|
||||||||
|
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||
|
|
miercuri, 7 februarie 2018
Îndrăgostiți de carte?
Probleme cu afisarea?
Deschide in browser.
vineri, 19 ianuarie 2018
24 de noi titluri la pretul promotional de 9,99 lei! 🍀☀📜📬📚😊
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
joi, 18 ianuarie 2018
Citeste primul noile aparitii !
| Daca aveti probleme in a vedea acest newsletter, vedeti varianta web aici. | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
 |
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| Lista cu Edituri
NOU comenzi RAPIDE prin WhatsApp
0733.318.335 / 0722.623.774
|
Luni, 9 Octombrie 2017
|
||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
|||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| NOU !!! COMENZI RADIPE pe WhatsApp !!! | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
| 0722.623.774 / 0733.318.335 | |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
|
AltaLibrarie.ro
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
Invitaţi la banchetul de-o viaţă
Gelu Culea
Invitaţi la banchetul de-o viaţă (Sub formă de roman)
Editura Compania, 2017
Invitaţi la banchetul de-o viaţă (Sub formă de roman)
Editura Compania, 2017
***
Intro
Intro
Gelu Culea (n. 1935) este inginer constructor de formaţie. A lucrat mulţi ani în industrie şi în Ministerul Comerţului Interior, apoi în administraţia municipiului Bucureşti. În anii '80 a fost director al Fondului Plastic, iar în 1995-1996 consilier al ministrului Culturii.
*
«Şi acum să-ţi povestesc o situaţie reală, trăită de mine. Abia fusesem numit director, eram foarte tânăr, şi m-a chemat ministrul să-mi zică despre aşteptările lui de la mine. Pe culoar m-am întâlnit cu unul dintre adjuncţii săi, care avea vreo şaizeci-şaizeci şi doi de ani. M-a oprit, ne-am dat mâna, iar el mi-a reţinut mâna într-a lui, învăluindu-mă cu o privire plină de bunătate. Mi-a zis: "Dragă Caius, de-ai şti tu cât de invidios sunt!" Am rămas blocat. El, ditamai somitatea, în timp ce eu abia fusesem promovat pe un post cu mult inferior. Nedumerirea mi se putea citi cu uşurinţă pe faţă. "Dar de ce? Cine sunteţi dumneavoastră şi cine sunt eu!" "Da, ai dreptate! Cine mai sunt eu? Te invidiez, dragule, mi-a zis el cu tristeţe, pentru că eşti tânăr!"» (fragment din carte)
***
Experienţa ca banchet sau Un altfel de scriitor
Experienţa ca banchet sau Un altfel de scriitor
Un bunic, un tată sau un unchi sfătos - mulţi şi-ar fi dorit un astfel de martor nepreţuit de la care să afle cum s-au petrecut de fapt lucrurile în familie, cum se explică atâtea conflicte absurde, de ce un văr talentat a avut o soartă haină şi un nepot urât şi tăcut s-a ajuns, o mătuşă s-a descurcat de minune, iar alta a ajuns la balamuc.
Invitaţi la banchetul de-o viaţă spune o grămadă de asemenea poveşti legate între ele, înţelegând perfect utilitatea unei experienţe lungi, obiectivată prin decenii. La ce folosesc deceniile? La creşterea discernământului! Timpul lung, la un om care reflectează la ce trăieşte, îngăduie clarificarea dozelor de psihologie, fatalitate, înzestrare personală, regim politic, efort concentrat, capacitate fizică, paradă socială, doze prezente în drama eternă a oricărui individ viu. Românii de azi vor adesea să creadă că-şi fac destinul cu mâna lor - cei de ieri arareori sperau la una ca asta. Gelu Culea ştie, la 82 de ani, că se înşală în mare măsură şi unii, şi alţii. Şi le-a făcut cadou o suită de întâmplări ţesute într-un roman sapienţial, în care şi-a încrustat la un moment dat şi sideful propriei vieţi - entarsia supremă.
Gelu Culea s-a format inginereşte, a lucrat îndelung în poziţii de răspundere înainte de 1989, este un vechi amator şi cunoscător de artă - mulţi artişti şi-l amintesc ca director al Fondului Plastic, când era omul frecvent chemat «să rezolve» situaţii imposibile, să restabiliească echilibre frânte, «să ajute». O asemenea postură specială nu era o întâmplare, mai ales în anii '80. Persoana era considerată poliedrică, serioasă şi foarte atentă, ceva ce azi se cheamă «focused». L-am cunoscut pe acest director atunci, şi deci nu m-am mirat că a scris o carte substanţială acum.
Am însă o constatare mirată de editor. Am deschis, în urmă cu câţiva ani, colecţia «document.ro» cu gândul de a da astfel glas unor teme şi scriituri de societate, şi nu de ficţiune. Era vorba de situaţii noi din ţara în curs de deschidere după prea multă închidere, de interesul în creştere - al românilor, dar şi al străinilor care debarcau la noi în valuri - pentru fapte şi întâmplări ample, care depăşeau adesea chiar cadrul unui reportaj lung de gazetă, dar care aveau mai degrabă rădăcini în percepţia presei decât în gustul pentru literatura propriu-zisă. Câteva titluri editate în această colecţie a «cărţilor de actualitate» explică bine fenomenul. Dar iată că în ultima vreme roata pare să se întoarcă, după obiceiul lumii: presa şi-a pierdut vocea, aproape că s-a restrâns la pură propagandă, iar cei care vor să vorbească despre fapte şi întâmplări ample de interes general o fac, de predilecţie, în forme care îmbracă hotărât haina literaturii. Unii optează pentru «autoficţiune», alţii pentru «divane» sau gâlcevi ale înţelepţilor cu lumea - nu pentru jurnale, memorii sau eseuri cu cheie. Pornirea lor nu arată nici pe departe ca o ambiţie recentă de a concura cu Flaubert sau cu Tolstoi, cu Rebreanu sau cu Marin Preda. Pare să acţioneze mai degrabă sentimentul că lucruri grave, alerte necesare, conştientizări cu caracter de urgenţă pot ajunge mai sigur la minţile încă deschise şi sensibile pe calea unei aparente creaţii literare decât sub forma unui manifest simplist şi zgomotos, ţâşnit la ecran dintr-un site sau blog încă zis jurnalistic.
Gelu Culea citeşte şi citează realităţi naţionale, fapte diverse, moralişti, filosofi, mitologii orientale, texte sacre. Preferinţa lui pentru stilul simplu şi direct de a fi se reflectă şi în scris. Dar poate tocmai din pricina clarităţii şi a formulei abrupte, paginile se încarcă lent, pe de-o parte, cu hazard, premoniţie, miracol, iar pe de altă parte, se descarcă de avertismente, îndemn la judecată, răbdare şi recuperare a moralei universale naive, dar şi a cinstei ţăranului român - singurele eventuale garanţii pentru ca viaţa oricui, oricum complicată, să fie un banchet fericit.
(Adina Kenereş)
***
Fragment din volum
Tragedie
Fragment din volum
Tragedie
Gândurile i se învălmăşeau în minte şi îşi pierdeau şirul încet-încet. Aproape delira. A ieşit din parc şi, de pe trotuar, vedea maşinile circulând într-un şir de neînţeles. Carosabilul acoperit de apă părea un lac vălurit de trecerea automobilelor care se făceau tot mai rare. Într-un târziu s-a ivit o maşină al cărei şofer conducea prudent. Mergea spre ieşirea din oraş. S-a oprit, apoi a revenit în marşarier. Un tânăr a coborât geamul:
- Doamnă, ce-i cu dumneavoastră? De ce staţi în ploaie? Aşteptaţi pe cineva?
Paula tăcea, tremurând din tot corpul, ca zgâlţâită. Bărbatul a coborât din maşină şi s-a apropiat.
- Vai, sunteţi udă leoarcă! Aţi căzut în lac? O să vă alegeţi cu o pneumonie clasa întâi...
- Nu mai pot, mor, luaţi-mă de aici...
- Mamă, măiculiţa mea, ce mă fac eu cu asta... O să-mi ude toată maşina. Parcă am o pătură în portbagaj. Ia să văd! Am găsit-o. Doamnă, înveliţi-vă cu asta şi urcaţi în spate. Aşa! Spuneţi, unde să vă duc?
Pe Paula o scuturau frisoanele, dinţii îi clănţăneau, tremura de-ţi făcea milă.
- Nu ştiu... Unde vreţi, mi-e totuna...
- Doamnă, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i de glumit!
Paula şi-a pierdut cunoştinţa, nu mai reacţiona deloc. Tânărul îşi făcea socoteala cu groază: «Aoleu, asta-mi moare în maşină! S-o duc la o policlinică, la un spital... Or vrea s-o primească? Or să mă plimbe de la unul la altul până săraca femeie o să-şi dea duhul. La Urgenţă, acolo merg, ăia sunt obligaţi s-o ia...»
Medicul de gardă nu prea pricepea ce voia tânărul.
- Stai, mă, jos şi trage-ţi sufletul.
- Cum să stau, domnu' doctor, când aia se prăpădeşte în maşină?
- Cine se prăpădeşte? Poţi să te calmezi, să fii mai coerent?
- O femeie, am luat-o de pe drum.
- Accidentată?
- Nu. Zău, nu ştiu mai multe, mergeţi s-o vedeţi.
- Fru-mu-şii-caa, ia doi brancardieri şi duceţi-vă cu băiatul ăsta să aduceţi o pacientă!
Asistenta blondă îşi merita pe deplin numele. Cam la douăzeci şi doi de ani, subţirică, purta un halat foarte scurt, ce-i scotea în evidenţă formele şi mai mult îi dezvelea decât îi acoperea sânii.
Paula respira greu, mai degrabă horcăia.
- Tinere, unde ai pescuit-o? Asta nu mai e udă, musteşte. Cum o cheamă?
- De unde să ştiu? Numai de întrebări nu-mi ardea mie. Staţi puţin, avea o poşetă... Da, uitaţi, e pe scaunul ăla.
După un consult sumar, au dus-o la reanimare.
- Cum te cheamă, fiule?
- Petrică, domnu' doctor, Iordache Petre.
- Nu te supăra, aşa sunt formalităţile. E musai să dai o declaraţie. Să arăţi ce şi cum s-a întâmplat. O să-ţi arate Frumuşica. Să faceţi şi un proces-verbal cu obiectele pe care le avea asupra ei.
- O să scape, domnu' doctor? Biata de ea, ar fi păcat să moară, e aşa de tânără!
Medicul a clătinat din cap, sceptic:
- Greu de zis. Numai Dumnezeu ştie!
Dorina observase că Paula absenta de la cursuri, un lucru neobişnuit. A mai aşteptat o zi, apoi a intrat în panică. La telefon nu răspundea nimeni. O fi la Vlad? Se pare că nu. Din câte aflase, acesta era la institut, iar aseară se distrase cu o jună într-un bar. De întrebat, nu avea pe cine întreba mai multe, fiindcă Paula era foarte retrasă şi în afară de grupul lor nu cultiva relaţii. Avea să încerce la poliţie, altă posibilitate nu vedea.
Ofiţerul de serviciu s-a arătat plin de solicitudine.
- Daţi-mi o clipă să verific în baza noastră de date. Asta nu... Asta nu... Am găsit! Figurează o persoană care ar corespunde semnalmentelor.
- Doamne, ce i s-a întâmplat?
- Mare lucru nu vă pot spune. Ştim doar că este internată la Urgenţă în stare gravă. Nu prezintă urme de violenţă. A fost adusă de un tânăr. Era udă ciuciulete. La analiză a rezultat că apa provenea de la ploaie. Dacă o mai trăi, o să aflăm mai multe.
Dorina s-a urcat într-un taxi şi s-a dus drept la Urgenţă. A avut noroc şi la camera de gardă a dat chiar peste medicul care o internase pe Paula.
- Lucrez aici de mai bine de douăzeci şi cinci de ani, dar aşa ceva n-am mai pomenit! Dacă o vedeaţi în ce hal era! Mai mult moartă decât vie... Dublă pneumonie. Temperatura sus, foarte sus. Şi nu transpira. Acum şi-a revenit, însă mai are de tras. O s-o mai ţinem cel puţin o săptămână. Dumneavoastră îi sunteţi rudă?
- Nu, suntem colege de facultate.
- Ce-a găsit-o, dragă? A vrut să se sinucidă? Altă explicaţie nu am. Să stai în ploaie până îţi dai duhul nu este un comportament normal. Am dreptate?
Dorina asculta, uluită. Îşi reproşa că o abandonase pe Paula mult prea uşor în braţele unui individ de teapa lui Bonifaciu. Cine ştie ce măgărie i-o fi făcut ăsta? Era sigură că numai de la el i se trag necazurile.
- E posibil să o vizitez?
- Asteptaţi până mâine, să vedem cum mai evoluează. Să nu-i provocăm o emoţie prea puternică...
Dorina s-a ridicat să plece. Medicul i-a făcut semn să se aşeze.
- Luaţi loc. Încă nu v-am spus toată păţania. Aveaţi cunoştinţă că era însărcinată? Nu? Ei bine, a fost, că acum nu mai este. Dacă nu observam la timp că fătul sucombase... Medicul a fluturat din mână în semn că orice speranţă de supravieţuire s-ar fi pulverizat. Am fost într-o cursă contra-cronometru cu moartea!
A doua zi, Dorina a păşit cu emoţii în salon. Paula era trasă la faţă. Cearcănele mari, vineţii confirmau suferinţa. Bărbia a început să-i tremure. Dorina s-a apropiat şi a sărutat-o pe frunte.
- Copilule drag, stai liniştit, ce-a fost greu a trecut! Doctorul mi-a povestit. Ai nevoie de odihnă. Fetele, băieţii, toată lumea te aşteaptă. Ne bucurăm foarte mult că ţi-ai revenit. Vom fi din nou împreună.
Paula se uita la ea îndurerată:
- Cum ai aflat unde sunt?
- Am făcut pe detectiva. Tare m-ai speriat! Nu ştiam ce-i cu tine de nu mai apari...
Paulei i-au dat lacrimile.
- Numai eu sunt de vină, tu m-ai avertizat.
- Lasă asta. Avea timp berechet să discutăm, poate nici n-are rost să mai vorbim de trecut. De multe ne lovim în viaţă... Bine că s-a terminat doar cu atâta. Uită ce-a fost! Ştiu că nu-i uşor. Important e să te pui pe picioare cât mai repede. Eu trebuie să plec. Mi s-a spus să nu stau mult. De ce îţi este poftă? Ce să-ţi aduc mâine?
- Nimic. Nu pot mânca nici ce se dă aici. Până şi mirosul supei mă deranjează.
- Dă-mi, te rog, cheia de la apartamentul tău, să-l pregătesc pentru când vii acasă.
Rămasă singură, Paula s-a întors spre perete şi a rămas aşa până a venit asistenta să-i ia temperatura care, seară de seară, se menţinea subfebrilă.
A venit şi ziua externării. A primit-o chiar şeful de secţie, faimosul profesor Nicolaide:
- Domnişoară, ne-aţi cam dat de furcă! Situaţia era pe muchie de cuţit. Dacă nu se întâmpla ca un tânăr să vă zărească, să aibă inimă creştinească şi să vă transporte aici, acolo rămâneaţi! Să nu mă întrebaţi de numele lui. Nu vi-l pot divulga. Aşa ne-a rugat el. Câţi anonimi de ispravă n-or fi pe lumea asta! Cât despre dumneavoastră, vă recomand un regim de viaţă cumpătat cel puţin şase luni. Mâncare variată. Să nu vă lipsească sucurile de legume. Morcovi, ţelină, varză. O lingură-două de miere de albine pe zi. Şi nuci. Plămânii dumneavoastră sunt umbriţi şi aşa vor rămâne. Nu vă speriaţi, nu e nimic grav. Cu toate astea, feriţi-vă de răceală. Indicat ar fi să începeţi să vă întăriţi. Încetul cu încetul, nu forţaţi. Şi acum, partea cea mai dureroasă. Aţi pierdut copilul! Din păcate, nu veţi mai putea naşte. Infecţia a fost teribilă.
Paula stătea cu capul plecat, cu degetele împletite în poală, şi asculta impasibilă, parcă nu era vorba despre ea. Profesorul a sesizat starea ei depresivă, indiferenţa faţă de sine.
- Însănătoşirea completă depinde numai de dorinţa dumneavoastră de a trăi. Cum v-am spus, perioada următoare este hotărâtoare. Dacă lăsaţi gândurile negre să vă stăpânească, sănătatea vi se va şubrezi mult. Optimismul trebuie să vă caracterizeze!
Pe coridor o aştepta toată gaşca. Flori, îmbrăţişări... S-au urcat în maşini şi au condus-o acasă. Dorina a rămas cu ea, ceilalţi au plecat.
- Ţi-am pregătit o supiţă de pui cu zarzavat mult, pe care te rog s-o papi cu cărniţa din supă. Am stabilit cu băieţii să ne ducă la Moeciu, unde fratele lui Nicu are o căsuţă. Luna asta nu locuieşte nimeni acolo. Stăm noi două acolo o săptămână. Pe urmă ne întoarcem şi mergem iar la facultate. Vrei să rămân aici în noaptea asta?
Paula şedea în fotoliu şi o urmărea pe Dorina, fără să înţeleagă prea mult din ce se petrecea.
- La ce bun toate astea? Unde şi de ce să merg? Vă mulţumesc pentru tot. Dar simt nevoia să rămân singură, să mă consult cu mine însămi. Viaţa mea a alunecat pe o pantă neprevăzută, cumplită...
Dorina se străduia să fie cât mai caldă şi mai convingătoare.
- Eşti încă sub impresia celor întâmplate. Dramatice, recunosc... Dar nu însingurarea îţi va fi un sfetnic bun. Starea ta uşor depresivă este legată de suferinţa recentă. După ce te vei întrema, vei vedea viitorul în culori mai luminoase. Te asigur!
Pe măsură ce vorbeau, Paula devenea tot mai sumbră:
- Întremată sau nu, mâine mă duc la cursuri. Ăsta va fi un prim test de adaptare la noul meu statut.
- Ce statut?! Toţi colegii tăi, inclusiv cei din grupul nostru, ştiu că ai avut o răceală zdravănă, atâta tot.
- Statutul meu faţă de mine, faţă de sufletul meu. O să văd cât interes mai am pentru studiu şi dacă-mi e necesar.
- Şi crezi că o singură zi îţi va fi destul pentru a-ţi decide soarta? Nu cumva te pripeşti? Cine poate spune, chiar după ani de reflecţie, că a luat cea mai înţeleaptă hotărâre? Lasă timpul să curgă şi mergi înainte ca şi până acum!
- Îmi propui să mă sugestionez că nu s-a petrecut nimic în existenţa mea?
- Nu, dar nici să te autoflagelezi...
Când a rămas singură, a dat ocol apartamentului. Dorina făcuse curăţenie, îi spălase rufele şi le călcase. S-a dus la fereastră. Acelaşi peisaj, nimic nu se schimbase şi aşa va şi rămâne, indiferent dacă oamenii care-l locuiesc dispar. A stat mult cu fruntea lipită de geam. Răceala acestuia îi mai limpezea puţin gândurile, dar pesimismul nu o părăsea.
«Azi, aş fi putut să nu mai fiu. Cui i-ar fi păsat? Nimănui, nici măcar mie! Of, să nu fiu nedreaptă. Părinţilor, fratelui meu dispariţia mea le-ar fi adus o imensă amărăciune. Şi prietenilor. Cât de drăguţă şi de atentă e Dorina! Ca o soră, deşi eu am ignorat-o făţiş. Şi totuşi, timpul ar fi aşternut uitarea. Nu după multă vreme, numele meu nu l-ar mai fi rostit nimeni. Aşa cum nici eu nu-l mai pomenesc pe al dragilor mei bunici. Şi câtă dragoste aveam pentru ei când trăiau! Şi cum mă răsfăţau, eu fiind fetiţa, cea mai mare bogăţie a lor...»
S-a întunecat. Luminile s-au aprins pe stradă. Oamenii se întorc de la serviciu, lăsând în urmă nişte griji, trecând la altele. Apartamentele se însufleţesc. Într-unul se aude apa curgând, din altul răsună muzica. Plânsetul ţâncului cu părinţi tineri din locuinţa alăturată ne confirmă continuarea vieţii. Dar Paula era atât de deprimată, că nu auzea nimic. Gândurile îi erau prinse ca într-o menghină de suferinţa sufletească prin care trecuse şi care avea s-o chinuie la nesfârşit. În acele momente regreta că venise pe lume, un sentiment pe care nu-l mai avusese. Cât de fericită şi dornică de viaţă era pe când se afla în sânul familiei, unde dragostea părintească o ocrotea! Nimic rău nu i se putea întâmpla, nimic nu îi întuneca gândurile... «Oare suntem senini numai în copilărie? Depinde şi de cum e aceasta, or, a mea a fost una fără temeri.» Paula şi-a reamintit atunci de copilul orb care locuia cu două etaje mai sus. «Şi el, ca şi mine, este un năpăstuit. Numai că el, săracul, nu are nici o vină că a venit pe lume cu un teribil beteşug. Acesta i-a fost cumplitul destin, în timp ce eu mi-am distrus viitorul. Şi asta, pentru ce? Pentru desfrâu! Da, da, da, pentru desfrâu! Aşa mi-ar fi socotit familia fapta neruşinată.»
Toată noaptea a zăcut ca într-o amorţire. Nu dormea, dar nici trează nu era. Dimineaţa, s-a hotărât să se ducă la institut, unde a constatat că, pentru majoritatea colegilor, lipsa ei trecuse neobservată. Nimeni nu a întrebat-o de sănătate. Se mai îmbolnăvesc oamenii, nu? Încurajator era că nu pierduse prea mult din ce se predase, deci nu i-ar fi fost greu să-i ajungă din urmă pe ceilalţi. Nu materialul de recuperat îi punea probleme, ci faptul că zilele treceau şi nu îşi revenea. Nu reuşea să-şi depăşească proasta condiţie psihică. Nu se putea concentra asupra nici unui subiect. Citea un pasaj de câteva ori şi nu reţinea mai nimic. La aceste neplăceri evidente se adăuga şi o indispoziţie care-i dădea frecvent stări de ameţeală. Începuse să se teamă de mersul pe stradă, ca nu cumva să leşine şi să se lovească la cap. Imaginile din trecutul apropiat o obsedau. În ciuda eforturilor, nu putea să se scuture de cele văzute în curtea lui Vlad, de ultima discuţie avută cu el.
Cea mai cumplită tortură devenise certitudinea că nu va mai fi aptă să nască. Această realitate nu putea fi dată uitării, era un handicap care avea s-o însoţească mereu. Nici pe Vlad nu şi-l putea scoate din minte, aşa cum ai arunca un obiect ce nu îţi mai este de folos. Ce să înţeleagă din afirmaţia lui cum că se purifica în prezenţa ei? Se gândise numai la persoana lui? Nu-l interesase ce sentimente puteau trezi întâlnirile lor în sufletul ei? Înseamnă că, pentru el, ea nu valora mai mult decât un animal de companie! De altfel, faptul că Vlad o căuta destul de rar era un indiciu destul de evident că nu-i acorda o importanţă prea mare. Era şi ea, acolo, pe post de «hai să vedem ce mai face şi prostuţa aia». Că lucrurile, probabil, aşa au stat reieşea şi din condescendenţa, uneori cu vădite accente de zeflemea, cu care o tratase mereu. Cât va mai dura această nebunie în care amintirile nu-i vor da pace? Dacă mai ţinea mult, îi era teamă să nu o ia razna.
Diavoli fragili
Radu Găvan
Diavoli fragili
Editura Pandora M, Grupul Editorial TREI, 2017
Diavoli fragili
Editura Pandora M, Grupul Editorial TREI, 2017
***
Intro
Intro
Radu Găvan s-a născut pe 29 decembrie 1978, la Bucureşti. La terminarea liceului se înscrie la Facultatea de Construcţii, pe care o abandonează în 2003, angajându-se ca agent imobiliar. După doi ani dificili, care îi inspiră ulterior scrierea romanului Exorcizat, primeşte oferta de a lucra la agenţia de turism unde activează şi în prezent.
Primul său roman, Exorcizat, a primit Premiul Mircea Ciobanu şi a fost nominalizat la Festival du premier roman de Chambéry 2016, Premiile Accente şi RomCon 2015 pentru cel mai bun roman de debut. Pentru cel de-al doilea roman, Neverland, a primit Premiul I la Festivalul Alexandru Macedonski.
Radu Găvan locuieşte în Bucureşti, este căsătorit şi are un băieţel.
"Radu Găvan m-a cucerit de la prima carte, însă abia acum, cu Diavoli fragili a ieşit la iveală uriaşul său talent scriitoricesc. Cu cel de-al treilea roman, Radu Găvan face un salt extraordinar spre MAREA literatură. Într-o
discuţie prietenească, Radu îmi spunea că are senzaţia că acest roman e
ca un monstru care o să se ridice şi o să umble de unul singur prin
lume, iar asta am simţit şi eu în timpul lecturii.O carte despre fragilitatea liniei ce desparte binele de rău, realitatea de ficţiune, o carte despre consumare, renaştere şi eliberare. O minunată pledoarie pentru scânteia vie a literaturii şi tributul pe care uneori arta şi creaţia le cer omenescului din noi." (Camelia Cavadia)
"Diavoli fragili este, în opinia mea, cea mai bună carte de până acum semnată de Radu Găvan. Ingredientele care l-au făcut pe autor o voce aparte în literatura română contemporană se regăsesc şi în acest roman, într-o
altă combinaţie: violenţa, macabrul, accentele psihologice şi de
thriller, limbajul neîngrădit, pasajele şocante, suspansul bine strunit,
ritmul alert, atmosfera apăsătoare, sumbră, caruselul de personaje,
poveşti şi emoţii. Lor li se adaugă o pendulare perpetuă între onirism
şi realism, între naratori, între scriitori şi scriituri, între ficţiuni
şi metanaraţiuni.Cred că cel mai important aspect care transpare din Diavoli fragili este tocmai dragostea pentru literatură, o literatură care te obsedează, absoarbe şi consumă, o literatură prin şi pentru care trăieşti. Cartea lui Radu Găvan e o lentilă tulburătoare prin care poţi privi lumea." (Eli Bădică)
Fragment
În mijlocul întunericului închid ochii şi în timp ce urechile îmi sunt biciuite de huruitul infernal al monstrului de metal ce pufneşte şi şuieră, unduindu-şi trupul inform în noapte, imaginile ultimei mele călătorii cu trenul se desenează înceţoşat în spatele pleoapelor plecate.
Aveam treisprezece ani pe atunci şi ţăcănitul ritmic al roţilor se împleteşte cu vocea ei cavernoasă într-un murmur nedesluşit ce-mi apasă până la sufocare amintirea acelor zile obscure. Părinţii mei erau oameni bogaţi şi până în acel moment primisem o educaţie aleasă într-una dintre cele mai bune şcoli din ţară, iar viaţa mea fusese, în general, pe atât de îmbelşugată şi plină de iubire pe cât şi-ar fi putut dori orice copil de vârsta mea. Apoi visul frumos s-a năruit şi un coşmar vâscos s-a ridicat în loc, iar tot ce am putut face a fost să încerc să-mi păstrez echilibrul undeva la marginea mizeriei umane, într-o casă cu camere mici şi întunecate, ascunzându-mă de privirea unei mătuşi demonice, al cărei unic ţel era să devoreze cât de mult se putea din moştenirea rămasă în urma alor mei.
Nu împlinisem treisprezece ani când mama s-a înecat. Dintre rămăşiţele trecutului răzbate imaginea unei femei înalte, cu chip delicat şi voce blândă, un înger întrupat, menit să-mi ocrotească înşelătorul drum prin pădurea vieţii, să-mi ofere sprijin în cele mai nemiloase înfruntări şi mângâiere celor mai adânci răni. În acea zi s-au plimbat cu barca, doar ei doi plutind pe acel lac blestemat. Dimineaţa au plecat împreună, seara s-a întors doar tata. A intrat în casă şi zgomotul paşilor târşâiţi s-a întins cleios pe scări şi a pătruns pe sub uşa camerei mele, s-a căţărat spre urechile copilului de atunci şi ochii mi s-au umezit înainte să-i aud vocea, înainte să ascult oribilele cuvinte care aveau să-mi răpească o mare parte din suflet pentru totdeauna. Victor, mama ta... a murit. Cuvinte care muşcă şi smulg tot ce pot din tine. Căzuse din barcă, spunea tata, şi se dusese imediat la fund. Oricât au căutat, nu au reuşit să o găsească. Trupul ei se odihneşte pe fundul lacului, o siluetă subţire înveşmântată în alb. Uneori, în acele nopţi petrecute în funesta pivniţă din casa ororilor, după ce adormeam cu genunchii strânşi la gură şi ochii secaţi de lacrimi, o visam şi în mijlocul întunericului cel mai dens, ochii ei erau întotdeauna luminoşi.
Zilele au trecut şi casa aceea însorită s-a întunecat încetul cu încetul şi frigul s-a strecurat înăuntru, îngheţând în calea sa tot ce era viu, asemenea unui obraz din care se scurge sângele până ce paloarea morţii pune stăpânire pentru totdeauna pe chipul vieţii fericite de odinioară şi tot ce rămâne în urmă e un rictus împietrit în tăcere pe faţa putrezită a unui lepros.
Locuiam doar noi doi în acel palat părăsit şi clipele petrecute alături de tatăl meu se risipeau din ce în ce mai uşor. Simţeam cumva că îl pierd şi pe el şi o disperare firavă de copil mă învăluia ca prin ceaţă. Uneori venea la mine în cameră şi îmi citea dintr-o carte, ignorându-mi cu desăvârşire vârsta, ca şi cum încerca să se întoarcă în trecut, să se agaţe de acele clipe ca de un ultim suport al sănătăţii lui mentale, degradată în mod evident în ultimele luni. De multe ori se oprea din citit în mijlocul unei fraze şi rămânea privind în gol. Mă uitam în ochii lui şi nu puteam percepe decât umbre întunecate, pierdute în mijlocul unei mări de suflete moarte. Alteori se uita fix la mine şi în privirea lui se ascundea altcineva, întrevedeam vag o imagine hâdă ce mă urmărea lacomă din spatele unei perdele întunecate, o umbră sinistră a celui ce fusese tatăl meu. Mă privea şi toată adoraţia din ochii lui, toată iubirea blajină pe care i-o citeam cândva în privire părea pierdută în altă lume.
Într-o noapte m-am trezit brusc şi inima îmi bubuia în piept, transpiraţia îmi uda rece spatele şi nu ştiam unde sunt. Apoi am auzit o bufnitură de undeva de la parter şi trupul mi-a fost străbătut de un fior. M-am dat jos din pat şi am coborât încet scările de lemn, strângând balustrada rece, bâjbâind prin întuneric cu urechile ciulite, gata să surprind cel mai mic zgomot, un copil speriat în mijlocul unei uriaşe case din piatră. M-am îndreptat cu paşi şovăielnici spre raza palidă ce se strecura pe sub uşa salonului principal, o încăpere somptuoasă în care părinţii mei dădeau serate pe vremuri, dopurile de şampanie pocneau vesel şi oaspeţii dansau sub candelabrele aprinse. Am împins uşor uşa şi am intrat. Undeva, într-un colţ îndepărtat, l-am zărit pe tatăl meu prăbuşit într-un fotoliu, cu palmele desfăcute acoperindu-i figura. Părea că plânge. O lampă cu picior arunca o lumină chioară asupra lui şi mi-am mijit ochii încercând să îl văd mai bine. Nu părea să mă fi auzit, căci rămăsese în aceeaşi postură încremenită. Am înaintat câţiva paşi şi apoi am înţepenit dintr-odată. În penumbră, tatăl meu îşi coborâse braţele şi se uita spre mine. Pentru o clipă, pot să jur, am surprins o sclipire drăcească jucându-i în ochi. Fără să gândesc m-am tras în spatele unui fotoliu acoperit cu un linţoliu alb. S-a ridicat şi s-a îndreptat alene spre fereastră. A rămas nemişcat câteva clipe privind afară, urmărind ceva ce eu nu puteam vedea. Brusc, s-a întors şi s-a năpustit cu capul înainte spre peretele din faţa lui. Un pocnet a răsunat sec şi tatăl meu s-a dat în spate, clătinându-se pe picioare. Apoi s-a răsucit şi trupul i-a alunecat moale în fotoliu. Privea în gol, în timp ce un firicel roşu îi cobora din mijlocul frunţii, unduindu-se pe lângă chiul drept şi pătându-i buzele. Îşi linse propriul sânge şi mormăi ceva, după care îşi acoperi iar faţa cu palmele. M-am ridicat cât de încet am putut, m-am strecurat afară din cameră şi m-am întors în patul meu. În mijlocul nopţii am plâns amarnic şi mi-am jurat că nu-l voi lăsa pe tatăl meu în ghearele nebuniei. Planul meu era simplu. Aveam să îi ofer toată iubirea de care avea nevoie.
În săptămânile ce au urmat îl îmbrăţişam şi îi vorbeam ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat; chiar dacă de multe ori mă privea absent şi nu-mi răspundea, ochii mei îi transmiteau dragoste chiar şi în acele clipe în care se uita concentrat undeva deasupra mea, iar când mă întorceam să văd la ce priveşte atât de atent nu întâlneam decât un perete gol, o oglindă sau un tablou.
Într-o zi m-am întors de la şcoală şi nu l-am găsit acasă. Am ieşit afară şi l-am strigat. Niciun răspuns. Începea să se însereze şi m-am apucat să-l caut prin jurul casei. Tată! îl chemam din când în când şi tăcerea era singurul răspuns. M-am îndreptat către pădurea ce se înălţa întunecată la o aruncătură de băţ de casa noastră. Şi atunci l-am văzut. O siluetă atârnată în aer, cu braţele moi şi capul frânt într-o parte. Am plutit ca prin vis spre el, l-am privit în ochii sticloşi, m-am urcat pe un ciot şi m-am prins de picioarele lui trăgându-l sălbatic în jos. Lacrimile mele îi udau pantalonii de pânză, palmele încleştate îi scuturau trupul, suspine înăbuşite îmi ţâşneau printre buze. Într-un târziu am auzit un trosnet şi craca s-a rupt, iar corpul tatălui meu s-a prăbuşit în ţărână cu faţa în jos. L-am prins de umeri şi m-am chinuit să-l întorc. Limba umflată şi vineţie îi atârna obscen printre buzele uscate, încremenite într-un rictus înfiorător. Ochii ficşi priveau undeva deasupra mea. Mi-am lipit urechea de pieptul lui. Tăcere. Nu ştiu cât timp am rămas aşa, aşteptând ca inima să-i bată din nou. Apoi mi-am ridicat fruntea şi l-am privit. Dintr-odată mânia m-a cuprins şi am început să-l lovesc cu pumnii şi trupul îi sălta uşor, ca şi când ar fi râs de furia mea neînsemnată. Apoi, la fel de brusc, am simţit cum degete îngheţate îmi cuprind ceafa şi m-am oprit. Am privit spre copacii din jur. Printre crăcile întinse spre mine ca nişte mâini scheletice se strecurau şoapte lugubre.
În ultima noapte a copilăriei mele am închis ochii şi am ţipat.
*
A doua zi s-a înfăţişat la conac mătuşa Greta, o arătare înaltă cu părul sur învolburat în vânt, croncănind porunci în stânga şi-n dreapta, un personaj veros ivit de niciunde ca să-mi tulbure bruma de linişte care îmi mai rămăsese. S-a ocupat de înmormântarea fratelui ei cu o fervoare sinistră ce-ţi întorcea stomacul pe dos şi în nici două zile trupul tatălui meu era acoperit de pământ. Am privit îndelung numele scris pe cruce, un nume ce-mi părea străin în acele clipe, ca şi cum mintea mea ar fi refuzat să perceapă oroarea momentului prezent. Eram singur. M-am trezit smuls cu brutalitate din gânduri de vocea ei hârşâită ce-mi lătra că trebuie să plecăm. Cumva, am urât-o din prima clipă. Am mers spre casă, cu mâna strivită între ghearele ei strânse, cu mintea pierdută printre pietrele reci ale mormintelor din jur, căznindu-mă să găsesc ceva de care să mă leg, acum că bastionul meu se prăbuşise.
Ajuns acasă, m-am dus la mine în cameră şi am încercat să plâng, dar ca niciodată, lacrimile au rămas prizoniere undeva în adâncuri, printre crevasele unui suflet crud ce îngheţase pe nesimţite. În liniştea nopţii m-am ridicat din pat şi m-am îndreptat către fereastră. Am dat perdeaua la o parte şi am cercetat marginea pădurii. Am privit către degetele lungi ale arborilor ce se întindeau într-o chemare mută prin ceaţa alburie, am urmărit siluetele părinţilor mei ce se pierdeau încet printre arborii încovoiaţi, ţinându-se de mână, fără să-şi întoarcă măcar o dată ochii spre mine, topindu-se în mijlocul ceţii până ce privirile mele nu au mai avut de ce să se agaţe şi a trebuit să le dau drumul.
*
Aveam treisprezece ani când am fost smuls din braţele copilăriei, târât din casa în care crescusem şi aruncat în stomacul cleios al unui vierme monstruos ce s-a hrănit vreme de atâţia ani cu ce mai rămăsese din mine. Printre amintiri răsare o banchetă de tren dintr-un compartiment sordid pe a cărei catifea roşiatică pătată de mizerie se lăfăie fantomatic umbra Mătuşii Greta. Nu voi uita vreodată acel drum cu trenul, căci el a fost coborârea mea în infern. Priveam pe geam spre toate amintirile ce se pierdeau în urma roţilor ce scrâşneau, în timp ce vocea ei îmi scormonea fără încetare gândurile. Am coborât în mijlocul unui oraş rece, cu clădiri ce se înălţau masive printre gunoaie asemenea unor hidoşi uriaşi de piatră, un oraş fără suflet care m-a înghiţit din prima clipă. Casa mătuşii mele se găsea undeva la marginea citadelei de beton, o arătare încovoiată, înaltă de două etaje, cu pielea feţei pătată şi crăpată, ce ascundea în străfunduri un beci obscur, o grotă din iad în care libărci grase răpăiau în întuneric, în timp ce şobolani uriaşi îşi ridicau boturile umede către pereţii jilavi ce se strângeau încet în jurul minţii mele, sufocându-mi gândurile în toate acele nopţi petrecute acolo, cu ochii închişi şi dinţii încleştaţi în mijlocul nebuniei, având ca unic sprijin cuvintele mamei mele din vremurile în care lumina se răspândea liberă pe chipul meu şi nu ştiam cu adevărat cum arată întunericul: - Culcă-te, puiuţul meu, adormi lin în ceas de seară, nu lua seama la cel rău, strânge-mi mâna, dragul meu, dormi în pace, suflet blând...
*
M-a încuiat în pivniţă chiar din prima seară. Şedeam tăcut la masă, în timp ce ea o blestema pe mama, aruncându-mi cele mai scârnave şi veninoase minciuni şi-mi şuiera că ea l-a omorât pe tatăl meu, că i-a otrăvit zilele şi minţile cu vorbele ei smintite, o femeiuşcă nenorocită culeasă de pe străzi într-un ceas de tristă nebunie, o zdreanţă bună doar să-ţi ştergi pantofii şi apoi să o arunci înapoi în colbul drumului. Şi maştera şi-a sâsâit limba-i spurcată până când nu am mai putut îndura ruşinea şi chipul meu împietrit s-a întors spre ea, buzele mi s-au ţuguiat şi obrazul ei şi-a primit răsplata cuvenită. S-a oprit pe dată şi ochii ei m-au privit până în străfundurile sufletului şi nu era nimic viu în ochii aceia negri asemănători celui mai adânc îngropat cărbune. Şi-a şters în tăcere scuipatul de pe obrazul brăzdat şi s-a ridicat încet de la masă. O umbră uriaşă m-a acoperit şi braţele ei m-au smuls de pe scaun ca pe un fulg. Ţipam şi mă zbăteam în timp ce mă târa pe scări în jos, dar ea nici nu se sinchisea de zvârcolirile mele, aşa cum nici pisicii nu-i pasă de tremurul unui şoarece. M-a azvârlit în întuneric şi a ferecat uşa grea în urma mea. Am lovit în uşă şi am urlat până ce-am obosit şi m-am scurs pe jos, cu spatele lipit de zidul rece, palmele zdrelite mi-au acoperit tâmplele şi liniştea m-a înconjurat. Din hăul minţii o şoaptă s-a strecurat spre suprafaţă şi, pentru o clipă, i-am zărit chipul fără să-i pot distinge trăsăturile, după care s-a prăbuşit înapoi în genune. Alte şuşoteli au început să urce, parcă zgâriind pereţii cu unghii ascuţite. Am urlat din nou şi fruntea mea a lovit zidul, iar şoaptele s-au risipit ca nişte câini speriaţi. Am rămas aşa, cu tâmplele pulsând şi durerea plecând încet, încet, de lângă mine. Pe urmă au început foşnetele. Mă înconjurau şi se apropiau prin beznă. Am simţit ceva târându-mi-se pe picior. Am ţipat şi palmele mele au măturat înnebunite pielea. M-am ridicat în picioare şi am început să lovesc în uşă, strigând disperat după ajutor. Nu am primit vreun răspuns şi, într-un final, oboseala şi durerea m-au biruit din nou. M-am oprit gâfâind şi am aşteptat câteva clipe cu urechile ciulite. Fojgăiala s-a trezit din nou la viaţă şi am început iar să lovesc şi să strig. Până la urmă picioarele m-au trădat şi m-am prăbuşit în mijlocul forfotelii şi şoaptele au început să colcăie din nou, să mi se prelingă pe pereţii minţii, să sape şanţuri adânci cu gheare greţoase şi să le umple cu scârna neagră a nebuniei.
De ce mă ura mătuşa mea? Poate pentru că, înainte de mine, o urâse pe maică-mea şi stavila ce o ridicase între ea şi averea lui taică-miu. Până să se căsătorească tata, mătuşa Greta locuise cu el în casa aceea mare şi frumoasă. Mama nu a vrut-o şi a fost nevoită să plece, să se mute în altă parte şi tata a ajutat-o cu bani la început, apoi din ce în ce mai puţin, până când într-o zi mătuşa a venit la noi acasă şi s-a certat groaznic cu mama. Taică-miu a trebuit să o dea afară pe uşă. În timp ce plutea spre ieşire, chipul ei era negru ca tăciunele şi buzele-i subţiri şopteau cele mai murdare blesteme. Aveam şapte ani atunci şi abia şase ani mai târziu aveam să o revăd.
Poate mă ura şi pentru că tatăl meu nu îi lăsase mai nimic prin testament. Abia când împlineam eu optsprezece ani avea dreptul la o mică parte din bani, apoi, când aveam să fac douăzeci şi cinci urma să mai primească o parte, cu condiţia ca eu să fi absolvit o facultate de prestigiu. Atunci averea îmi revenea, bineînţeles dacă îndeplineam condiţia tatălui meu, altfel toată avuţia urma să se ducă la un adăpost pentru orfani. Mătuşa mea era tutore oficial şi dispunea de o rentă anuală destul de modestă pentru întreţinerea mea.
De ce nu am rămas să locuim în casa noastră frumoasă de lângă pădure? Nu ştiu, cred că, după atâţia ani, singurul răspuns care se înalţă dintre ruinele suferinţelor mele este că până şi unui monstru îi este uneori frică de spiritele celor morţi.
Mă închidea în beci de două, trei ori pe săptămână. Nu ştiu cât mă ţinea acolo, îmi amintesc doar că, după o eternitate, zăream o rază palidă încremenită în pragul uşii crăpate, de parcă până şi luminii i-ar fi fost teamă să pătrundă înăuntru şi atunci mă târam spre ieşire, iar ea zăvora apoi uşa, în timp ce eu zăceam neputincios în faţa scărilor.
Am fost înghiţit în burta bestiei vreme de aproape trei ani până când, într-o noapte, m-am eliberat. Întins pe patul tare din camera mea încercam să adorm printre coşmaruri târâtoare cu aripi şi colţi, când un zgomot uşor m-a smuls din ghearele visului urât. Am deschis ochii şi am văzut o umbră înaltă ce mă urmărea nemişcată de la marginea patului. Îi auzeam răsuflarea grea, ochii îi străluceau în întuneric şi am simţit cum o gheară îmi strânge apăsat gâtul în clipa în care a plutit fantomatic în jurul patului, a ridicat pătura şi s-a strecurat lângă mine. Degetele ei reci mi-au atins obrazul şi m-am înfiorat. Era ca şi cum moartea şi-ar fi trecut mângâierea îngheţată peste mine. S-a tras şi mai aproape şi am înghiţit în sec. Răsuflarea ei fetidă îmi întorcea stomacul pe dos şi tot ce îmi doream era să dispar, să mă topesc din calea acelei arătări groteşti, să găsesc cumva o brumă de linişte şi să mă afund în ea. Am închis ochii şi apăsarea ei lipicioasă mi s-a prelins pe gât, apoi mi-a mânjit pieptul cu o dâră clisoasă ca a unui melc şi respiraţia ei hârâită s-a înălţat deasupra mea, în timp ce degetele osoase mi-au atins membrul prin ţesătura subţire a pantalonilor. Am deschis iar ochii şi în negura nopţii am întrezărit o altă siluetă stând în picioare într-un colţ al camerei. Avea capul plecat şi nu îi puteam distinge trăsăturile, o umbră nemişcată în tăcere. Apoi, ca şi când mi-ar fi simţit privirea, bărbia i s-a ridicat încet, iar ochii mamei mi-au zâmbit şi un râu de lumină şi viaţă mi s-a revărsat în trupul ostenit de suferinţă, braţele mi-au zvâcnit, pumnii s-au strâns şi un urlet din altă lume a ţâşnit printre buzele-mi arse. M-am întors şi am împins cu putere demonul, apoi pumnul mi s-a înălţat şi a coborât greu peste obrazul mătuşii mele. A icnit şi s-a furişat spre un colţ al patului. Prin întuneric i-am zărit ochii hăituiţi. Ne-am înfruntat din priviri o clipă, după care s-a scurs pe podea şi afară din cameră. Din acea noapte şoaptele s-au pierdut undeva în uitare.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)