti, să găsesc cumva o brumă de linişte şi să mă afund în ea. Am închis ochii şi apăsarea ei lipicioasă mi s-a prelins pe gât, apoi mi-a mânjit pieptul cu o dâră clisoasă ca a unui melc şi respiraţia ei hârâită s-a înălţat deasupra mea, în timp ce degetele osoase mi-au atins membrul prin ţesătura subţire a pantalonilor. Am deschis iar ochii şi în negura nopţii am întrezărit o altă siluetă stând în picioare într-un colţ al camerei. Avea capul plecat şi nu îi puteam distinge trăsăturile, o umbră nemişcată în tăcere. Apoi, ca şi când mi-ar fi simţit privirea, bărbia i s-a ridicat încet, iar ochii mamei mi-au zâmbit şi un râu de lumină şi viaţă mi s-a revărsat în trupul ostenit de suferinţă, braţele mi-au zvâcnit, pumnii s-au strâns şi un urlet din altă lume a ţâşnit printre buzele-mi arse. M-am întors şi am împins cu putere demonul, apoi pumnul mi s-a înălţat şi a coborât greu peste obrazul mătuşii mele. A icnit şi s-a furişat spre un colţ al patului. Prin întuneric i-am zărit ochii hăituiţi. Ne-am înfruntat din priviri o clipă, după care s-a scurs pe podea şi afară din cameră. Din acea noapte şoaptele s-au pierdut undeva în uitare.

Pantere parfumate

Dan Alexe
Pantere parfumate
Editura Polirom, 2018


*****

Intro

Dan Alexe este scriitor, cineast, lingvist şi călător. A publicat teatru (Lumea ca spoială şi împovărare, împreună cu Luca Piţu, Opera Magna, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară, Humanitas, 2014; În punctul lui rebbe G., Polirom, 2016), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015). Filmele lui documentare au obţinut cîteva dintre cele mai importante distincţii internaţionale. A realizat Ghazavat (1992, primul documentar despre Cecenia), Howling for God (1997, Iubiţii Domnului, despre viaţa în confreriile mistice sufi) şi Cabală la Kabul (2007, despre Afganistanul de azi văzut prin duşmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul). Howling for God a primit premiul FIPRESCI la festivalul IDFA din Amsterdam (1998). Cabală la Kabul a obţinut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) şi marele premiu al festivalului Astra din Sibiu (2008). Dincolo de caracterul ludic şi baroc al prozelor şi filmelor sale documentare, preocuparea majoră a lui Dan Alexe rămîne în permanenţă limbajul însuşi, Logosul, Vorba.

*

Un cuplu de îndrăgostiţi români traversează Rusia lui Putin, de la Moscova spre Marea Caspică, în jos pe Volga, apoi prin Daghestan, Cecenia şi Georgia, pînă la Marea Neagră, pe urmele lui Alexandre Dumas. El, naratorul, se străduieşte să facă un film documentar care să reconstituie puţin cunoscuta călătorie a lui Dumas prin Rusia şi Caucaz; Eva, artistă conceptuală bucureşteană, îşi tîrîie după el sexualitatea neînfrînată, curioasă de orice experienţe. Pantere parfumate este un road-novel baroc prin Rusia şi Caucaz, pe un fundal geopolitic mustind a sex, moarte şi sumedenie de detalii culturale, istorice şi etnografice. Romanul ne duce în Kalmîkia mongolilor budişti, ne face să simţim duhoarea de petrol a Mării Caspice şi ne aruncă fără menajamente în atrocele război al guvernului pro-moscovit din Groznîi împotriva islamiştilor ceceni de la munte. Delicata ţesătură a cuplului nu rezistă însă rigorilor călătoriei, degradării relaţiei afective şi nici fluviilor de alcool pe care cei doi trebuie să le ingurgiteze împreună cu protectorii lor din mafia cecenă.

Fragment din Capitolul I: În care naratorul se încârligă cu Fiara

"Este visul unui spirit bolnav întruchipat
de un arhitect dement. Întreaga biserică
[Saint-Basile-le-Bienheureux], pe care stau
cocoţate nu ştiu câte cupole bulboase, e
pictată în cele mai ţipătoare culori, printre
care domină verdele tandru şi roşul violent.
Toate bisericile ruseşti sunt construite la fel:
au întotdeauna cinci cupole, patru mici şi
una mare; unele sunt mai mici, altele mai
mari, mai aurite sau mai scorojite; acolo e
toată diferenţa."
Alexandre Dumas, En Russie

Iar eu... Gloată febrilă şi colcăitoare şi sporadic chicotitoare, iar eu o cercetam cu inima strânsă şi maţele încâlcite de angoasă, mirat cum de atâta poporet se prelinge disciplinat în faţa bisericii Vasili Blajenîi, coadă şerpuitoare până hăt în spate, care spate se freca de dosul altor pioşi şi gravi şi disciplinaţi plătitori de bilete, lent păşitori spre borta de granit a cavernei lui Lenin, lipită de zidul Kremlinului.

Alexandre Dumas se ţinuse ţanţoş ca mine în Piaţa Roşie, poate chiar cu mâinile în şolduri, dubitativ, defel admirativ faţă de ce vedea. Despre ruşi Dumas a scris lucruri odioase. Violenţa din monstruosul lui jurnal de călătorie prin Moscovia şi Caucaz cu care s-a întors la Paris, după aproape un an prin Rusia, arăta cât de muncit de spaime fără număr trebuie să fi fost el atunci. Dumas fugea de sorocul datoriilor uitate, de mulţii, nenumăraţii lui creditori, şi miza ca într-un cazino pe ce-avea s-aducă din lunga lui călătorie prin Rusia şi Caucaz: o bombă literară exotică şi, în mod surprinzător, venind de la el, deloc mincinoasă.
Amanetase totul Dumas ca să-şi plătească voiajul, rugându-se neîncrezător la Heruvimi, Tronuri şi Dominaţiuni şi alte ierarhii angelice pentru succesul viitoarei lui cărţi: En Russie şi Le Caucase, două uriaşe tomuri de jurnal. Ca s-o asezoneze spre picanteria fezandată, a trebuit să exagereze permanent în vehemenţă şi să scrie, de pildă, despre ruşi: "Oare ce se poate face cu ei? Va trebui ca cineva, cu fierul şi focul în mână, să pună ordine în păturile acestea suprapuse de sclavi, movilite una peste alta".

Mulţime de toate neamurile şi culorile adastă la coada asta, cu toţii mimând inteligenţă şi entuziasm şi interes. Câţi dintre ei vor fi citit însă jurnalul lui Dumas prin Rusia?
Carevasăzică, în 1858, Alexandre Dumas, aflat în culmea gloriei, dar strivit sub datorii, decide din disperare să părăsească Parisul şi să pornească un lung voiaj prin Rusia şi posesiunile sale coloniale din Caucaz, unde muscalii duceau un genocidar război de cucerire împotriva muntenilor musulmani, război care nu s-a încheiat de altfel nici astăzi. Dumas spera să câştige o sumă importantă publicându-şi la întoarcere jurnalul de călătorie, abordând genul acela de literatură care anticipa reportajele cultural-turistice de azi. Aproape sexagenar, pleacă într-o călătorie de un an prin Rusia şi Caucaz, prin acel Orient "riche, pittoresque et sale", ca să respire, cum o spune el elegant, "stătutele şi mefiticele miresme ale Asiei".

Deşi cam abuza de termenul pittoresque, pe atunci un nesuferit neologism italian abia intrat în franceză, jurnalul lui s-a dovedit un uriaş succes, prin care Dumas s-a salvat financiar, dar oare documentarul meu mă va scoate din dezastru? Eu, vânat de albanezii din Bruxelles ca să le restitui datoria cu care tocmai plătisem ultimele rate ale creditului ipotecar pentru o casă căreia, cum mă ameninţau zilnic, aveau să-i dea în cele din urmă foc. Mizasem totul pe documentarul meu ficţionalizat (docu-fiction) prin Rusia şi Caucaz, pe urmele lui Alexandre Dumas. Da, aveam să cobor cu Eva, iubit de minunata Eva, supt şi de Eva adorat, pe firul Volgăi, până la sturionii din Marea Caspică, iar de acolo, ajutat de cecenii mei, în zigzag prin munţii Caucazului până la cealaltă mare, cea impropriu numită Neagră. O magică, o impecabilă structură narativă, o-ho-ho cum aveam să izbândesc!

Dar cum să-i explic asta lui Ylber Mysafiri, care mă pândea de după colţul casei mele din Bruxelles, unde ţin un cuplu de pitici de grădină în curticica din spate, care pitici îi figurează pe Iason şi Medeea înlănţuiţi? Ylber, împreună cu Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, albanezii care de la o vreme nici nu mă mai sunau insistent la telefon, lămurindu-se că, într-adevăr, am fugit în Rusia, departe de mâinile lor păroase şi falangele tatuate cu stupide simboluri oculte. Uite, cecenii nu se tatuează, poftim, chiar după zece ani de ocnă, cum a făcut Salman. Nici eu nu port tatuaje, dar Eva... Ah, Eva cu frunza ei de marijuana perforată colorat pe delicioasa bucă stângă, vârful frunzei deplasând atenţia privitorului către receptaculul ferm, spre inelul modulabil dintre fesele ei în formă de pară! Când le-am povestit ce are iubita mea pe spate, cecenii au izbucnit în râs, da, au chicotit, ei, care nu încetează să pufăie cânepă de la trezire până la culcare.

Îmi plăcea să-i povestesc Evei despre cum scriau autorii vechi că acolo, în Daghestan şi Cecenia, în miezul Caucazului, ar fi trăit, furişându-se elegant, panterele parfumate ale lui Apollonios din Tyana, pardoşii balsamici pe care El pretindea că-i văzuse şi adulmecase prin munţii ce se prăbuşesc spre Derbent, în Marea Caspică. Da, El, acel Apollonios care ar fi trebuit să devină un Hristos al neopăgânismului şi care a urmat prin Caucaz o bună parte din traseul pe care avea să-l repete, şaptesprezece secole mai târziu, Alexandre Dumas. Apollonios, da, din Tyana, adevărat, urcat pe o cămilă albă deosebit de stupidă şi nemirându-se de nimic din ce vedea: păroşii oameni-maimuţă care se hrănesc cu hălci de carne de leu; păsările-şopârlă fără pene, tăvălite prin mlaştinile Caspicei, lighioane cu degete la aripi, prinse de coaste printr-o membrană roşiatică, ori dragonii cu spinarea zimţuită ca dinţii unui fierăstrău, dintre care unii (cei de câmpie, spune Apollonios, cei mai primejdioşi) ating mărimea unui elefant. Pe aceştia îi ucid magii lui Zarathustra în somn pentru a extrage din capul lor o piatră cu virtuţi miraculoase.
- Poate că Apollonios văzuse ultimii dinozauri, chicotise enervant adorabila Eva.

Cercetasem lent tot traseul, de-a lungul anilor, înainte să cad în mizeria actuală. De la Moscova aveam să pornim cu trenul spre Kazan, în Tatarstan, pentru a coborî apoi pe Volga cu un vaporaş, una din acele curse turistice ale căror prospecte imprimate luxos nu-ţi spun dinainte că vei dormi o săptămână într-un dulap, alunecând pe apă până la Astrahan, până la nisetrii din Marea Caspică, unde îi promisesem Evei că am s-o frec cu caviar de contrabandă şi c-am s-o mănânc până va hăuli în agonie, doritor fiind eu să aud, mereu şi mereu, urletele ei care îi crispau pe vecinii din imobilul galeriei din Bucureşti.

Acolo, la Marea Caspică, se oprise un timp Dumas în stepa kalmîkă, la mongolii aceia budişti hăpăitori de carne crudă, al căror han îl ospătase urieşeşte; eu aveam în schimb să-i ofer Evei ospitalitatea micului dictator de azi al Kalmîkiei, ţicnitul Tiumen, obsedatul de şah care a transformat arhitectura mizerabilei sale capitale, Elista, în imaginea unei table de joc, şahul fiind acum disciplină predată obligatoriu în şcolile kalmîce şi pe care miniştrii guvernului local sunt forţaţi s-o practice zilnic.

Ajutaţi de Tiumen, aveam s-ajungem apoi în Cecenia răzvrătită împotriva Rusiei, acolo unde Dumas căutase să se întâlnească cu Imamul Şamil, profetul luptei Muntelui împotriva Moscovei, eternul munte Daghestan, Caucazul, iar eu aveam să i-o prezint pe Eva noului Şamil, şeful rezistenţei islamiste cecene, cel mai vânat terorist din lume, dar care întreţine în mod previzibil relaţii subterane cu serviciile secrete ruseşti FSB. După aceea, dincolo de munte, aveam să ne întâlnim cu urmaşii lui Gamsahurdia, preşedintele georgian fugar şi asasinat, cel prin care mă iniţiasem odinioară în tainele caucaziene. Vreo câteva luni avea să ne ia toată călătoria. Eu aveam să filmez esenţialul, oprindu-ne în toate etapele importante şi folosind drept comentariu la montaj doar textul lui Dumas lipit peste imaginile filmate, text violent, grosolan, rasist, însă înfiorător de actual. Aveam să ne îmbogăţim cu documentarul ăsta original, Cannes, Tribeca şi dineuri cu staruri.
- Vând galeria şi vin cu tine, mi-a răspuns simplu Eva.
- Am eu bani, am minţit cu maţele strânse, gândindu-mă la albanezii din Bruxelles, la Xhaferi Besniku şi Pandeli Şehu, dar mai ales la Ylber Mysafiri, cel cu pomeţi de şarpe, bărbie ascuţită şi mâna dreaptă ţinută mereu sub braţul stâng.

Aaah, zidul mort al băncii care deodată nu îţi mai dă nimic, ba chiar îţi înghite şi mâna când vâri cardul. Nu existenţa creditorilor albanezi şi asaltul portăreilor fusese explicaţia pe care i-o furnizasem de mai multe ori când Eva tot insista să vină la Bruxelles ca să se mute la mine, nemaisuportând Bucureştiul şi fiindu-i mereu poftă de felul sporadic în care ne împerecheam: animalic, lipicios, grotesc, ludic. Îi explicam doar, răbdător şi repetitiv, ascunzându-i adevărul, că deocamdată casa mea e de nelocuit din pricina unor reparaţii urgente. Ah, cât aş fi dorit să vină la mine, în Bruxelles, dar eşuasem în toate încercările de-a strânge bani pentru proiectul de documentar Dumas în Rusia, refuzat de toate organismele şi instituţiile care distribuie bani pentru asemenea filme.

Mă traumatizase mai ales prezentarea proiectului în faţa acelei comisii de cinematografie din Paris. Mă aşteptasem ca ei să se precipite hulpav asupra unui proiect despre Alexandre Dumas, un documentar pe urmele marelui mulatru literar francez, crezusem naiv că vor accepta de îndată. Desigur că ador Parisul, acolo studiasem Islamul la EHESS şi limbile caucaziene la INALCO, numai că isteria lui mă oboseşte. Prefer Bruxelles, provincie exotică. Eu vin de la ţară, din Rămăieni, copil fiind, am avut talpa groasă, umblam desculţ, fragil, duşmănit de capre şi de câinii vecinilor. Chiar şi acum, decenii mai târziu, tot nu simt decât ostilitate pentru aroganţa marilor capitale, fie ele Paris, Bucureşti sau Moscova. Bruxelles e minunat pentru mine, mi se potriveşte... de n-ar fi creditorii albanezi, cei care controlează prostituţia în cartierul roşu de la Gara de Nord. Iar Eva, Eva e împotriva prostituţiei.

Comisia care aprobă proiectele de film documentar, aşadar: într-un asemenea grup trebuie să identifici de la început persoana importantă, cea care va lua decizia finală, indiferent de argumentele celorlalţi. Spre oroarea mea, se nimerise să fie una din acele franţuzoaice slabe şi arogante, o cvadragenară cu pistrui (ah, câtă dreptate avusese Ali cu obsesia lui pentru pistruii pariziencelor!), ba chiar avea şi dinţi ascuţiţi, păr tăiat drept, breton lins de vacă. Cum era vară, îşi scosese sandalele şi i-am văzut, pe sub masa la care se trântiseră toţi cu autosuficienţă, inelele de argint pe degetele de la picioare cu unghii neîngrijite. Ostilitatea era reciprocă, am simţit-o din start, iar ea nu şi-a ascuns-o.

Ferestrele se căscau larg, Parisul ne trimitea un ciclon de isterie de afară, mirosuri arogante şi valsuri de muşte hirsute care bâzâiau împrejurul căpăţânii mele cu multe sertare de angoasă, însă muştele păreau să-i ocolească pe membrii comisiei, de parcă baletul lor aerian, desantul acela bâzâitor, fusese ceva programat de ei pentru a mă pune pe mine la caznă. Unul dintre călăi, singurul care zâmbea un pic, semăna cu răposatul Bourdieu, ceea ce m-a descurajat pe loc şi mai mult.

Şedeam răzleţ pe un scaun incomod în faţa mesei lor, în vreme ce slăbănoaga desculţă frunzărea încruntată dosarul pentru care plătisem să fie legat, ba chiar şi protejat de o folie transparentă, dură. A examinat neglijent câteva fotografii colorate, hărţile Rusiei şi Caucazului. A recitit, pronunţând aproape inaudibil, câteva rânduri. M-a cercetat sever. A întrebat, strângându-şi buzele într-o linie albă:
- Aţi redat foarte multe dialoguri precise în proiect, frază după frază. De unde ştiţi că personajele documentarului au să pronunţe exact aceste cuvinte? O să-i puneţi să joace, să recite schimburi de replici? Căutaţi să-i plătiţi? Sau cum? M-am prefăcut, politicos, extrem de surprins.
- Cum să-i plătesc? Doamne fereşte. E un film documentar, nu? N-ar fi etic. Aveţi acolo pur şi simplu transcrierea câtorva din conversaţiile care au avut loc între mine şi viitoarele personaje, toate reale. Am precizat asta în nota de intenţie şi în sinopsis. Am parcurs deja tot traseul lui Dumas, am prospectat mult pe cheltuiala mea, dar acum, desigur, aş avea nevoie de un sprijin instituţional.
- Structura documentarului e solidă şi convingătoare, într-adevăr, mi-a spus ea nemulţumită. Nu găsesc însă nicăieri vreo lămurire a abordării artistice, dar mai ales a celei morale.
- Ce vreţi să spuneţi cu "morale"? am întrebat, sincer nedumerit.

A trântit dosarul pe masă şi a lovit cu palma în el. Ceilalţi trei membri ai comisiei tăceau, fixându-mă fără expresie.
- De pildă, când ajungeţi în Kalmîkia, în vizită la dictatorul acela...

A pocnit din degete, căutând numele.
- Tiumen, am ajutat-o eu.
- Tiumen, perfect. Ei bine, scrieţi că el va organiza o uriaşă petrecere pentru dumneavoastră, pentru echipa de filmare.
- E ceea ce a făcut pentru Dumas, am încercat s-o îmblânzesc. Mă rog, nu el, nu cel de azi, ci prinţul kalmîk de atunci, din vremea lui Dumas, cel care l-a ospătat vreme de multe zile, prin nenumărate ceremonii şi zeci de feluri de mâncare. Aşa e obiceiul la kalmîci pentru oaspeţii de marcă. Un festin kalmîk este un eveniment tradiţional foarte important, bine descris etnografic de Dumas şi care s-ar insera perfect în tonul comentariului şi în estetica filmului.
- Oaspeţi de marcă? Echipa de turnaj a unui film documentar este presupusă a fi neutră, nu a interfera cu obiceiurile locale. Sau să primească daruri în natură.

A tăcut, iar eu i-am zâmbit suav.
- Aşa, apoi acolo vreţi să folosiţi, peste imaginile petrecerii, ca voice over, următorul fragment extras din jurnalul lui Dumas: "Aspectul kalmîcilor făcea să se perinde sub ochii mei acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane: piele galbenă, ochi mici şi închişi, nasul lăbărţat sau aproape lipsind, barbă cu floci rari, păr nepieptănat, murdărie proverbială; iată ce ne desfăta privirea".

S-a oprit din citit, şi-a lipit palmele ca pentru rugăciune şi m-a fixat sever. A pronunţat încă o dată, apăsat:
- "Les deux types les plus incontestés de la laideur humaine"!
- Da, acestea sunt cuvintele lui Dumas, am murmurat. "Acele două tipuri cele mai incontestabile ale urâţeniei umane." E un fragment din jurnalul lui. Aşa îi descrie el pe kalmîci. Sunt mongoli, ştiţi?

Şi, cum tăcea, am adăugat, simţindu-mă jalnic şi abandonat:
- Singura populaţie budistă din Europa.
- Ţineţi acolo un discurs fascist, a scrâşnit ea sever.

Ah, drace, asta chiar a studiat cu Bourdieu, am blestemat în gând. Sau mai degrabă toţi membrii instanţei de judecată au trecut pe acolo, iar cel care zâmbeşte permanent spre mine a ajuns să se transforme într-un Bourdieu tânăr şi incomplet, prin mimetism servil.
- Acum, să ştiţi, nici kalmîcii nu sunt cei mai frumuşei oameni din lume, am îndrăznit.
- A-ha! a exclamat, satisfăcută că îi oferisem confirmarea.
- Însă pentru spectator convenţia va fi clară de la început, am argumentat. Folosirea fragmentelor din Dumas ca singur comentariu al filmului...
-...va furniza spectatorului un discurs fascistoid, rasist şi eurocentric, m-a întrerupt ea. Oricum, un lucru fundamental nu e deloc clar în proiectul dumneavoastră. Fun-da-men-tal, a despicat ea silabele, nimicindu-mă din priviri.

M-am uitat la toţi ceilalţi, care au aprobat tăcut, ştiind dinainte ce avea să spună.
- Nu expuneţi nicăieri, nu explicaţi niciunde acest element esenţial al întregii construcţii: cum vă veţi filma duşmanul?
- Care duşman? am bolborosit.
- Tiranul kalmîk...

A pocnit iar din degete.
- Tiumen, i-am amintit.
- Tiumen, da, a făcut agasată. Puţin contează numele lui, cum îl veţi filma? Cum îţi filmezi inamicul? Care e dispozitivul prevăzut?

Ceilalţi trei prinseseră deodată viaţă, iar Bourdieu a cules un pix, gata să ia note.
- Cum am să-l filmez? Adică să pun camera fixă pe un trepied sau dacă filmez de la umăr sau ce?

Au oftat exasperaţi şi s-au înţeles scurt din priviri. Ca şi cum totul le era deodată limpede, eu confirmându-le ceea ce ştiau deja înainte de-a mă trage în capcană.
- Cine a vorbit de estetica imaginii? Cine a pomenit vreun trepied? Puteţi să filmaţi şi trash, cu telefonul, dacă doriţi. Şi chiar cu mâna tremurândă, cum văd că vă bâţâie acum. Puţin contează estetica vizuală, câtă vreme ea e coerentă cu ideologia filmului. Nu cadrul, dreptunghiul cinematografic al ecranului în care se înscrie documentarul dumneavoastră ne interesează, ci dispozitivul ideologic şi narativ. Eu vă întreb: cum vă veţi filma duşmanul? Că doar n-o să ne spuneţi că un dictator kalmîk budist, răpit de extratereştri şi obsedat de şah, care îşi asasinează opozanţii, cum aţi precizat în dosar, vă va fi prieten sau că el trebuie făcut simpatic pentru spectator. Mai ales după ce va oferi ospeţe în onoarea dumneavoastră...

Au tăcut, lăsând impresia mincinoasă că mi-ar acorda o ultimă şansă, deşi decizia lor se arăta definitivă. Cel care semăna cu Bourdieu şi-a dres vocea şi mi-a gâfâit sentenţios:
- Să ştiţi că până acum eu fusesem un pic în dezacord cu colega mea, în sensul în care dispozitivul narativ şi vizual propus de dumneavoastră ne oferă într-adevăr o paradigmă nouă prin care noi, spectatorii, putem depăşi orientalismul de salon şi complezenţa culturală occidentală. Dar mă aşteptam la mai multă rigoare structurală din partea dumneavoastră, mai ales că demersul este atât de ambiţios... şi costisitor. Ca să nu mai vorbim de extremul pericol la care v-am expune finanţând un astfel de proiect pentru care turnajul trebuie să aibă loc în câteva din cele mai primejdioase locuri de pe planetă: Cecenia, Daghestan şi altele ale căror nume îmi scapă. Nimeni nu va accepta să vă asigure pentru o asemenea călătorie.
- Nu-mi trebuie asigurare, am fost dansator pe sârmă în multe vieţi anterioare, le-am spus, ceea ce mi-a atras noi fulgere tăcute de reprobare.

Dansator pe sârmă în acele vieţi în care n-am fost târfă de lux. Auzi la ei, locuri primejdioase... Cum să le zic că eu nici în Bruxelles, locul acela unde se pun bombe în metrou, nu am asigurare medicală, ba chiar n-am avut niciodată? Nu puteam să le spun nici că mă bazam, în acea călătorie, pe protecţia prietenilor mei ceceni şi, la fel, nici cât de mult contam pe banii şi sprijinul kalmîkului Tiumen. Nu puteam să pomenesc nici suma împrumutată de la albanezi, cu semnătură, pe care n-aveam cum s-o înapoiez. Le priveam picioarele pe sub masa în faţa căreia mă instalaseră ca la judecată. Toţi aveau sandale scumpe şi elegante, Bourdieu chiar purta unele cu un fel de intaglio scitic, cu animăluţe mitologice gravate în piele, cred că şi le pusese doar ca să mă exaspereze, iar tartoriţa şefă şi desculţă îşi freca tălpile, cercetându-mă; opinia ei era definitiv închegată. Îi fixam inelele de pe degetele de la picioare şi mă întrebam dacă m-aş putea culca vreodată cu o aşa încarnare a răutăţii bourdeliene, sau bourdivine, dacă făcând amor i-aş vârî, de pildă, două degete în anus, sau ea mie, şi, pe când învârteam aşa gânduri, Parisul îmi mirosea de-afară a gaze de eşapament şi şofran pronunţat graseiat, muştele îmi bâzâiau în jurul capului, aşa că am făcut cu ambele mâini gestul de-a le alunga. Mi-am dres vocea, căutând să câştig timp pentru a le spune ceva convingător, un punct final care să-i amuţească, să-i facă să descopere brusc în mine un adept al lui Bourdieu, un structuralist barthesian, un om care ştie că limba e fascistă şi care-ar fi gata să se abandoneze în braţele lui Foucault. Ah, Foucault, oui, să mă înlănţuie Foucault pe la spate, mângâindu-mi sfârcurile, şi să mi-o împlânte... cum altfel? Foucaldian.

Au revenit atunci muştele şi iar am scuturat din mâini în jurul capului.
- Alungaţi muşte? m-a întrebat torţionara şefă.
- Nu. Dirijez o orchestră de pitici invizibili.

Bourdieu a izbucnit în hohote, aproape admirativ, însă o privire scurtă, rece, şerpească a ticăloasei desculţe i-a suguşat râsul.

Asta a fost experienţa pariziană, urmată fiind de o comisie similară în Bruxelles, la care m-am dus dimineaţa beat, ştiind că n-am nimic de pierdut, anticipând că nu voi primi nici un sfanţ pentru proiect, frânt, rupt după o lungă noapte de videochat erotic cu Eva.