Dulce răzbunare

Joe Abercrombie
Dulce răzbunare
Editura Nemira, 2017
traducere din limba engleză de Ruxandra Toma

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***

Intro

O fi războiul un iad, dar pentru apriga Monza Murcatto, vestita şi neînduplecata supusă a lui Orso, el poate fi şi o sursă de bani. Prin victoriile repurtate, a devenit celebră, poate prea celebră. Iar acum, trădată şi azvârlită în lumea răposaţilor, Monza trăieşte cu un singur gând: să se răzbune. Aliată cu un beţiv notoriu, un specialist în otrăvuri, un criminal obsedat de numere şi un barbar dornic să facă dreptate, trebuie să înfrunte jumătate de regat. Iar cel mai periculos om din lume vine după ea...
O poveste din universul seriei Prima lege.

"Lupte palpitante, viscerale, acţiune brutală, ritm susţinut. Abercrombie pune în roman trădări, schimbări, răsturnări de situaţie şi ne face să ne întrebăm cum o să se sfârşească. Dulce răzbunare e cea mai bună carte a lui de până acum." (George R.R. Martin)

***
Fragment
Benna Murcatto salvează o viaţă

Răsăritul de soare avea culoarea sângelui infectat. Curgea din est, păta cu roşu cerul întunecat şi însemna cu aur lichid crâmpeiele de nori. Mai jos, drumul şerpuia pe coasta muntelui către fortăreaţa Fontezarmo, un grup de turnuri ascuţite, cenuşii pe bolta rănită a cerului. Zorii erau coloraţi în roşu, negru şi auriu.

Culorile meseriei lor.
- Eşti deosebit de frumoasă în dimineaţa asta, Monza.

Ea oftă, de parcă înfăţişarea ei deosebită nu ar fi fost decât o întâmplare. De parcă nu ar fi stat un ceas în faţa oglinzii ca să se gătească.
- Asta-i realitatea. Constatarea ei nu-i vreun talent. Dovedeşti doar că nu eşti orb.

Căscă, se întinse ca să se dezmorţească şi se aşeză mai bine în şa, făcându-l să aştepte.
- Dar, te rog, continuă.

El îşi drese zgomotos glasul şi ridică o mână, aidoma unui cabotin care urmează să rostească monologul vieţii lui.
- Părul tău mi se pare... o blană lucioasă de samur.
- Eşti un cocoşel îngâmfat. Ieri cu ce ţi se părea că seamănă? Cu draperia nopţii. Mi-a plăcut mai mult, era mai poetic. Poezie proastă, ce-i drept, dar te-ai străduit.
- Rahat! exclamă el, mijindu-şi ochii spre nori. Atunci ascultă aici: ochii tăi strălucesc precum nişte safire nepreţuite!
- Adică acum zici că am pietre pe faţă?
- Buze ca petalele de trandafiri?

Ea scuipă în direcţia lui, dar el se aştepta la asta şi se feri la timp. Flegma trecu peste capul calului şi ajunse pe pietrele zvântate de lângă drum.
- Cu asta să-ţi uzi trandafirii, tembelule! Poţi mai mult de atâta.
- Mi-e din ce în ce mai greu, mormăi el. Bijuteria pe care ţi-am cumpărat-o îţi vine superb.

Ea îşi ridică mâna dreaptă ca să admire rubinul de mărimea unei migdale, în care se reflectau primele raze ale soarelui şi care strălucea ca o rană deschisă.
- Am primit daruri şi mai urâte.
- Se potriveşte cu firea ta pătimaşă.

Ea pufni pe nas.
- Şi cu reputaţia mea pătată cu sânge.
- Fac ceva pe reputaţia ta! Vorbe de oameni cretini! Eşti un vis. O fantasmă. Parcă ai fi...

Şi pocni din degete când găsi comparaţia.
- Însăşi Zeiţa Războiului!
- Zeiţă, zici?
- A Războiului. Îţi place?
- Merge. Dacă o să-l pupi în fund pe ducele Orso măcar pe jumătate la fel de bine, am putea chiar să primim un premiu.

Benna îşi ţuguie buzele.
- Nimic nu-mi face mai mare plăcere dimineaţa decât imaginea feselor cărnoase ale Excelenţei Sale. Sugerează... forţă.

Copitele tropăiră pe cărarea acoperită de praf, şaua scârţâi şi hamul zăngăni. Drumul făcea meandre peste meandre peste meandre. Restul lumii rămase undeva, sub ei. La răsărit, roşul sângeriu al cerului devenea un fel de roz palid. În faţa ochilor le-a apărut râul, care şerpuia prin pădurea autumnală de la poalele văii povârnite. Scânteia ca o armată în marş şi îşi urma cursul grăbit şi implacabil către mare. Către Talins.
- Aştept, spuse el.
- Ce?
- Partea mea de complimente, fireşte.
- O să-ţi plesnească tărtăcuţa dacă ţi se mai umflă doar un pic, zise ea, trăgându-se de manşetele din mătase. Şi nu vreau să-mi stropeşti cu terci de creier cămaşa asta nouă.
- M-ai omorât! exclamă Benna, ducând mâna la piept. M-ai înjunghiat în inimă! Aşa îmi răsplăteşti tu anii de devotament, căţea fără suflet?
- Cum de-ţi permiţi să crezi că mi-ai fi devotat mie, ţărane? Eşti ca o căpuşă devotată unui tigru!
- Tigru? Ha! Când te compară cineva cu un animal, de obicei se preferă şarpele.
- Tot mai bine decât un vierme.
- Curvo!
- Laşule!
- Criminalo!

Aici nu putea să-l contrazică. Şi se lăsă din nou tăcerea. O pasăre începu să cânte dintr-un copac uscat de pe marginea drumului. Calul lui Benna se apropie de al ei şi el îi murmură cu foarte, foarte multă tandreţe:
- Eşti deosebit de frumoasă în dimineaţa asta, Monza.

Femeia zâmbi din colţul gurii. Colţul pe care el nu putea să-l vadă.
- Ce să-i faci? Asta-i realitatea.

Îşi îmboldi calul după un cot al râului şi în faţa lor se ivi zidul exterior al citadelei Fontezarmo. Un pod îngust traversa defileul ameţitor, ducând la poarta fortăreţei. La celălalt capăt se căsca o arcadă primitoare ca un mormânt.
- Au fortificat zidurile de anul trecut şi până acum, mormăi Benna. Nici prin gând nu-mi trece s-o iau cu asalt.
- Nu te apuca acum să susţii că ai avea curaj să te sui pe scara aia.
- Nici nu mi-ar da prin cap să îndemn pe altcineva să ia cu asalt citadela asta.
- Nu te apuca să susţii că ai avea curaj să dai vreun ordin.
- Nici nu m-aş gândi să mă uit la tine cum trimiţi pe altcineva să o ia cu asalt.
- Nu.

Cu multă prudenţă se aplecă uşor din şa şi se încruntă la abisul din stânga ei. Apoi îşi ridică privirea la zidul din dreapta, ale cărui metereze desenau zimţi negri pe cerul zorilor.
- Am impresia că Orso crede că cineva ar încerca să-l omoare.
- Are duşmani? şopti Benna cu uimire prefăcută şi holbând ochii.
- Nu prea mulţi - doar jumătate din Styria.
- Atunci... înseamnă că şi noi avem duşmani?
- Mai mult de jumătate din Styria.
- Dar atât de tare m-am străduit să mă placă...

Au trecut la trap printre doi oşteni posaci, cu suliţele şi coifurile din oţel atât de lustruite, încât strălucirea lor te-ar fi putut orbi. Tropotul copitelor răsună prelung în întunericul din pasajul lung, care urca în pantă domoală.
- Acum ai privirea aia.
- Care privire?
- Care zice "gata cu distracţia pe ziua de azi".
- Hm! mormăi ea, simţind cum nemulţumirea-i caracteristică îi strâmbă trăsăturile. Tu îţi poţi permite să zâmbeşti. Eşti personajul pozitiv.

Lumea de dincolo de porţi era cu totul alta - aer îmbibat cu parfum de levănţică şi decor verde-aprins, după cenuşiul muntelui. O lume cu pajişti îngrijite, cu garduri vii într-atât de torturate, încât să aibă forme de toată minunea, cu fântâni arteziene din care apa ţâşnea în sclipiri de diamante. Din păcate, la fiecare portal se aflau străjeri încruntaţi, cu crucea neagră a Talinsului cusută pe tunicile albe purtate peste armuri; şi ăştia îţi stricau tot cheful.
- Monza...
- Da?
- Haide să fie asta ultima noastră campanie, încercă să o convingă Benna. Ultima noastră vară petrecută pe câmpul de luptă. Hai mai bine să ne găsim o ocupaţie mai plăcută. Acum, cât timp mai suntem tineri.
- Şi cum rămâne cu cele O Mie de Săbii? Mai degrabă zeci de mii acum. Contează pe noi şi ne aşteaptă ordinele.
- Să conteze pe altcineva. S-au însoţit cu noi pentru că şi-au zis că-i rost de ceva jafuri babane şi le-am oferit destule ocazii din astea. Nu sunt loiali decât propriului profit.

Se vedea nevoită să recunoască faptul că membrii celor O mie de Săbii nu erau oameni buni, nici măcar mercenari buni. Majoritatea erau mai mult decât nişte criminali. Iar mare parte dintre ceilalţi aspirau să devină astfel. Însă nu asta era problema.
- Trebuie să ai un scop în viaţă, mârâi ea.
- Nu pricep de ce.
- Aşa eşti tu. Nu peste mult timp Visserine va capitula, Rogont se va preda, iar Liga celor Opt va deveni doar un vis urât. Orso se va putea încorona Rege al Styriei şi nu va mai avea nevoie de noi. Ne vom împrăştia care încotro şi vom fi uitaţi.
- Dar nu merităm aşa ceva. Am putea avea oraşul nostru. Iar tu ai putea să fii nobila ducesă Monzcarro de... de ceva.
- Iar tu neînfricatul duce Benna? râse ea dispreţuitor. Fraier fără minte ce eşti! Nici să te caci n-ai putea fără ajutorul meu. Războiul este o afacere destul de murdară, aşa că refuz să mă bag în politică. Când Orso se încoronează, noi ne retragem.

Benna oftă.
- Păi, nu suntem mercenari? Cosca nu ar fi rămas niciodată lângă un patron ca ăsta.
- Eu nu sunt Cosca. Plus că nu-i deloc înţelept să-l refuzi pe Lordul de Talins.
- Aiurea! Pur şi simplu îţi place să lupţi.
- Nu. Îmi place să câştig. Mai rămânem un singur sezon, apoi plecăm în lumea largă. Să vizităm Vechiul Imperiu. Să facem turul celor O Mie de Insule. Să navigăm până la Adua şi să stăm la umbra Casei Creatorului. Să facem tot ce ne-am dorit.

Benna se bosumflă, aşa cum făcea întotdeauna când lucrurile nu ieşeau după vrerea lui. Se îmbufna mereu, dar nu refuza niciodată. Şi o irita uneori faptul că doar ea trebuia să decidă ce vor face.
- De vreme ce-i evident că împreună n-avem decât o singură pereche de boaşe, chiar nu simţi câteodată nevoia să le mai porţi şi tu?
- Ţie îţi vin mai bine. Unde mai pui că tu eşti aia mintoasă. E corect ca boaşele să stea împreună cu creierul.
- Tu ce-ai de câştigat din afacerea asta?

Benna îi adresă un zâmbet larg.
- Surâsul învingătorului.
- Atunci dă-i înainte şi surâde cât pofteşti.

Acestea fiind spuse, ea sări din şa, îşi îndreptă centura cu un gest smucit, aruncă hăţurile grăjdarului şi porni cu paşi mari către intrarea în curtea castelului. Benna s-a împiedicat de mai multe ori în sabie când alerga să ţină pasul cu ea. Deşi îşi câştiga existenţa de pe urma războaielor, armele îl încurcau întotdeauna, făcându-l de ruşine.

Curtea interioară, mult mai păzită decât cea exterioară, avea terase largi, construite pe creasta muntelui, unde fuseseră plantaţi arbori exotici, mai cu seamă palmieri. O coloană străveche, despre care se spunea că ar proveni chiar din palatul lui Scarpius, se înălţa semeaţă în centru şi se reflecta în apa sclipitoare a unui heleşteu rotund, plin cu peşti argintii. Curtea era mărginită pe trei laturi de imensitatea aceea din sticlă, bronz şi marmură care era castelul ducelui Orso - aidoma unui motan monstruos cu un şoricel în labe. Din primăvară şi până acum, de-a lungul zidului nordic se mai construise încă o aripă extrem de spaţioasă, ale cărei ghirlande decorative cioplite în piatră erau încă pe jumătate ascunse în spatele schelelor.
- Ia uite ce au mai construit! spuse ea.
- Mi se pare normal. Cum să-i ajungă prinţului Ario doar zece săli în care să-şi ţină pantofii?
- În zilele noastre niciun bărbat nu poate pretinde că e elegant dacă nu are cel puţin douăzeci de încăperi pline cu pantofi.

Benna aruncă o privire încruntată la cizmele lui cu catarame aurii.
- Eu n-am decât treizeci de perechi cu totul. Mă ustură inima de atâta sărăcie.
- Pe toţi ne ustură, murmură ea.

Un grup de statui, doar pe jumătate terminate, se înşirau de-a lungul acoperişului. Îl reprezentau pe ducele Orso dând de pomană săracilor. Ducele Orso împărţind cunoaştere celor ignoranţi. Ducele Orso apărându-i pe cei slabi.
- Mă mir că n-a comandat şi o statuie cu toată populaţia Styriei dându-i limbi în cur, îi şopti Benna la ureche.

Ea îi arătă un bloc de marmură parţial prelucrat.
- Asta urmează.
- Benna!

Contele Foscar, mezinul lui Orso, venea în goana mare pe lângă heleşteu, aidoma unui căţeluş exaltat. Bucuria îi lumina chipul pistruiat. Pietrişul proaspăt greblat îi scârţâia sub tălpi. De când îl văzuse Monza ultima dată, tânărul făcuse încercarea nesăbuită de a-şi lăsa barbă, însă firişoarele rare de păr de culoarea nisipului nu reuşeau decât să-l facă să arate şi mai mult ca un copil. O fi moştenit el toată curăţenia sufletească a familiei, dar frumuseţea îl ocolise. Benna rânji, îşi repezi un braţ peste umerii lui Foscar şi îi răvăşi părul. Gestul acesta, considerat o insultă dacă ar fi venit din partea altcuiva, era sincer şi fermecător când îl făcea Benna. Harul lui de a-i face pe oameni să se simtă bine o fascina mereu pe Monza. Talentele ei erau cu totul opuse.
- A sosit tatăl tău? îl întrebă ea.
- Da. Şi fratele meu e aici. Stau de vorbă cu bancherul.
- În ce ape se scaldă?
- Bune, din câte mi-am dat eu seama. Dar îl cunoaşteţi şi voi pe tata. Deşi nu s-a înfuriat niciodată pe voi doi, nu-i aşa? Aduceţi mereu numai veşti bune. Şi astăzi veştile sunt bune, da?
- Îi spun eu, Monza, sau...?
- Borletta a căzut. Cantain e mort.

Foscar nu se bucură. Nu avea apetitul tatălui său pentru cadavre.
- Cantain a fost un om bun.

Din câte îşi dădea seama Monza, remarca asta nu avea legătură cu subiectul.
- A fost duşmanul tatălui tău.
- Dar un om care merita tot respectul. Prea puţini au mai rămas în Styria. Chiar a murit?

Benna pufni.
- Ce să zic? Nu mai are cap şi a fost tras în ţeapă deasupra porţilor. Aşa că, dacă nu cunoşti un doctor al naibii de bun...

Trecură pe sub o arcadă înaltă, dincolo de care urma un culoar întunecos şi plin cu ecouri, ca mormântul unui împărat. Suliţe de lumină prăfoasă se strecurau înăuntru şi se întâlneau pe pardoseala din marmură. Armuri vechi, în poziţie de drepţi, cu sclipiri mute; arme de demult, strânse în pumni din fier. Zgomotul ascuţit al unor tocuri de cizmă reverberă din pereţi: un bărbat în uniformă neagră se apropia de ei.
- Căcat! îi şuieră Benna în ureche. Vipera aia de Ganmark e aici.
- Potoleşte-te!
- Imposibil ca nemernicul ăsta indolent să fie atât de priceput în lupta cu sabia cum se spune...
- Ba este!
- Dacă aş fi măcar pe jumătate bărbat, aş...
- Nu eşti. Aşa că stai cuminte!

În mod cu totul straniu, chipul generalului Ganmark era lipsit de fermitate; mustaţa bleagă şi ochii de un cenuşiu spălăcit, mereu umezi, îi confereau o expresie de tristeţe veşnică. Se zvonea că fusese dat afară din oastea Uniunii pentru o necuviinţă de natură sexuală, în care fusese implicat un alt ofiţer; apoi traversase marea ca să-şi găsească un stăpân cu vederi mai largi. Or, ducele Orso avea vederi nelimitate când venea vorba despre cei din slujba lui, cu condiţia ca aceştia să-şi dovedească eficienţa. Ea şi cu Benna erau cele mai bune exemple în acest sens.

Ganmark bâţâi rece din cap către Monza.
- Doamnă general Murcatto!

Un alt salut la fel de ţeapăn şi către Benna.
- Generale Murcatto! Conte Foscar, sper că îţi faci exerciţiile?
- Mă antrenez în fiecare zi.
- Înseamnă că ai să ajungi un bun spadasin.

Benna pufni:
- Ori spadasin, ori o pacoste.
- Şi una, şi alta ar fi o realizare, rosti fără intonaţie Ganmark, mâncând terminaţiile cuvintelor aşa cum o făceau unioniştii. Bărbatul fără disciplină nu este mai bun decât un câine. De fapt, este chiar mai rău. Iar soldatul fără disciplină nu este mai bun decât un cadavru. De fapt, este chiar mai rău. Pentru că un cadavru nu reprezintă nicio ameninţare la adresa camarazilor săi.

Benna căscă gura, dar Monza i-o luă înainte. Dacă ţinea cu tot dinadinsul să se poarte ca un imbecil, o va putea face mai târziu.
- Ce ai mai făcut în sezonul ăsta?
- Mi-am făcut treaba, apărând flancurile voastre de Rogont şi osprienii lui.
- L-ai întârziat pe Ducele Tergiversărilor? rânji superior Benna. Grea sarcină!
- Nu am avut decât un rol secundar. O notă comică într-o mare tragedie, însă sper că apreciată de public.

Ecourile paşilor lor se amplificară atunci când trecură pe sub o altă arcadă şi pătrunseră în rotonda cea înaltă din centrul palatului. Pereţii ei curbaţi erau, de fapt, uriaşe panouri sculptate, care prezentau scene din vechime. Războaiele dintre Demoni şi Magi şi alte aiureli de genul ăsta. Cupola gigantică era acoperită cu fresce înfăţişând şapte femei înaripate pe fundalul unui cer acoperit cu nori de furtună - femei în armuri, femei înarmate, femei furioase. Cele şapte ursitoare, stabilind destinele pământenilor, împărţindu-le noroc şi ghinion.  Cea mai însemnată operă a lui Aropella. Monza auzise că a avut nevoie de opt ani ca să o termine. Şi ea nu a reuşit niciodată să scape de senzaţia pe care i-o provoca locul acesta - o făcea să se simtă mică, slabă, neînsemnată. Ăsta era şi scopul.

Urcară toţi patru o scară atât de largă, încât de două ori mai mulţi oameni ar fi putut să stea pe ea umăr la umăr.
- Şi încotro te-a dus talentul tău comic? îl întrebă ea pe Ganmark.
- Prin foc şi moarte, până la porţile de la Puranti şi înapoi.

Benna strâmbă din buze.
- Dar de luptat te-ai luptat?
- De ce aş face-o? N-ai citit scrierile lui Stolicus? "Animalul se luptă ca să obţină victoria..."
- Generalul doar merge în marş până acolo", termină Monza citatul. Ai stârnit multe râsete?
- Presupun că niciunul din partea duşmanului. Şi foarte puţine din partea celorlalţi, însă aşa este la război.
- Eu am mereu timp să chicotesc, murmură Benna în treacăt.
- Sunt oameni care râd cu uşurinţă. Aceştia sunt nişte comeseni absolut încântători.

Ochii umezi ai lui Ganmark se opriră asupra Monzei.
- Remarc că tu nu zâmbeşti.
- Am să zâmbesc şi eu. Atunci când Liga celor Opt va fi înfrântă şi Orso devine Rege al Styriei. Atunci ne vom putea pune săbiile în cui.
- Experienţa m-a învăţat că săbiile nu se simt prea bine atârnate în cui. Au obiceiul de a-şi găsi drumul înapoi în mâinile oamenilor.
- Presupun că Orso te va păstra, zise Benna. Fie doar ca să lustruieşti podelele.

Ganmark nici măcar nu clipi.
- În cazul acesta, Excelenţa Sa va avea cele mai curate pardoseli din întreaga Styrie.

În capătul scării era o uşă dublă, foarte înaltă, cu inserţii de lemn lăcuit pe care erau sculptate capete de leu. Un bărbat solid se plimba încolo şi încoace prin faţa ei, aşa cum se plimbă un câine bătrân şi devotat prin faţa uşii stăpânului. Credinciosul Carpi, căpitanul cu cea mai mare vechime în Mia de Săbii. Chipul său lătăreţ, sincer, bătut de soare, vânt şi ani, purta urmele sutelor de bătălii la care participase.
- Hei, Credinciosule!

Benna îl apucă pe bătrânul mercenar de mâna cât o lespede.
- Ce te-a apucat să urci pe munte la vârsta ta? N-ar trebui să fii într-un bordel?
- Ce bine ar fi, ridică din umeri Carpi. Dar Excelenţa Sa a trimis după mine.
- Iar tu, fiind o fire supusă... te-ai supus.
- De-aia mi se zice Credinciosul.
- Cum stătea treaba în Borletta când ai plecat tu de acolo? îl întrebă Monza.
- Era linişte. Cei mai mulţi oameni sunt încartiruiţi în afara zidurilor, sub comanda lui Andiche şi Victus. Bine ar fi dacă n-ar da foc locului, zic eu. Pe unii dintre cei mai de nădejde i-am lăsat în palatul lui Cantain, supravegheaţi de Sesaria. Veterani, ca mine, de pe vremea generalului Cosca. Bărbaţi trecuţi prin ciur şi dârmon, nu nătăfleţi repeziţi ca ăştia de acum.

Benna râse înfundat.
- Adică din ăia de gândesc mai încet?
- Gândesc încet, dar măcar gândesc tot timpul. Şi ajungem unde trebuie într-un final.
- Ce faci, intri?

Foscar se împinse cu umărul într-o uşă şi o deschise. Ganmark şi Credinciosul îl urmară. Monza ezită o clipă în prag, încercând să-şi compună cea mai dură expresie. Ridică ochii şi îl suprinse pe Benna zâmbind la ea. Fără să se gândească, se pomeni că-i zâmbeşte şi ea. Apoi se apropie de el şi îi şopti la ureche:
- Te iubesc.
- Mi se pare normal.

Benna intră primul şi Monza pe urmele lui.

Biroul personal al ducelui Orso era o sală din marmură de dimensiunile unei pieţe. Ferestrele impunătoare înşirate pe o latură erau deschise şi prin ele intra adierea pătrunzătoare a vântului, înfoind draperiile viu colorate. Dincolo de ele se afla o terasă lungă, ce părea suspendată în aer şi care dădea spre cea mai abruptă coastă a muntelui.

Peretele opus era acoperit cu tablouri extrem de înalte, creaţii ale celor mai însemnaţi artişti ai Styriei şi care înfăţişau mari bătălii din istorie. Victoriile lui Stolicus, ale lui Harold cel Mare, ale lui Farans şi Verturio, toate imortalizate în ulei de peneluri măiestre. Nu avea cum să-ţi scape mesajul care spunea că Orso era ultimul dintr-un neam de regi biruitori, cu toate că străbunicul lui fusese nu numai un uzurpator, ci şi un criminal ordinar.

Cel mai mare tablou se afla chiar în faţa uşii - era înalt de cel puţin zece metri. Şi cine să fie înfăţişat în el, dacă nu Marele Duce Orso? Călare pe un armăsar cabrat, cu sabia strălucitoare ridicată deasupra capului, cu privirea-i pătrunzătoare aţintită în zare, îndemnându-şi oamenii spre victorie în Bătălia de la Etrea. Pictorul părea să nu fi aflat că Orso nu se apropiase nici măcar la optzeci de kilometri de front.

Să nu uităm însă că minciunile subtile au mereu câştig de cauză în faţa adevărului, aşa cum îi spusese el adesea.

Ducele de Talins stătea ursuz la un birou, fluturând acum un condei în locul sabiei. Alături de el se afla un bărbat înalt, cumplit de slab, cu nasul coroiat, care se uita în jos cu atâta aviditate, de ziceai că-i un vultur care pândea moartea călătorilor însetaţi. În spatele lor, pe umbrele de pe perete, se contura o altă siluetă masivă. Gobba, garda de corp a lui Orso - un individ cu gâtul gros ca de porc. Prinţul Ario, fiul cel mare şi moştenitorul ducelui, stătea tolănit într-un jilţ poleit cu aur, nu departe de ceilalţi. Picior peste picior, cu un pahar cu vin ţinut neglijent în mână şi cu un surâs insipid pe chipul său chipeş, dar impasibil.
- I-am găsit pe calicii ăştia rătăcind jurul castelului! strigă Foscar. Şi m-am gândit să ţi-i aduc să-ţi faci pomană cu ei, tată!
- Pomană?

Vocea ascuţită a lui Orso răsună prelung în sala imensă.
- Nu-i chiar activitatea mea preferată. Făceţi-vă comozi, prieteni. Vin şi eu imediat.
- Ia te uită, Măcelăreasa din Caprile, murmură Ario, însoţită de micuţul ei Benna!
- Înălţimea Ta, ce bine arăţi!

De fapt, Monza credea că arată ca o puţă bleagă, însă îşi păstră părerea pentru sine.
- La fel şi tu, dar mereu arăţi bine. Dacă toţi soldaţii ţi-ar semăna, aş putea fi tentat să iau şi eu parte la campaniile militare. Ăla-i un farafastâc nou?

Şi Ario făcu un semn leneş cu degetele-i împopoţonate spre rubinul de pe mâna Monzei.
- Doar un fleac pe care l-am avut la îndemână când m-am îmbrăcat.
- Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo. O cupă cu vin?
- Aşa, dis-de-dimineaţă?

Ario privi printre pleoapele-i grele spre fereastră.
- Din punctul meu de vedere noaptea nu s-a încheiat încă.

Şi a rostit vorbele astea cu emfază, de parcă o noapte nedormită ar fi fost cine ştie ce act de eroism.
- Eu nu refuz.

Benna deja îşi turna licoarea, căci se pricepea mai bine decât oricine să facă pe grozavul. Cel mai probabil va fi beat în mai puţin de o oră şi se va face de râs, dar Monza era sătulă să-l tot dădăcească. Ocoli şemineul monumental, susţinut de statuile lui Juvens şi Kanedias, şi se îndreptă către biroul lui Orso.
- Semnează aici, aici şi aici, tocmai spunea slăbănogul, indicând documentele cu un deget descărnat.
- Îl cunoşti pe Mauthis, nu-i aşa? o întrebă Orso, aruncând individului o privire acră. Mă ţine în lesă.
- Veşnic umilul tău slujitor, Excelenţă. Banca Valint şi Balk a fost de acord să-ţi acorde acest împrumut pe perioadă de un an, după care, spre marele lor regret, îţi vor percepe dobândă.

Orso pufni.
- La fel cum ciuma regretă morţii pe care i-a făcut.

Mai mâzgăli o ultimă buclă la ultima semnătură şi azvârli condeiul.
- Toţi ne ploconim în faţa cuiva, nu? Nu uita să le transmiţi patronilor tăi infinita mea recunoştinţă pentru indulgenţa de care au dat dovadă.
- Aşa voi face.

Mauthis strânse documentele.
- Cu asta am încheiat afacerea, Excelenţă. Sunt nevoit să plec de îndată, dacă vreau să prind fluxul de seară spre Westport...
- Ba nu. Mai stai puţin. Avem şi altceva de discutat.

Ochii morţi ai lui Mauthis se opriră asupra Monzei, apoi reveniră la Orso.
- Cum doreşte Excelenţa Voastră.

Ducele se ridică sprinten de la birou.
- Atunci, să ne ocupăm de treburi mai plăcute. Zici că aduci veşti bune, Monzcarro, da?
- Chiar aşa, Excelenţă.
- Of, ce m-aş face fără tine?

De la ultima lor întâlnire, îi apăruse o şuviţă de culoarea fierului în părul negru, parcă şi nişte riduri mai adânci la ochi, dar atitudinea lui poruncitoare era la fel de impresionantă ca în trecut. Se aplecă şi o sărută pe ambii obraji, apoi îi şopti la ureche:
- Ganmark e un comandant destul de bun, dar, cu toate că îi place să ia ştiuletele în gură, n-are strop de umor. Haide la aer să-mi povesteşti despre toate victoriile tale.

O cuprinse cu un braţ pe după umeri şi o conduse pe lângă sarcasticul Prinţ Ario, prin uşile mari deschise, pe terasa înaltă.

Soarele se înălţa şi lumea se umpluse de culori şi strălucire. Sângele se scursese de pe cer, lăsând în urmă-i un albastru intens, peste care se târau nori albi şi pufoşi. Sub terasă, pe fundul acelei văi ameţitoare, râul cu sclipiri argintii şerpuia printre copacii cu frunzele verde-deschis, portocaliu-ars, galben-pal, roşu-aprins. Spre est, pădurea se fărâma, lăsând loc unui covor de câmpuri - petice de pământ necultivate şi verzi, petice de pământ negru, holde aurii. Mai departe râul se întâlnea cu marea cenuşie şi se ramifica într-o deltă întinsă, sugrumată de insule. Monza abia dacă reuşea să zărească siluetele minuscule ale turnurilor, clădirilor, podurilor şi zidurilor de acolo. Măreţul ducat Talins, nu mai mare decât unghia de la degetul ei mare.

Miji ochii în vântul puternic şi îşi dădu la o parte nişte şuviţe rebele de păr de pe obraji.
- Nu mă plictisesc niciodată de priveliştea asta.
- Cum să te plictiseşti. Ăsta-i şi motivul pentru care am construit blestemăţia asta de castel. De aici îmi pot supraveghea supuşii, aşa cum un părinte vigilent veghează asupra copiilor săi. Să se asigure că nu se rănesc în timp ce se joacă, vezi bine.
- Poporul tău e norocos să aibă un tată atât de drept şi grijuliu.
- "Drept şi grijuliu", repetă Orso, încruntându-se şi privind gânditor la marea din zare. Crezi că aşa mă va ţine minte istoria?

Monza credea că este foarte puţin probabil, dacă nu chiar exclus.
- Cum zicea Bialoveld? "Istoria o scriu cei învingători."

Ducele o ţinuse strâns de umăr.
- Ce frumos ştii tu să vorbeşti! Plus că eşti educată şi te pricepi să negociezi. Ario este destul de ambiţios, nu zic, dar e leneş şi nici nu-l duce mintea. Aş fi surprins dacă mi s-ar spune că a reuşit să citească până la capăt un semn de pe marginea drumului. Nu-i pasă decât de curvăsăreala lui. Şi de pantofi. Pe de altă parte, Terez, fie-mea, plânge cu lacrimi amare pentru că am măritat-o cu un rege. Pe cinstea mea, dacă i l-aş fi dat drept mire pe marele Euz[1] însuşi, s-ar fi smiorcăit şi mi-ar fi cerut să-i dau un soţ cu aceeaşi poziţie socială ca a ei.

---

[1]Euz - creatură fantastică, pe jumătate om, pe jumătate demon (n. tr.).

Cinci zile care au zguduit lumea

Nicholas Best
Cinci zile care au zguduit lumea. Relatările unor martori oculari de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Eugen Damian

Citiţi introducerea la această carte.

*****
Intro

O captivantă descriere a evenimentelor petrecute la sfârşitul lui aprilie şi începutul lui mai 1945, când Mussolini şi amanta lui sunt executaţi de partizanii italieni, Hitler se căsătoreşte cu Eva Braun, apoi cuplul se sinucide, liderii nazişti flutură steagul alb şi războiul cel mai monstruos din istoria omenirii se apropie de sfârşit.

Numeroşi martori, între care unele persoane faimoase ale vremii şi altele devenite celebre în deceniile următoare - Jack Kennedy; Bob Dole; Henry Kissinger; Aleksandr Soljeniţîn; Roman Polanski; Joseph Ratzinger; Ezra Pound; Sophia Loren; Audrey Hepburn etc. - îşi amintesc în ce împrejurări au auzit acele veşti.

Cartea aduce în atenţia cititorului o serie de întâmplări extrem de variate, unele tragice şi oribile, altele emoţionante şi pline de speranţă, care redau atmosfera de o intensitate copleşitoare a acelor zile. Se bazează pe o documentaţie amplă, iar naraţiunea este pasionantă şi se citeşte ca un thriller.

Cap. 10 - Naţiunile Unite

Winston Churchill îşi petrecuse weekendul la Chequers, casa de vacanţă oficială a prim-ministrului din afara Londrei. Urma să afle întreaga poveste despre Dachau, dar auzise deja de Belsen şi de Buchenwald. Ordonase ca toate atrocităţile să fie investigate în detaliu, iar vinovaţii să fie aduşi fără întârziere în faţa justiţiei. La fel ca americanii la Dachau, Churchill nu vedea niciun motiv pentru care vinovaţii nu ar fi trebuit puşi la zid şi împuşcaţi, făcându-se uz de litera legii pentru a-i pedepsi.

În seara anterioară, văzuse un film, după ce sosiseră veşti despre capitularea germană din Italia. Churchill aflase şi de moartea lui Mussolini, pe care le-o comunicase oaspeţilor săi cu următoarele cuvinte: "Ah, bestia sângeroasă a murit." Dictase imediat o telegramă despre capitulare adresată lui Stalin, iar o alta feldmareşalului Alexander, felicitându-i, pe el şi pe generalul american Mark Clark, pentru marea lor realizare. Nu se dusese la culcare şi mai stătuse câteva ore alături de personalul lui, discutând vesel şi bucurându-se de veştile primite din Italia. Nimeni n-a reuşit să-l convingă să se ducă la culcare până la ora trei dimineaţa.

Şi-a făcut din nou apariţia pe la prânz. Ziarele de weekend erau pline de ştiri despre război: "Himmler propune o capitulare necondiţionată", "Himmler îi mai dă lui Hitler doar 24 de ore de trăit", "Himmler trebuie să se predea până marţi". Ziarele de luni au fost la fel de optimiste, savurând moartea lui Mussolini şi vorbind despre victoria iminentă din Europa. Churchill le-a citit pe toate în pat, pufăind dintr-un trabuc, împingând la o parte tava cu micul dejun şi chemând-o la el pe Marian Holmes, secretara lui, pentru a începe ziua de lucru. Avea obiceiul să-i dicteze din pat, în timp ce purta doar o bluză de pijama care, de cele mai multe ori, lăsa la vedere o porţiune apreciabilă din posteriorul pe care femeia nu ţinea neapărat să-l vadă.

Urmau să se întoarcă la Londra în după-amiaza aceea, însă Churchill trebuia mai întâi să facă o mulţime de lucruri: un munte de informări de citit şi cablograme de studiat înainte de a se da jos din pat. Purtase prima discuţie cu noul preşedinte american de-abia cu câteva zile în urmă. Vorbise atunci cu Harry Truman prin intermediul liniei transatlantice pline de paraziţi. Se înţeleseseră bine, însă Churchill nu era încă sigur de poziţia lui Truman în privinţa situaţiei din Europa Centrală. Se întreba dacă noul personaj de la Casa Albă înţelesese pe deplin pericolul reprezentat de ruşi, care ameninţau să coboare o cortină de fier peste Austria, Cehoslovacia şi alte ţări recent eliberate de ocupaţia nazistă. Dacă nu erau opriţi, ruşii aveau să înlocuiască un regim totalitar cu un altul de acelaşi fel. Armata americană se afla în locul potrivit pentru a-i putea opri, dar Churchill bănuia că noua conducere de la Washington nu înţelegea prea bine problema şi că nu era conştientă de această ameninţare. Dacă o cortină de fier avea să coboare de-a lungul Europei după încetarea ostilităţilor, atunci, cu cât acest lucru se întâmpla mai departe, spre est, cu atât mai bine. Ruşii erau perfect capabili să anexeze Danemarca în cazul în care armata britanică nu ajungea prima în această ţară.

Stând rezemat de pernă în pat, pufăind din trabuc şi împrăştiind scrumul pe bluza de pijama, Churchill începu să-i dicteze lui Marian. Printre numeroasele telegrame pe care le-a trimis în dimineaţa aceea a existat şi una adresată lui Truman, în care se referea la ameninţarea comunistă din Europa:

Prim-ministrul către Preşedintele Truman.

Nu există aproape nicio îndoială că eliberarea oraşului Praga şi, pe cât posibil, a teritoriului Cehoslovaciei de vest de către forţele dumneavoastră armate va determina în mare măsură situaţia postbelică a Cehoslovaciei, influenţând la fel de mult şi ţările învecinate. Pe de altă parte, dacă Aliaţii occidentali nu vor juca un rol important în eliberarea Cehoslovaciei, această ţară va împărtăşi soarta Iugoslaviei.

Evident că o astfel de mişcare a lui Eisenhower nu trebuie să dăuneze principalelor lui operaţiuni împotriva nemţilor, dar cred că ar fi bine ca extrem de importanta observaţie menţionată mai sus să-i fie adusă la cunoştinţă...

Şi aşa mai departe, de-a lungul întregii dimineţi. Churchill lucra de mai multe ore, împrăştiind scrum peste tot. La un moment dat, a fost atât de absorbit, încât n-a simţit mirosul de ars şi nici n-a observat fumul care se ridica din gulerul bluzei sale. Marian tocmai se întreba dacă să-l facă sau nu atent, când a intrat în încăpere John Peck, un alt secretar al prim-ministrului.
- Aţi luat foc, domnule, a sărit imediat Peck. Pot să-l sting?
- Da, stinge-l, a răspuns Churchill.

Fumul a dispărut. Au continuat să lucreze. În seara aceea, după ce s-au întors pe Downing Street, s-a anunţat că valiza roşie pentru corespondenţă, care conţinea documentele oficiale ale lui Churchill, fusese adusă de Peck într-o stare de "dezordine şocantă".

*

De partea cealaltă a Atlanticului, noul preşedinte al Statelor Unite se acomoda încă cu noua sa funcţie. După numai 18 zile de mandat, în urma decesului neaşteptat al lui Roosevelt, fostul vicepreşedinte Harry Truman muncea la fel de mult ca Churchill, dar avea de învăţat mult mai multe lucruri. Îşi petrecea toată ziua în Biroul Oval, apoi citea seara un teanc gros de documente, 30.000 de cuvinte sau mai mult de text oficial ce trebuia studiat şi însuşit înainte de a se duce la culcare. Aflat sub presiunea constantă a deciziilor imediate, adesea de o importanţă crucială, lui Truman i se părea că trăise mai multe vieţi de când preluase cea mai înaltă funcţie din stat.

Trebuia totuşi să se mute la Casa Albă. Primele lui gânduri se îndreptaseră spre Eleanor, văduva lui Roosevelt, care locuise aici în ultimii 12 ani. Truman îi spusese să nu se grăbească cu mutatul. La început, se bucurase să rămână în vechiul său apartament, dar fusese obligat ulterior să-l părăsească, atunci când noile aranjamente legate de securitate le făcuseră probleme celorlalţi chiriaşi. Locuia acum în Blair House, casa de oaspeţi oficială a preşedintelui, peste drum de Casa Albă. Ducea acolo, în fiecare seară, o servietă de documente, până când Eleanor Roosevelt a terminat în fine cu împachetatul şi a fost gata să elibereze clădirea.

Aşa cum bănuise Churchill, Truman nu ştia mare lucru despre afacerile externe şi admisese acest lucru în faţa consilierilor săi. Cu toate acestea, era un om şiret, mult mai doct decât îşi imaginau detractorii săi, pregătit şi dornic să înveţe. A înţeles destul de bine ameninţarea reprezentată de ruşi şi le-a transmis telegrama lui Churchill despre Praga generalilor săi imediat după ce a primit-o. Împărtăşea totodată sentimentul de groază pe care lagărele de la Belsen şi Buchenwald i-l treziseră lui Churchill, ordonând o cooperare totală cu britanicii şi cu Uniunea Sovietică în cadrul operaţiunii de vânare a criminalilor de război nazişti. Dar n-a fost de acord cu modul în care Aliaţii aveau de gând să-i trateze. Britanicii erau pe jumătate înclinaţi să susţină hotărârea ruşilor de a-i executa imediat pe Hitler şi clica lui, fără bătăile de cap provocate de un proces. Truman era neclintit în ce priveşte necesitatea unui proces, a unei examinări publice a vinei naziştilor, deşi "cât mai scurtă şi mai expeditivă cu putinţă".

De-abia trecuseră câteva ore de la instalarea în funcţie atunci când a primit prima sa lecţie despre extraordinarele responsabilităţi ale unui preşedinte. Convocat la Casa Albă în după-amiaza zilei de 12 aprilie, aflase de moartea lui Roosevelt de la Eleanor, în biroul acesteia. Înainte să realizeze ce se întâmplă, îi fusese pusă în mâini o Biblie, iar preşedintele tribunalului îi primise jurământul în calitate de nou conducător al Statelor Unite. În seara aceea, în timp ce Truman încă mai era tulburat de îndoieli, secretarul de război Harry Stimson l-a luat deoparte şi i-a comunicat date atât de secrete despre capacităţile militare ale Statelor Unite, încât numai preşedintele avea dreptul să primească această informaţie. Nici ca vicepreşedinte Truman nu avusese dreptul să ştie acel lucru. Dar totul se schimbase acum că se afla la conducere.

Statele Unite aveau o armă nouă, pe care nu o poseda nicio altă ţară. Era o bombă cu o putere inimaginabilă, atât de mare, încât o singură explozie ar fi fost suficientă pentru a distruge un oraş întreg, poate chiar mai mult decât atât. Cercetările continuau, iar proiectul se apropia de concretizare. Oamenii de ştiinţă care lucrau la el erau convinşi că vor putea detona o astfel de bombă cel mai târziu în câteva luni. După aceea, dacă testele erau încununate de succes, deţinătorul bombei urma să aibă întreaga lume la cheremul său.

Nu toţi împărtăşeau o asemenea încredere. Amiralul William Leahy, şeful de stat-major al lui Truman, era unul dintre cei care detestau ideea unei astfel de arme şi era sigur că ea nu va funcţiona. "Asta e cea mai mare prostie pe care am făcut-o vreodată", l-a avertizat el pe Truman. "Bomba nu va exploda niciodată, şi spun asta în calitate de expert în explozibili." Însă oamenii de ştiinţă erau ferm convinşi că va funcţiona. Şi că efectele ei vor putea fi controlate.

Truman încă nu ştia ce să facă cu o astfel de armă. O bombă de o asemenea putere nu putea fi folosită decât în anumite limite. Poate că era potrivită pentru Germania, dar războiul era de-acum câştigat, iar majoritatea oraşelor germane fuseseră deja distruse. Fără îndoială că armata îi va găsi acestei bombe o utilizare, având în vedere sumele uriaşe cheltuite cu realizarea ei. Cu siguranţă că-l vor anunţa pe Truman în momentul când o vor găsi.

Până atunci, în dimineaţa aceea de luni trebuia să se întâlnească cu mai multe persoane, guvernatorii din Maryland, Oklahoma şi Rhode Island; noii oficiali care urmau să depună jurământul în după-amiaza aceea, administratorul creditelor federale, adjunctul şefului administraţiei, reprezentantul Statelor Unite în Comisia Aliată pentru Despăgubiri - un flux permanent de vizitatori ai Biroului Oval. A fost solicitat toată ziua, în ritmul de un vizitator la 15 minute, toţi dorind înainte de plecare să facă o fotografie cu noul preşedinte. Presiunea era atât de constantă, atât de neobosită, încât Truman se întreba dacă se va mai termina vreodată. Măcar veştile primite din Europa erau bune, Mussolini fusese lichidat, iar Hitler avea să-i calce pe urme într-o zi sau două.

Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România

Maia Levantini
Cu titlu provizoriu. Romanul unui psihiatru melancolic - România, America, România
Editura Compania, 2017

Citiţi introducerea acestei cărţi.

*****
Intro

Maia Levantini s-a născut şi a crescut în Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină şi Farmacie «Carol Davila». După aproape zece ani de practică în România, a plecat în Statele Unite ale Americii, unde locuieşte - cu titlu provizoriu - de peste cincisprezece ani.

«Sunt un animal legat de ţară aşa cum pisica lui Soso e legată de casă. Sunt legată de limba în care m-am născut, cu toate scurtăturile minţii. Totul e elaborat şi oficial în alte limbi, când mă doare burta, mă doare în română şi, când mi-e frică, transpir în română, poate că ar mirosi mai frumos să transpir în engleză, dar trebuie să mai aştept până când Jason şi cu mine ne mutăm în vreo casă cu verandă şi adoptăm doi copii, unul din Botoşani şi unul din Zalău. Şi apoi, poate peste cincizeci de ani, o să-mi înjur oasele anchilozate în englezã.» (autoarea)

Fragment din Cu titlu provizoriu

În Pittsburgh, pentru prima dată în viaţă aveam cont în bancă şi bani în cont. Am început să car sacoşe cu mâncare până am umplut frigiderul şi rafturile din bucătărie, pe urmă le-am îngrămădit şi prin dulapurile din dormitor, să nu rămân fără, dacă vine raţionalizarea. La începutul lui septembrie, de Ziua Muncii (că doar statul ăsta capitalist până în măduva oaselor nu o să sărbătorească 1 Mai în acelaşi timp cu socialiştii europeni), Soso, Radu şi pruncii au venit să mă ajute să mobilez apartamentul cel alb, care până atunci rămăsese gol ca un cub din Matrix. Plonjată în altă lume, simţeam că învăţ mult mai mult despre ea dacă nu pun prea multe obiecte în jur. Covoarele, fotoliile, cărţile, televizoarele, toate ar fi atenuat pumnii culturali pe care îi primeam zilnic în America.

De ce spuneau mereu americanii «interesting» când nu-i interesa ceva?
De ce nu erau oameni pe stradă?
De ce era pâinea dulce şi moale ca o budincă?
Unde se ascund intelectualii lor?
De ce porţiile de mâncare la restaurant sunt enorme?
De ce nu trage nimeni chiulul?
Ce e cu gândirea asta «pozitivă»?
De ce aleargă prin parcuri ca apucaţii în timpul liber, fie ploaie, fie vânt?
De ce nu înjură în gura mare când întârzie autobuzul?
Cum de au dinţii aşa de albi şi de aliniaţi?
De ce vin la muncă femei cu copii de două luni?
De ce sunt atât de mulţi graşi şi de ce poartă haine aşa de strâmte?
De ce merg pe stradă cu stacane uriaşe pline cu gheaţă şi sorb mereu din paie de parcă s-ar deshidrata mintenaş?
De ce numesc «cafea» spălătura aia de ciorapi?
Cum pot să asculte până la capăt vreo tâmpenie şi apoi să spună calm şi ferm mă tem că nu sunt de acord cu ce ai spus?

Soso s-a uitat la lista de întrebări şi mi-a zis Îţi trebuie o maşină. America este de neînţeles fără maşină. În România, gluma mea de salariu de rezident din anii nouăzeci îmi ajungea să cumpăr de mâncare două săptămâni, după care trăiam pe spinarea mamei. În America, Soso şi Radu mi-au găsit o Mazda 626 la mâna a doua pe care am luat-o cu banii jos după trei luni de serviciu. M-au învăţat cum să parchez paralel ca să iau examenul de şofer şi au plecat înapoi în zona lor defavorizată.

Stea de cinema, în maşină argintie, cu aer condiţionat şi o duzină de butoane misterioase, mă pregăteam să trăiesc o viaţă ca-n filme, că doar ce altceva puteam să-mi imaginez?

Parchez la spital, mă grăbesc la camera de gardă, mândră de parcă eu aş fi construit maşina aia. Abia apuc să spun ce-am făcut, că asistentul-şef, un Arnold Schwarzenegger cu tresăriri de Ku Klux Klan, tare în predici despre lenevia negrilor şi binecuvântarea puştilor, începe cu întrebări putere, cilindri, injectoare, chestii pentru care credeam că trebuie să te duci la şcoală ca să le ştii. Aiurea! Toţi bărbaţii din camera de gardă, de la omul de serviciu până la attending, s-au trezit parcă din somn, mi-au luat maşina la refec, apoi au trecut la alte douăzeci de tipuri, dovedind o înţelegere atât de adâncă a motoarelor, bujiilor şi uzurii carburatorului, încât pricepeam acum cu ce îşi umpleau ei timpul de se uitau la mine cu ochi goi de fiecare dată când le aruncam momeală câte o referinţă culturală de acasă, doar-doar voi prinde un peşte.

Cu maşina am pescuit cu dinamită - au ieşit toţi cu burţile în sus.

Schwarzie avea un Hummer, attending-ul vorbea despre nu ştiu ce Porsche, clinicienii să încăieraseră pe care-e-mai-bună Honda sau Toyota, Saşa visa la un Audi TT, iar Khalid credea că un Range Rover îl va face american. Zdrobită de atâta cunoaştere, la sfârşitul gărzii am plecat să-mi oblojesc maşina, speriată că s-o fi supărat de umilinţa suferită.

Şi - oftică majoră. Un pic de cârâială metalică, apoi zgomotul acela sinistru de motor pe moarte, plat, fără crescendo, asemănător discursului găinilor din curtea lui tanti Adina, apoi tăcere. Mă întorc deznădăjduită la camera de gardă. Ca un comando SEAL, ies toţi experţii în parcare, chinuie motorul (câr-câr, puf, pa), deschid capota, unul se târăşte sub maşină, până la urmă Schwarzie declară autoritar S-a stricat cutia de viteze. Ai garanţie?. Am nişte hârtii. Se uită pe ele. Ai noroc, ţi-au dat un an garanţie pentru motor şi transmisie. Sună-i şi întreabă-i unde poţi să schimbi cutia de viteze. Mă întorc iarăşi în spital, că nu vreau să fac asta singură din apartamentul meu pierdut în spaţiu. Vânzătorul, foarte amabil, mă întreabă ce mai fac, dacă îmi place toamna, dacă m-am obişnuit cu America (asta în ultimele şapte zile de când nu l-am văzut). Cutia de viteze? Era perfectă! Nu, nici vorbă să plătească el ca să o schimb, probabil că am stricat-o eu cu obiceiurile mele exotice de a conduce o maşină. Poate să-mi recomande câţiva mecanici extraordinari care să o repare (pe socoteala mea, of course). Îl pusesem pe speaker, gândindu-mă că, dacă nu o să înţeleg ceva, Schwarzie şi clinicienii or să descifreze unde să mă duc şi ce să fac. Sunt gata să închei conversaţia, recunoscătoare vânzătorului pentru lista de mecanici şi pentru politeţea lui vindecătoare de amintiri româneşti. Dar Schwarzie mă împinge la o parte şi îşi aşază fundul musculos lângă telefon. Dude, I'm the lady's boyfriend. The transmission is broken and she drove this car for exactly ten miles since she bought it. There is a warranty you signed, and that warranty includes the transmission. So... wait, I'm not done, don't interrupt me, that pisses me off. So, here is how I see things: either you pay for the new transmission or you don't. If you don't, we'll report you to the bureau of small business and you'll hear from my lawyer. Yeah. It's a slam dunk, dude. Come get it and fix it, while I'm still nice.

În două ore, maşina era tractată din parcarea spitalului şi, până seara, adusă înapoi cu o transmisie nou-nouţă. Schwarzie şi vânzătorul şi-au dat mâna zâmbind, au făcut ceva glume pe socoteala femeilor la volan şi eu m-am întors în apartamentul cel alb. O piatră enormă mi s-a luat de pe inimă.

Deci existau şi în America găinari! Deci se dădeau ţepe şi aici! Distanţa între România şi America se micşorase astronomic. Ţeparii vorbeau mai frumos (şi făceau duş zilnic), dar mintea lor lucra la fel, şi era primul tipar comun pe care îl recunoşteam. Pentru prima dată de când venisem în America, am dormit ca un bebeluş în noaptea aia.

De acum era uşor - aveam maşină, aveam prieteni, instalasem cablu şi Internet (dar nu avusesem timp să-mi iau computer), îmi acopeream umerii şi genunchii la serviciu, mi-am luat pantaloni de doc şi saboţi de muncitor, ce mai, mă integram cu o viteză cosmică!

Şi, cum se întâmplă când ţi-e lumea mai dragă, rotaţia din camera de gardă s-a terminat şi m-au trimis la cele şase luni obligatorii de medicină internă. Aici nu e spitalul de psihiatrie, aici nu e dolce vita. Bon, cât de nasol putea să fie?

Păi, era cam aşa: programul începea la cinci şi jumătate dimineaţa, pentru că toţi pacienţii trebuiau văzuţi până venea attending-ul la şapte. Dacă nu eram de gardă, terminam pe la opt seara, dar aveam o gardă la trei zile, ceea ce însemna că de două ori pe săptămână începeam la cinci jumate dimineaţa şi terminam a doua zi pe la cinci după-amiaza. Treizeci şi şase de ore non-stop în spital. Apoi două zile «normale», urmate de alte treizeci şi şase de ore non-stop. Sâmbăta şi duminica la fel. Primeam liber douăzeci şi patru de ore o dată la zece zile. Nu aveam voie să cerem concediu sau zile libere în timpul internatului. Dacă vreunul îşi lua concediu medical, trebuia să refacă zilele pierdute la sfârşitul rotaţiei. Media era de o sută de ore de lucru pe săptămână. Şi se pare că faţă de internii de chirurgie eram boieri, ei ajungeau uşor la o sută douăzeci de ore de lucru pe săptămână. Pentru comparaţie, în România se lucra pe principiul «niciodată până la nouă, niciodată după două», principiu care însuma douăzeci şi cinci de ore pe săptămână, dat fiind că weekendul era sacru şi rezidenţii nu erau obligaţi să facă gărzi la Nr. 9.

Dar de ce? De ce era nevoie să stea în spital o sută de ore un pârlit de intern? Se răsturna căruţa cu bolnavi în fiecare zi la poarta spitalului? Nu erau interni de-ajuns? Interni erau cu duiumul - mergeam în haită prin spital, chinezi şi indieni, ruşi şi vietnamezi, americani şi africani, toţi înscrişi la tocător. Spitalul era mereu plin, însă nu vedeam, ca în România, paturi suplimentare îngrămădite pe holuri sau bolnavi dormind doi în pat. Dar fiecare pacient avea nevoi nesfârşite şi noi eram prima linie de atac. Analize, medicamente, note zilnice, telefoane la farmacia pacientului ca să verificăm dozele din ambulator, telefoane la asistenţii sociali ca să aranjeze transportul la externare, telefoane la clinică pentru programarea pacientului la control după externare, întâlniri cu familia, prezentat cazul rezidentului, fellow-ului, attending-ului, consultantului de la neurologie, de la infecţioase, de la recuperare, de la cardiologie, citit printre picături despre ultimele tratamente pentru SIDA, făcut toracocenteză, paracenteză, mamaeidecenteză - noi luam totul în plin. Sau, cum mi-a explicat un rezident de anul trei, Sistemul este piramidal şi, prin urmare, tot rahatul se scurge la bază.

În fiecare zi mă întrebam cum de supravieţuiseră pacienţii din România fără alergii verificate de trei ori, fără şapte ecografii şi puncţii, fără analize zilnice, cu medicamente de acasă şi varză călită de la cantină. Era mortalitatea în România una dintre cele mai mari din Europa, dar la câte chestii erau trecute cu vederea, mi se părea că bolnavii ăia din Bucureşti aveau o legiune de îngeri păzitori.

În prima lună m-am ţinut tare. Nu aveam copii să zbiere de foame acasă, puteam să stau şi până la miezul nopţii, puteam să dorm în spital, ca internii de pe vremuri care trăiau tot anul în spitale. Mâncam la cantină, cafeaua era gratis, biscuiţii la fel. Unde erau fiţele de modă din România, hainele schimbate în fiecare zi, concursurile de stil între domnişoara doctor Ionescu şi domnişoara doctor Popescu, tocurile ţăcănind pe holurile spitalelor? Uniforma albastră din bumbac indestructibil, spălată zilnic de sânge şi vomă dacă e nevoie, niciodată călcată, că numai casnicele au vreme de călcat, uniforma aceea era mai eliberatoare decât meditaţia budistă. Nimic nu se schimba în imaginea din oglindă zi după zi, aceleaşi ţoale albastre, aceiaşi adidaşi albi, aceeaşi coadă de cal, pagerul de secţie pe dreapta, pagerul de gardă pe stânga, stetoscopul la gât, ciocanul de reflexe în buzunarul stâng, lanterna de reflex oculomotor în buzunarul de la piept, ecusonul prins la guler, azi şi mâine şi săptămâna viitoare, drumul de la aparenţă la esenţă se scurta considerabil.

În schimb, după vreo lună, pungile de sub ochi au început să se lungească. Am devenit ţâfnoasă şi rea. Până atunci, îi ţinusem de şase celeilalte interne din grupa noastră, o chinezoaică pricăjită şi înfometată, care se refugia mereu în vreun colţ ca să mănânce. Acum o lăsam în plata Domnului, să o prindă rezidenţii chiulind. Mă uitam la o leucogramă de două ori şi tot nu vedeam că neutrofilele alea săreau peste limită. Vorbeam cu un accent din ce în ce mai est-european - pe la trei noaptea, parcă eram femeia spion KGB din filmele cu James Bond

Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii

Robert S. Leiken
Islamiştii europeni. Revolta tinerei generaţii
Editura Corint, 2017
Traducere din limba engleză de Sorin Şerb

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Robert S. Leiken urmăreşte destinele primei generaţii de imigranţi musulmani, dar şi angoasele urmaşilor lor. Pornind naraţiunea din îndepărtatele sate ale Orientului Mijlociu, prin intermediul personajelor sale, autorul ne aduce în prezent, în capitalele Europei Occidentale, cu ghetourile şi cartierele lor populate de imigranţi. Cartea ne ajută să pătrundem în cotidianul islamiştilor, să cunoaştem moscheile radicalizate, să descoperim universul jihadiştilor şi să aflăm ultimele gânduri ale atentatorilor sinucigaşi. Această analiză istorică, sociologică, teologică şi antropologică ne avertizează că incoerenţa strategiilor faţă de problema terorismului se datorează confundării protestatarilor cu islamiştii, a musulmanilor paşnici cu fundamentaliştii, a slujitorilor Islamului cu jihadiştii, a imigranţilor din prima generaţie cu urmaşii lor. Islamiştii europeni este prima carte care, combinând reportajul şi naraţiunea, analizează ameninţarea teroristă islamistă în Europa într-o manieră obiectivă şi pătrunzătoare.

"Robert S. Leiken scrie într-un stil accesibil. Bazându-se pe o documentare solidă, autorul prezintă diferite puncte de vedere care îl ajută pe cititor să aibă imaginea de ansamblu a problemei." (Dilwar Hussain, The Muslim World Book Review)

"O prezentare critică a contextului istoric care a dus la declanşarea conflictului între comunităţile de musulmani din Europa şi statele occidentale." (Washington Times)

"Prin cercetări amănunţite şi interviuri, acest volum studiază dinamica politică şi socială care a condus la apariţia extremismului islamist printre membrii celei de-a doua generaţii de imigranţi musulmani." (Joshua Sinai, Perspectives on Terrorism)

Capitolul 1. Primii musulmani furioşi ai Europei
 

J'ai pas fait des études pour charger des camions.^[i] (Khaled Kelkal, 3 octombrie 1992)

În 1995, Khaled Kelkal, un francez algerian în vârstă de 24 de ani, era urmărit şi împuşcat după o vânătoare naţională care s‑a încheiat cu un dramatic schimb de focuri televizat. Kelkal era şeful unei celule lyoneze a Grupului Islamic Armat (Groupe Islamique Armé, GIA) implicat într‑un val de atentate cu bombă şi asasinate care i‑a şocat şi terifiat pe locuitorii Parisului şi ai altor trei oraşe provinciale. Deşi înainte de el sute de jihadişti aspiranţi şi‑au părăsit casele europene pentru a lupta în Afghanistan şi Bosnia, Kelkal a fost primul luptător musulman european care a vizat o ţintă din Europa Occidentală, reprezentând totodată prima asociere între străini (outsider‑ii) şi a doua generaţie de imigranţi (insider‑ii). Ca prim jihadist postmigrant care‑şi atacă ţara de adopţie, Kelkal a fost un terorist intern în fruntea vremurilor în care trăia.

GIA în Franţa

La începutul anilor 1990, tensiunile politice şi religioase din Algeria, care avea legături geografice şi coloniale cu Franţa, au dus la migraţia militanţilor GIA către Europa, în special la Paris. După ce a anulat o victorie islamistă în primul tur al alegerilor legislative din decembrie 1991, armata algeriană a declarat stare de urgenţă în ianuarie 1992 şi a anulat al doilea tur de scrutin, pe care era de aşteptat ca Frontul Islamic al Salvării (Front Islamique du Salut, FIS), o confederaţie eterogenă de islamişti şi salafişti, să îl câştige fără drept de apel. (Cititorul nefamiliarizat cu aceşti termeni ar trebui să consulte glosarul şi, pentru o explicaţie mai amănunţită, capitolul 4, "Ghidul utilizatorului"). Intervenţia militară a produs scindarea FIS, expulzînd facţiunile jihadiste înclinate să se răzbune pentru victoria furată. Dintre aceste facţiuni, cea mai importantă era GIA, compusă în principal din amestecul tinerilor orăşeni, săraci, abia reveniţi din jihadul afghan cu cele mai feroce elemente ale FIS. Rezultatul a fost, după cum spunea Gilles Kepel, o "mişcare jihadist‑salafistă de o extraordinară brutalitate". În perioada dintre Războiul afghan şi atentatele cu bombă din 1998 de la ambasadele Statelor Unite din Africa puse la cale de al‑Qaida, GIA a fost avangarda şi steaua călăuzitoare a jihadului violent.

Jihadul GIA nu a fost global, ci naţional, concentrat pe inamicul "apropiat" din Algeria, nu pe "inamicul de departe", imperiul occidental. Colonizarea franceză a Algeriei a mers mult mai departe decât să spunem a mers cea a Indiei de către Marea Britanie. Algeria anexată a devenit un departament oficial al Hexagonului; de aceea, Algeria era considerată nu doar o proprietate colonială, ci parte integrantă a Republicii. În Războiul algerian de independenţă (1954‒1962), Frontul de Eliberare Naţională (Front de Libération Nationale, FLN) a expulzat administraţia franceză, dar a păstrat, după cum considera islamistul FIS, cultura profană a colonizatorilor. Islamiştii din FIS erau de părere că regimul laic postcolonial nu era suficient de independent şi revoluţionar tocmai din pricina secularismului, laicităţii sale. Refuzul Franţei de a izola regimul FLN după ce acesta a anulat alegerile a fost o confirmare pentru FIS a faptului că FLN devenise marioneta foştilor colonizatori.

Chiar înainte ca armata să preia controlul în 1992, studenţii activişti din FIS şi alţi islamişti au creat Fraternitatea algeriană în Franţa (Fraternité Algérienne en France, FAF). Apoi, după puci, FAF şi alţi militanţi care s‑au refugiat în Franţa au pus umărul la constituirea "reţelelor de solidaritate" în rândul populaţiei algeriene din recentele valuri de imigranţi, dar şi din postmigraţii aglutinaţi în zonele suburbane (les banlieues) în jurul principalelor oraşe din Franţa. FAF a reuşit să obţină simpatia şi, apoi, un mic sprijin operaţional din partea asociaţiilor de tineri musulmani francezi. De regulă, aceste reţele erau controlate de experimentaţii veterani GIA. În vreme ce FAF considera că Franţa e, mai degrabă, un adăpost sigur şi un megafon care să influenţeze evenimentele de acasă, jihadiştii GIA tânjeau după sprijin logistic extern pentru violenţele de acasă. Ei operau deseori sub radarul autorităţilor, în regiunile locuite de imigranţi legali şi ilegali. De exemplu, ceea ce poliţia franceză a numit "reţeaua Chalabi", după liderul său Mohamed Chalabi, amesteca afacerile legale cu acte de infracţionalitate măruntă şi falsificare de documente, la fel ca atacatorii cu bombe din Madrid, un deceniu mai târziu. În acest caz, recrutările, logistica şi achiziţiile se făceau la început pentru conflictul algerian şi nu împotriva Franţei. Pe lângă sprijinul financiar şi logistic acordat jihadului algerian, grupul Chalabi a efectuat recrutări printre tinerii bărbaţi din a doua generaţie de migranţi (metoda: un "club pentru tineri" care oferea vacanţe la schi şi ajutor pentru temele şcolare).

Obiectivul agenţilor din reţeaua Chalabi a devenit evident şi a dus, în cele din urmă, la arestarea lor, 138 dintre ei fiind puşi sub acuzare şi ţinuţi în detenţie în medie 14 luni. Pentru că nu au fost decât 24 de condamnări (unele anulate la recurs), unii au considerat că acuzarea a făcut un exces de zel. Oricum, Jean‑François Clair de la Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (Direction de la Surveillance du Territoire, DST), serviciul de securitate internă, m‑a asigurat că forţele franceze de securitate au considerat că destructurarea grupului Chalabi a fost esenţială pentru apărarea împotriva GIA.

În semn de răzbunare pentru sprijinul acordat de francezi guvernului algerian şi poate într‑o încercare inutilă de a pune capăt anihilării propriilor reţele de sprijin, GIA a început să vizeze cetăţeni şi obiective franceze. În plus, aceste ţinte aveau o valoare simbolică în războiul împotriva conducătorilor algerieni pe care jihadiştii îi porecliseră "fiii Franţei".^[ii] Atacarea Franţei va dovedi că jihadiştii erau mai pregătiţi să apere drepturile şi onoarea algerienilor decât regimul, chiar dacă acesta venise la putere în urma unei mişcări de insurgenţă anticolonială. În decembrie 1994, aproape şapte ani înainte de atentatele de la 11 septembrie şi cu o al‑Qaida doar ceva mai mult decât un zvon, GIA a deturnat un avion francez în Alger cu intenţia de a‑l zdrobi de Turnul Eiffel. Complotul a fost dejucat de forţele speciale franceze care au luat cu asalt avionul oprit pentru alimentare pe pista aeroportului din Marsilia. Încăpăţânaţi, câteva luni mai târziu, cei din GIA au început să atace căile ferate franceze înregistrând primul jihad reuşit împotriva Europei, primul care implica musulmani europeni din a doua generaţie şi prima asociere dintre străinii din exterior şi alienaţii postmigranţi din interior. Ca răspuns la sângeroasele atacuri de început asupra metroului parizian, în vara lui 1995, autorităţile franceze au efectuat arestări în masă în zona metropolei. Aceste descinderi poliţieneşti din Paris vor forţa GIA să se retragă din capitală în oraşele provinciale Lille, situat în nordul ţării, şi Lyon, în vest. Anchetatorii în cazul dosarului Chalabi au ajuns la concluzia că "destructurarea... i‑a forţat pe algerienii «de centru» să se îndrepte ulterior către Khaled Kelkal".

Intră în scenă Khaled Kelkal

Khaled era doar un copil când a fost adus din Algeria într‑o suburbie a Lyonului în 1973. Aceasta s‑a petrecut când părinţii săi din prima generaţie de migranţi s‑au reunit conform politicilor de "reîntregire a familiei" care deveneau obişnuite în Europa (vezi capitolul 6). Familia Kelkal a crescut 12 copii într‑o suburbie (banlieue) a imigranţilor din Lyon numită Vaulx‑en‑Velin, în care trei sferturi din locuitori trăiau de‑a lungul canalului maritim la marginea vestică a celui de‑al doilea oraş francez ca mărime, în sumbre şi suprapopulate locuinţe sociale cu cinci niveluri, denumite cités, foarte asemănătoare celor pe care le vom întâlni în mahalalele pariziene unde s‑au declanşat revoltele din 2005. Oricum, cu un deceniu mai devreme, în 1995, anul orgiei teroriste a lui Kelkal, aproape jumătate din populaţia cartierului Vaulx avea, ca şi Kelkal în persoană, sub 24 de ani, iar rata şomajului pentru cei aflaţi sub această vârstă se apropia de 25%. Micile infracţiuni îl vor duce pe adolescent în închisoare, unde musulmanul din interior Khaled şi‑a început radicalizarea sub influenţa unui mentor arab, un outsider.

Kelkal a ieşit din închisoare după a doua condamnare în octombrie 1992, chiar când, aşa a fost să fie, cercetătorul german Dietmar Loch făcea investigaţii pe teren pentru o carte despre tinerii nord‑africani în oraşul unde locuia fostul puşcăriaş. Norocosul interviu pe care i l‑a luat Loch lui Kelkal, cu trei ani înainte de atacurile cu bombă, clarifică drumul străbătut de tânărul de 21 de ani de la crimă la islamism şi apoi la jihad. Ca relatare autobiografică de epocă la persoana întâi venită din partea unei persoane în proces de radicalizare, este un material unic. Interviul, publicat pentru prima dată într‑o obscură dizertaţie academică, a fost republicat în întregime în originalul francez după ce promiţătorul student devenit mic infractor s‑a transformat în jihadist ajungând cel mai urmărit criminal din Franţa. Tipul de mobilitate regresivă a lui Kelkal va deveni un important traseu postmigrant către extremism.

Familia eroului nostru nu practica islamul cu stricteţea şi sectarismul la care va ajunge ilustra lor progenitură, ci mai degrabă ca o formă "intimă şi discretă" de islam popular. La un moment dat, când neastâmpăratul Khaled a rămas în urmă la şcoală, tatăl lui i‑a tras "o bumbăceală bună". De atunci, Khaled a devenit atât de sârguincios că, spre deosebire de fraţii săi, care au absolvit şcoli de meserii, el a putut intra la un liceu academic unde şi‑a luat bacalaureatul la chimie. Kelkal îi spunea lui Loch, intervievatorul lui german: "Era un liceu bine cotat. Trebuia să ai note bune să intri. În ultimul an al şcolii secundare mi‑a mers bine. Noi (eu şi un prieten) eram primii în clasă, râdeam tot timpul de ceilalţi. Eram sănătoşi, haioşi. Dar mai târziu, nu..." Fiind singurul arab în acel liceu de profil, a devenit şi ciudăţenia locului. El îi spunea sociologului german: "Nu au avut niciodată un arab în clasă şi‑mi spuneau de‑a dreptul: «Eşti singurul arab...»" La şcoală, instituţia fundamentală pentru integrarea imigranţilor, Kelkal a devenit un exponat al politicii Franţei de asimilare de tip "totul sau nimic", una care, spre deosebire de americani, aspiră cu adevărat să devină un "creuzet", în care să se evapore reziduurile de autonomie culturală care subzistă în modelul Statelor Unite. "Aveam capacitatea să reuşesc", îşi amintea Kelkal cu tristeţe, "însă n‑am avut loc de întors pentru că ei insistau pe integrarea mea totală. Era imposibil să‑mi uit cultura, să mănânc porc. Nu o puteam face. Şi când ajungeau să mă cunoască, spuneau: «Tu eşti o excepţie.» Chiar dacă vorbeam, dacă mă înţelegeam bine cu colegii de clasă, nu era natural."

În şcoala sa de elită, Khaled nu se simţea doar nelalocul lui, ci şi ţinta tuturor suspiciunilor. "Odată, a dispărut din clasă un calculator de buzunar. Deşi nu făcusem nimic, eu trebuia să fiu hoţul, de vreme ce eram singurul arab. Nu mi‑a plăcut defel să mă gândesc că toţi cred asta despre mine. Se uitau cu toţii ciudat la mine. Mi‑am spus atunci: Oare ce caut aici?" Acesta a fost declanşatorul social şi psihic al regresiei în tâlhărie, puşcărie şi, în cele din urmă, terorism, dar a început cu chiulul de la ore: "Mi‑am pierdut mândria şi a trebuit să fac abstracţie de propria personalitate. Nu puteam face asta, nu‑mi mai găseam locul... Astfel că am început să fug de la ore o dată, de două ori..." Chiulul a devenit un obicei şi apoi Kelkal a încetat să mai meargă la şcoală, certându‑se cu familia sa, acumulând în sufletul său ruşine şi, deopotrivă, vinovăţie.

Mama mea şi toată familia dădeau vina pe mine. Mă simţeam total izolat de familia mea... Din cauza asta am luat‑o pe calea cea rea. De asemenea, am plecat o vreme de acasă pentru că mama mă învinovăţea: "Cum ai putut ajunge până aici şi acum nu mai vrei să mergi deloc la şcoală!" Pentru mine, pentru că mama mi‑o spunea tot timpul, eu ştiam că greşesc. D‑asta am plecat, pentru că ştiam că greşesc.

Sentimentele de vinovăţie şi ruşine asociate cu dezaprobarea şi controlul familiei îl vor schimba, după exemplul altor musulmani postmigranţi furioşi, în special Mohammad Sidique Khan. În multe cazuri de musulmani europeni radicalizaţi, ruperea de familie precede sau însoţeşte convertirea la islamul radical. Acesta va fi drumul urmat de Khan şi de mulţi alţi "revertiţi" la islamul radical. De fapt, radicalizarea presupune rareori un proces de "reversiune" la un islam practicat cândva şi apoi abandonat. În mod tipic are loc nu o reversiune, ci o conversiune - la un islam dogmatic, sectar şi fundamentalist, care nu are prea multe în comun cu islamul popular sau tradiţional al tatălui.

Chiar înainte de a părăsi şcoala, chiulul l‑a dus pe Khaled pe stradă, unde solidaritatea de cartier va suplini pierderea legăturilor cu familia. "După‑amiaza, toţi mergeau la şcoală, însă eu nu aveam nimic de făcut. Şi am început să bat coclaurile, să‑mi fac cunoştinţe. Erau tipi mişto. Ce dacă un tip e hoţ, nu‑l luăm la întrebări când îl vedem. Dacă e prieten, e prieten." Foarte asemănător, după cum vom vedea, lui Sidique Khan, Khaled, cunoscut ca "Mr. Smiley", avea o dispoziţie călduroasă, prietenoasă. Prietenii lui i‑au încurajat un nou nărav: "Tipii ăştia îmi spuneau că sunt o groază de chestii pe‑acolo [la şcoală]. Asta[furtul] a devenit un obicei; s‑a prins de mine." În explicaţiile date de Kelkal intervievatorului său german, resentimentul provocat de prejudecăţile rasiale era doar o parte a complexei explicaţii pentru faptul că a recurs la tâlhărie. Necesitatea era un alt factor. El i‑a spus lui Loch că în cartierul unde stătea, în Vaulx‑en‑Velin, "70 % din populaţie fura pentru că părinţii nu‑şi puteau permite să cumpere diverse lucruri atunci când în casă erau şase copii. Când furi, îţi permiţi." Tatăl şi fratele lui mai mare (aterizat şi el mai târziu în închisoare) îşi pierduseră slujbele de muncitori, împărtăşind soarta imigranţilor din toată Europa de Nord‑Vest care fuseseră la început angajaţi în timpul anilor "miraculoşi" şi apoi disponibilizaţi când regiunea în care se aflau se dezindustrializa (vezi capitolul 6). Kelkal a fost printre nenumăraţii tineri musulmani şomeri atraşi de găşti şi de criminalitatea măruntă, contribuind la imaginea negativă printre nativi şi la "islamofobie", care la rându‑i a hrănit sentimentele musulmanilor de excluziune, fenomene care s‑au stimulat reciproc, într‑o spirală descendentă a alienării, sentiment pe care islamismul, deseori întâlnit în puşcărie, părea să‑l aline.

Dar, pe lângă tulburările emoţionale şi economice sau îndepărtarea sufletească de familie şi ţară, viitorul jihadist oferea şi altă explicaţie eşecului său, una pe care o putem numi politică sau pre‑politică: "A trebuit să mă bizui doar pe mine, am fost obligat să fur. Dar, mai presus de orice, era o problemă de răzbunare. Vrei violenţă, iacă îţi dăm violenţă!" Amintirile lui Kelkal evocă cele două perioade petrecute în puşcărie când tovarăşii de celulă l‑au înarmat cu o ideologie şi un discurs justificativ, un cadru general explicativ pentru acţiunile sale anterioare. Nu putem şti cât de multă credibilitate trebuie să dăm explicaţiilor politice oferite de Khaled ulterior, dar ce e mai important pentru noi era modul în care gândea în 1992, în plin proces de radicalizare.

Decât să îngenuncheze în faţa francezilor, imigrantul algerian şi camarazii săi îşi vor pedepsi opresorii, ochi pentru ochi, pentru "a‑şi crea propriul sistem". La 21 de ani, când vorbea cu Loch, Kelkal era un găinar, dar deopotrivă un musulman politizat născut a doua oară.

Având o altă premoniţie, el i‑a spus cercetătorului german: "Când furam, mă simţeam liber pentru că era un joc. Până să mă prindă, eu eram cel care câştiga. E un joc: pierzi sau câştigi... Dacă în spatele meu erau caraliii, luam viteză, să‑mi piardă urma. Era un delir, un joc, şi noi eram buni la asta." Posibil ca această stare de exaltare produsă de fugă, de evitarea poliţiştilor, să fi revenit mai târziu, când Kelkal va epuiza energia poliţiei naţionale la capătul versiunii sale jihadiste a vânătorii lui Bonnie şi Clyde.

Acel Kelkal care aruncă o lumină retrospectivă asupra trecutului său este tânărul care abia ce a terminat de efectuat două condamnări în închisorile ţării de adopţie, despre care încă de pe‑atunci se ştia că sunt controlate în mare măsură de musulmani. Ce se admitea pe atunci doar cu o jumătate de gură, dar este relativ bine cunoscut azi, este rolul pe care‑l poate avea experienţa închisorii în islamizare şi radicalizare. Islamizarea, deseori un prim pas către radicalizare, s‑a petrecut cu ocazia primei condamnări ispăşite de Khaled. Lyonezul de 18 ani a fost arestat pentru furt de maşini şi eliberat după patru luni. El i‑a spus lui Loch că, înainte de a intra în închisoare, nici "nu ştia să scrie sau să citească arabă. Când am ajuns în închisoare mi‑am spus: Nu trebuie să pierd timpul. Cu noi era un frate musulman... Am învăţat repede araba". În închisoare, el a avut bucuria de a intra "într‑un grup strâns unit". Iar prin islam el a cunoscut o "mare deschidere a sufletului". Khaled nu se mai considera acum "nici arab, nici francez, ci musulman".

De la Islamism la Jihad

Membrii Societăţii Fraţilor Musulmani au început să ajungă în Franţa în anii 1960, fie fugind din calea represivelor regimuri seculare din Egipt, Siria şi Tunisia, fie pentru a urma pur şi simplu studii universitare (de regulă medicină, inginerie sau ştiinţe naturale). Deşi Frăţia era o pepinieră a antiimperialismului islamic renăscut, în anii 1970, cei mai mulţi dintre radicalii mişcării abandonaseră societatea pentru a întemeia organizaţii jihadiste violente (vezi capitolul 5). Între timp, în Europa, Fraţii îşi creaseră un refugiu unde formau militanţi în aşteptarea momentului politic prielnic în care se vor întoarce în ţara‑mamă pentru a se lupta să instaureze legea islamică. Astfel, vreme de o generaţie, recrutările efectuate de Frăţie în Franţa s‑au concentrat pe tinerii veniţi la studii şi pe exilaţi, nu pe imigranţi sau pe urmaşii acestora. După întemeierea sucursalei sale franceze, în 1983, când a început să recruteze musulmani francezi, gruparea a apelat la studenţi şi reprezentanţii de vârf ai clasei mijlocii. Întruparea sa franceză, Uniunea organizaţiilor islamice din Franţa (UOIF), nu a atras niciodată muncitori şi chiar mai puţin (după cum vom vedea în capitolul următor) locuitori ai mahalalelor, ca Kelkal. Acesta este unul dintre motivele pentru caracterul în mare măsură conservator, chiar aristocrat, al grupării. Şi, în ciuda afirmaţiilor contrare, Fraţii Musulmani abia de se gândeau să convertească Europa la islam. UOIF a acceptat statutul minoritar al musulmanilor şi, pornind de aici, au studiat ansamblul implicaţiilor faptului de a fi musulman într‑o societate non‑musulmană. Încă de la început, Frăţia a accentuat asupra respectării legilor ţării‑gazdă, pretinzând drepturi mai mari pentru o minoritate religioasă. Atunci când Kelkal a început să fie influenţat de Frăţie, versiunea ei din Franţa începuse să joace un rol în politica franceză, graţie, în principal, controversei iscate de vălul islamic (vezi capitolul 2) care dădea în clocot în şcolile publice ale ţării în mod declarat seculare, ca aceea în care Khaled s‑a simţit atât de izolat.

Kelkal i‑a spus lui Loch că în prima sa vizită la puşcărie "şi‑a recâştigat religia" pe când învăţa arabă sub tutela fratelui musulman. El a început să meargă la moschee în fiecare vineri şi "când mă uitam la casetele video, când îi auzeam pe cărturari vorbind, nu mai aveam nicio îndoială... Toate se petreceau dintr‑un motiv anume. Totul avea sens". Aceasta a fost o convertire religioasă - ca şi alţi radicali, el nu "a revenit" la islamul popular al tatălui său, ci s‑a dăruit unei noi credinţe. Faptul că a adoptat un islam activist politic nu era în sine o radicalizare, islamismul însă, chiar dacă într‑o versiune ceva mai diluată, a dat un cadru de referinţă mobilităţii sale regresive, i‑a oferit un discurs justificativ. Inofensivi în sine, doar ceva mai mult decât asumarea unei renaşteri fundamentaliste, aceştia au fost primii paşi ai lui Khaled pe calea radicalizării, acceptarea siguranţei fără întrebări pe care se întemeiază adesea ideologiile totalitare.

Însă au fost nişte paşi şovăielnici. Ieşit din închisoare, Kelkal a revenit la vechile năravuri, a încetat să se mai roage şi să postească, revenind la vocaţia sa infracţională. "Unde am ajuns? În puşcărie." Aşa e, câteva luni după ce a fost eliberat, Khaled a fost arestat pentru că intra cu maşini furate în vitrinele magazinelor şi fura produse de lux. A fost condamnat şi trimis din nou în închisoare, de astă dată din 27 iulie 1990 până în 27 iulie 1992.

A doua vizită, mai lungă, la puşcărie, i‑a readus la viaţă pietatea dar, mai important pentru noi, l‑a aşezat ferm pe calea radicalizării. De această dată, colegul său de celulă, deşi Khaled nu l‑a pomenit în discuţia cu Loch, nu era un islamist politic, ci un jihadist pe nume Khelif B. care era "apropiat de GIA", organizaţie pentru care făcea prozelitism în închisori. În această a doua şedere în închisoare, Kelkal, după un model care se va propaga în închisorile Europei, s‑a îndreptat către islamul radical.

Kelkal ieşise de două luni din această a doua şedere în închisoare când a fost intervievat de Loch ca parte a cercetării întreprinse de sociolog în rândul tinerilor imigranţi din Lyon. În discuţia cu cercetătorul german, Kelkal spunea despre delictele sale că sunt un rezultat al inechităţii şi "rasismului". Cei care locuiesc "în zonele de fiţe...au slujbe... Copiii lor sunt plini de lovele. Fiul îşi ia diploma, iar tac‑su îi ia maşină şi carnet. Are tot ce vrea. Eu, care am 21 de ani, nici măcar nu am carnet. Nu am nimic". Tânărul care abandonase liceul învinovăţea statul pentru că a legitimat această nedreptate: "Judecătorii, societatea, ei nici nu ştiu că este propria lor greşeală. Dacă s‑ar fi uitat doar să vadă ce se întâmplă în aceste cartiere, nu ar mai fi atâtea crime", şi avertiza în legătură cu noua, mai tânăra generaţie de tinerime postmigrantă spunând că e "un butoi cu praf de puşcă" şi că "sunt pe cale să devină gangsteri".

Acest interviu a fost luat puţin după revoltele dintr‑un cartier din apropiere. Deşi subiectul lui Loch subliniază că el "a răspuns" la situaţia în care s‑a aflat "cu o violenţă individuală", acolo, în Mas du Taureau... era un grup... Crima [poliţiei] nu a făcut decât să‑i întărâte. Şomerii voiau să spună: "Opriţi‑vă. Gândiţi‑vă la noi. Poate că aveţi viaţă bună în oraş, dar priviţi în jur şi vedeţi ce se întâmplă în miezul oraşului, sărăcia, drogurile." Ştiu copii de 14‒15 ani care fură maşini d‑alea super pentru a hărţui societatea şi poliţia... Abia după revolte au început [autorităţile] să priceapă.

Cu mai bine de un deceniu înainte de marile revolte din 2005, care au fost cu precădere violente în Lyon, Khaled, în această relatare politizată a motivelor delictelor sale, era convins că revoltele sunt o formă de protest social. Acestea deveneau aproape o rutină în mahalalele franceze şi erau, de regulă, declanşate, acum ca şi mai târziu, în 2005, de asasinarea unui bărbat din a doua generaţie de către poliţişti.

Dar în cele spuse de el nu este vorba doar despre sărăcia şi mizeria la care a fost sortit, ci şi despre rasismul instituţionalizat la care a fost supus "ca arab".

Să vă spun o poveste. Eram la tribunal. Au fost aduşi doi tipi pentru tâlhărie. Nu avusese niciunul vreo condamnare. Francezul spărsese o casă şi lovise o femeie. Arabul doar a încercat să dea o spargere... Judecătorul i‑a dat francezului două luni. Arabul - care nici măcar nu spărsese uşa de la intrare - a luat 18 luni. Concluzia lui Kelkal era clară: "Sistemul de justiţie nu e prietenul nostru. Justiţia are două viteze. Tipii din Vaulx‑en‑Velin care sunt prinşi primesc garantat cu un an şi jumătate mai mult decât ceilalţi... Ceea ce se numeşte justiţie este injustiţie." Genul acesta de nedreptate nu era, desigur, sociologie pentru Kelkal, un gând pe care să‑l rumege din afară, ca revoltele "de acolo, din Mas du Taureau". Nu, dimensiunea politică era personală. "Nu, în ceea ce mă priveşte, nu am drepturi. Eu, chiar acum, dacă sunt pe stradă. Mă atacă unul. Mă apăr. Individul ăla are dreptate. Eu sunt cel care a dat‑o‑n bară... după cum am ajuns deja în puşcărie. Chiar dacă mă atacă o gaşcă de skinheads şi mă apăr în legitimă apărare." Iar dimensiunea personală devenea şi ea politică; Kelkal nu vede doar grupări rasiste, ci de asemenea Statul însuşi şi societatea aliniindu‑se împotriva lui, aducându‑l pe teren politic: "Am fost interesat de politică. Am urmărit politica, dar e în întregime un rahat. Mă interesa ce se petrecea în Vaulx‑en‑Velin. Dar am văzut că pentru primar totul nu era decât imagine, să‑şi apere el imaginea." Însă închisoarea l‑a transformat pe Kelkal, viitorul terorist, într‑un fel de activist social:
Când am văzut un gagiu din cartierul meu că se droga, l‑am tratat cu forţa. L‑am închis în beci, i‑am adus mâncare şi apă. Dorinţa pentru droguri trebuia să treacă, chiar dacă trebuia să sufere pentru asta. Am fost în închisoare cu un gagiu care se droga. Am vorbit vreme de un an cu el despre religie... i‑am spus nu trebuie să te mai combini cu dealerii de droguri. Dacă te mai vezi cu ei, o să te apuci din nou... N‑a mai folosit droguri dup‑aia. Ştim să ne ajutăm unii pe alţii. Când ajuţi, se leagă sentimente. Poţi spune, în cele din urmă: el, el e fratele meu.

După spusele lui, Kelkal devenise un fel de consilier antidroguri. Deopotrivă ceilalţi doi jihadişti notorii europeni ai postmigraţiei, Sidique Khan şi Mohammad Bouyeri - criminalul ritual al regizorului danez Theo Van Gogh - erau activişti sociali care se concentraseră pe reabilitarea dependenţilor de droguri, deşi într‑un mod mai oficial decât o făcea Kelkal. În toate cele trei cazuri, religiozitatea a fost cea care a inspirat lupta împotriva abuzului de droguri pentru că nou‑descoperitul islam militant a transformat recuperarea într‑un eveniment spiritual. Iar islamul pe care l‑a adoptat fiecare dintre cei trei a fost de un dogmatism beligerant. Adoptând persoana întâi plural, Kelkal îi spune clar lui Loch că, în ciuda prejudecăţilor populare, "nu avem nimic de‑a face cu Iranul". El îi consideră pe şiiţi drept falşi musulmani, aparţinând unei secte "create de evrei" pentru "a se infiltra printre arabi". "Totul e scris în Coran." Şi, altă ilustrare a maximei că "prea puţină ştiinţă e periculoasă", fostul student la chimie îi spune sociologului german că şi "conducerea NASA" şi "reputaţi oameni de ştiinţă japonezi" au "certificat" cu toţii "Coranul ca vocea lui Dumnezeu". Pe casetele pe care le împrumuta "la fiecare trei, patru zile" aude aceste adevăruri de la "cei mai mari învăţaţi ai islamului". Şi "când cei mai mari învăţaţi adeveresc asta, nu te mai poţi îndoi defel." (Ne vom întâlni din nou cu impactul exercitat de aceşti "învăţaţi" în capitolul "Lorzii din Londonistan".)

Când îi debita aceste platitudini lui Loch, tot mai radicalizatul Kelkal, abia eliberat din închisoare, frecventa moscheea Bilal din Vaulx‑en‑Velin, instituţie afiliată mişcării Credinţă şi Practică, ramura franceză a mişcării de islamism misionar Tablighi Jama'at (TJ). Gilles Kepel, cercetător francez al lumii islamice şi arabe, scria că TJ a jucat "un rol decisiv în reafirmarea unei identităţi islamice în rândul populaţiei musulmane din Franţa", căci modul în care promova islamul răspundea "destul de potrivit necesităţii celor mai puţin educaţi, predicând un islam care putea fi înţeles şi practicat cu uşurinţă" de cei care "sufereau de pe urma pierderii identităţii". După descrierea pe care i‑o fac în "Ghidul utilizatorului", islamul misionar al TJ este apolitic, dar serveşte deseori ca anticameră a Războiului sfânt. După cum vom vedea în capitolele 9 şi 12 ale cărţii, nu puţini conspiratori terorişti au luat legătura cu organizaţiile jihadiste în moscheile TJ şi este posibil ca nu alta să fi fost situaţia lui Kelkal. Într‑un raport din 2005, DST, agenţia de securitate internă franceză, va atrage atenţia că TJ "face propagandă în cartierele rău famate din marile oraşe", în special în Paris şi în "suburbiile Lyonului, oraşul de unde provin mai mulţi islamişti implicaţi în nenumărate cazuri legate de terorism". Fostul director adjunct Jean‑François Clair, veteran al agenţiei, îmi spunea în 2002 că până la trei sferturi din islamiştii radicali ai Franţei aveau legături cu mişcarea TJ. Graţie "complicităţii pasive dintre mujahedini şi autorităţile din centrele Tabligh", raportul DST din 2005 consideră "moscheile Tabligh" ca "medii potrivite recrutorilor care caută militanţi pregătiţi pentru acţiuni violente".

Dar se pare că militantul lyonez încheie tranziţia de la islamism la jihadism în 1993, în Algeria, nu multă vreme după discuţia pe care a avut‑o cu Loch. El îi spusese cercetătorului german că "singurul lucru pe care‑l doresc este să plec din Franţa pentru totdeauna". "Unde m‑aş duce? Înapoi acasă, în Algeria. Nu‑mi găsesc locul aici. Tot ce‑i trebuie unui angajator este să afle că ai fost în închisoare. Dacă lipseşte ceva la locul de muncă, eu sunt cel acuzat."

Şi în Algeria s‑a dus, găsind acolo, dacă nu un cămin, atunci o misiune. Pe când şi‑a vizitat familia în Mostaghanem, satul său natal, Kelkal a luat legătura direct cu GIA. Un deceniu mai târziu, atacatorii cu bombă din Madrid vor urma un traseu similar de radicalizare în Tetuan, oraşul lor natal marocan. Kelkal dorea să se alăture mişcării de rezistenţă a GIA "în regiunea Mostaghanem, unde un unchi al său era unul dintre importanţii militanţi islamişti. Dar i s‑a spus că ar fi mai folositor în Franţa". Mohammad Sidique Khan, după cum vom vedea, s‑a întors şi el în străvechiul lui cămin pentru a lansa jihadul şi a primit instrucţiuni similare, ca şi alţi aspiranţi jihadiştii anglo‑pakistanezi, cărora li s‑a spus că ar fi mai utili în Europa. Sunt exemple ale lecţiei dure primite de mulţi postmigranţi înstrăinaţi: anume că ţara lor de origine nu mai era casa lor.

Revenit în Lyon, Khaled a început să imite luptătorii de gherilă algerieni. Adora acum videocasetele jihadiste. Inspirat de ele, Kelkal se antrena pe dealurile din apropiere cu prietenul său din copilărie Karim Koussa, care se dusese în Pakistan să lupte cu sovieticii şi fusese recrutat acolo de GIA. Nu mulţi ani mai târziu, Sidique Khan şi tovarăşii săi cu care a efectuat atentatele din Londra se antrenau şi ei pe dealurile din West Yorkshire jucând paintball ca în casetele pe care se străduiau să le imite.

Cariera teroristă a lui Khaled a început în vara lui 1995. Pe 11 iulie, Kelkal şi prietenul său Koussa l‑au asasinat pe militantul algerian Abdelkader Sahraoui, unul dintre cofondatorii FIS islamist, care criticase public violenţele GIA din Franţa. Două săptămâni mai târziu, Kelkal amplasa o bombă în aglomerata staţie de metrou Saint‑Michel de pe malul sudic al Senei.^[iii] Explozibilul a detonat canistrele cu benzină pline cu nituri şi cuie, omorând opt oameni şi rănind peste o sută. În 26 august 1995, poliţia a descoperit amprentele lui Kelkal pe o bombă de mare putere neexplodată pe traseul din nordul Lyonului a trenului de mare viteză TGV (Train à grande vitesse). Acea descoperire l‑a transformat pe Kelkal în "cea mai căutată persoană din Franţa". S‑a declanşat o vânătoare de oameni, în care au fost antrenaţi peste 800 de ofiţeri de poliţie şi soldaţi. După ce l‑au urmărit pe Kelkal trei zile prin pădurile din afara Lyonului, urmăritorii lui l‑au găsit şi l‑au împuşcat. Televiziunea franceză a transmis schimbul final de focuri în care telespectatorii i‑au putut auzi pe jandarmi strigând "Termină‑l!" Următorul cadru arăta un lunetist lovind cadavrul lui Khaled cu piciorul pentru a se convinge că a murit. Transmisiunea a provocat revolte în toată Franţa, inclusiv incendierea maşinilor în cartierul lui Khaled. În mahalalele musulmane din Franţa, Kelkal, care a făcut ca protagonistul postmodern al filmului À bout de souffle^[iv] regizat de Jean‑Luc Godard să pară blajin şi chibzuit, a devenit pentru unii un nou tip de antierou de avangardă.

Printre lucrurile lui Khaled, anchetatorii au descoperit numărul de telefon al lui Rachid Ramda, membru GIA, un algerian căruia i se acordase azil în Marea Britanie în 1992. Francezii l‑au acuzat că a fost "finanţatorul, şeful logistic şi coordonatorul" atacurilor orchestrate de Kelkal şi grupul lui.

Clair, adjunctul şefului DST, mi‑a explicat că publicaţia GIA Al-Ansar furniza indicaţii operaţionale codificate de la Londra la Paris. Francezii au cerut extrădarea lui, însă tribunalele britanice au refuzat vreme de 10 ani această cerere, invocând temerile că Ramda va fi supus torturii înainte de a fi judecat. Această acuzaţie, făcută chiar în perioada în care Londra găzduia zeci de membri proeminenţi ai GIA şi alţi jihadişti, i‑a înfuriat pe oficialii francezi care au botezat atunci oraşul "Londonistan". După un deceniu de relaţii otrăvite între cele două maluri ale Canalului Mânecii, Ramda a fost extrădat în decembrie 2005, iar în martie 2006 a fost condamnat la Paris la 10 ani de închisoare pentru implicarea sa în atentatele lui Kelkal. Dacă Khaled Kelkal era vestitor al vremurilor noi, era deopotrivă o excepţie. GIA era o organizaţie takfiri (takfir înseamnă anatema). Cei consideraţi takfiri sunt milenarişti care predică violenţa unde chiar şi al‑Qaida o interzice (vezi Prefaţa şi capitolele 4 şi 10). GIA practica violenţa în masă împotriva tuturor "necredincioşilor", iar printre aceştia se numărau chiar şi musulmanii care nu‑i susţineau brutalitatea (printre "apostaţi" se aflau chiar şi rivalii lor jihadişti). Al‑Qaida a repudiat GIA în 1996, după cum a criticat vehement un alt adept takfiri, Musab al‑Zarqawi, violentul lider al grupării numite uneori al‑Qaida din Irak şi a rupt relaţiile cu ISIL (Statul Islamic) în 2014. Mai mult, în următorul deceniu, alianţa între jihadiştii străini şi reprezentanţii alienaţi ai postmigraţiei, adică a outsider‑ilor cu cei din interior, va deveni rară în Franţa în comparaţie cu Marea Britanie. În parte ca o consecinţă a ofensivei sale timpurii, unii ar putea spune premature, în Franţa, acea ţară oferea un mediu mai puţin favorabil legal şi de securitate pentru o astfel de mişcare. Înarmate cu judecători şi procurori antitero, tribunal şi poliţie făcute la comandă, cu un sistem judecătoresc inchizitorial şi cu un public susţinător al statului, autorităţile franceze au putut să prevină apariţia a "de două‑trei ori mai mulţi" Kelkali, conjuncţia comună dintre outsider‑ii străini şi postmigranţii alienaţi. Însă dacă nu terorismul islamic urma să cutremure Franţa, o va face o altă formă de furie a postmigranţilor.

---

[i] "Nu am făcut şcoală ca să încarc camioane" (în lb. franceză, în original) (n.tr.).

[ii] Fils de France, aluzie la titulatura dată urmaşilor regelui Franţei (n.tr.).

[iii] La Rive Gauche, în franceză. Zona artistică şi intelectuală a Parisului. Zona de la nordul Senei se numeşte Rive Droite (n.tr.).

[iv] Cu sufletul la gură (1960), film despre un criminal hoinar (interpretat de Jean‑Claude Belmondo) şi prietena sa americană (rol jucat de Jean Seberg) (n.tr.).

Sapiens. Scurtă istorie a omenirii

Yuval Noah Harari
Sapiens. Scurtă istorie a omenirii
Editura Polirom, 2017
Traducere de Adrian Şerban

Citiţi o cronică a acestei cărţi. Ciţiţi o altă cronică a acestei cărţi.

*****
Intro

Yuval Noah Harari a obţinut doctoratul în istorie la University of Oxford şi este profesor de istorie universală în cadrul Departamentului de Istorie al Universităţii Ebraice din Ierusalim. În 2012 a primit Premiul anual Polonsky pentru creativitate şi originalitate în ştiinţe umaniste. Cea mai recentă carte a sa este Homo Deus: Scurtă istorie a viitorului (2015).

Publicată iniţial în Israel în 2011, Sapiens a devenit rapid bestseller internaţional, fiind tradusă în peste patruzeci de limbi. De asemenea, Sapiens a fost bestseller New York Times.

Acum 100.000 de ani, pe pămînt existau cel puţin şase specii de oameni. Astăzi există una singură: noi, Homo sapiens. Ce s-a întîmplat cu celelalte? Şi cum am ajuns să fim stăpînii planetei? De la începuturile speciei noastre şi rolul pe care l-a jucat în ecosistemul global pînă în modernitate, Sapiens îmbină istoria şi ştiinţa pentru a pune în discuţie tot ce ştim despre noi înşine, ne arată cum ne-am unit ca să construim oraşe, regate şi imperii, cum am ajuns să credem în zei, în legi şi în cărţi, dar şi cum am devenit sclavii birocraţiei, ai consumerismului şi ai căutării fericirii. De asemenea, ne îndeamnă să privim în viitor, căci de cîteva decenii am început să încălcăm legile selecţiei naturale care au guvernat viaţa în ultimii patru miliarde de ani. Dobîndim capacitatea de a modela nu doar lumea din jurul nostru, ci şi pe noi înşine. Încotro ne duce aceasta şi ce vrem să devenim?

"Interesantă şi provocatoare... Ne ajută să înţelegem de cît de puţin timp sîntem pe acest pămînt, de cît de puţin timp există lucruri ca agricultura sau ştiinţa şi de ce este bine să nu le luăm ca pe ceva de la sine înţeles." (Barack Obama)

"Sapiens abordează cele mai mari probleme ale istoriei şi ale lumii moderne, fiind scrisă într-o limbă plină de viaţă." (Jared Diamond)

"O istorie a civilizaţiei captivantă, provocatoare... combinată cu o gîndire nonconformistă şi fapte uimitoare. Această carte fascinantă şi distrugătoare de mituri nu poate fi rezumată... pur şi simplu trebuie s-o citeşti." (Financial Times)

"În această analiză exhaustivă a istoriei oamenilor, Harari le oferă cititorilor ocazia să reconsidere totul: de la supravieţuirea lui Homo sapiens pînă la fascinanta chestiune a modului în care societatea se organizează prin ficţiuni." (Booklist)

"Sapiens îi poartă pe cititori într-un tur rapid al istoriei speciei noastre... o lectură importantă pentru un sapiens cu preocupări serioase, care reflectează asupra lui însuşi." (The Washington Post)

Fragmente

În piaţa medievală din Samarkand, un oraş construit într-o oază din Asia Centrală, negustorii sirieni îşi treceau mâinile peste mătăsuri chinezeşti fine, nomazii fioroşi din stepă îşi etalau cel mai nou lot de sclavi cu părul galben ca paiul aduşi din apusul îndepărtat, iar prăvăliaşii îşi îndesau în pungi monede strălucitoare din aur pe care se puteau vedea inscripţii exotice şi profiluri de regi necunoscuţi. Aici, în unul din principalele locuri din epocă în care rutele comerciale din est şi vest, nord şi sud se întâlneau, unificarea omenirii era un fapt zilnic. Acelaşi proces a putut fi observat atunci când s-a strâns armata lui Kubilai-Han pentru a invada Japonia în 1281. Călăreţii mongoli îmbrăcaţi în piei şi blănuri îşi frecau coatele de pedestraşii chinezi cu pălării de bambus, soldaţii beţi din trupele auxiliare coreene se luau la harţă cu marinarii tatuaţi din Marea Chinei de Sud, geniştii din Asia Centrală ascultau cu gura căscată poveştile înflorite ale aventurierilor europeni şi cu toţii ascultau de porunca unui singur împărat.

Între timp, în jurul lăcaşului sacru Kaaba din Mecca, unificarea omenirii avea loc cu alte mijloace. Dacă aţi fi fost nişte pelerini la Mecca, înconjurând cel mai sfânt loc de pelerinaj al islamului în anul 1300, v-aţi fi putut găsi în compania unui grup din Mesopotamia, cu mantiile fluturând în vânt, ochii arzând de extaz şi gurile repetând unul după altul cele 99 de nume ale lui Dumnezeu. Chiar în faţă, sosit din stepele Asiei, aţi fi putut vedea un patriarh turc bătut de soare şi de vânt, şontâcăind sprijinit într-un baston şi mângâindu-şi barba gânditor. Într-o parte, unde bijuterii din aur strălucesc pe pielea neagră ca smoala, s-ar fi putut afla un grup de musulmani din regatul african al Maliului. Aromele de cuişoare, curcuma, nucşoară şi sare de mare ar fi semnalat prezenţa unor fraţi întru credinţă din India, sau poate din misterioasele insule ale mirodeniilor mai de la est.

În prezent, religia este adesea considerată o sursă de discriminare, dezacord şi dezbinare. Totuşi, religia a fost de fapt al treilea mare factor de unificare a omenirii, împreună cu banii şi imperiile. Întrucât toate ordinile şi ierarhiile sociale sunt imaginate, ele sunt toate fragile, iar cu cât societatea e mai mare, cu atât e mai fragilă. Rolul istoric crucial al religiei a fost să confere legitimitate supraumană acestor structuri fragile. Religiile afirmă că legile noastre nu sunt rezultatul capriciilor omeneşti, ci sunt hotărâte de o autoritate absolută şi supremă. Acest lucru contribuie la a plasa cel puţin unele legi fundamentale dincolo de orice posibilitate de contestare, asigurând astfel stabilitatea socială.

Religia poate fi aşadar definită ca un sistem de norme şi valori umane care se întemeiază pe o credinţă într-o ordine supraumană. Acest lucru implică două criterii distincte:

1. Religiile susţin că există o ordine supraumană, care nu e produsul capriciilor sau învoielilor omeneşti. Fotbalul profesionist nu e o religie, pentru că, în ciuda numeroaselor lui legi, rituri şi ritualuri adesea bizare, toată lumea ştie că oamenii au inventat ei înşişi fotbalul, iar FIFA poate în orice moment să mărească dimensiunile porţii sau să anuleze regula ofsaidului.
2. Pe baza acestei ordini supraumane, religia instituie norme şi valori pe care le consideră obligatorii. Mulţi occidentali cred astăzi în fantome, zâne şi reîncarnare, însă aceste credinţe nu sunt o sursă de standarde morale şi de conduită. Ca atare, ele nu constituie o religie.

În ciuda capacităţii lor de a legitima ordini sociale şi politice extinse, nu toate religiile şi-au actualizat acest potenţial. Pentru a uni sub egida ei un vast teritoriu locuit de grupuri disparate de fiinţe omeneşti, o religie trebuie să posede încă două calităţi. Mai întâi, trebuie să îmbrăţişeze o ordine supraumană universală, care este adevărată întotdeauna şi pretutindeni. Apoi, trebuie să insiste pe diseminarea acestei credinţe în rândul tuturor oamenilor. Cu alte cuvinte, trebuie să fie universală şi misionară.

Cele mai faimoase religii din istorie, precum islamul şi budismul, sunt universale şi misionare. În consecinţă, lumea tinde să creadă că toate religiile sunt la fel. De fapt, majoritatea religiilor arhaice erau locale şi exclusiviste. Adepţii lor credeau în zeităţi şi spirite locale şi nu erau interesaţi să convertească întreaga rasă umană. Atât cât ştim, religiile universale şi misionare au început să apară abia în primul mileniu î.Hr. Apariţia lor a reprezentat una dintre cele mai importante revoluţii din istorie şi a avut o contribuţie vitală la unificarea umanităţii, la fel ca apariţia imperiilor universale şi a banilor universali. [...]

O a doua teorie e de acord că limbajul nostru unic a apărut ca un mijloc de a împărtăşi informaţii despre lume. Dar cele mai importante informaţii care trebuiau transmise erau cele despre oameni, nu despre lei şi bizoni. Limbajul nostru a apărut ca un mijloc de a bârfi. Potrivit acestei teorii, Homo sapiens este întâi de toate un animal social. Cooperarea socială este cheia supravieţuirii şi reproducerii noastre. Pentru bărbaţii şi femeile consideraţi individual nu e de ajuns să ştie unde se află leii şi bizonii. Este mult mai important să ştie cine urăşte pe cine în ceata lor, cine se culcă cu cine, cine este onest şi cine este un şarlatan.

Cantitatea de informaţii pe care trebuie să o obţină şi să o înmagazineze cineva pentru a fi la curent cu relaţiile mereu în schimbare care există până şi într-un grup de câteva zeci de indivizi este uluitoare. (Într-o ceată de 50 de indivizi, există 1.225 de relaţii interindividuale şi nenumărate combinaţii sociale mai complexe.) Toate primatele dovedesc un interes aparte pentru astfel de informaţii sociale, însă au probleme în a bârfi efectiv. Probabil că neanderthalienii şi Homo sapiens arhaic aveau la rândul lor dificultăţi în a se vorbi pe la spate - o capacitate care are o reputaţie proastă, dar care e de fapt esenţială pentru cooperare când e vorba de un număr mare de indivizi. Noile capacităţi lingvistice pe care le-au dobândit sapiens moderni acum circa 70 de milenii le-au permis să bârfească ore în şir. Informaţiile sigure despre indivizii în care puteai avea încredere însemnau că cetele mici aveau prilejul să se extindă în cete mai mari, iar sapiens puteau să dezvolte tipuri de cooperare mai strânse şi mai sofisticate.

Teoria bârfei poate părea o glumă, dar e susţinută de numeroase studii. Chiar şi astăzi, cea mai mare parte a comunicării umane - indiferent dacă e vorba de e-mailuri, convorbiri telefonice sau articole de ziar - este reprezentată de bârfă. Ea ne este atât de naturală, încât pare că limbajul nostru ar fi apărut chiar în acest scop. Credeţi că, atunci când se întâlnesc la masă, profesorii de istorie discută despre cauzele primului război mondial sau că specialiştii în fizica nucleară îşi petrec pauzele de cafea de la conferinţele ştiinţifice vorbind despre quarcuri? Uneori. Mai des însă bârfesc despre profesoara care şi-a prins soţul înşelând-o, despre cearta dintre şeful de departament şi decan ori despre zvonurile potrivit cărora un coleg a folosit fondurile de cercetare pentru a-şi cumpăra un Lexus. Bârfa se concentrează de obicei asupra faptelor condamnabile. Colportorii de zvonuri sunt a patra putere originară, jurnalişti care informează societatea despre şarlatani şi paraziţi şi astfel o protejează de aceştia.

Cel mai probabil, atât teoria bârfei, cât şi teoria leului-de-lângă-râu sunt valide. Şi totuşi, trăsătura cu adevărat unică a limbajului nostru nu este capacitatea lui de a transmite informaţii despre oameni şi lei. Mai degrabă este capacitatea de a transmite informaţii despre lucruri care nu există deloc. După câte ştim, doar sapiens pot vorbi despre categorii întregi de entităţi pe care nu le-au văzut, atins sau mirosit niciodată.

Legendele, miturile, zeii şi religiile au apărut prima oară odată cu Revoluţia Cognitivă. Multe animale şi specii umane puteau spune înainte "Atenţie! Un leu!". Graţie Revoluţiei Cognitive, Homo sapiens a dobândit capacitatea de a spune "Leul este spiritul protector al tribului nostru". Această capacitate de a vorbi despre ficţiuni este trăsătura cea mai aparte a limbajului sapiens-ilor.

Este relativ uşor să cădem de acord că numai Homo sapiens poate să vorbească despre lucruri care nu există în realitate şi să creadă şase lucruri imposibile înainte de micul dejun. Nu am reuşi niciodată să convingem o maimuţă să ne dea o banană promiţându-i că va primi în schimb după moarte oricât de multe banane va dori în raiul maimuţelor. Dar de ce este acest lucru atât de important? La urma urmei, ficţiunea poate fi periculoasă prin faptul că induce în eroare sau că distrage atenţia. S-ar zice că cei care umblă prin pădure în căutare de zâne şi unicorni au mai puţine şanse de supravieţuire decât cei care umblă în căutare de ciuperci sau căprioare. Iar dacă petreci ore întregi rugându-te la spirite protectoare care nu există, nu iroseşti timp preţios, timp pe care l-ai folosi mai bine dacă l-ai petrece căutând hrană, luptându-te şi făcând sex?

Însă ficţiunea ne-a permis nu doar să ne imaginăm lucruri, ci să facem asta în mod colectiv. Putem să creăm mituri comune precum povestea biblică a creaţiei, miturile Timpului Visului ale aborigenilor australieni şi miturile naţionaliste ale statelor moderne. Astfel de mituri le conferă sapiens-ilor capacitatea fără precedent de a coopera în mod flexibil în număr mare. Furnicile şi albinele pot şi ele să colaboreze într-un număr uriaş, însă fac asta într-un mod foarte rigid şi doar dacă între ele există o relaţie strânsă de înrudire. Lupii şi cimpanzeii cooperează într-o manieră mult mai suplă decât furnicile, dar pot face asta doar cu un număr mic de alţi indivizi pe care îi cunosc bine. Sapiens pot colabora în moduri extrem de flexibile cu un număr nelimitat de străini. Acesta e motivul pentru care sapiens conduc lumea, în timp ce furnicile mănâncă resturile noastre, iar cimpanzeii sunt închişi în grădini zoologice şi laboratoare de cercetare.

În numele tatălui

Vlad Mitric-Ciupe
În numele tatălui
Supravieţuire şi integrare socioprofesională
în familiile arhitecţilor deţinuţi politici din România comunistă
Editura Vremea, 2017

Citiţi prezentarea acestei cărţi.

*****
Fragment

În rândurile soţiilor arhitecţilor condamnaţi politic am mai identificat doar alte două dosare de colaborare cu Securitatea, ambele cu un conţinut minor, reproducând aici - spre exemplificare - câteva documente: [...] În scopul conspirării întâlnirilor cu reţeaua informativă a fost verificată numita Ioniţă Victoria [...]. [...] Sus‑numita locuieşte la adresa de mai sus cu chirie, din anul 1951 şi este cunoscută că are maşină de tricotat cu care confecţionează la domiciliu echipament pentru sportivii care ne reprezintă ţara în străinătate. În cadrul imobilului este caracterizată ca o persoană liniştită, serioasă şi respectuoasă faţă de vecini, având o comportare bună. Întreţine relaţii apropiate şi se vizitează cu numita Ionescu Elisabeta, pensionară, domiciliată la acelaşi etaj, apartamentul 25. A avut o fiică care a decedat în urmă cu mai mulţi ani, a fost decepţionată mai mult timp, iar de câţiva ani a adoptat o fată cu care locuieşte în prezent, pe nume Ioniţă Zoica, născută la 01.01.1949 în Bucureşti, studentă la Institutul Politehnic Bucureşti. Date despre fostul său soţ nu se cunosc, deoarece acesta nu a locuit la adresa respectivă. [...]. Dacă dosarul de reţea al Victoriei Ioniţă debuta cu aceste documente, el se încheie după cum urmează: Tovarăşa Ioniţă Victoria a pus la dispoziţia organelor noastre apartamentul ce‑l ocupă în str. Plevnei nr. 1, timp de câţiva ani. Începând din anul 1977, nu am mai folosit această casă de întâlniri din mai multe motive şi în primul rând inoportunitatea unor ore convenabile pentru întâlnirile cu unele surse, ţinând‑o totuşi în rezervă. În prezent, având în vedere că condiţiile nu sunt favorabile unei asemenea activităţi, propun abandonarea casei Nicoleta şi clasarea materialului la C.I.D.

Relativ similară este şi situaţia văduvei arhitectului Gheorghe Ursescu: [...] Pentru conspirarea întâlnirilor cu agentura, a fost luată în studiu în vederea recrutării ca gazdă casă de întâlniri numita Fortunescu Irina, domiciliată în Bucureşti, B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Locuinţa sus‑numitei corespunde scopului nostru, deoarece asigură conspirativitatea întâlnirilor, fiind situată într‑un imobil cu multe etaje şi cu mulţi locatari, ceea ce face ca intrarea ofiţerului şi a agenturii să nu atragă atenţia. [...] În prezent Fortunescu Irina este funcţionară la Uniunea Artiştilor Plastici, serviciul relaţii cu străinătatea. A fost căsătorită până în anul 1964 cu arhitectul Ursescu Gheorghe, în prezent decedat. Fortunescu Irina este caracterizată ca o persoană cu atitudine bună faţă de colegi, îndeplinind în mod conştiincios sarcinile ce‑i sunt încredinţate. [...] Menţionăm că Fortunescu Irina are un program de lucru care permite efectuarea întâlnirilor cu agentura, atât dimineaţa cât şi după‑amiaza. În ziua de 20 aprilie a.c., Fortunescu Irina a fost contactată de lt. maj. Şerban Ştefan. Cu acest prilej, ea s‑a declarat de acord să pună la dispoziţia organelor de Securitate locuinţa sa, cerând însă ca discuţiile concrete referitoare la cele solicitate de noi să fie purtate cu ea la sediul organelor M.A.I. Faţă de cele de mai sus, propunem să se aprobe recrutarea ca gazdă casă de întâlniri a numitei Fortunescu Irina. Discuţiile cu aceasta vor avea loc la sediul M.A.I. şi vor fi duse de lt. maj. Şerban Ştefan şi locot. Stroe Lila. Recrutarea se va finaliza câteva zile mai târziu: [...] Conform aprobării conducerii Direcţiei, în ziua de 17 mai a.c. a fost adusă la sediul M.A.I. numita Fortunescu Irina, domiciliată în B‑dul Ana Ipătescu nr. 24‑26. Întrucât Fortunescu Irina cunoştea în principiu, de la întâlnirea cu ea din data de 20 aprilie a.c., scopul aducerii sale la noi, discuţia s‑a purtat pe tema stabilirii programului când putem să mergem la ea în casă. A menţionat că, locuind singură, nu are timp să‑şi aranjeze casa înainte de plecarea la serviciu şi că i‑ar veni greu ca în fiecare zi să se ocupe de aceste treburi. Totodată a menţionat că şi pentru noi ar fi poate nepotrivit să mergem zilnic acolo, deoarece am atrage atenţia vecinilor, mai ales că la ea nu prea vin persoane străine. În acest sens, Fortunescu Irina şi‑a exprimat acordul să folosim locuinţa ei, însă din motivele expuse mai sus, să mergem numai în zilele de miercuri şi vineri, predându‑ne în acelaşi timp cheile de la intrare. Am asigurat‑o că şi noi avem interes ca nimeni să nu ştie că locuinţa ei este folosită în rezolvarea unor probleme de serviciu de organele M.A.I. şi că deci vom lua toate măsurile de conspirare, rugând‑o la rândul ei să păstreze discreţie totală, iar dacă va fi totuşi nevoită să dea unele explicaţii cuiva, să fim prezentaţi în calitate de colegi de serviciu. [...]

Documentele din dosarul de colaborare al Irinei Fortunescu nu menţionează în ce fel şi de câte ori s‑a folosit Securitatea de apartamentul acesteia, nici alte elemente suplimentare. Relaţia s‑a încheiat în 1982, odată cu ieşirea la pensie a gazdei, care [...] stă permanent acasă, nemaifiind condiţii să folosim garsoniera în care locuieşte. Nu putem să nu remarcăm - atât cât lasă documentele să răzbată - încercările doamnei Fortunescu de a rezista propunerilor, cedând totuşi într‑un final. În acelaşi timp, constatăm o posibilă strategie a Securităţii, de a racola în acest scop punctual - gazde pentru case conspirative - văduve fără vreun alt sprijin, fără familie şi fără relaţii, plasându‑le tot în categoria victimelor unor abuzuri specifice epocii.

Cu toate aceste dificultăţi (memoria şi documentele reţinând doar o parte infimă a acestora), aproape toţi urmaşii arhitecţilor deţinuţi politici au reuşit să‑şi finalizeze studiile. În aceste condiţii, textul nostru îşi propune inclusiv să prezinte, fie şi pe scurt, fragmente din viaţa acestor oameni, în ideea că statutul lor final - de oameni realizaţi familial şi profesional - a fost împlinit depăşind nenumărate greutăţi. În ceea ce priveşte realizările profesionale de excepţie, situaţia este la cealaltă extremă, o infimă minoritate reuşind să se afirme cu adevărat. Dincolo de neajunsurile - mai mult sau mai puţin permanente - datorate în primul rând destinului părintelui, cu siguranţă starea de fapt se explică prin imposibilitatea adaptării la condiţionările pe care le presupunea regimul comunist, dovada evidentă - în acest sens - constituindu‑se în reuşitele celor care şi‑au desfăşurat activitatea în exil.

Majoritatea descendenţilor rămaşi în România - fie ei arhitecţi sau nu - şi‑au dus viaţa privată şi profesională într‑un anonimat cvasitotal, în directă legătură cu vicisitudinile vremurilor. Astăzi, celor puţini care mai sunt în viaţă le rămâne apelul la memorie şi propovăduirea unui model (mai curând moral), după cum afirmă şi domnul Apollon Cristodulo: Este evidentă paralela pe care şi eu am subliniat‑o în mai multe momente în scris, spre deosebire de tata care îşi găsea refugiul în zona plastică a creaţiei. Am vorbit mult despre această iubire verticală, cu paralela la iubirea între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeul Fiul, transpusă în viaţa fiecăruia dintre noi pe această linie. Spunea la un moment dat părintele Stăniloae: "Priveşte iubirea tatălui către fiul său... şi priveşte iubirea fiului către tatăl său. Cât de deosebite sunt aceste iubiri şi totuşi câtă unitate verticală există..." Această iubire verticală, perpetuată o dată prin modelul Hristic, dar şi prin modelul fiecărei familii în parte, este de altfel şi axa supravieţuirii noastre, ca popor, ca societate şi ca oameni.

Un caz ieşit din comun

Dacă influenţele directe şi indirecte ale destinului concentraţionar al unuia dintre părinţi s‑au manifestat într‑un mod relativ similar asupra familiilor rămase acasă - noi ilustrând situaţiile diverse prin cele câteva exemple, au existat şi câteva cazuri ieşite din comun, în cele ce urmează zăbovind asupra unuia dintre acestea.

Un exemplu de viaţă - personală şi familială - aproape sfărâmată este reprezentat de povestea Eufrosinei Pârvu. Născută în august 1924 la Bucureşti, a fost pentru prima dată arestată în februarie 1942, pe vremea când era elevă la liceul "Iulia Haşdeu" din Bucureşti. Acuzată de crimă de activitate politică interzisă, a fost condamnată la 10 ani muncă silnică. În prealabil, Serviciul Special de Informaţii reclama următoarele: [...] Cu ocazia împlinirii unui an de la rebeliunea legionară din ianuarie 1941, elevele mai sus menţionate au lipsit de la şcoală astfel: [...] Eufrosina Pârvu, în zilele de 21, 22 şi 23 ianuarie. [...] Ele au ţinut şedinţă de cuib festivă, cu care ocazie au depus un nou jurământ de credinţă comandantului mişcării legionare, Horia Sima. Toate fac parte din F.D.C. şi desfăşoară o vie acţiune de propagandă în rândurile elevelor şcolii, fapt care a determinat pe directoare să opineze pentru eliminarea lor din şcoală, pentru a împiedica astfel contaminarea restului de eleve.[...] În cadrul anchetei, tânăra afirma că: M‑am înscris în fosta Mişcarea Legionară la 6 septembrie 1940, după venirea la putere a D‑lui Mareşal. Am făcut parte din această mişcare până la rebeliunea din ianuarie 1941. De la această dată n‑am mai activat sub nicio formă, nefiind înscrisă în niciun cuib şi nici n‑am mai contribuit cu vreo sumă de bani pentru ajutorul mişcării. N‑am luat parte de la această dată la nicio şedinţă şi n‑am fost la eleva Ionescu Elena. N‑am nicio cunoştinţă de alte eleve care au continuat activitatea în această mişcare. Dosarul penal al anchetei şi procesului din 1942 mai conţine trei declaraţii ale tinerei, similare din punctul de vedere al conţinutului. Reproducem încă câteva pasaje, pentru a evidenţia "crima" de care se făcea vinovată:

Subsemnata Pârvu I. Eufrosina, elevă cl. VII B liceul "Iulia Haşdeu" Bucureşti, de 17 ani, origine etnică română, de religie ortodoxă, fiica lui Ioan Pârvu, industriaş, domiciliat în str. Grădinarilor nr. 20 bis, Bucureşti, declar:

Am fost înscrisă în Unitatea de pregătire legionară de la 6 Septembrie 1940. Am activat până la rebeliune, de când n‑am mai activat sub nicio formă. [...] La percheziţia domiciliară nu s‑a găsit nimic. Am avut discuţiuni cu tatăl meu, din care am desprins că este contra legionarilor şi că este pentru îmbunătăţirile cunoscute la comunişti pentru muncitori. Susţinea ca bună măsura de a asigura muncitorul de grija zilei de mâine, cum credea el că este la comunişti. În ce priveşte religia, tatăl în discuţiuni admitea existenţa lui Dumnezeu, însă înţelegea să‑şi manifeste credinţa în felul său: fără biserică. În ceea ce priveşte proprietatea, el spunea că Dumnezeu, când a făcut lumea, nu a împărţit pământul anumitor indivizi sau naţii, ci că proprietatea era a tuturor. Concepţiilor lui am căutat să le opun ideile mele, între altele spuneam că nu admit teorii comuniste, fiindcă ei nu cred în Dumnezeu şi nu au armată, familie şi proprietate. [...] Aceste discuţiuni le‑am avut mai frecvent în anul 1940, când legionarii erau la putere. În anul 1941 au fost mai rare.

Cu doamnele profesoare nu‑mi amintesc să fi avut discuţii. O singură dată am reclamat domnişoarei directoare că chifla cu brânză pe care o cumpăram de la bufet a fost murdară. Domnişoara mi‑a spus că n‑am niciun drept să reclam, aşa că am terminat cu această discuţie.

În zilele de 21‑23 am fost la şcoală. Nu‑mi amintesc dacă am lipsit vreo zi şi nici motivul nu‑l ştiu. Până în clasa a V‑a am trecut clasa cu premiu. Apoi am fost promovată. Acum 5 ani (eram în clasa a II‑a) ni s‑a dat de la şcoală să lucrăm o ie, pe care trebuia să o terminăm până în clasa a IV‑a. Ia a fost terminată şi lucrată cu roşu, fir şi paete, însă nu a fost terminată decât în vara anului 1940. Cu acelaşi model am mai lucrat apoi o fustă pentru costumul naţional, pe care am terminat‑o deabia prin toamna anului 1941. Nu recunosc să fi lucrat o altă ie, după cum spune Dinescu Elena. La Elena Ionescu nu am fost niciodată să lucrez. Nu am fost când Florica ar fi strâns bani. Elena Ionescu mi‑a spus, prin luna Decembrie, că Florica s‑a mutat în altă stradă, aproape de unde stătea mai înainte. Am fost la Florica Mitre acasă, în Splaiul Independenţei 33, în 1940, când am ţinut o şedinţă de cuib cu alte fete. [...] Atât ştiu, susţin şi semnez propriu. [...] Din martie 1942, Eufrosina Pârvu a început să‑şi execute pedeapsa la închisoarea pentru femei Mislea.