miercuri, 7 februarie 2018

Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017

Traducere din limba engleză de Sorin Şerb


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Robert S. Leiken urmăreşte destinele primei generaţii de imigranţi musulmani, dar şi angoasele urmaşilor lor. Pornind naraţiunea din îndepărtatele sate ale Orientului Mijlociu, prin intermediul personajelor sale, autorul ne aduce în prezent, în capitalele Europei Occidentale, cu ghetourile şi cartierele lor populate de imigranţi. Cartea ne ajută să pătrundem în cotidianul islamiştilor, să cunoaştem moscheile radicalizate, să descoperim universul jihadiştilor şi să aflăm ultimele gânduri ale atentatorilor sinucigaşi. Această analiză istorică, sociologică, teologică şi antropologică ne avertizează că incoerenţa strategiilor faţă de problema terorismului se datorează confundării protestatarilor cu islamiştii, a musulmanilor paşnici cu fundamentaliştii, a slujitorilor Islamului cu jihadiştii, a imigranţilor din prima generaţie cu urmaşii lor. Islamiştii europeni este prima carte care, combinând reportajul şi naraţiunea, analizează ameninţarea teroristă islamistă în Europa într-o manieră obiectivă şi pătrunzătoare.

"Robert S. Leiken scrie într-un stil accesibil. Bazându-se pe o documentare solidă, autorul prezintă diferite puncte de vedere care îl ajută pe cititor să aibă imaginea de ansamblu a problemei." (Dilwar Hussain, The Muslim World Book Review)

"O prezentare critică a contextului istoric care a dus la declanşarea conflictului între comunităţile de musulmani din Europa şi statele occidentale." (Washington Times)

"Prin cercetări amănunţite şi interviuri, acest volum studiază dinamica politică şi socială care a condus la apariţia extremismului islamist printre membrii celei de-a doua generaţii de imigranţi musulmani." (Joshua Sinai, Perspectives on Terrorism)

Capitolul 1. Primii musulmani furioşi ai Europei
 
J'ai pas fait des études pour charger des camions.[i] (Khaled Kelkal, 3 octombrie 1992)

În 1995, Khaled Kelkal, un francez algerian în vârstă de 24 de ani, era urmărit şi împuşcat după o vânătoare naţională care s‑a încheiat cu un dramatic schimb de focuri televizat. Kelkal era şeful unei celule lyoneze a Grupului Islamic Armat (Groupe Islamique Armé, GIA) implicat într‑un val de atentate cu bombă şi asasinate care i‑a şocat şi terifiat pe locuitorii Parisului şi ai altor trei oraşe provinciale. Deşi înainte de el sute de jihadişti aspiranţi şi‑au părăsit casele europene pentru a lupta în Afghanistan şi Bosnia, Kelkal a fost primul luptător musulman european care a vizat o ţintă din Europa Occidentală, reprezentând totodată prima asociere între străini (outsider‑ii) şi a doua generaţie de imigranţi (insider‑ii). Ca prim jihadist postmigrant care‑şi atacă ţara de adopţie, Kelkal a fost un terorist intern în fruntea vremurilor în care trăia.

GIA în Franţa

La începutul anilor 1990, tensiunile politice şi religioase din Algeria, care avea legături geografice şi coloniale cu Franţa, au dus la migraţia militanţilor GIA către Europa, în special la Paris. După ce a anulat o victorie islamistă în primul tur al alegerilor legislative din decembrie 1991, armata algeriană a declarat stare de urgenţă în ianuarie 1992 şi a anulat al doilea tur de scrutin, pe care era de aşteptat ca Frontul Islamic al Salvării (Front Islamique du Salut, FIS), o confederaţie eterogenă de islamişti şi salafişti, să îl câştige fără drept de apel. (Cititorul nefamiliarizat cu aceşti termeni ar trebui să consulte glosarul şi, pentru o explicaţie mai amănunţită, capitolul 4, "Ghidul utilizatorului"). Intervenţia militară a produs scindarea FIS, expulzînd facţiunile jihadiste înclinate să se răzbune pentru victoria furată. Dintre aceste facţiuni, cea mai importantă era GIA, compusă în principal din amestecul tinerilor orăşeni, săraci, abia reveniţi din jihadul afghan cu cele mai feroce elemente ale FIS. Rezultatul a fost, după cum spunea Gilles Kepel, o "mişcare jihadist‑salafistă de o extraordinară brutalitate". În perioada dintre Războiul afghan şi atentatele cu bombă din 1998 de la ambasadele Statelor Unite din Africa puse la cale de al‑Qaida, GIA a fost avangarda şi steaua călăuzitoare a jihadului violent.

Jihadul GIA nu a fost global, ci naţional, concentrat pe inamicul "apropiat" din Algeria, nu pe "inamicul de departe", imperiul occidental. Colonizarea franceză a Algeriei a mers mult mai departe decât să spunem a mers cea a Indiei de către Marea Britanie. Algeria anexată a devenit un departament oficial al Hexagonului; de aceea, Algeria era considerată nu doar o proprietate colonială, ci parte integrantă a Republicii. În Războiul algerian de independenţă (1954‒1962), Frontul de Eliberare Naţională (Front de Libération Nationale, FLN) a expulzat administraţia franceză, dar a păstrat, după cum considera islamistul FIS, cultura profană a colonizatorilor. Islamiştii din FIS erau de părere că regimul laic postcolonial nu era suficient de independent şi revoluţionar tocmai din pricina secularismului, laicităţii sale. Refuzul Franţei de a izola regimul FLN după ce acesta a anulat alegerile a fost o confirmare pentru FIS a faptului că FLN devenise marioneta foştilor colonizatori.

Chiar înainte ca armata să preia controlul în 1992, studenţii activişti din FIS şi alţi islamişti au creat Fraternitatea algeriană în Franţa (Fraternité Algérienne en France, FAF). Apoi, după puci, FAF şi alţi militanţi care s‑au refugiat în Franţa au pus umărul la constituirea "reţelelor de solidaritate" în rândul populaţiei algeriene din recentele valuri de imigranţi, dar şi din postmigraţii aglutinaţi în zonele suburbane (les banlieues) în jurul principalelor oraşe din Franţa. FAF a reuşit să obţină simpatia şi, apoi, un mic sprijin operaţional din partea asociaţiilor de tineri musulmani francezi. De regulă, aceste reţele erau controlate de experimentaţii veterani GIA. În vreme ce FAF considera că Franţa e, mai degrabă, un adăpost sigur şi un megafon care să influenţeze evenimentele de acasă, jihadiştii GIA tânjeau după sprijin logistic extern pentru violenţele de acasă. Ei operau deseori sub radarul autorităţilor, în regiunile locuite de imigranţi legali şi ilegali. De exemplu, ceea ce poliţia franceză a numit "reţeaua Chalabi", după liderul său Mohamed Chalabi, amesteca afacerile legale cu acte de infracţionalitate măruntă şi falsificare de documente, la fel ca atacatorii cu bombe din Madrid, un deceniu mai târziu. În acest caz, recrutările, logistica şi achiziţiile se făceau la început pentru conflictul algerian şi nu împotriva Franţei. Pe lângă sprijinul financiar şi logistic acordat jihadului algerian, grupul Chalabi a efectuat recrutări printre tinerii bărbaţi din a doua generaţie de migranţi (metoda: un "club pentru tineri" care oferea vacanţe la schi şi ajutor pentru temele şcolare).

Obiectivul agenţilor din reţeaua Chalabi a devenit evident şi a dus, în cele din urmă, la arestarea lor, 138 dintre ei fiind puşi sub acuzare şi ţinuţi în detenţie în medie 14 luni. Pentru că nu au fost decât 24 de condamnări (unele anulate la recurs), unii au considerat că acuzarea a făcut un exces de zel. Oricum, Jean‑François Clair de la Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (Direction de la Surveillance du Territoire, DST), serviciul de securitate internă, m‑a asigurat că forţele franceze de securitate au considerat că destructurarea grupului Chalabi a fost esenţială pentru apărarea împotriva GIA.

În semn de răzbunare pentru sprijinul acordat de francezi guvernului algerian şi poate într‑o încercare inutilă de a pune capăt anihilării propriilor reţele de sprijin, GIA a început să vizeze cetăţeni şi obiective franceze. În plus, aceste ţinte aveau o valoare simbolică în războiul împotriva conducătorilor algerieni pe care jihadiştii îi porecliseră "fiii Franţei".[ii] Atacarea Franţei va dovedi că jihadiştii erau mai pregătiţi să apere drepturile şi onoarea algerienilor decât regimul, chiar dacă acesta venise la putere în urma unei mişcări de insurgenţă anticolonială. În decembrie 1994, aproape şapte ani înainte de atentatele de la 11 septembrie şi cu o al‑Qaida doar ceva mai mult decât un zvon, GIA a deturnat un avion francez în Alger cu intenţia de a‑l zdrobi de Turnul Eiffel. Complotul a fost dejucat de forţele speciale franceze care au luat cu asalt avionul oprit pentru alimentare pe pista aeroportului din Marsilia. Încăpăţânaţi, câteva luni mai târziu, cei din GIA au început să atace căile ferate franceze înregistrând primul jihad reuşit împotriva Europei, primul care implica musulmani europeni din a doua generaţie şi prima asociere dintre străinii din exterior şi alienaţii postmigranţi din interior. Ca răspuns la sângeroasele atacuri de început asupra metroului parizian, în vara lui 1995, autorităţile franceze au efectuat arestări în masă în zona metropolei. Aceste descinderi poliţieneşti din Paris vor forţa GIA să se retragă din capitală în oraşele provinciale Lille, situat în nordul ţării, şi Lyon, în vest. Anchetatorii în cazul dosarului Chalabi au ajuns la concluzia că "destructurarea... i‑a forţat pe algerienii «de centru» să se îndrepte ulterior către Khaled Kelkal".

Intră în scenă Khaled Kelkal

Khaled era doar un copil când a fost adus din Algeria într‑o suburbie a Lyonului în 1973. Aceasta s‑a petrecut când părinţii săi din prima generaţie de migranţi s‑au reunit conform politicilor de "reîntregire a familiei" care deveneau obişnuite în Europa (vezi capitolul 6). Familia Kelkal a crescut 12 copii într‑o suburbie (banlieue) a imigranţilor din Lyon numită Vaulx‑en‑Velin, în care trei sferturi din locuitori trăiau de‑a lungul canalului maritim la marginea vestică a celui de‑al doilea oraş francez ca mărime, în sumbre şi suprapopulate locuinţe sociale cu cinci niveluri, denumite cités, foarte asemănătoare celor pe care le vom întâlni în mahalalele pariziene unde s‑au declanşat revoltele din 2005. Oricum, cu un deceniu mai devreme, în 1995, anul orgiei teroriste a lui Kelkal, aproape jumătate din populaţia cartierului Vaulx avea, ca şi Kelkal în persoană, sub 24 de ani, iar rata şomajului pentru cei aflaţi sub această vârstă se apropia de 25%. Micile infracţiuni îl vor duce pe adolescent în închisoare, unde musulmanul din interior Khaled şi‑a început radicalizarea sub influenţa unui mentor arab, un outsider.

Kelkal a ieşit din închisoare după a doua condamnare în octombrie 1992, chiar când, aşa a fost să fie, cercetătorul german Dietmar Loch făcea investigaţii pe teren pentru o carte despre tinerii nord‑africani în oraşul unde locuia fostul puşcăriaş. Norocosul interviu pe care i l‑a luat Loch lui Kelkal, cu trei ani înainte de atacurile cu bombă, clarifică drumul străbătut de tânărul de 21 de ani de la crimă la islamism şi apoi la jihad. Ca relatare autobiografică de epocă la persoana întâi venită din partea unei persoane în proces de radicalizare, este un material unic. Interviul, publicat pentru prima dată într‑o obscură dizertaţie academică, a fost republicat în întregime în originalul francez după ce promiţătorul student devenit mic infractor s‑a transformat în jihadist ajungând cel mai urmărit criminal din Franţa. Tipul de mobilitate regresivă a lui Kelkal va deveni un important traseu postmigrant către extremism.

Familia eroului nostru nu practica islamul cu stricteţea şi sectarismul la care va ajunge ilustra lor progenitură, ci mai degrabă ca o formă "intimă şi discretă" de islam popular. La un moment dat, când neastâmpăratul Khaled a rămas în urmă la şcoală, tatăl lui i‑a tras "o bumbăceală bună". De atunci, Khaled a devenit atât de sârguincios că, spre deosebire de fraţii săi, care au absolvit şcoli de meserii, el a putut intra la un liceu academic unde şi‑a luat bacalaureatul la chimie. Kelkal îi spunea lui Loch, intervievatorul lui german: "Era un liceu bine cotat. Trebuia să ai note bune să intri. În ultimul an al şcolii secundare mi‑a mers bine. Noi (eu şi un prieten) eram primii în clasă, râdeam tot timpul de ceilalţi. Eram sănătoşi, haioşi. Dar mai târziu, nu..." Fiind singurul arab în acel liceu de profil, a devenit şi ciudăţenia locului. El îi spunea sociologului german: "Nu au avut niciodată un arab în clasă şi‑mi spuneau de‑a dreptul: «Eşti singurul arab...»" La şcoală, instituţia fundamentală pentru integrarea imigranţilor, Kelkal a devenit un exponat al politicii Franţei de asimilare de tip "totul sau nimic", una care, spre deosebire de americani, aspiră cu adevărat să devină un "creuzet", în care să se evapore reziduurile de autonomie culturală care subzistă în modelul Statelor Unite. "Aveam capacitatea să reuşesc", îşi amintea Kelkal cu tristeţe, "însă n‑am avut loc de întors pentru că ei insistau pe integrarea mea totală. Era imposibil să‑mi uit cultura, să mănânc porc. Nu o puteam face. Şi când ajungeau să mă cunoască, spuneau: «Tu eşti o excepţie.» Chiar dacă vorbeam, dacă mă înţelegeam bine cu colegii de clasă, nu era natural."

În şcoala sa de elită, Khaled nu se simţea doar nelalocul lui, ci şi ţinta tuturor suspiciunilor. "Odată, a dispărut din clasă un calculator de buzunar. Deşi nu făcusem nimic, eu trebuia să fiu hoţul, de vreme ce eram singurul arab. Nu mi‑a plăcut defel să mă gândesc că toţi cred asta despre mine. Se uitau cu toţii ciudat la mine. Mi‑am spus atunci: Oare ce caut aici?" Acesta a fost declanşatorul social şi psihic al regresiei în tâlhărie, puşcărie şi, în cele din urmă, terorism, dar a început cu chiulul de la ore: "Mi‑am pierdut mândria şi a trebuit să fac abstracţie de propria personalitate. Nu puteam face asta, nu‑mi mai găseam locul... Astfel că am început să fug de la ore o dată, de două ori..." Chiulul a devenit un obicei şi apoi Kelkal a încetat să mai meargă la şcoală, certându‑se cu familia sa, acumulând în sufletul său ruşine şi, deopotrivă, vinovăţie.

Mama mea şi toată familia dădeau vina pe mine. Mă simţeam total izolat de familia mea... Din cauza asta am luat‑o pe calea cea rea. De asemenea, am plecat o vreme de acasă pentru că mama mă învinovăţea: "Cum ai putut ajunge până aici şi acum nu mai vrei să mergi deloc la şcoală!" Pentru mine, pentru că mama mi‑o spunea tot timpul, eu ştiam că greşesc. D‑asta am plecat, pentru că ştiam că greşesc.

Sentimentele de vinovăţie şi ruşine asociate cu dezaprobarea şi controlul familiei îl vor schimba, după exemplul altor musulmani postmigranţi furioşi, în special Mohammad Sidique Khan. În multe cazuri de musulmani europeni radicalizaţi, ruperea de familie precede sau însoţeşte convertirea la islamul radical. Acesta va fi drumul urmat de Khan şi de mulţi alţi "revertiţi" la islamul radical. De fapt, radicalizarea presupune rareori un proces de "reversiune" la un islam practicat cândva şi apoi abandonat. În mod tipic are loc nu o reversiune, ci o conversiune - la un islam dogmatic, sectar şi fundamentalist, care nu are prea multe în comun cu islamul popular sau tradiţional al tatălui.

Chiar înainte de a părăsi şcoala, chiulul l‑a dus pe Khaled pe stradă, unde solidaritatea de cartier va suplini pierderea legăturilor cu familia. "După‑amiaza, toţi mergeau la şcoală, însă eu nu aveam nimic de făcut. Şi am început să bat coclaurile, să‑mi fac cunoştinţe. Erau tipi mişto. Ce dacă un tip e hoţ, nu‑l luăm la întrebări când îl vedem. Dacă e prieten, e prieten." Foarte asemănător, după cum vom vedea, lui Sidique Khan, Khaled, cunoscut ca "Mr. Smiley", avea o dispoziţie călduroasă, prietenoasă. Prietenii lui i‑au încurajat un nou nărav: "Tipii ăştia îmi spuneau că sunt o groază de chestii pe‑acolo [la şcoală]. Asta[furtul] a devenit un obicei; s‑a prins de mine." În explicaţiile date de Kelkal intervievatorului său german, resentimentul provocat de prejudecăţile rasiale era doar o parte a complexei explicaţii pentru faptul că a recurs la tâlhărie. Necesitatea era un alt factor. El i‑a spus lui Loch că în cartierul unde stătea, în Vaulx‑en‑Velin, "70 % din populaţie fura pentru că părinţii nu‑şi puteau permite să cumpere diverse lucruri atunci când în casă erau şase copii. Când furi, îţi permiţi." Tatăl şi fratele lui mai mare (aterizat şi el mai târziu în închisoare) îşi pierduseră slujbele de muncitori, împărtăşind soarta imigranţilor din toată Europa de Nord‑Vest care fuseseră la început angajaţi în timpul anilor "miraculoşi" şi apoi disponibilizaţi când regiunea în care se aflau se dezindustrializa (vezi capitolul 6). Kelkal a fost printre nenumăraţii tineri musulmani şomeri atraşi de găşti şi de criminalitatea măruntă, contribuind la imaginea negativă printre nativi şi la "islamofobie", care la rându‑i a hrănit sentimentele musulmanilor de excluziune, fenomene care s‑au stimulat reciproc, într‑o spirală descendentă a alienării, sentiment pe care islamismul, deseori întâlnit în puşcărie, părea să‑l aline.

Dar, pe lângă tulburările emoţionale şi economice sau îndepărtarea sufletească de familie şi ţară, viitorul jihadist oferea şi altă explicaţie eşecului său, una pe care o putem numi politică sau pre‑politică: "A trebuit să mă bizui doar pe mine, am fost obligat să fur. Dar, mai presus de orice, era o problemă de răzbunare. Vrei violenţă, iacă îţi dăm violenţă!" Amintirile lui Kelkal evocă cele două perioade petrecute în puşcărie când tovarăşii de celulă l‑au înarmat cu o ideologie şi un discurs justificativ, un cadru general explicativ pentru acţiunile sale anterioare. Nu putem şti cât de multă credibilitate trebuie să dăm explicaţiilor politice oferite de Khaled ulterior, dar ce e mai important pentru noi era modul în care gândea în 1992, în plin proces de radicalizare.

Decât să îngenuncheze în faţa francezilor, imigrantul algerian şi camarazii săi îşi vor pedepsi opresorii, ochi pentru ochi, pentru "a‑şi crea propriul sistem". La 21 de ani, când vorbea cu Loch, Kelkal era un găinar, dar deopotrivă un musulman politizat născut a doua oară.

Având o altă premoniţie, el i‑a spus cercetătorului german: "Când furam, mă simţeam liber pentru că era un joc. Până să mă prindă, eu eram cel care câştiga. E un joc: pierzi sau câştigi... Dacă în spatele meu erau caraliii, luam viteză, să‑mi piardă urma. Era un delir, un joc, şi noi eram buni la asta." Posibil ca această stare de exaltare produsă de fugă, de evitarea poliţiştilor, să fi revenit mai târziu, când Kelkal va epuiza energia poliţiei naţionale la capătul versiunii sale jihadiste a vânătorii lui Bonnie şi Clyde.

Acel Kelkal care aruncă o lumină retrospectivă asupra trecutului său este tânărul care abia ce a terminat de efectuat două condamnări în închisorile ţării de adopţie, despre care încă de pe‑atunci se ştia că sunt controlate în mare măsură de musulmani. Ce se admitea pe atunci doar cu o jumătate de gură, dar este relativ bine cunoscut azi, este rolul pe care‑l poate avea experienţa închisorii în islamizare şi radicalizare. Islamizarea, deseori un prim pas către radicalizare, s‑a petrecut cu ocazia primei condamnări ispăşite de Khaled. Lyonezul de 18 ani a fost arestat pentru furt de maşini şi eliberat după patru luni. El i‑a spus lui Loch că, înainte de a intra în închisoare, nici "nu ştia să scrie sau să citească arabă. Când am ajuns în închisoare mi‑am spus: Nu trebuie să pierd timpul. Cu noi era un frate musulman... Am învăţat repede araba". În închisoare, el a avut bucuria de a intra "într‑un grup strâns unit". Iar prin islam el a cunoscut o "mare deschidere a sufletului". Khaled nu se mai considera acum "nici arab, nici francez, ci musulman".

De la Islamism la Jihad

Membrii Societăţii Fraţilor Musulmani au început să ajungă în Franţa în anii 1960, fie fugind din calea represivelor regimuri seculare din Egipt, Siria şi Tunisia, fie pentru a urma pur şi simplu studii universitare (de regulă medicină, inginerie sau ştiinţe naturale). Deşi Frăţia era o pepinieră a antiimperialismului islamic renăscut, în anii 1970, cei mai mulţi dintre radicalii mişcării abandonaseră societatea pentru a întemeia organizaţii jihadiste violente (vezi capitolul 5). Între timp, în Europa, Fraţii îşi creaseră un refugiu unde formau militanţi în aşteptarea momentului politic prielnic în care se vor întoarce în ţara‑mamă pentru a se lupta să instaureze legea islamică. Astfel, vreme de o generaţie, recrutările efectuate de Frăţie în Franţa s‑au concentrat pe tinerii veniţi la studii şi pe exilaţi, nu pe imigranţi sau pe urmaşii acestora. După întemeierea sucursalei sale franceze, în 1983, când a început să recruteze musulmani francezi, gruparea a apelat la studenţi şi reprezentanţii de vârf ai clasei mijlocii. Întruparea sa franceză, Uniunea organizaţiilor islamice din Franţa (UOIF), nu a atras niciodată muncitori şi chiar mai puţin (după cum vom vedea în capitolul următor) locuitori ai mahalalelor, ca Kelkal. Acesta este unul dintre motivele pentru caracterul în mare măsură conservator, chiar aristocrat, al grupării. Şi, în ciuda afirmaţiilor contrare, Fraţii Musulmani abia de se gândeau să convertească Europa la islam. UOIF a acceptat statutul minoritar al musulmanilor şi, pornind de aici, au studiat ansamblul implicaţiilor faptului de a fi musulman într‑o societate non‑musulmană. Încă de la început, Frăţia a accentuat asupra respectării legilor ţării‑gazdă, pretinzând drepturi mai mari pentru o minoritate religioasă. Atunci când Kelkal a început să fie influenţat de Frăţie, versiunea ei din Franţa începuse să joace un rol în politica franceză, graţie, în principal, controversei iscate de vălul islamic (vezi capitolul 2) care dădea în clocot în şcolile publice ale ţării în mod declarat seculare, ca aceea în care Khaled s‑a simţit atât de izolat.

Kelkal i‑a spus lui Loch că în prima sa vizită la puşcărie "şi‑a recâştigat religia" pe când învăţa arabă sub tutela fratelui musulman. El a început să meargă la moschee în fiecare vineri şi "când mă uitam la casetele video, când îi auzeam pe cărturari vorbind, nu mai aveam nicio îndoială... Toate se petreceau dintr‑un motiv anume. Totul avea sens". Aceasta a fost o convertire religioasă - ca şi alţi radicali, el nu "a revenit" la islamul popular al tatălui său, ci s‑a dăruit unei noi credinţe. Faptul că a adoptat un islam activist politic nu era în sine o radicalizare, islamismul însă, chiar dacă într‑o versiune ceva mai diluată, a dat un cadru de referinţă mobilităţii sale regresive, i‑a oferit un discurs justificativ. Inofensivi în sine, doar ceva mai mult decât asumarea unei renaşteri fundamentaliste, aceştia au fost primii paşi ai lui Khaled pe calea radicalizării, acceptarea siguranţei fără întrebări pe care se întemeiază adesea ideologiile totalitare.

Însă au fost nişte paşi şovăielnici. Ieşit din închisoare, Kelkal a revenit la vechile năravuri, a încetat să se mai roage şi să postească, revenind la vocaţia sa infracţională. "Unde am ajuns? În puşcărie." Aşa e, câteva luni după ce a fost eliberat, Khaled a fost arestat pentru că intra cu maşini furate în vitrinele magazinelor şi fura produse de lux. A fost condamnat şi trimis din nou în închisoare, de astă dată din 27 iulie 1990 până în 27 iulie 1992.

A doua vizită, mai lungă, la puşcărie, i‑a readus la viaţă pietatea dar, mai important pentru noi, l‑a aşezat ferm pe calea radicalizării. De această dată, colegul său de celulă, deşi Khaled nu l‑a pomenit în discuţia cu Loch, nu era un islamist politic, ci un jihadist pe nume Khelif B. care era "apropiat de GIA", organizaţie pentru care făcea prozelitism în închisori. În această a doua şedere în închisoare, Kelkal, după un model care se va propaga în închisorile Europei, s‑a îndreptat către islamul radical.

Kelkal ieşise de două luni din această a doua şedere în închisoare când a fost intervievat de Loch ca parte a cercetării întreprinse de sociolog în rândul tinerilor imigranţi din Lyon. În discuţia cu cercetătorul german, Kelkal spunea despre delictele sale că sunt un rezultat al inechităţii şi "rasismului". Cei care locuiesc "în zonele de fiţe...au slujbe... Copiii lor sunt plini de lovele. Fiul îşi ia diploma, iar tac‑su îi ia maşină şi carnet. Are tot ce vrea. Eu, care am 21 de ani, nici măcar nu am carnet. Nu am nimic". Tânărul care abandonase liceul învinovăţea statul pentru că a legitimat această nedreptate: "Judecătorii, societatea, ei nici nu ştiu că este propria lor greşeală. Dacă s‑ar fi uitat doar să vadă ce se întâmplă în aceste cartiere, nu ar mai fi atâtea crime", şi avertiza în legătură cu noua, mai tânăra generaţie de tinerime postmigrantă spunând că e "un butoi cu praf de puşcă" şi că "sunt pe cale să devină gangsteri".

Acest interviu a fost luat puţin după revoltele dintr‑un cartier din apropiere. Deşi subiectul lui Loch subliniază că el "a răspuns" la situaţia în care s‑a aflat "cu o violenţă individuală", acolo, în Mas du Taureau... era un grup... Crima [poliţiei] nu a făcut decât să‑i întărâte. Şomerii voiau să spună: "Opriţi‑vă. Gândiţi‑vă la noi. Poate că aveţi viaţă bună în oraş, dar priviţi în jur şi vedeţi ce se întâmplă în miezul oraşului, sărăcia, drogurile." Ştiu copii de 14‒15 ani care fură maşini d‑alea super pentru a hărţui societatea şi poliţia... Abia după revolte au început [autorităţile] să priceapă.

Cu mai bine de un deceniu înainte de marile revolte din 2005, care au fost cu precădere violente în Lyon, Khaled, în această relatare politizată a motivelor delictelor sale, era convins că revoltele sunt o formă de protest social. Acestea deveneau aproape o rutină în mahalalele franceze şi erau, de regulă, declanşate, acum ca şi mai târziu, în 2005, de asasinarea unui bărbat din a doua generaţie de către poliţişti.

Dar în cele spuse de el nu este vorba doar despre sărăcia şi mizeria la care a fost sortit, ci şi despre rasismul instituţionalizat la care a fost supus "ca arab".

Să vă spun o poveste. Eram la tribunal. Au fost aduşi doi tipi pentru tâlhărie. Nu avusese niciunul vreo condamnare. Francezul spărsese o casă şi lovise o femeie. Arabul doar a încercat să dea o spargere... Judecătorul i‑a dat francezului două luni. Arabul - care nici măcar nu spărsese uşa de la intrare - a luat 18 luni. Concluzia lui Kelkal era clară: "Sistemul de justiţie nu e prietenul nostru. Justiţia are două viteze. Tipii din Vaulx‑en‑Velin care sunt prinşi primesc garantat cu un an şi jumătate mai mult decât ceilalţi... Ceea ce se numeşte justiţie este injustiţie." Genul acesta de nedreptate nu era, desigur, sociologie pentru Kelkal, un gând pe care să‑l rumege din afară, ca revoltele "de acolo, din Mas du Taureau". Nu, dimensiunea politică era personală. "Nu, în ceea ce mă priveşte, nu am drepturi. Eu, chiar acum, dacă sunt pe stradă. Mă atacă unul. Mă apăr. Individul ăla are dreptate. Eu sunt cel care a dat‑o‑n bară... după cum am ajuns deja în puşcărie. Chiar dacă mă atacă o gaşcă de skinheads şi mă apăr în legitimă apărare." Iar dimensiunea personală devenea şi ea politică; Kelkal nu vede doar grupări rasiste, ci de asemenea Statul însuşi şi societatea aliniindu‑se împotriva lui, aducându‑l pe teren politic: "Am fost interesat de politică. Am urmărit politica, dar e în întregime un rahat. Mă interesa ce se petrecea în Vaulx‑en‑Velin. Dar am văzut că pentru primar totul nu era decât imagine, să‑şi apere el imaginea." Însă închisoarea l‑a transformat pe Kelkal, viitorul terorist, într‑un fel de activist social:
Când am văzut un gagiu din cartierul meu că se droga, l‑am tratat cu forţa. L‑am închis în beci, i‑am adus mâncare şi apă. Dorinţa pentru droguri trebuia să treacă, chiar dacă trebuia să sufere pentru asta. Am fost în închisoare cu un gagiu care se droga. Am vorbit vreme de un an cu el despre religie... i‑am spus nu trebuie să te mai combini cu dealerii de droguri. Dacă te mai vezi cu ei, o să te apuci din nou... N‑a mai folosit droguri dup‑aia. Ştim să ne ajutăm unii pe alţii. Când ajuţi, se leagă sentimente. Poţi spune, în cele din urmă: el, el e fratele meu.

După spusele lui, Kelkal devenise un fel de consilier antidroguri. Deopotrivă ceilalţi doi jihadişti notorii europeni ai postmigraţiei, Sidique Khan şi Mohammad Bouyeri - criminalul ritual al regizorului danez Theo Van Gogh - erau activişti sociali care se concentraseră pe reabilitarea dependenţilor de droguri, deşi într‑un mod mai oficial decât o făcea Kelkal. În toate cele trei cazuri, religiozitatea a fost cea care a inspirat lupta împotriva abuzului de droguri pentru că nou‑descoperitul islam militant a transformat recuperarea într‑un eveniment spiritual. Iar islamul pe care l‑a adoptat fiecare dintre cei trei a fost de un dogmatism beligerant. Adoptând persoana întâi plural, Kelkal îi spune clar lui Loch că, în ciuda prejudecăţilor populare, "nu avem nimic de‑a face cu Iranul". El îi consideră pe şiiţi drept falşi musulmani, aparţinând unei secte "create de evrei" pentru "a se infiltra printre arabi". "Totul e scris în Coran." Şi, altă ilustrare a maximei că "prea puţină ştiinţă e periculoasă", fostul student la chimie îi spune sociologului german că şi "conducerea NASA" şi "reputaţi oameni de ştiinţă japonezi" au "certificat" cu toţii "Coranul ca vocea lui Dumnezeu". Pe casetele pe care le împrumuta "la fiecare trei, patru zile" aude aceste adevăruri de la "cei mai mari învăţaţi ai islamului". Şi "când cei mai mari învăţaţi adeveresc asta, nu te mai poţi îndoi defel." (Ne vom întâlni din nou cu impactul exercitat de aceşti "învăţaţi" în capitolul "Lorzii din Londonistan".)

Când îi debita aceste platitudini lui Loch, tot mai radicalizatul Kelkal, abia eliberat din închisoare, frecventa moscheea Bilal din Vaulx‑en‑Velin, instituţie afiliată mişcării Credinţă şi Practică, ramura franceză a mişcării de islamism misionar Tablighi Jama'at (TJ). Gilles Kepel, cercetător francez al lumii islamice şi arabe, scria că TJ a jucat "un rol decisiv în reafirmarea unei identităţi islamice în rândul populaţiei musulmane din Franţa", căci modul în care promova islamul răspundea "destul de potrivit necesităţii celor mai puţin educaţi, predicând un islam care putea fi înţeles şi practicat cu uşurinţă" de cei care "sufereau de pe urma pierderii identităţii". După descrierea pe care i‑o fac în "Ghidul utilizatorului", islamul misionar al TJ este apolitic, dar serveşte deseori ca anticameră a Războiului sfânt. După cum vom vedea în capitolele 9 şi 12 ale cărţii, nu puţini conspiratori terorişti au luat legătura cu organizaţiile jihadiste în moscheile TJ şi este posibil ca nu alta să fi fost situaţia lui Kelkal. Într‑un raport din 2005, DST, agenţia de securitate internă franceză, va atrage atenţia că TJ "face propagandă în cartierele rău famate din marile oraşe", în special în Paris şi în "suburbiile Lyonului, oraşul de unde provin mai mulţi islamişti implicaţi în nenumărate cazuri legate de terorism". Fostul director adjunct Jean‑François Clair, veteran al agenţiei, îmi spunea în 2002 că până la trei sferturi din islamiştii radicali ai Franţei aveau legături cu mişcarea TJ. Graţie "complicităţii pasive dintre mujahedini şi autorităţile din centrele Tabligh", raportul DST din 2005 consideră "moscheile Tabligh" ca "medii potrivite recrutorilor care caută militanţi pregătiţi pentru acţiuni violente".

Dar se pare că militantul lyonez încheie tranziţia de la islamism la jihadism în 1993, în Algeria, nu multă vreme după discuţia pe care a avut‑o cu Loch. El îi spusese cercetătorului german că "singurul lucru pe care‑l doresc este să plec din Franţa pentru totdeauna". "Unde m‑aş duce? Înapoi acasă, în Algeria. Nu‑mi găsesc locul aici. Tot ce‑i trebuie unui angajator este să afle că ai fost în închisoare. Dacă lipseşte ceva la locul de muncă, eu sunt cel acuzat."

Şi în Algeria s‑a dus, găsind acolo, dacă nu un cămin, atunci o misiune. Pe când şi‑a vizitat familia în Mostaghanem, satul său natal, Kelkal a luat legătura direct cu GIA. Un deceniu mai târziu, atacatorii cu bombă din Madrid vor urma un traseu similar de radicalizare în Tetuan, oraşul lor natal marocan. Kelkal dorea să se alăture mişcării de rezistenţă a GIA "în regiunea Mostaghanem, unde un unchi al său era unul dintre importanţii militanţi islamişti. Dar i s‑a spus că ar fi mai folositor în Franţa". Mohammad Sidique Khan, după cum vom vedea, s‑a întors şi el în străvechiul lui cămin pentru a lansa jihadul şi a primit instrucţiuni similare, ca şi alţi aspiranţi jihadiştii anglo‑pakistanezi, cărora li s‑a spus că ar fi mai utili în Europa. Sunt exemple ale lecţiei dure primite de mulţi postmigranţi înstrăinaţi: anume că ţara lor de origine nu mai era casa lor.

Revenit în Lyon, Khaled a început să imite luptătorii de gherilă algerieni. Adora acum videocasetele jihadiste. Inspirat de ele, Kelkal se antrena pe dealurile din apropiere cu prietenul său din copilărie Karim Koussa, care se dusese în Pakistan să lupte cu sovieticii şi fusese recrutat acolo de GIA. Nu mulţi ani mai târziu, Sidique Khan şi tovarăşii săi cu care a efectuat atentatele din Londra se antrenau şi ei pe dealurile din West Yorkshire jucând paintball ca în casetele pe care se străduiau să le imite.

Cariera teroristă a lui Khaled a început în vara lui 1995. Pe 11 iulie, Kelkal şi prietenul său Koussa l‑au asasinat pe militantul algerian Abdelkader Sahraoui, unul dintre cofondatorii FIS islamist, care criticase public violenţele GIA din Franţa. Două săptămâni mai târziu, Kelkal amplasa o bombă în aglomerata staţie de metrou Saint‑Michel de pe malul sudic al Senei.[iii] Explozibilul a detonat canistrele cu benzină pline cu nituri şi cuie, omorând opt oameni şi rănind peste o sută. În 26 august 1995, poliţia a descoperit amprentele lui Kelkal pe o bombă de mare putere neexplodată pe traseul din nordul Lyonului a trenului de mare viteză TGV (Train à grande vitesse). Acea descoperire l‑a transformat pe Kelkal în "cea mai căutată persoană din Franţa". S‑a declanşat o vânătoare de oameni, în care au fost antrenaţi peste 800 de ofiţeri de poliţie şi soldaţi. După ce l‑au urmărit pe Kelkal trei zile prin pădurile din afara Lyonului, urmăritorii lui l‑au găsit şi l‑au împuşcat. Televiziunea franceză a transmis schimbul final de focuri în care telespectatorii i‑au putut auzi pe jandarmi strigând "Termină‑l!" Următorul cadru arăta un lunetist lovind cadavrul lui Khaled cu piciorul pentru a se convinge că a murit. Transmisiunea a provocat revolte în toată Franţa, inclusiv incendierea maşinilor în cartierul lui Khaled. În mahalalele musulmane din Franţa, Kelkal, care a făcut ca protagonistul postmodern al filmului À bout de souffle[iv] regizat de Jean‑Luc Godard să pară blajin şi chibzuit, a devenit pentru unii un nou tip de antierou de avangardă.

Printre lucrurile lui Khaled, anchetatorii au descoperit numărul de telefon al lui Rachid Ramda, membru GIA, un algerian căruia i se acordase azil în Marea Britanie în 1992. Francezii l‑au acuzat că a fost "finanţatorul, şeful logistic şi coordonatorul" atacurilor orchestrate de Kelkal şi grupul lui.

Clair, adjunctul şefului DST, mi‑a explicat că publicaţia GIA Al-Ansar furniza indicaţii operaţionale codificate de la Londra la Paris. Francezii au cerut extrădarea lui, însă tribunalele britanice au refuzat vreme de 10 ani această cerere, invocând temerile că Ramda va fi supus torturii înainte de a fi judecat. Această acuzaţie, făcută chiar în perioada în care Londra găzduia zeci de membri proeminenţi ai GIA şi alţi jihadişti, i‑a înfuriat pe oficialii francezi care au botezat atunci oraşul "Londonistan". După un deceniu de relaţii otrăvite între cele două maluri ale Canalului Mânecii, Ramda a fost extrădat în decembrie 2005, iar în martie 2006 a fost condamnat la Paris la 10 ani de închisoare pentru implicarea sa în atentatele lui Kelkal. Dacă Khaled Kelkal era vestitor al vremurilor noi, era deopotrivă o excepţie. GIA era o organizaţie takfiri (takfir înseamnă anatema). Cei consideraţi takfiri sunt milenarişti care predică violenţa unde chiar şi al‑Qaida o interzice (vezi Prefaţa şi capitolele 4 şi 10). GIA practica violenţa în masă împotriva tuturor "necredincioşilor", iar printre aceştia se numărau chiar şi musulmanii care nu‑i susţineau brutalitatea (printre "apostaţi" se aflau chiar şi rivalii lor jihadişti). Al‑Qaida a repudiat GIA în 1996, după cum a criticat vehement un alt adept takfiri, Musab al‑Zarqawi, violentul lider al grupării numite uneori al‑Qaida din Irak şi a rupt relaţiile cu ISIL (Statul Islamic) în 2014. Mai mult, în următorul deceniu, alianţa între jihadiştii străini şi reprezentanţii alienaţi ai postmigraţiei, adică a outsider‑ilor cu cei din interior, va deveni rară în Franţa în comparaţie cu Marea Britanie. În parte ca o consecinţă a ofensivei sale timpurii, unii ar putea spune premature, în Franţa, acea ţară oferea un mediu mai puţin favorabil legal şi de securitate pentru o astfel de mişcare. Înarmate cu judecători şi procurori antitero, tribunal şi poliţie făcute la comandă, cu un sistem judecătoresc inchizitorial şi cu un public susţinător al statului, autorităţile franceze au putut să prevină apariţia a "de două‑trei ori mai mulţi" Kelkali, conjuncţia comună dintre outsider‑ii străini şi postmigranţii alienaţi. Însă dacă nu terorismul islamic urma să cutremure Franţa, o va face o altă formă de furie a postmigranţilor.


[i] "Nu am făcut şcoală ca să încarc camioane" (în lb. franceză, în original) (n.tr.).
[ii] Fils de France, aluzie la titulatura dată urmaşilor regelui Franţei (n.tr.).
[iii] La Rive Gauche, în franceză. Zona artistică şi intelectuală a Parisului. Zona de la nordul Senei se numeşte Rive Droite (n.tr.).
[iv] Cu sufletul la gură (1960), film despre un criminal hoinar (interpretat de Jean‑Claude Belmondo) şi prietena sa americană (rol jucat de Jean Seberg) (n.tr.).

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017

Traducere de Adrian Şerban


Citiţi o cronică a acestei cărţi. Ciţiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Yuval Noah Harari a obţinut doctoratul în istorie la University of Oxford şi este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. În 2012 a primit Premiul anual Polonsky pentru creativitate şi originalitate în ştiinţe umaniste. Cea mai recentă carte a sa este Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015).

Publicată iniţial în Israel în 2011, Sapiens a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradusă în peste patruzeci de limbi. De asemenea, Sapiens a fost bestseller New York Times.

Acum 100.000 de ani, pe pămînt existau cel puţin şase specii de oameni. Astăzi există una singură: noi, Homo sapiens. Ce s-a întîmplat cu celelalte? Şi cum am ajuns să fim stăpînii planetei? De la începuturile speciei noastre şi rolul pe care l-a jucat în ecosistemul global pînă în modernitate, Sapiens îmbină istoria şi ştiinţa pentru a pune în discuţie tot ce ştim despre noi înşine, ne arată cum ne-am unit ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii. De asemenea, ne îndeamnă să privim în viitor, căci de cîteva decenii am început să încălcăm legile selecţiei naturale care au guvernat viaţa în ultimii patru miliarde de ani. Dobîndim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci şi pe noi înşine. Încotro ne duce aceasta şi ce vrem să devenim?

"Interesantă şi provocatoare... Ne ajută să înţelegem de cît de puţin timp sîntem pe acest pămînt, de cît de puţin timp există lucruri ca agricultura sau ştiinţa şi de ce este bine să nu le luăm ca pe ceva de la sine înţeles." (Barack Obama)

"Sapiens abordează cele mai mari probleme ale istoriei şi ale lumii moderne, fiind scrisă într-o limbă plină de viaţă." (Jared Diamond)

"O istorie a civilizaţiei captivantă, provocatoare... combinată cu o gîndire nonconformistă şi fapte uimitoare. Această carte fascinantă şi distrugătoare de mituri nu poate fi rezumată... pur şi simplu trebuie s-o citeşti." (Financial Times)

"În această analiză exhaustivă a istoriei oamenilor, Harari le oferă cititorilor ocazia să reconsidere totul: de la supravieţuirea lui Homo sapiens pînă la fascinanta chestiune a modului în care societatea se organizează prin ficţiuni." (Booklist)

"Sapiens îi poartă pe cititori într-un tur rapid al istoriei speciei noastre... o lectură importantă pentru un sapiens cu preocupări serioase, care reflectează asupra lui însuşi." (The Washington Post)

Fragmente

În piaţa medievală din Samarkand, un oraş construit într-o oază din Asia Centrală, negustorii sirieni îşi treceau mâinile peste mătăsuri chinezeşti fine, nomazii fioroşi din stepă îşi etalau cel mai nou lot de sclavi cu părul galben ca paiul aduşi din apusul îndepărtat, iar prăvăliaşii îşi îndesau în pungi monede strălucitoare din aur pe care se puteau vedea inscripţii exotice şi profiluri de regi necunoscuţi. Aici, în unul din principalele locuri din epocă în care rutele comerciale din est şi vest, nord şi sud se întâlneau, unificarea omenirii era un fapt zilnic. Acelaşi proces a putut fi observat atunci când s-a strâns armata lui Kubilai-Han pentru a invada Japonia în 1281. Călăreţii mongoli îmbrăcaţi în piei şi blănuri îşi frecau coatele de pedestraşii chinezi cu pălării de bambus, soldaţii beţi din trupele auxiliare coreene se luau la harţă cu marinarii tatuaţi din Marea Chinei de Sud, geniştii din Asia Centrală ascultau cu gura căscată poveştile înflorite ale aventurierilor europeni şi cu toţii ascultau de porunca unui singur împărat.

Între timp, în jurul lăcaşului sacru Kaaba din Mecca, unificarea omenirii avea loc cu alte mijloace. Dacă aţi fi fost nişte pelerini la Mecca, înconjurând cel mai sfânt loc de pelerinaj al islamului în anul 1300, v-aţi fi putut găsi în compania unui grup din Mesopotamia, cu mantiile fluturând în vânt, ochii arzând de extaz şi gurile repetând unul după altul cele 99 de nume ale lui Dumnezeu. Chiar în faţă, sosit din stepele Asiei, aţi fi putut vedea un patriarh turc bătut de soare şi de vânt, şontâcăind sprijinit într-un baston şi mângâindu-şi barba gânditor. Într-o parte, unde bijuterii din aur strălucesc pe pielea neagră ca smoala, s-ar fi putut afla un grup de musulmani din regatul african al Maliului. Aromele de cuişoare, curcuma, nucşoară şi sare de mare ar fi semnalat prezenţa unor fraţi întru credinţă din India, sau poate din misterioasele insule ale mirodeniilor mai de la est.

În prezent, religia este adesea considerată o sursă de discriminare, dezacord şi dezbinare. Totuşi, religia a fost de fapt al treilea mare factor de unificare a omenirii, împreună cu banii şi imperiile. Întrucât toate ordinile şi ierarhiile sociale sunt imaginate, ele sunt toate fragile, iar cu cât societatea e mai mare, cu atât e mai fragilă. Rolul istoric crucial al religiei a fost să confere legitimitate supraumană acestor structuri fragile. Religiile afirmă că legile noastre nu sunt rezultatul capriciilor omeneşti, ci sunt hotărâte de o autoritate absolută şi supremă. Acest lucru contribuie la a plasa cel puţin unele legi fundamentale dincolo de orice posibilitate de contestare, asigurând astfel stabilitatea socială.

Religia poate fi aşadar definită ca un sistem de norme şi valori umane care se întemeiază pe o credinţă într-o ordine supraumană. Acest lucru implică două criterii distincte:
1. Religiile susţin că există o ordine supraumană, care nu e produsul capriciilor sau învoielilor omeneşti. Fotbalul profesionist nu e o religie, pentru că, în ciuda numeroaselor lui legi, rituri şi ritualuri adesea bizare, toată lumea ştie că oamenii au inventat ei înşişi fotbalul, iar FIFA poate în orice moment să mărească dimensiunile porţii sau să anuleze regula ofsaidului.
2. Pe baza acestei ordini supraumane, religia instituie norme şi valori pe care le consideră obligatorii. Mulţi occidentali cred astăzi în fantome, zâne şi reîncarnare, însă aceste credinţe nu sunt o sursă de standarde morale şi de conduită. Ca atare, ele nu constituie o religie.

În ciuda capacităţii lor de a legitima ordini sociale şi politice extinse, nu toate religiile şi-au actualizat acest potenţial. Pentru a uni sub egida ei un vast teritoriu locuit de grupuri disparate de fiinţe omeneşti, o religie trebuie să posede încă două calităţi. Mai întâi, trebuie să îmbrăţişeze o ordine supraumană universală, care este adevărată întotdeauna şi pretutindeni. Apoi, trebuie să insiste pe diseminarea acestei credinţe în rândul tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, trebuie să fie universală şi misionară.

Cele mai faimoase religii din istorie, precum islamul şi budismul, sunt universale şi misionare. În consecinţă, lumea tinde să creadă că toate religiile sunt la fel. De fapt, majoritatea religiilor arhaice erau locale şi exclusiviste. Adepţii lor credeau în zeităţi şi spirite locale şi nu erau interesaţi să convertească întreaga rasă umană. Atât cât ştim, religiile universale şi misionare au început să apară abia în primul mileniu î.Hr. Apariţia lor a reprezentat una dintre cele mai importante revoluţii din istorie şi a avut o contribuţie vitală la unificarea umanităţii, la fel ca apariţia imperiilor universale şi a banilor universali. [...]

O a doua teorie e de acord că limbajul nostru unic a apărut ca un mijloc de a împărtăşi informaţii despre lume. Dar cele mai importante informaţii care trebuiau transmise erau cele despre oameni, nu despre lei şi bizoni. Limbajul nostru a apărut ca un mijloc de a bârfi. Potrivit acestei teorii, Homo sapiens este întâi de toate un animal social. Cooperarea socială este cheia supravieţuirii şi reproducerii noastre. Pentru bărbaţii şi femeile consideraţi individual nu e de ajuns să ştie unde se află leii şi bizonii. Este mult mai important să ştie cine urăşte pe cine în ceata lor, cine se culcă cu cine, cine este onest şi cine este un şarlatan.

Cantitatea de informaţii pe care trebuie să o obţină şi să o înmagazineze cineva pentru a fi la curent cu relaţiile mereu în schimbare care există până şi într-un grup de câteva zeci de indivizi este uluitoare. (Într-o ceată de 50 de indivizi, există 1.225 de relaţii interindividuale şi nenumărate combinaţii sociale mai complexe.) Toate primatele dovedesc un interes aparte pentru astfel de informaţii sociale, însă au probleme în a bârfi efectiv. Probabil că neanderthalienii şi Homo sapiens arhaic aveau la rândul lor dificultăţi în a se vorbi pe la spate - o capacitate care are o reputaţie proastă, dar care e de fapt esenţială pentru cooperare când e vorba de un număr mare de indivizi. Noile capacităţi lingvistice pe care le-au dobândit sapiens moderni acum circa 70 de milenii le-au permis să bârfească ore în şir. Informaţiile sigure despre indivizii în care puteai avea încredere însemnau că cetele mici aveau prilejul să se extindă în cete mai mari, iar sapiens puteau să dezvolte tipuri de cooperare mai strânse şi mai sofisticate.

Teoria bârfei poate părea o glumă, dar e susţinută de numeroase studii. Chiar şi astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane - indiferent dacă e vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar - este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop. Credeţi că, atunci când se întâlnesc la masă, profesorii de istorie discută despre cauzele primului război mondial sau că specialiştii în fizica nucleară îşi petrec pauzele de cafea de la conferinţele ştiinţifice vorbind despre quarcuri? Uneori. Mai des însă bârfesc despre profesoara care şi-a prins soţul înşelând-o, despre cearta dintre şeful de departament şi decan ori despre zvonurile potrivit cărora un coleg a folosit fondurile de cercetare pentru a-şi cumpăra un Lexus. Bârfa se concentrează de obicei asupra faptelor condamnabile. Colportorii de zvonuri sunt a patra putere originară, jurnalişti care informează societatea despre şarlatani şi paraziţi şi astfel o protejează de aceştia.

Cel mai probabil, atât teoria bârfei, cât şi teoria leului-de-lângă-râu sunt valide. Şi totuşi, trăsătura cu adevărat unică a limbajului nostru nu este capacitatea lui de a transmite informaţii despre oameni şi lei. Mai degrabă este capacitatea de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc. După câte ştim, doar sapiens pot vorbi despre categorii întregi de entităţi pe care nu le-au văzut, atins sau mirosit niciodată.

Legendele, miturile, zeii şi religiile au apărut prima oară odată cu Revoluţia Cognitivă. Multe animale şi specii umane puteau spune înainte "Atenţie! Un leu!". Graţie Revoluţiei Cognitive, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a spune "Leul este spiritul protector al tribului nostru". Această capacitate de a vorbi despre ficţiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor.

Este relativ uşor să cădem de acord că numai Homo sapiens poate să vorbească despre lucruri care nu există în realitate şi să creadă şase lucruri imposibile înainte de micul dejun. Nu am reuşi niciodată să convingem o maimuţă să ne dea o banană promiţându-i că va primi în schimb după moarte oricât de multe banane va dori în raiul maimuţelor. Dar de ce este acest lucru atât de important? La urma urmei, ficţiunea poate fi periculoasă prin faptul că induce în eroare sau că distrage atenţia. S-ar zice că cei care umblă prin pădure în căutare de zâne şi unicorni au mai puţine şanse de supravieţuire decât cei care umblă în căutare de ciuperci sau căprioare. Iar dacă petreci ore întregi rugându-te la spirite protectoare care nu există, nu iroseşti timp preţios, timp pe care l-ai folosi mai bine dacă l-ai petrece căutând hrană, luptându-te şi făcând sex?

Însă ficţiunea ne-a permis nu doar să ne imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestea biblică a creaţiei, miturile Timpului Visului ale aborigenilor australieni şi miturile naţionaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri le conferă sapiens-ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în număr mare. Furnicile şi albinele pot şi ele să colaboreze într-un număr uriaş, însă fac asta într-un mod foarte rigid şi doar dacă între ele există o relaţie strânsă de înrudire. Lupii şi cimpanzeii cooperează într-o manieră mult mai suplă decât furnicile, dar pot face asta doar cu un număr mic de alţi indivizi pe care îi cunosc bine. Sapiens pot colabora în moduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Acesta e motivul pentru care sapiens conduc lumea, în timp ce furnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închişi în grădini zoologice şi laboratoare de cercetare.

În numele tatălui

Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui

Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi prezentarea acestei cărţi.

*****
Fragment

În rândurile soţiilor arhitecţilor condamnaţi politic am mai identificat doar alte două dosare de colaborare cu Securitatea, ambele cu un conţinut minor, reproducând aici - spre exemplificare - câteva documente: [...] În scopul conspirării întâlnirilor cu reţeaua informativă a fost verificată numita Ioniţă Victoria [...]. [...] Sus‑numita locuieşte la adresa de mai sus cu chirie, din anul 1951 şi este cunoscută că are maşină de tricotat cu care confecţionează la domiciliu echipament pentru sportivii care ne reprezintă ţara în străinătate. În cadrul imobilului este caracterizată ca o persoană liniştită, serioasă şi respectuoasă faţă de vecini, având o comportare bună. Întreţine relaţii apropiate şi se vizitează cu numita Ionescu Elisabeta, pensionară, domiciliată la acelaşi etaj, apartamentul 25. A avut o fiică care a decedat în urmă cu mai mulţi ani, a fost decepţionată mai mult timp, iar de câţiva ani a adoptat o fată cu care locuieşte în prezent, pe nume Ioniţă Zoica, născută la 01.01.1949 în Bucureşti, studentă la Institutul Politehnic Bucureşti. Date despre fostul său soţ nu se cunosc, deoarece acesta nu a locuit la adresa respectivă. [...]. Dacă dosarul de reţea al Victoriei Ioniţă debuta cu aceste documente, el se încheie după cum urmează: Tovarăşa Ioniţă Victoria a pus la dispoziţia organelor noastre apartamentul ce‑l ocupă în str. Plevnei nr. 1, timp de câţiva ani. Începând din anul 1977, nu am mai folosit această casă de întâlniri din mai multe motive şi în primul rând inoportunitatea unor ore convenabile pentru întâlnirile cu unele surse, ţinând‑o totuşi în rezervă. În prezent, având în vedere că condiţiile nu sunt favorabile unei asemenea activităţi, propun abandonarea casei Nicoleta şi clasarea materialului la C.I.D.

Relativ similară este şi situaţia văduvei arhitectului Gheorghe Ursescu: [...] Pentru conspirarea întâlnirilor cu agentura, a fost luată în studiu în vederea recrutării ca gazdă casă de întâlniri numita Fortunescu Irina, domiciliată în Bucureşti, B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Locuinţa sus‑numitei corespunde scopului nostru, deoarece asigură conspirativitatea întâlnirilor, fiind situată într‑un imobil cu multe etaje şi cu mulţi locatari, ceea ce face ca intrarea ofiţerului şi a agenturii să nu atragă atenţia. [...] În prezent Fortunescu Irina este funcţionară la Uniunea Artiştilor Plastici, serviciul relaţii cu străinătatea. A fost căsătorită până în anul 1964 cu arhitectul Ursescu Gheorghe, în prezent decedat. Fortunescu Irina este caracterizată ca o persoană cu atitudine bună faţă de colegi, îndeplinind în mod conştiincios sarcinile ce‑i sunt încredinţate. [...] Menţionăm că Fortunescu Irina are un program de lucru care permite efectuarea întâlnirilor cu agentura, atât dimineaţa cât şi după‑amiaza. În ziua de 20 aprilie a.c., Fortunescu Irina a fost contactată de lt. maj. Şerban Ştefan. Cu acest prilej, ea s‑a declarat de acord să pună la dispoziţia organelor de Securitate locuinţa sa, cerând însă ca discuţiile concrete referitoare la cele solicitate de noi să fie purtate cu ea la sediul organelor M.A.I. Faţă de cele de mai sus, propunem să se aprobe recrutarea ca gazdă casă de întâlniri a numitei Fortunescu Irina. Discuţiile cu aceasta vor avea loc la sediul M.A.I. şi vor fi duse de lt. maj. Şerban Ştefan şi locot. Stroe Lila. Recrutarea se va finaliza câteva zile mai târziu: [...] Conform aprobării conducerii Direcţiei, în ziua de 17 mai a.c. a fost adusă la sediul M.A.I. numita Fortunescu Irina, domiciliată în B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Întrucât Fortunescu Irina cunoştea în principiu, de la întâlnirea cu ea din data de 20 aprilie a.c., scopul aducerii sale la noi, discuţia s‑a purtat pe tema stabilirii programului când putem să mergem la ea în casă. A menţionat că, locuind singură, nu are timp să‑şi aranjeze casa înainte de plecarea la serviciu şi că i‑ar veni greu ca în fiecare zi să se ocupe de aceste treburi. Totodată a menţionat că şi pentru noi ar fi poate nepotrivit să mergem zilnic acolo, deoarece am atrage atenţia vecinilor, mai ales că la ea nu prea vin persoane străine. În acest sens, Fortunescu Irina şi‑a exprimat acordul să folosim locuinţa ei, însă din motivele expuse mai sus, să mergem numai în zilele de miercuri şi vineri, predându‑ne în acelaşi timp cheile de la intrare. Am asigurat‑o că şi noi avem interes ca nimeni să nu ştie că locuinţa ei este folosită în rezolvarea unor probleme de serviciu de organele M.A.I. şi că deci vom lua toate măsurile de conspirare, rugând‑o la rândul ei să păstreze discreţie totală, iar dacă va fi totuşi nevoită să dea unele explicaţii cuiva, să fim prezentaţi în calitate de colegi de serviciu. [...]

Documentele din dosarul de colaborare al Irinei Fortunescu nu menţionează în ce fel şi de câte ori s‑a folosit Securitatea de apartamentul acesteia, nici alte elemente suplimentare. Relaţia s‑a încheiat în 1982, odată cu ieşirea la pensie a gazdei, care [...] stă permanent acasă, nemaifiind condiţii să folosim garsoniera în care locuieşte. Nu putem să nu remarcăm - atât cât lasă documentele să răzbată - încercările doamnei Fortunescu de a rezista propunerilor, cedând totuşi într‑un final. În acelaşi timp, constatăm o posibilă strategie a Securităţii, de a racola în acest scop punctual - gazde pentru case conspirative - văduve fără vreun alt sprijin, fără familie şi fără relaţii, plasându‑le tot în categoria victimelor unor abuzuri specifice epocii.

Cu toate aceste dificultăţi (memoria şi documentele reţinând doar o parte infimă a acestora), aproape toţi urmaşii arhitecţilor deţinuţi politici au reuşit să‑şi finalizeze studiile. În aceste condiţii, textul nostru îşi propune inclusiv să prezinte, fie şi pe scurt, fragmente din viaţa acestor oameni, în ideea că statutul lor final - de oameni realizaţi familial şi profesional - a fost împlinit depăşind nenumărate greutăţi. În ceea ce priveşte realizările profesionale de excepţie, situaţia este la cealaltă extremă, o infimă minoritate reuşind să se afirme cu adevărat. Dincolo de neajunsurile - mai mult sau mai puţin permanente - datorate în primul rând destinului părintelui, cu siguranţă starea de fapt se explică prin imposibilitatea adaptării la condiţionările pe care le presupunea regimul comunist, dovada evidentă - în acest sens - constituindu‑se în reuşitele celor care şi‑au desfăşurat activitatea în exil.

Majoritatea descendenţilor rămaşi în România - fie ei arhitecţi sau nu - şi‑au dus viaţa privată şi profesională într‑un anonimat cvasitotal, în directă legătură cu vicisitudinile vremurilor. Astăzi, celor puţini care mai sunt în viaţă le rămâne apelul la memorie şi propovăduirea unui model (mai curând moral), după cum afirmă şi domnul Apollon Cristodulo: Este evidentă paralela pe care şi eu am subliniat‑o în mai multe momente în scris, spre deosebire de tata care îşi găsea refugiul în zona plastică a creaţiei. Am vorbit mult despre această iubire verticală, cu paralela la iubirea între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeul Fiul, transpusă în viaţa fiecăruia dintre noi pe această linie. Spunea la un moment dat părintele Stăniloae: "Priveşte iubirea tatălui către fiul său... şi priveşte iubirea fiului către tatăl său. Cât de deosebite sunt aceste iubiri şi totuşi câtă unitate verticală există..." Această iubire verticală, perpetuată o dată prin modelul Hristic, dar şi prin modelul fiecărei familii în parte, este de altfel şi axa supravieţuirii noastre, ca popor, ca societate şi ca oameni.

Un caz ieşit din comun

Dacă influenţele directe şi indirecte ale destinului concentraţionar al unuia dintre părinţi s‑au manifestat într‑un mod relativ similar asupra familiilor rămase acasă - noi ilustrând situaţiile diverse prin cele câteva exemple, au existat şi câteva cazuri ieşite din comun, în cele ce urmează zăbovind asupra unuia dintre acestea.

Un exemplu de viaţă - personală şi familială - aproape sfărâmată este reprezentat de povestea Eufrosinei Pârvu. Născută în august 1924 la Bucureşti, a fost pentru prima dată arestată în februarie 1942, pe vremea când era elevă la liceul "Iulia Haşdeu" din Bucureşti. Acuzată de crimă de activitate politică interzisă, a fost condamnată la 10 ani muncă silnică. În prealabil, Serviciul Special de Informaţii reclama următoarele: [...] Cu ocazia împlinirii unui an de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, elevele mai sus menţionate au lipsit de la şcoală astfel: [...] Eufrosina Pârvu, în zilele de 21, 22 şi 23 ianuarie. [...] Ele au ţinut şedinţă de cuib festivă, cu care ocazie au depus un nou jurământ de credinţă comandantului mişcării legionare, Horia Sima. Toate fac parte din F.D.C. şi desfăşoară o vie acţiune de propagandă în rândurile elevelor şcolii, fapt care a determinat pe directoare să opineze pentru eliminarea lor din şcoală, pentru a împiedica astfel contaminarea restului de eleve.[...] În cadrul anchetei, tânăra afirma că: M‑am înscris în fosta Mişcarea Legionară la 6 septembrie 1940, după venirea la putere a D‑lui Mareşal. Am făcut parte din această mişcare până la rebeliunea din ianuarie 1941. De la această dată n‑am mai activat sub nicio formă, nefiind înscrisă în niciun cuib şi nici n‑am mai contribuit cu vreo sumă de bani pentru ajutorul mişcării. N‑am luat parte de la această dată la nicio şedinţă şi n‑am fost la eleva Ionescu Elena. N‑am nicio cunoştinţă de alte eleve care au continuat activitatea în această mişcare. Dosarul penal al anchetei şi procesului din 1942 mai conţine trei declaraţii ale tinerei, similare din punctul de vedere al conţinutului. Reproducem încă câteva pasaje, pentru a evidenţia "crima" de care se făcea vinovată:

Subsemnata Pârvu I. Eufrosina, elevă cl. VII B liceul "Iulia Haşdeu" Bucureşti, de 17 ani, origine etnică română, de religie ortodoxă, fiica lui Ioan Pârvu, industriaş, domiciliat în str. Grădinarilor nr. 20 bis, Bucureşti, declar:

Am fost înscrisă în Unitatea de pregătire legionară de la 6 Septembrie 1940. Am activat până la rebeliune, de când n‑am mai activat sub nicio formă. [...] La percheziţia domiciliară nu s‑a găsit nimic. Am avut discuţiuni cu tatăl meu, din care am desprins că este contra legionarilor şi că este pentru îmbunătăţirile cunoscute la comunişti pentru muncitori. Susţinea ca bună măsura de a asigura muncitorul de grija zilei de mâine, cum credea el că este la comunişti. În ce priveşte religia, tatăl în discuţiuni admitea existenţa lui Dumnezeu, însă înţelegea să‑şi manifeste credinţa în felul său: fără biserică. În ceea ce priveşte proprietatea, el spunea că Dumnezeu, când a făcut lumea, nu a împărţit pământul anumitor indivizi sau naţii, ci că proprietatea era a tuturor. Concepţiilor lui am căutat să le opun ideile mele, între altele spuneam că nu admit teorii comuniste, fiindcă ei nu cred în Dumnezeu şi nu au armată, familie şi proprietate. [...] Aceste discuţiuni le‑am avut mai frecvent în anul 1940, când legionarii erau la putere. În anul 1941 au fost mai rare.

Cu doamnele profesoare nu‑mi amintesc să fi avut discuţii. O singură dată am reclamat domnişoarei directoare că chifla cu brânză pe care o cumpăram de la bufet a fost murdară. Domnişoara mi‑a spus că n‑am niciun drept să reclam, aşa că am terminat cu această discuţie.

În zilele de 21‑23 am fost la şcoală. Nu‑mi amintesc dacă am lipsit vreo zi şi nici motivul nu‑l ştiu. Până în clasa a V‑a am trecut clasa cu premiu. Apoi am fost promovată. Acum 5 ani (eram în clasa a II‑a) ni s‑a dat de la şcoală să lucrăm o ie, pe care trebuia să o terminăm până în clasa a IV‑a. Ia a fost terminată şi lucrată cu roşu, fir şi paete, însă nu a fost terminată decât în vara anului 1940. Cu acelaşi model am mai lucrat apoi o fustă pentru costumul naţional, pe care am terminat‑o deabia prin toamna anului 1941. Nu recunosc să fi lucrat o altă ie, după cum spune Dinescu Elena. La Elena Ionescu nu am fost niciodată să lucrez. Nu am fost când Florica ar fi strâns bani. Elena Ionescu mi‑a spus, prin luna Decembrie, că Florica s‑a mutat în altă stradă, aproape de unde stătea mai înainte. Am fost la Florica Mitre acasă, în Splaiul Independenţei 33, în 1940, când am ţinut o şedinţă de cuib cu alte fete
. [...] Atât ştiu, susţin şi semnez propriu. [...] Din martie 1942, Eufrosina Pârvu a început să‑şi execute pedeapsa la închisoarea pentru femei Mislea.

Belgravia

Julian Fellowes
Belgravia
Editura Nemira, 2017

Consultant editorial: Imogen Edwards-Jones // Consultant istoric: Lindy Woodhead
traducere din limba engleză de Adriana Voicu


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Julian Fellowes s-a născut în 1949 la Cairo, dar a urmat şcoala în Marea Britanie. A devenit cunoscut în toată lumea pentru scenariul filmului Gosford Park - care a câştigat Oscarul pentru scenariu original în 2002 - şi pentru producţia, regia şi scenariul Downton Abbey, serial de epocă extrem de popular şi apreciat de critică. Pasionat de lumea victoriană, cele mai multe proiecte literare, cinematografice sau pentru micul ecran ale autorului au ca subiect această perioadă (cele mai cunoscute sunt Separate Lives în 2002 sau The Young Victoria în 2009). În 2010 a semnat scenariul pentru The Tourist, cu Angelina Jolie şi Johnny Depp. În literatură a debutat în anii '70 sub pseudonimul Rebecca Greville, cu mai multe romane de dragoste. A semnat cu numele lui romanele Snobs (Snobii - Nemira, 2009) în 2004 şi Past Imperfect în 2009.

*
Povestea unui caz scandalos din Londra anilor 1840, scrisă de creatorul celebrului serial Downtown Abbey. Autorul serialului de succes Downtown Abbey, care a adus epoca victoriană din nou la modă, revine cu o poveste despre societatea britanică de secol XIX, plină de elegantă şi pasiuni nebănuite.

Pe 15 iunie 1815, înalta societate britanică participă la balul ducesei de Richmond - care va rămâne cunoscută drept una dintre cele mai tragice petreceri din istorie. Pentru că are loc în seara de dinaintea asediului de la Waterloo, iar mulţi dintre tinerii domni de la bal vor ajunge a doua zi direct pe câmpul de luptă.

Pentru frumoasa Sophia Trenchard, atunci se schimbă totul, dar povestea continuă peste 25 de ani, odată cu mutarea familiei Trenchard în noua zonă rezidenţială Belgravia.

"A citi Belgravia e ca si cum ai vizita o reconstituire modernă a unei case victoriene, unde fiecare cornişă e perfectă, însă e o casă victoriană cu instalaţii de secol XXI şi wi-fi." (The New York Times)

1. La luptă în pas de dans

Trecutul, ni se spune adesea, e o ţară străină, unde totul este diferit. Ar putea fi adevărat - şi chiar este când vine vorba de moravuri sau tradiţii, de rolul femeii, de guvernarea aristocraţiei şi de mii de alte aspecte ale vieţii noastre cotidiene. Dar există şi asemănări. Ambiţia, invidia, furia, lăcomia, generozitatea, altruismul şi, mai presus de toate, dragostea au fost mereu, la fel ca azi, motive puternice ale alegerilor pe care le facem. Aceasta este povestea unor oameni care au trăit acum două veacuri; cu toate acestea, multe dintre năzuinţele şi resentimentele lor şi patimile care le clocoteau în inimi erau aidoma dramelor pe care le trăim în felul nostru, în vremurile noastre...

Nu părea deloc un oraş aflat în pragul războiului; cu atât mai puţin capitala unei ţări care fusese smulsă dintr-un regat şi anexată altuia cu nici trei luni înainte. În iunie 1815, oraşul Bruxelles părea en fête, cu dughene aglomerate şi pestriţe în pieţe şi cu caleşti deschise, vopsite în culori aprinse, care lunecau iute pe drumurile largi, purtându-şi poverile de înalte doamne, însoţite de fiicele lor, către grabnice îndatoriri de societate. Nimeni n-ar fi ghicit că împăratul Napoleon mărşăluia spre oraş şi îşi putea aşeza tabăra la marginea acestuia dintr-un moment în altul.

Nimic din toate astea nu era însă de mare interes pentru Sophia Trenchard în timp ce-şi făcea loc prin mulţime cu o hotărâre care nu prea era pe potriva celor optsprezece ani ai ei. Ca orice tânără de familie bună, mai cu seamă într-o ţară străină, era însoţită de camerista ei, Jane Croft, care, la douăzeci şi doi de ani, era, deci, cu patru ani mai vârstnică decât stăpâna ei. Cu toate astea, dacă s-ar fi putut spune că una din ele o apăra pe cealaltă de a fi vătămată într-o ciocnire cu un alt trecător, aceea ar fi fost Sophia, care părea gata de orice. Era frumuşică, chiar foarte frumuşică, în stilul acela clasic englez, cu păr blond şi ochi albaştri, dar expresia tăioasă a gurii arăta limpede că fata nu ar fi avut nevoie de permisiunea mămicii ca să se arunce într-o aventură.
- Hai, grăbeşte-te, că altfel o să plece să ia prânzul şi degeaba vom fi bătut drumul până acolo.

Era în acea perioadă a vieţii prin care trebuie să treacă aproape toată lumea, atunci când se duce copilăria şi o falsă maturitate, neînfrânată de experienţă, îţi dă sentimentul că orice este posibil, până când sosirea adevăratei maturităţi dovedeşte în mod concludent că nu este aşa.
- Merg cât de repede pot, domnişoară, a îngăimat Jane şi, ca să-i întărească parcă vorbele, un husar grăbit a îmbrâncit-o înapoi, fără să se oprească măcar să vadă dacă a păţit ceva.
- E ca un câmp de luptă aici.

Jane nu era o frumuseţe, ca tânăra ei stăpână, dar avea o faţă vioaie şi rumenă, cu trăsături puternice, deşi se potriveau mai bine cu uliţele din sat decât cu străzile oraşului.

Era şi ea destul de hotărâtă în felul ei şi tânăra stăpână o plăcea pentru asta.
- Nu mai fi aşa de neajutorată.

Sophia aproape că ajunsese la destinaţie şi părăsise strada principală pentru a da într-o curte care ar fi putut să fie odată un obor de vite, dar care era acum rechiziţionat de armată pentru ceva ce arăta ca un depozit de provizii. Din nişte căruţe mari se descărcau cutii şi saci şi lăzi care erau transportate la magaziile din jur şi în preajmă părea să fie un flux constant de ofiţeri din toate regimentele, care discutau şi uneori se certau pe când se plimbau încolo şi încoace în grupuri. Sosirea unei tinere distinse, împreună cu servitoarea ei, a atras, fireşte, oarece atenţie şi, pentru un moment, conversaţia a scăzut şi aproape că a încetat de-a binelea.
- Vă rugăm să nu vă deranjaţi, a spus Sophia privind calmă în jur. Am venit să-l văd pe tatăl meu, domnul Trenchard.

Un tânăr a făcut câţiva paşi înainte.
- Ştiţi drumul, domnişoară Trenchard?
- Da, mulţumesc.

S-a îndreptat spre una din intrările clădirii principale care arăta ceva mai impozant şi, urmată de Jane, care tremura toată, a urcat scările până la primul etaj. Aici a găsit alţi ofiţeri, care aşteptau, se vede, să fie primiţi înăuntru; dar la această disciplină Sophia nu era pregătită să se supună. A împins în uşă şi a deschis-o.
- Tu stai aici, a spus.

Jane s-a tras înapoi, mulţumindu-se mai degrabă cu interesul stârnit în rândul bărbaţilor.

Camera în care a intrat Sophia era mare, luminoasă şi încăpătoare, cu un birou frumos de mahon lustruit şi alte piese de mobilier în acelaşi stil, dar nu era destinată activităţilor mondene, ci tranzacţiilor comerciale, era un spaţiu de muncă, nu de distracţie. Într-un colţ al acesteia, un bărbat corpolent, de vreo patruzeci şi ceva de ani, îl dăscălea pe un ofiţer îmbrăcat într-o uniformă superbă.
- Cine dracu' a venit să mă întrerupă?

S-a răsucit spre uşă, dar, când a văzut-o pe fiica lui, dispoziţia i s-a schimbat şi un zâmbet duios i-a luminat faţa roşie de furie.
- Ei, ce e? a întrebat.

Dar fata a privit către ofiţer. Tatăl ei a dat din cap în semn că a înţeles.
- Domnule căpitan Cooper, trebuie să mă scuzaţi.
- Foarte bine atunci, Trenchard...
- Trenchard?
- Domnule Trenchard. Dar trebuie să avem făina până diseară. Comandantul m-a pus să promit că nu mă întorc fără ea.
- Şi eu îţi promit să fac tot ce-mi stă în putinţă, domnule căpitan.

Ofiţerul era evident iritat, dar a fost nevoit să accepte, dat fiind că ceva mai bun nu putea căpăta. Salutând cu o înclinare a capului, acesta s-a retras, iar tatăl a rămas singur cu fiica lui.
- Ai făcut rost?

I se putea simţi emoţia. Era ceva fermecător în entuziasmul lui: acest maestru al afacerilor, rotofei şi cu început de chelie, cuprins brusc de emoţie, ca un copil în Ajunul Crăciunului.

Foarte încet, prelungind la maximum acest moment, Sophia a deschis sacul de mână şi a scos cu grijă nişte pătrate din carton alb.
- Am căpătat trei, a spus ea, savurându-şi triumful. Una pentru tine, una pentru mama şi una pentru mine.

Aproape că i le-a smuls din mână. Nu ar fi fost mai nerăbdător nici dacă ar fi stat fără hrană şi apă timp de o lună. Caracterele cursive ale tipăriturii erau simple şi elegante.

"Pentru Domnişoara Sophia Trenchard
Ducesa de Richmond
La reşedinţa acesteia
Rue de Blanchisserie 23
Joi, 15 iunie 1815
Trăsurile la ora 3 Dansul la ora 10"

A rămas cu privirea pe invitaţie.
- Presupun că domnul Bellasis va lua masa acolo.
- Ducesa este mătuşa lui.
- Desigur.
- Nu va fi o masă. Nu în sensul propriu. Doar familia şi câteva persoane care locuiesc cu ei.
- Mereu se spune că nu se va da nicio masă, dar de obicei se întâmplă.
- Nu te aşteptai să fii invitat, nu?
- Nu. Nu. Sunt mulţumit.
- Edmund spune că o să fie un supeu cândva după miezul nopţii.
- Să nu-i spui Edmund decât când vorbeşti cu mine.

Buna dispoziţie îi revenise, însă, iar dezamăgirea de moment îi dispăruse, alungată deja de gândul la ce îi aştepta.
- Trebuie să te întorci la mama ta. Va avea nevoie de fiecare minut să se pregătească.

Sophia era prea tânără şi prea plină de încredere nejustificată ca să fie întru totul conştientă de enormitatea lucrului pe care îl realizase. În plus, era mai practică în aceste privinţe decât distratul ei tată.
- E prea târziu ca să-şi mai comande ceva.
- Dar nu prea târziu ca să facă totul conform etichetei.
- N-o să vrea să meargă.
- Ba o să vrea, pentru că trebuie.

Sophia a pornit spre uşă, dar apoi a fulgerat-o un alt gând.
- Şi când o să-i dăm vestea? a întrebat privind ţintă la tatăl ei. Luat pe nepregătite de întrebare, el a început să se joace cu ornamentele de aur ale lanţului de la ceas. Era un moment ciudat. Lucrurile erau la fel cum fuseseră cu o clipă mai înainte şi totuşi tonul şi conţinutul se schimbaseră cumva. Ar fi fost limpede pentru orice observator din afară că subiectul discutat devenise deodată mai serios decât alegerea ţinutei pentru balul ducesei.

Trenchard a răspuns foarte categoric:
- Nu acum. Totul trebuie rânduit corespunzător. Ar trebui să ne coordonăm mişcările cu ale lui. Acum du-te! Şi trimite-l din nou încoace pe idiotul ăla patentat.

Fiica sa i-a dat ascultare şi s-a strecurat afară din cameră, dar chiar şi după plecarea ei James Trenchard a rămas ciudat de preocupat. De jos, din stradă se auzeau strigăte. S-a dus la fereastră şi a văzut un ofiţer certându-se cu un negustor.

Atunci s-a deschis uşa şi căpitanul Cooper a revenit în încăpere. Trenchard a făcut un semn de încuviinţare. Era timpul să se întoarcă la treburi, ca de obicei.

Sophia avusese dreptate. Mama ei nu voia să meargă la bal.
- Am fost invitaţi numai fiindcă a refuzat cineva.
- Ce importanţă are?
- E de-a dreptul stupid, a continuat doamna Trenchard, clătinând din cap. N-o să cunoaştem pe nimeni din cei de acolo.
- O să cunoască papà.

Erau momente când copiii o enervau pe Anne Trenchard. Ştiau prea puţine despre viaţă, cu tot aerul lor de superioritate. Fuseseră răsfăţaţi de mici, tatăl lor le făcuse toate nazurile, aşa încât amândoi credeau că traiul lor bun e ceva firesc şi nici că le păsa. Habar n-aveau ce drum străbătuseră părinţii ca să ajungă la situaţia de acum, pe când mama lor îşi amintea de fiecare pas presărat cu obstacole.
- O să-i ştie pe câţiva ofiţeri care vin la el la slujbă să-i dea ordine. Iar ei vor fi uimiţi să descopere că se află în aceeaşi sală de bal cu omul care le livrează soldaţilor lor pâine şi bere.
- Sper că n-ai să vorbeşti tot aşa şi în faţa lordului Bellasis. Doamna Trenchard s-a mai înmuiat la chip.
- Draga mea, a zis ea luând mâna fetei într-a ei, fereşte-te de castelele de nisip.

Sophia şi-a tras iute mâna.
- Bineînţeles că tu nu-l crezi capabil de intenţii onorabile.
- Dimpotrivă, sunt sigură că domnul Bellasis este un om de onoare. Şi este, cu siguranţă, o persoană foarte plăcută.
- Păi şi atunci?
- Este primul născut al unui conte, copila mea, cu toate responsabilităţile pe care le atrage după sine un astfel de rang. El nu-şi poate alege soţia doar după placul inimii. Nu sunt supărată. Amândoi sunteţi tineri şi frumoşi şi v-aţi bucurat de un mic flirt, care nu a dăunat niciunuia. Până acum...

Felul cum accentuase ultimele două cuvinte arăta clar încotro se îndrepta.
- Dar trebuie să se termine înainte să apară discuţii dăunătoare, Sophia. Dacă nu, tu vei avea de suferit, nu el.
- Şi asta nu-ţi spune nimic? Faptul că ne-a făcut rost de invitaţii la balul mătuşii lui?
- Îmi spune că tu eşti o fată fermecătoare şi vrea să-ţi facă pe plac. N-ar fi reuşit aşa ceva la Londra, dar la Bruxelles totul are o altă culoare din pricina războiului, aşa că nu se aplică regulile obişnuite.

Această ultimă observaţie a enervat-o peste măsură pe Sophia.
- Vrei să spui că, după regulile obişnuite, noi nu suntem o companie acceptabilă pentru prietenii ducesei?

Doamna Trenchard era, în felul ei, la fel de dârză ca şi fiica sa.
- Exact asta vreau să spun şi ştii şi tu că este adevărat.
- Papà te-ar contrazice.
- Tatăl tău a parcurs cu succes un drum lung, mai lung decât şi-ar putea măcar închipui cei mai mulţi, aşa că nu vede barierele fireşti care îl vor împiedica să meargă şi mai departe. Mulţumeşte-te cu ceea ce suntem. Tatăl tău a urcat mult în societate. Ai de ce să te mândreşti.

Uşa s-a deschis şi camerista doamnei Trenchard a intrat purtând pe braţe o rochie de seară.
- Am venit prea devreme, doamnă?
- Nu, nu, Ellis. Intră. Am terminat, nu-i aşa?
- Cum spui tu, Mama.

Sophia a ieşit din cameră, dar, după cum îşi ţinea bărbia, nu s-ar fi zis că se află în rândul învinşilor.

Era evident, din tăcerea înţepată în care îşi vedea de treburi, că Ellis ardea de curiozitate să afle de ce se certaseră, dar Anne a lăsat-o să se mai perpelească preţ de câteva minute înainte să vorbească, aşteptând ca Ellis să-i descheie rochia de după-amiază, ca s-o poată da jos de pe umeri.
- Am fost invitaţi la balul ducesei de Richmond din data de 15.
- Nu se poate!

De obicei, Mary Ellis se pricepea mai mult decât bine să-şi ascundă sentimentele, dar această veste uimitoare o luase prin surprindere. Şi-a revenit însă repede.
- Prin urmare ar trebui să luăm o hotărâre în privinţa rochiei, doamnă. O să am nevoie de timp s-o pregătesc, dacă aşa stau lucrurile.
- Ce zici de cea de mătase albastru închis? Nu am prea ieşit cu ea în acest sezon. Poate reuşeşti să găseşti nişte dantelă neagră pentru gât şi mâneci ca s-o mai înviorăm.

Anne Trenchard era o femeie practică, dar nu complet lipsită de vanitate. Îşi păstrase silueta şi, cu profilul ei graţios şi părul castaniu-roşcat, putea fi, cu siguranţă, considerată o femeie bine. Însă faptul că era conştientă de asta nu-i sucea minţile.

Ellis a îngenuncheat ca să ţină deschis corsetul unei rochii de seară dintr-o tafta de culoarea paiului, pentru ca stăpâna ei să poată intra în ea.
- Şi ca bijuterii, doamnă?
- Chiar nu m-am gândit. Am să port ce am, presupun.

S-a întors ca să-i permită slujnicei să înceapă să-i prindă rochia la spate cu ace aurite. Fusese fermă cu Sophia, dar nu-i părea rău. Sophia trăia într-un vis, ca şi tatăl ei, iar visele te puteau băga în bucluc dacă nu aveai grijă. Anne a zâmbit, aproape fără să vrea. Spusese că James a parcurs un drum lung, dar uneori se îndoia că Sophia avea idee măcar cât de lung fusese drumul.
- Să înţeleg că domnul Bellasis a aranjat cu invitaţiile pentru bal? Ellis şi-a ridicat privirea, cum stătea la picioarele Annei Trenchard, ca s-o ajute pe stăpână să-şi schimbe pantofii.

A observat imediat că întrebarea o deranjase pe doamna Trenchard. De ce ar trebui ca o servitoare să se mire cu voce tare că au fost incluşi pe o astfel de listă olimpiană a oaspeţilor? Sau, la urma urmei, să se întrebe de ce sunt invitaţi acolo unde sunt invitaţi? A preferat să nu răspundă şi a ignorat întrebarea. Aceasta a făcut-o însă să reflecteze la cât de ciudată era viaţa lor în Bruxelles şi cum se schimbaseră lucrurile de când marele duce de Wellington îl remarcase pe James. Era adevărat că, oricât de adâncă ar fi fost criza, oricât de feroce ar fi fost lupta şi oricât de pustiite satele, James putea întotdeauna să procure provizii de undeva. Ducele îl numea "Magicianul" şi chiar asta şi era, sau părea să fie. Dar succesul nu făcuse decât să-i aţâţe ambiţia trufaşă de a cuceri culmile de necucerit ale societăţii, iar ascensiunea lui socială devenea tot mai înverşunată. James Trenchard, fiu de precupeţ, cu care tatăl Annei îi interzisese să se mărite, găsea că este cel mai firesc lucru din lume să fie oaspeţii unei ducese. Anne i-ar fi catalogat ambiţiile drept ridicole, doar că acestea aveau straniul obicei de a se împlini.

Anne primise o educaţie mult mai bună decât soţul ei - era şi cazul, ca fiică de profesor - şi, când s-au întâlnit, ea era o partidă aflată ameţitor de sus faţă de el, dar ştia bine că acum el o întrecuse cu mult. Începuse efectiv să se întrebe cât mai spera să poată ţine pasul cu ascensiunea lui incredibilă; sau, poate, când copiii vor fi mari, ar trebui să se retragă într-o căsuţă simplă de ţară şi să-l lase să-şi croiască singur drum spre vârful muntelui?

Ellis şi-a dat, fireşte, seama din tăcerea stăpânei că vorbise când nu trebuia. S-a gândit să spună ceva măgulitor ca să-i reintre în graţii, dar apoi s-a hotărât să tacă şi să lase furtuna să se domolească de la sine.

Uşa s-a deschis şi James şi-a iţit capul de după ea, privind înăuntru.
- Deci ţi-a spus. Lordul Bellasis a reuşit. Anne a aruncat o privire scurtă către slujnică.
- Mulţumesc, Ellis. Fii bună şi revino puţin mai târziu! Ellis s-a retras. James nu şi-a putut reţine un zâmbet.
- Pe mine mă cerţi că năzuiesc mai sus de condiţia mea, dar felul în care o expediezi tu pe cameristă mă duce cu gândul la ducesa însăşi.

Anne s-a zbârlit.
- Sper că nu.
- De ce? Ce ai împotriva ei?
- Nu am nimic împotriva ei, pentru simplul motiv că n-o cunosc, aşa cum n-o cunoşti nici tu.

Anne ţinea morţiş să inoculeze o notă de realism în această extravaganţă absurdă şi periculoasă.
- Tocmai de aceea nu ar trebui să ne permitem să fim băgaţi pe gâtul bietei femei, ocupând în sala ei de bal, şi aşa aglomerată, locul care s-ar fi cuvenit mai mult cuiva din propriul ei anturaj.

Dar James era prea entuziasmat ca să poată fi adus cu picioarele pe pământ.
- Nu vorbeşti serios, nu?
- Ba da, dar ştiu că n-o să mă asculţi.

Avea dreptate. Nu putea spera să-i tempereze bucuria.
- Ce şansă este asta, Annie! Ştii că Ducele va fi acolo? Doi duci, de fapt. Comandantul meu şi soţul gazdei noastre.
- Îmi închipui.
- Şi vor fi şi vlăstare regale.

S-a oprit, pe punctul să explodeze de atâta entuziasm.
- James Trenchard, care a pornit de la o tarabă din Covent Garden, trebuie să se pregătească să danseze cu o prinţesă.
- N-o s-o inviţi pe niciuna la dans. N-ai face decât să ne pui pe amândoi într-o situaţie jenantă.
- Vom vedea.
- Vorbesc serios. Este destul de rău că o încurajezi pe Sophia. James s-a încruntat.
- Tu nu crezi, dar băiatul este sincer. Sunt sigur de asta. Anne a clătinat nerăbdătoare din cap.
- Ba nu eşti deloc. Poate că lordul Bellasis chiar crede că e sincer, dar Sophia nu este de el. Ştii că nu poate să facă ce vrea el, iar de aici nu poate ieşi nimic onorabil.

Din stradă s-a auzit zarvă şi ea s-a dus să vadă ce este. Ferestrele dormitorului ei dădeau spre o arteră largă şi animată. Pe jos treceau în marş nişte soldaţi în uniforme purpurii, cu fireturi de aur ce reflectau razele soarelui. Cât de ciudat, şi-a zis ea, să discutăm despre un bal, când peste tot în jur sunt mărturii ale unei bătălii iminente.
- Nu cred că e aşa. James nu renunţa uşor la ideile lui.

Anne s-a întors cu faţa spre cameră. Soţul ei îşi luase o figură de parcă era un copil de patru ani luat la rost.
- Ei bine, eu cred. Şi dacă va avea de suferit fata de pe urma acestei aiureli, pe tine am să te fac răspunzător.
- Prea bine.
- Cât despre faptul de a-l şantaja pe bietul tânăr ca să cerşească invitaţii de la mătuşa lui, este nespus de umilitor.

James se săturase.
- N-o să strici tot aranjamentul. N-am să-ţi îngădui s-o faci.
- Nici nu trebuie să-l stric eu. Are să se strice de la sine.

Şi asta a pus punct discuţiei. James a ieşit din încăpere ca o furtună, ca să se schimbe pentru cină, şi ea a sunat din clopoţel s-o cheme înapoi pe Ellis.

Anne era nemulţumită de ea însăşi. Nu-i plăcea să se certe, şi totuşi era ceva în tot acest episod care o făcea să se simtă subminată. Îi plăcea viaţa ei. Erau bogaţi acum, oameni de succes, preţuiţi în comunitatea negustorilor din Londra şi, cu toate astea, James se încăpăţâna să strice treburile dorind mereu mai mult. Trebuia să fie împinsă într-o serie nesfârşită de încăperi unde lumea nu-i plăcea şi nimeni nu-i aprecia. Avea să fie silită să facă conversaţie cu bărbaţi şi femei care în secret - sau nu tocmai în secret - îi dispreţuiau. Şi toate acestea când ar putea trăi într-o atmosferă de confort şi respect, dacă ar vrea James. Dar, chiar în timp ce gândea toate acestea, ştia că nu-l poate opri pe soţul ei. Nimeni nu putea. Asta era firea lui.

Despre balul ducesei de Richmond s-a scris atât de mult de-a lungul anilor, încât a căpătat splendoarea şi măreţia unei ceremonii de încoronare a unei regine medievale. A figurat în toate genurile de literatură şi fiecare reprezentare vizuală a serii a fost mai măreaţă decât cea dinaintea ei. Tabloul din 1868 a lui Henry O'Neill prezintă balul ca desfăşurându-se într-un palat vast şi animat, străjuit de imense coloane de marmură, plin parcă de sute de invitaţi plângând de durere şi spaimă şi arătând mai strălucitori decât un corp de dans de pe Drury Lane. Dar ca în cazul atâtor altor momente reprezentative ale istoriei, realitatea a fost cu totul alta.

Venirea familiei Richmond la Bruxelles era, pe de o parte, un exerciţiu de austeritate, pentru a reduce cheltuielile petrecând câţiva ani în străinătate şi, pe de alta, o demonstraţie de solidaritate cu marele lor prieten, ducele de Wellington, care îşi stabilise cartierul general acolo. Fost soldat el însuşi, Richmond urma să primească sarcina de a organiza apărarea oraşului în cazul în care se întâmpla ce era mai rău şi duşmanul îi invada. Şi a acceptat. Ştia că munca urma să fie în mare măsură administrativă, dar eraslujbă care trebuia îndeplinită şi avea să-i dea satisfacţia de a simţi că ia parte la efortul de război şi nu este doar un spectator pasiv. După cum ştia foarte bine, erau destui din aceştia în oraş.

În Bruxelles, palatele erau reduse ca număr şi cele mai multe erau deja ocupate, aşa că, în cele din urmă, s-au instalat într-o casă locuită anterior de un constructor de trăsuri la modă. Se afla pe Rue de la Blanchisserie, care însemna "strada spălătoriei", ceea ce l-a făcut pe Wellington să boteze noua reşedinţă a familiei Richmond "Spălătoria", o glumă care ducesei îi plăcea mult mai puţin decât soţului ei. Ceea ce am putea numi showroom-ul constructorului de trăsuri era o construcţie mare, ca un hambar, aflată în partea stângă de la intrare, şi la care se ajungea printr-un mic birou, unde pe vremuri clienţii discutau despre tapiţerie şi alte accesorii opţionale, dar pe care memoriile celei de-a treia fiice a familiei Richmond, Lady Georgiana Lennox, l-au metamorfozat într-o "anticameră". Pereţii spaţiului în care fuseseră expuse trăsurile erau tapetaţi cu trandafiri căţărători, iar sala a fost considerată suficient de încăpătoare pentru un bal.

Ducesa de Richmond îşi luase toată familia cu ea pe continent, iar fetele, mai ales, jinduiau după puţină distracţie, aşa că a fost plănuită o petrecere. Apoi, în prima parte a lunii iunie, Napoleon, care fugise din exilul de pe Elba la începutul acelui an, părăsise Parisul şi venise să dea piept cu forţele aliate. Ducesa îl întrebase pe Wellington dacă era în regulă să continue cu planurile pentru petrecere, iar el a asigurat-o că da. De fapt, ducele dorea în mod expres ca balul să aibă loc, ca o demonstraţie de sânge rece englez, pentru a arăta explicit că nici măcar doamnele nu erau prea tulburate de gândul că împăratul francez mărşăluia într-acolo şi refuzau să-şi amâne distracţiile. Bineînţeles, asta teoretic suna foarte bine...
- Sper că nu facem o greşeală, a spus ducesa pentru a douăzecea oară într-o oră, în timp ce arunca o privire cercetătoare în oglindă. Era destul de mulţumită de ce vedea: o femeie arătoasă, aflată în pragul vârstei mijlocii, îmbrăcată în mătase crem pal şi încă în stare să întoarcă priviri. Diamantele pe care le purta erau superbe, chiar dacă existau unele discuţii în rândul prietenelor ei dacă nu cumva originalele fuseseră înlocuite cu imitaţii de sticlă, ca parte a efortului de reducere a cheltuielilor.
- E prea târziu pentru genul ăsta de discuţie.

Ducele de Richmond era mai degrabă amuzat de situaţia în care se găsea. Văzuseră Bruxelles-ul ca pe o evadare din lume, dar, spre surprinderea lor, lumea lor venise cu ei. Şi acum soţia lui dădea o petrecere cu o listă de invitaţi care aproape că nici la Londra nu-şi găsea rival, şi asta chiar în momentul când oraşul se pregătea să înfrunte bubuitul tunurilor franceze.
- Cina a fost foarte bună. Nici n-o să mai pot să mănânc când va fi servit supeul.
- O să poţi.
- Aud o trăsură. Ar trebui să coborâm.

Era un om agreabil ducele, un părinte cald şi afectuos, adorat de copii şi care dăduse dovadă de multă tărie de caracter când o luase de soţie pe una din fiicele celebrei ducese de Gordon, ale cărei isprăvi oferiseră Scoţiei motive de bârfă ani la rând. Era conştient că existau destui la vremea aceea care gândeau că ar fi putut face o alegere mai uşoară şi, probabil, ar fi trăit o viaţă mai uşoară, dar, una peste alta, nu regreta. Soţia lui era extravagantă - absolut indisputabil -, dar era blândă, atrăgătoare şi deşteaptă. Era bucuros că o alesese pe ea.

Câţiva invitaţi sosiţi devreme se aflau în salonul mic, numit de Georgiana "anticameră", prin care oaspeţii trebuiau să treacă în drumul lor spre sala de bal. Florarii făcuseră treabă bună, creând aranjamente imense de trandafiri roz-pal şi crini albi, toţi cu staminele tăiate cu grijă, ca să ferească femeile de pete de polen, susţinute de frunze mari în diferite nuanţe de verde, dând apartamentelor meşterului de trăsuri o grandoare care le lipsea la lumina zilei, iar strălucirea scânteietoare a numeroaselor candelabre îmbrăca într-o lumină subtil măgulitoare tot ce se întâmpla înăuntru.

Nepotul ducesei, Edmund, viconte Bellasis, stătea de vorbă cu Georgiana. Împreună le-au ieşit în întâmpinare părinţilor ei.
- Cine sunt aceşti oameni pe care Edmund te-a obligat să-i inviţi? De ce nu-i cunoaştem şi noi?

Lordul Bellasis a întrerupt-o.
- Îi veţi cunoaşte după această seară.
- Nu eşti prea comunicativ, a observat Georgiana.

Ducesa avea bănuielile ei şi îşi cam regreta generozitatea.
- Sper că mama ta nu se va supăra pe mine.

Îi dăduse invitaţiile fără să şovăie, dar un moment de reflecţie o convinsese că sora ei o să fie chiar foarte supărată.

Ca la un semn, şambelanul a anunţat cu glas răsunător:
- Domnul şi doamna James Trenchard. Domnişoara Sophia Trenchard.

Ducele a privit spre uşă.
- Doar nu l-ai invitat pe Magician?