Cum să NU faci un partid politic

Ioana Constantin
Cum să NU faci un partid politic
Editura Vremea, 2017



*****
Intro

Iată un ghid practic despre greşelile pe care tinerii politicieni români de astăzi le tot repetă, în ciuda bunelor intenţii de la care pornesc în construirea unui partid altfel! Această carte este o premieră nu numai în cadrul editurii Vremea, ci şi pe întreaga piaţă de carte, sub aspectul temei abordate - istoria pe care o construim noi, cei de azi, istoria prezentului.

Sub lumina reflectoarelor - partidele de lider. Ce nu merge? De ce se prăbuşesc? Cine este de vină? Care sunt elementele esenţiale care contribuie la succesul / insuccesul unui astfel de proiect politic? Ce înseamnă un partid altfel? Care este soluţia pentru ca tinerii să schimbe felul în care se face politica românească?

Scrisă pe baza experienţei personale din politica românească, cartea Cum să NU faci un partid politic este o lectură accesibilă tuturor celor interesaţi de viaţa politică din România, fie persoane implicate activ, fie cetăţeni conştienţi, care îşi exprimă întotdeauna opţiunea electorală, fie spectatori pasivi - de care, din păcate, România nu duce lipsă.

Autoarea este o tânără din Bucureşti, Ioana Constantin, pasionată de politică şi dornică, la fel ca cei din generaţia ei, să facă lucrurile altfel chiar şi în (sau mai ales în) politica românească. Autoarea s-a implicat în campaniile electorale din 2016, a coordonat Departamentul de Comunicare Internă M10 şi a devenit cel mai tânăr preşedinte de partid naţional.

Ioana Constantin a scris Cum să NU faci un partid politic pentru a împărtăşi tuturor concluziile experienţei sale în partidele noi. La finalul cărţii sunt incluse şi o serie de texte semnate de colegi de-ai ei de luptă pentru o altfel de politică românească - tineri implicaţi în proiecte politice de tipul partidelor noi, partidelor altfel.

Fragment

Profiluri de membri de partid

Liderii niciodată nu duc luptele prin propria voce, întotdeauna folosesc oamenii din imediata apropiere pentru a le purta şi disemina mesajele. Aşa se face că există câteva categorii dăunătoare de membri:

Loialul dus la extremă
Este loial liderului, nu partidului sau vreunei idei. Caută întotdeauna opinia liderului pentru că o percepe ca fiind adevărul absolut. Nu filtrează nicio informaţie venită de la lider sau din proximitatea lui. Nu se gândeşte niciodată că liderul n-are dreptate, că ar putea greşi, că e pe o pistă falsă, că are interese personale. Este dispus să lupte cu himere în numele liderului, să apere ruine, să mazilească alţi oameni. Este exaltat, greu de controlat când începe să denigreze, să împrăştie noroi în public sau intern. Mulţi dintre aceşti membri au şi o slabă înţelegere a modului în care lumea funcţionează în general şi sunt, deci, uşor de manipulat. Liderul îi foloseşte pentru a împrăştia mesaje neadevărate, pentru a construi false percepţii despre alţii, pentru a porni conflicte absurde.

Talibanul
E acel membru care sub pretextul valorilor şi principiilor cele mai pure nu acceptă ca partidul să aibă vreo discuţie cu alte partide sau să primească persoane care au mai făcut politică. Vede în general în lider un păstrător al acelor valori şi crede că doar el le reprezintă pe scena politică. Într-o primă etapă, nu are deloc simţ politic. Totuşi, diferenţa între talibani şi loialii duşi la extrem e că cei dintâi ajung la un moment dat să se convingă că greşesc.

Sforarul
E persoana care nu are o funcţie prea interesantă, ci una care doar îi oferă un scaun la masa principală. E omul care se ocupă, în general, să facă şi să desfacă majorităţi în interiorul partidului, folosind întotdeauna poveşti pline de tensiune, însiropate cu pericole la orice pas.

Non-membrul
Uneori ia forma consultantului, alteori ia forma strategului politic. Nu ştii niciodată sigur dacă e membru sau nu, dar e foarte aproape de lider, îl consiliază, îi concepe strategia, îi pune vălul peste ochi şi i-l ia după ce s-a asigurat că liderul va vedea ce i s-a spus că va vedea. Liderul devine atât de dependent de el, încât nu poate participa nici măcar la scurte întâlniri informale fără să se sfătuiască cu strategul / consultantul lui cel nou.

Candidaţii

Cel mai greu este să convingi oamenii să candideze, fie că discutăm despre membri, fie despre persoane din afara partidului. Cei mai mulţi dintre membri cred că partidul (nu ştim exact ce înţeleg ei prin "partidul") are deja o paletă largă de opţiuni, de candidaţi pregătiţi să se arunce în luptă. Ei nu doresc să candideze, să se asocieze public cu partidul, dar altcineva "trebuie să...". Dacă vor candida totuşi, vor fi de multe ori absenţi în campanie, nu vor avea disponibilitate să investească timp şi bani. Tot ei sunt şi cei care vor reproşa celor care au candidat obţinerea unui scor mic, iar partidului îi vor reproşa că nu a performat şi că s-a organizat prost. Asta, deşi ei nu s-au implicat în niciun fel în campanie.

Apoi, încercările partidelor mici de a atrage oameni cu o oarecare notorietate eşuează. Li se explică direct, din partea potenţialilor candidaţi, că partidul nu are nicio şansă sau că nu sunt dispuşi să se asocieze cu liderul.

Campaniile electorale

În afară de lipsa banilor, mai sunt câteva probleme ale partidelor mici în timpul campaniilor electorale şi în ziua votului: nu au forţă să comunice în campanie. Nici în online, nici în mass-media, nici în teritoriu; nu au echipe de campanie; nu au o campanie unitară la nivel vizual şi nici un program politic naţional care să sprijine programul local al candidaţilor; nu cunosc şi nici nu au interes să cunoască legislaţia electorală; nu reuşesc să acopere în ziua votului secţiile de votare; nu au oameni pregătiţi pentru a monitoriza procesul de votare; aleg prost de multe ori candidaţii şi descoperă apoi că acei candidaţi au lucrat pentru alte partide şi au obţinut un scor foarte apropiat de zero; intră în campanie cu o imagine slabă, cu notorietate scăzută şi nu vor reuşi să recupereze pe durata campaniei.


Poziţionarea, strategia şi organizarea internă

Poziţionarea ca partide elitiste
Multe dintre partidele noi s-au poziţionat, fără să îşi dea seama, ca elitiste. Câteva exemple:
1). "La noi se intră foarte greu";
2). "Comisiile noastre de integritate filtrează fiecare membru. Din acest motiv, avem şi foarte puţini membri";
3). "Electoratul nostru este educat peste medie";
4). "Ne adresăm electoratului din urbanul mare, din oraşele-centre universitare";
5). "Căutăm oameni care nu au mai făcut politică până acum".

Mi s-a întâmplat de multe ori să fiu întrebată prin ţară, de oameni care voiau să se alăture unui astfel de partid, dacă se încadrează în profilul de membru pe care acel partid îl doreşte. Cotele absurdului erau atât de ridicate încât oamenii se întrebau dacă au vârsta potrivită, dacă faptul că au mai încercat acum zece ani într-un partid mare îi împiedică să se înscrie, dacă faptul că au o rudă înscrisă într-un alt partid îi opreşte să devină membri, şi exemplele pot continua. Într-un partid nu trebuie să se intre greu, înscrierea nu echivalează cu admiterea la o universitate de prestigiu. Trebuie doar respectate nişte filtre de bun-simţ care ţin de integritate.

Toate aceste partide au considerat urbanul mare ca fiind mediul lor predilect şi au transmis mesaje către o categorie de public pretenţioasă. Însă acea categorie de public nu se uita către ele, iar dacă încerca să se apropie, era puternic lovită de haosul intern, de conflictele care izbucneau din nimic etc. Inclusiv abordarea acestor partide la nivelul extinderii teritoriale a fost greşită, multe dintre ele propunându-şi filiale în oraşele importante din ţară, fără să acorde vreo importanţă mediului rural sau oraşelor mai mici. Realitatea şi primul test electoral le-au arătat, de fapt, că au ajuns să aibă filiale în rural şi să obţină voturi tot acolo.

Poziţionarea ca partide anti-clasa politică actuală
Toate iniţiativele politice noi au propus înlocuirea întregii clase politice existente şi s-au poziţionat împotriva tuturor partidelor clasice. Au pus semnul egal între toţi politicienii şi între toate partidele. Este o poziţionare care funcţionează la o parte a publicului pe fondul nemulţumirilor cu privire la politicienii vechi, dar este profund insuficientă în lipsa unei viziuni clare, în lipsa unor proiecte clare, în lipsa unei asumări publice a ceea ce este noul partid din punct de vedere doctrinar, ideologic.

Multe dintre aceste partide au tăiat orice punte de comunicare cu partidele vechi. De altfel, partidele noi nu reuşesc să colaboreze nici măcar între ele. Este o pistă greşită.

Politica este despre a negocia şi despre a colabora. Nu putem exclude din discuţie orice formă de comunicare sau colaborare cu partide vechi sau cu oameni din acele partide. Abia când vor ajunge în consilii locale, în primării sau chiar în Parlament, partidele noi vor descoperi că nu au altă variantă decât colaborarea cu toate celelalte forţe politice.

Partidele noi au uitat că, pentru a bate partidele vechi, e nevoie de strategie politică, de creativitate politică, de rezistenţă şi determinare, neavând în faţă bătălii scurte, ci războaie formate din bătălii zilnice. Unele sunt importante, altele nu. Trebuie să te baţi constant pentru a cuceri noi zone de electorat, trebuie să menţii zone de electorat şi să le mobilizezi, să ştii pe cine e oportun să ataci prima oară, pe cine să menajezi o vreme, să te abţii de la a reacţiona la teme false, teme-capcană întinse de adversar, şi să ştii să negociezi încontinuu. E obligatoriu să ai capacitatea de a anticipa următoarele mişcări de pe scena politică, care a devenit în ultimii ani extrem de dinamică.

Strategia urbanului mare
Am mai scris despre acest subiect, dar mi se pare foarte important să înţelegem că e o abordare greşită. Strategia concentrării doar pe urbanul mare are la bază o proastă înţelegere a electoratului în ansamblu şi a profilului celor interesaţi de implicarea în politică, dar şi o slabă cunoaştere a regiunilor ţării la nivel economic, social şi politic.

Partidele noi pleacă de la premisa că electoratul lor este în oraşele-centre universitare, în oraşele dezvoltate economic şi pun accent pe acestea, ignorând într-o primă etapă orice alte zone. Aceasta şi deoarece confundă notorietatea liderului, care e evident ridicată în urbanul mare, cu notorietatea partidului şi cu ce presupune construcţia unui partid.

Am observat că în comunităţile mai mici există un apetit mai ridicat al oamenilor pentru a se implica, mai ales în apropierea alegerilor locale. Localităţile mai mici sunt sub monopolul partidelor vechi în care nu e loc pentru cineva care vine pentru prima oară în politică.

Mulţi aleg partidele noi pentru că sunt singurele care le pot oferi o candidatură sigură şi / sau posibilitatea de fi propriul lor şef de organizaţie.

În comunităţile din mediul rural, oamenii se cunosc între ei, pot cu mai multă uşurinţă să construiască organizaţii şi să obţină voturi. De altfel, voturile merg către acei oameni, mai puţin către partid. Oamenii votează, în primul rând, oameni. Apoi, partide. Cel mai uşor de observat este la alegerile locale.

Strategia creşterii sănătoase, în timp
În politică, viteza cu care se întâmplă lucrurile nu seamănă cu cea din alte domenii. Scena politică locală şi globală este extrem de dinamică, iar timpul nu are răbdare cu partidele mici care îşi propun să crească în timp cu paşi mărunţi. S-ar putea ca planul tău pe termen lung să fie spulberat înainte să îl începi. Am căzut în capcana acestei strategii şi am înţeles că timpul, scena politică, electoratul nu au răbdare cu partidele noi. Partidele mici nu prea au timp să înveţe din greşeli. Eşuează direct. De la un ciclu electoral la altul s-ar putea ca, în loc să creşti, să dispari pur şi simplu.

Capcanele organizării interne

Capcana redimensionării organelor de conducere
Există o obsesie în partidele noi: să reducă numărul membrilor din organele de conducere naţionale. Argumentul că o structură mai mică poate lua decizii mai înţelepte, mai corecte nu stă în picioare şi nu arată coerenţă.

Motivul trebuie căutat mai degrabă în altă parte. Fie e slabă înţelegere a politicii şi raportare obsesivă la zona de business, fie e interes ridicat pentru control strict, deşi argumentaţia publică e despre transparenţă, democraţie şi renunţare la control. În aceste partide, controlul e sinonim cu încrederea. Doar oamenii demni de încredere pot să aibă un loc în conducerea centrală. Cu cât sunt mai puţini, cu atât e mai uşor de controlat partidul.

Capcana separării puterii politice de cea administrativă
Partidele noi urăsc cu pasiune funcţia de secretar general şi îi minimalizează rolul. În viziunea multora dintre partidele noi, secretarul general are atribuţii administrative şi nu trebuie să fie parte a deciziei politice.

Însă secretarul general nu este un simplu funcţionar sau administrator de firmă care răspunde unor ordine. În general, dorinţa de a limita puterea lui vine din teama unei tabere din partid că acea persoană ar putea să controleze intern mai mult decât ei, pentru că are contactul cel mai apropiat cu organizaţiile, şi atunci apare dorinţa de a-l transforma într-o simplă marionetă care îndeplineşte sarcini. De altfel, multe partide noi nici nu selectează persoane cu adevărat competente în această funcţie.

La fel, nu poţi spune că cineva din zona de conducere a partidului nu poate avea aspiraţii politice! În momentul în care iei cuiva posibilitatea de a candida la o funcţie (internă sau externă), îi iei motivaţia. Oamenii vin în politică şi pentru că au motivaţia de a candida, de a obţine funcţii importante, de a ajunge la putere. Oricât de oripilant ar suna asta pentru pudici, facem partide pentru a candida cu ele, pentru a ajunge cu ele la putere sau măcar într-o zonă de decizie. Şi aceasta pentru a ne putea pune în acţiune programele, proiectele.

Obsesia modificărilor la Statut
Una dintre activităţile preferate în partidele noi este cea a modificărilor la Statut. În realitate, atunci când încep modificările la Statut, acţiunea are legătură cu dorinţa uneia sau mai multor tabere de a modifica în propriul interes anumite prevederi care ţin strict de zona de decizie din partid. Deşi membrilor li se cer propuneri şi este aparent un larg proces intern de consultare, modificările care contează sunt doar ale celor din cercurile de influenţă din partid. Oricum, cu sau fără modificări, partidele noi au prostul obicei de a nu-şi respecta propriul statut. De fapt, multe îl folosesc doar atunci când există conflicte interne şi au interesul de a izola un anumit membru sau o anumită tabără.

Doctrină, ideologie şi alţi demoni
În lipsa unei diferenţieri doctrinare clare, solide, coerente, apare inevitabil populismul. Şi nu mă refer doar la populismul de campanie, caracterizat de promisiunea creşterii salariilor şi pensiilor, ci la unul mult mai periculos pe termen lung.

Partidele noi au început, întâi timid şi apoi cu mai multă forţă, să predice faptul că lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi este mai importantă decât chestiunile doctrinare.

Atunci când refuzi să te poziţionezi, generezi pe termen mediu şi lung două probleme:
(1) La nivel intern, vor apărea mai multe aripi doctrinare care se bat pe aceleaşi lucruri: puterea şi asumarea publică a acelei doctrine. Ideea de a face mai multe platforme doctrinare în partid pentru a contracara apariţia lor naturală nu e fezabilă. Întâi, pentru că e prea târziu: diferenţele există încă de la început, iar grupurile au fost deja formate. Apoi, oricât de dragă le-ar fi membrilor lupta împotriva corupţiei şi împotriva clasei politice vechi, sunt şi alte teme faţă de care au nevoie de o poziţionare unitară şi clară.
(2) La nivelul electoratului: oamenii nu sunt dispuşi să înghită prea mult o poziţionare ambiguă, diferenţiată în funcţie de ce crede şi simte fiecare membru al acestor partide. O parte a electoratului, mai cu seamă cea pe care o vânează aceste partide, e formată din oameni care îşi asumă poziţii clare cu privire la teme importante din societate. Aşteptările lor ca partidul pe care l-ar putea vota, pe care îl susţin sau simpatizează să se poziţioneze ferm sunt îndreptăţite. Un exemplu: un partid fără o poziţionare asumată clar a votat în Parlament un proiect considerat sensibil.

O parte mare a parlamentarilor a votat împotrivă, o altă parte (mică) a votat pentru, şi un număr şi mai mic s-a abţinut. Reacţiile, din partea simpatizanţilor şi membrilor, au fost extrem de dure la adresa celor care au votat pentru proiectul legislativ şi faţă de cei care s-au abţinut.

Totuşi, e important să remarcăm că partidul nu s-a schimbat cu nimic faţă de campania electorală, el nu şi-a asumat atunci nicio poziţionare oficială, ci a explicat că fiecare candidat - potenţial parlamentar va vota cum va considera pe diverse teme. Însă aşteptările oamenilor s-au schimbat. Pentru că nimeni nu tolerează la nesfârşit ambiguitatea, lipsa asumării, nici măcar cei care te susţin, ba poate că aceştia - cu atât mai puţin.

Cu puţin noroc sau cu ajutor, un partid catch-all poate performa un ciclu de alegeri, dar imediat ce va deveni parte a sistemului, poziţionarea pe axa doctrinară devine obligatorie. A doua oară, nimeni nu mai e dispus să îţi dea un cec în alb. Şi, în plus, eşti parte a sistemului, pierzi şi povestea partidului nou, antisistem, anti-clasă politică actuală.

Există un serial danez reuşit, Borgen, în care fondatoarea unui partid nou îşi dă seama la un moment dat că partidul ei format de curând strânsese un număr impresionant de membri, dar care aveau viziuni total diferite pe aceleaşi teme. Aşa că, într-o zi, când ajunge la sediu, şi află că fiecare îşi închipuia partidul cu viziuni de la stânga la dreapta şi înapoi pe toate temele, îi trimite pe toţi acasă până când, într-un grup restrâns, dar reprezentativ vor decide identitatea partidului. E, cu siguranţă, un exerciţiu foarte bun pentru multe dintre partidele noi.

Etica şi limitele ei

În partidele noi, Comisiile de Etică nu au un simplu rol decorativ. E un lucru extraordinar că ele sunt funcţionale, prin comparaţie cu cele ale partidelor mari. Problema acestor comisii e că, la un moment dat, încep să comită abuzuri pentru că se erijează într-un fel de justiţie internă şi ajung să îşi imagineze că ele împart dreptatea. Încep să îşi depăşească atribuţiile şi să investigheze tot soiul de situaţii, dar şi să ia decizii politice. Aşa se face că, de multe ori împinse de lider, pot ajunge ca prin deciziile lor să dinamiteze întreg partidul. Recunosc că la început am căzut în capcana "e bine ca aceste comisii să aibă cât mai multă putere", dar m-am convins mai târziu că lipsa de echilibru în folosirea puterii transformă aceste comisii în călăi.

Schije

Ioana Baetica Morpurgo
Schije
Editura Polirom, 2017



*****
Intro

Ioana Baetica Morpurgo s-a născut în 1980. A absolvit Facultatea de Litere din Bucureşti, apoi masteratul de Antropologie Culturală SNSPA. A fost cercetător pe tema culturii tranziţiei în România postcomunistă la Universitatea Exeter, Marea Britanie, unde a şi predat un seminar de "Societăţi Contemporane". A publicat articole pe teme literare şi socioculturale în reviste precum Romȃnia literară, Dilema Veche, Academia Caţavencu, Observator cultural, New Internationalist, Contemporary Review, Lichtungen, Buchkultur etc. A contribuit cu eseuri şi proză scurtă la diverse antologii - Cartea cu bunici (2007), The Review of Contemporary Fiction (2010), Erotographos 50+1 (2010), Best of: Proză scurtă a anilor 2000 (2013), Poveşti cu scriitoare şi mămici (2014), 10.000 de semne (ICR, 2017). Prima ei carte, Fişă de înregistrare (Polirom, 2004), a fost selectată pentru premiul de debut al României literare. Romanul său Imigranţii (Polirom, 2011) a fost premiat cu bursa de creative writing Kulturkontakt - Viena. Proza sa a fost tradusă în spaniolă, engleză, sîrbă, albaneză, germană şi italiană. Ȋn 2016, într-o tentativă (ratată) de a deraia trenul Brexit din Marea Britanie, a organizat o serie de conferinţe şi dezbateri pe tema Europei - spirit comun. Din 2004 trăieşte în sudul Angliei, unde scrie, cîntă la pian, înoată în ocean şi coordonează un proiect de hedonism al ideilor - Lectures on Everything.

*

Rănit într-o ambuscadă, Toma părăseşte Baza de Operaţiuni Speciale FOB Tagab-Kutschbach, Afganistan, unde a fost detaşat alături de Forţele Speciale din 2009, şi se întoarce în Celei, satul de baştină. Peste cîteva luni e decorat de preşedintele Traian Băsescu, însă statutul de erou în lupta împotriva terorismului îl resimte incongruent cu situaţia personală - nevasta lui între timp s-a încurcat cu un poliţist şi se hotărăşte să plece cu el în Italia, amintirea prietenului său care a murit pe front îl urmăreşte pretutindeni, satul e cuprins de paralizie. Simpto-mele de PTSD îşi fac loc progresiv în viaţa lui Toma. Singurii oameni cu care reuşeşte să se conecteze cu adevărat acum sînt băieţelul lui de şapte ani, un ţigan cu care a stat în bancă în şcoala generală şi văduva prietenului său, cu care începe o relaţie pur sexuală. Flashbackuri din zona de conflict armat se inserează în viaţa de zi cu zi, alături de antidotul lor - memoria copilăriei. Prima parte din Trilogia H, Schije este un roman despre violenţă, conştiinţă, masculinitate, memorie şi timp. Este un roman despre clişee instituţionalizate, psihologia maselor, dizolvarea identităţii personale. Şi despre supravieţuire.

Fragment

Primarul a găsit de cuviinţă să marcheze noul mileniu printr-o serie de îmbunătăţiri "vizibile şi palpabile" - după cum s-a exprimat gazeta locală - aduse satului. A vopsit biserica în galben-pai; de unde înainte fusese albastră şi se cam coşcovise cu vremea. A asfaltat uliţa principală (pe care se afla şi propria sa rezidenţă, la care trebuia să se ajungă cumva, fără prea multe hurducături). A dăruit copiilor de la şcoala primară o platformă nouă-nouţă de 300 de metri pătraţi de ciment, pe locul unde înainte creşteau liniştite băşina-porcului şi păpădia. Pe platforma asta puteau să joace copiii fotbal şi tenis şi să deseneze cu cretă dacă doreau, fără să se mai mozolească de nămol ori de câte ori dădea vreo ploaie. A înfipt şi steagul patriei într-unul dintre colţurile platformei. Colegii lui Răducu îl folosesc acum drept ţintă de nimerit cu corcoduşe răscoapte în pauza mare. Domnul primar a schimbat, de asemenea, toate uşile şi ferestrele dispensarului cu unele noi, din termopan, cum e obiceiul. Şi a rezolvat o dată pentru totdeauna chestiunea presantă a locurilor de veci din Celei.

Cimitirul vechi, ăla din deal, devenise supraaglomerat. De la o vreme li se făcuse sătenilor lehamite să mai şi moară, că, de câte ori dădea vreunul ortul popii, mare bătaie de cap unde să se mai găsească încă doi metri pătraţi de pace veşnică.
- Parcă stau la coadă la mezeluri pe vremea lui Ceaşcă... a comentat cineva din sat. Înghesuiţi săracii şi-n mormânt...

S-au dezgropat morţi proaspeţi, adică sub şapte ani de veşnicie, care e limita normală de deshumare la bunul creştin - ca să facă loc nou-veniţilor. Preotul satului începuse să ţină slujbe exclusiv despre mântuirea sufletului şi pregătirea pentru viaţa de apoi şi, cum consoarta primarului era o bună creştină, pe la biserică dătătoare, a lucrat dibace şi l-a convins pe bărba-so în cele din urmă să ia în serios chestiunea cimitirului. Aşa că noul mileniu, printre atâtea alte daruri vizibile şi palpabile din partea primăriei locale, le-a adus sătenilor şi un nou spaţiu desemnat locurilor de veci. Nu lângă cimitirul vechi din deal, deoarece, din nefericire, terenul respectiv fusese scos la licitaţie de primărie cu doi ani în urmă şi-l cumpărase o firmă americană, Monsanto, care-şi extindea cu succes piaţa de desfacere a cerealelor modificate genetic în ţările postcomuniste din Europa de Est. Mai mare dragul să treci pe lângă plantaţiile Monsanto din Celei - un exemplu pentru toţi ţăranii agricultori din zonă: porumbul creşte vânjos, înalt, cu câte cinci ştiuleţi pe cap de plantă, ştiuleţi care, la recoltare, se dovedeau fără cusur - rândurile de boabe aurii perfect aliniate, precum dinţişorii de lapte ai copilaşilor de grădiniţă.

A, da. Şi-o grădiniţă nouă-nouţă le-a făcut cadou sătenilor acelaşi primar în anul cu pricina. În clădirea fostului muzeu al cetăţii Sucidava, care, fără fonduri, fusese nevoit să-şi închidă porţile celor cinci sau şase vizitatori anuali care-i mai treceau pragul. Şi-aşa Vintilă Ciolan, responsabil cu muzeul cetăţii pe-atunci, mai mult bea sau sforăia decât să păzească să nu vină bagabonzii să se drogheze printre ruine sau hoţii cu detectoare de metale.

Directoarea noii grădiniţe, pe regim privat, cu clase de engleză, balet şi pictură, e chiar fata mare a primarului, măritată cu Dan Albu, băiat bun, întreprinzător - iar educatoarele numai una şi-una, fete tinere, cu studii superioare la Universitatea "Tudor Vladimirescu" din judeţ. Vizibile şi ele, chiar foarte, doar că nu aşa uşor palpabile. Laur Sălciu încercase cu una dintre ele, că era disperat, îi trebuia nevastă ca să poată să-şi ia parohie, dar educatoarea respectivă - Doiniţa o chema - s-a eschivat şi n-a ieşit nimic. Până la urmă domnişoara educatoare cu cine s-a găsit să se mărite? Să nu-ţi vină să crezi. Bunătate de fată, drăgălaşă şi cu studii superioare să-l ia pe unul ca Sergiu Lapoviţă... După bani s-a dus. Făcea ăla bani cu transportul de persoane Corabia-Roma şi retur.
- Nu mai e lumea ce-a fost, ascultă la mine, frate, s-a exprimat Cristi odată. Înainte se ducea muierea după pulă, acuma numai după bani.

La grădiniţa asta unde lucra Doiniţa a fost şi Răducu când era mic. Engleza şi pictura nu s-au prins de el, dar la balet s-a dovedit chiar dotat. Avea el o idee pe-atunci, pe la vreo cinci ani: să se facă balerin-cosmonaut. Adică să danseze în vid, unde nu există gravitaţie, într-o navă spaţială special construită. De obicei, tocmai visurile care ar trebui să devină realitate nu devin. În locul lor se împlinesc tot felul de porcării pe care ţi le-ai dorit doar pe sfert sau din greşeală.

Locul noului cimitir a fost desemnat de primărie pe valea Dunării, dincolo de cetate. În primii doi ani n-au fost decât patru morţi proaspeţi care şi-au găsit pacea veşnică în noul cimitir, nea Petrică electrocutatu' şi trei bătrâni. Cinşpe alţii au fost deshumaţi din cimitirul vechi din deal şi reînhumaţi în cel nou, să fie cu familia care ori murise, ori avea să moară. Printre aceştia şi Stratan ăl bătrân, tatăl lui Toma. Să fie cu coana Margareta amândoi, când i-o veni şi ei rândul. Apoi, poate ispitiţi de atâta spaţiu disponibil, oamenii au început să moară unul după altul. Opt înmormântări în 2003. Încă şapte în 2004. Nouă în 2005. Şi tot aşa. Baba Ziţa a şi zis:
- Doamne păzeşte, că, de când se binecuvântă cimitiru' ăl nou, acuma se-ngrămădeşte tot satu' la moarte. Nu-i a bună. Oare-o fi locu' cu blestem?

Cimitirul nou a fost binecuvântat de popa Sălciu, ca un făcut, tocmai de ziua lui Toma, când a împlinit 20 de ani, dar detaliul acesta, deşi coana Margareta a mormăit că are semnificaţie simbolică, s-a dovedit inofensiv pentru destinul flăcăului. Flăcăul coboară acum, 11 ani mai târziu, cu o săpăligă şi-o greblă pe umăr, ca să cureţe mormântul lui taică-so, spre valea dintre cetate şi Dunăre, unde locuiesc nestingheriţi şi neîngrămădiţi cei din prima generaţie de morţi ai noului cimitir.

E nevoie de o cameră de filmat care să fie plasată pe un trepied undeva la vreo treizeci de metri în spatele lui Toma, astfel încât soarele care răzbate timid dinspre est, prin coclaurile norilor, să nu-i încurce treaba. Dacă am avea un astfel de aparat la dispoziţie, am putea înregistra mai bine decât o pot face cuvintele simultaneitatea câtorva factori şi detalii: bărbatul, cu uneltele pe umărul stâng, îşi ţine mâna streaşină peste ochi şi scanează în lung şi-n lat o privelişte cu totul şi cu totul nefamiliară. "Nefamiliară" e un cuvânt prost - dar cuvintele, mai ales cele potrivite, au găsit de cuviinţă acuma să se ascundă ca şoarecii în faţa potopului prin tot felul de cotloane şi nu e timp să le dăm de urmă.

Dunărea, care dintotdeauna s-a lăţit şi curbat în zona asta, s-a încovoiat din spinarea mătcii şi s-a frânt, formând gâldău după gâldău, an de an, fie din pricina Jiului care uneori se prăvăleşte hiperbolizat în fluviu, în amonte, spre Bechet, fie pur şi simplu fiindcă barajul n-a mai fost consolidat de pe vremea de demult a societăţii muncitoreşti, fie - poate cel mai aproape de adevăr - pentru că apele sunt bătrâne şi au obosit de atâta cale lungă - Dunărea ajunsă aici, în zona asta, îşi lasă jos de pe umeri povara de aluviuni aduse de departe, din ţări străine, şi mai stă oleacă să se odihnească. Îşi simte sfârşitul aproape - delta e un coşmar pe care nu şi-l poate lămuri -, mai trândăveşte, întinzându-şi ciolanele bătrâne şi lăbărţându-şi şalele, la umbra sălciilor de pe malul românesc. În Antichitate, în zona asta fluviul avea două braţe, doar cel de la sud navigabil. Braţul de nord, care curgea lin ca o uitătură-n gol, trecea fix pe la poalele cetăţii Sucidava. De-asta şi-a şi înfipt Theophilus Patricius, arhitectul roman, piciorul de pod aici, în buza cetăţii. De la podul de aramă, cum îi zice legenda, pornea în fiecare noapte Domnul de Rouă, pe drumul de piatră ce leagă piciorul podului de munţii din nord, unde se afla Curtea lui Ler Împărat şi unde Domnul de Rouă se iubea noapte de noapte cu fiica acestuia. Dimineaţa, până să răsară soarele care putea să-l distrugă, Domnul de Rouă trebuia să facă pe acelaşi drum cale-ntoarsă, spre podul de aramă, al cărui picior a rămas ţintuit în glia Celeiului.

Se spune că uneori ultimii paşi înainte de-a ajunge la pod îi deveneau luminoşi. Poate soarele îl prindea pe Domnul de Rouă de călcâie. Dacă te sculai îndeajuns de devreme şi stăteai la pândă la capătul drumului de piatră, puteai să ai norocul de a-i vedea tălpile luminoase în fugă spre pod.

Pe vreo 300 de kilometri, între fantoma insulei Ada Kaleh, trimisă sub ape de români şi sârbi în '70, ca să construiască barajul de la Porţile de Fier şi cealaltă insulă, Belene, unde Partidul Comunist Bulgar şi-a maltratat prizonierii politici timp de 30 de ani - Dunărea e o fiară sălbatică. Cu ură curge, haotic, rupe copaci din rădăcini şi-i cară la vale ca să lovească cu ei în barje şi vapoare, înghite şi regurgitează porţiuni nisipoase de uscat - insule cu un destin de două săptămâni sau şi mai scurt. Pe zona asta, Dunărea se răzbună pe oameni. Aici îşi permite să urască pe faţă, cu toată forţa, cu toţi curenţii. Apoi, încolo, după Zimnicea, începe iar să ostenească. Înţelege că sfârşitul îi e aproape. Doar câteva sute de kilometri până la Silistra, unde începe să se piardă printre ţărmuri.

Întotdeauna, în dreptul satului şi până dincolo de Corabia, spre Islaz, apele Dunării au fost tulburi şi-au curs alandala, hămesite, muşcând din maluri după cum le-a dictat foamea. Se mai întremează niţel dincolo, spre Turnu Măgurele, din pricina împreunării cu Oltul - o zvârlugă de fetişcană care i se dă tumultuoasă bătrânului fluviu fără să-i pese de suprafaţa lui zbârcită şi galbenă, de pielea lui pătată de unsori şi reziduuri, de lentoarea vârstei. Doar Dunării îi arată Oltul atâta milă. Ca un fel de excepţie de la regulă, ca un fel de perversitate. Altfel, în fiecare vară cere pământului doi-trei tineri, de obicei băieţi - pe care să-i înghită şi să-şi satisfacă nimfomania.

Astăzi, după topirea bruscă a zăpezii şi după ploile turnate din cer cu găleata, Dunărea s-a lăţit peste păduricea de salcâmi şi până la buza dealului pe care e cocoţată Sucidava. Îl vedem acum, prin camera de filmat, lângă zidul cetăţii, pe Toma. Are mâna streaşină la ochi şi uneltele pe umăr. La picioarele lui e un cimitir subacvatic sau o mare de cruci, cum e mai potrivit să i se spună. Lespezile mormintelor nu se mai disting, acoperite complet de apele mocirloase, însă crucile ies la suprafaţă ca nişte săbii imense, de piatră, de lemn, împlântate în ape. Printre ele, ici şi colo, plutesc în derivă flori şi câteva coroane mortuare. Pe una dintre cruci s-a aciuat o lişiţă rătăcită din deltă, care priveşte şi ea, ca şi Toma, peste întinderea de apă, crucindu-se în gând.

Copii în armata nazistă. Cum am apărat Reichul hitlerist

Wilhelm Gehlen şi Don Gregory
Copii în armata nazistă. Cum am apărat Reichul hitlerist
Editura Meteor Publishing, 2017
Traducere din limba engleză de Dan Criste

***
Intro

Astăzi, poate părea un fapt extraordinar că în Germania, în perioada nazistă, şi copiilor li se cerea să-şi facă datoria pentru "Führer, popor şi patrie", dar chiar aşa s-a întâmplat în timpul celui de-al Treilea Reich.

Cartea este autobiografia unui băiat, Wilhelm Gehlen, născut în Germania în 1933. Povestea vieţii lui cuprinde în special anii războiului, evenimentele trăite împreună cu familia şi vecinii, mulţi dintre ei militari.

Membrii Tineretului Hitlerist erau, pentru părinţii lor, încă nişte copii. Pentru Hitler, ei erau înlocuitori convenabili ai soldaţilor maturi de la artileria antiaeriană care fuseseră trimişi pe front să compenseze îngrozitoarele pierderi suferite în luptă. Se poate spune chiar că proporţia victimelor făcute de atacurile bombardierelor uşoare în rândul acestor copii a fost la fel de mare ca în rândul celorlalte formaţiuni ale armatei germane.

Cu ajutorul specializat al profesorului Don Allen Gregory, pasionat de istoria militară a Germaniei, Will Gehlen a rememorat amintirile din timpul războiului, aducând în faţa cititorului o perspectivă deopotrivă fascinantă şi rară asupra cursului vieţii din al Treilea Reich.

Capitolul 1. Casa, familia şi Herr Meyer

Am fost întrebat adeseori cum am crescut şi cum am trăit în al Treilea Reich, sub conducerea NSDAP (Partidul Naţional-Socialist sau Nazist) şi a lui Adolf Hitler, şi cum am trecut printr-un devastator război de distrugere nu doar al Wehrmachtului (forţele armate germane), ci şi al civililor. Ce a urmat după cel de-al Doilea Război Mondial a fost, într-un fel, tot atât de îngrozitor ca războiul însuşi. Faptul că umblam mereu după ceva de mâncare, că încercam să ne încălzim în iernile reci ale anilor 1945-1946 şi că ne refăceam casele şi viaţa reprezintă o parte a istoriei tot atât de mult ca războiul în sine. Pentru un băiat de vârsta mea, războiul a fost, în cea mai mare parte a timpului, o aventură. Această aventură a fost întreruptă însă adeseori de cele ce se întâmplau pretutindeni în jurul nostru şi de pierderile pe care le sufeream.

Născut în anul venirii lui Hitler la putere (1933), nu-mi mai amintesc nimic legat de primii ani de existenţă a partidului sau despre influenţa pe care a avut-o acesta asupra familiei mele. Eram prea mic, iar ceea ce ştiu acum am aflat de la părinţi şi de la fratele meu, Len. Fratele Len era hitlerist până în măduva oaselor. El mă va însoţi în această carte până la sfârşit.

Locuiam aproape de ceea ce era pe atunci un orăşel din Renania numit Mönchengladbach sau, mai scurt, M-G, la vreo 20 km de graniţa cu Olanda, aşa încât primele faze ale războiului ne-au ocolit mai mult sau mai puţin în 1939. Abia în aprilie 1940 ne-am dat seama că războiul vine şi în zona noastră. Aceasta s-a întâmplat în toiul unei nopţi obişnuite de aprilie. Ca de obicei, câteva avioane zburau la mare înălţime. Nimic alarmant, gândeam noi. Herman Göring ne asigurase de multe ori în cuvântările lui că niciun avion inamic nu va intra în spaţiul nostru aerian. Aşa că de ce să ne facem griji? Dar vai, în acea noapte, am auzit în depărtare, la sud de oraş, nişte bubuituri puternice. În acel moment, am sărit toţi din pat şi am alergat în stradă să vedem ce se petrece; era linişte din nou, în afară de zgomotul tot mai slab al avioanelor de pe cerul nopţii.
- Probabil o bombă rătăcită a avioanelor noastre, remarcă fratele Len. N-a fost nicio alarmă, deci probabil au fost ale noastre şi, în plus, englezii n-ar îndrăzni să zboare deasupra Reichului, adăugă el.

Atunci e bine, fratele Len ştie tot şi are dreptate, mă gândeam eu, şi ne-am dus toţi înapoi în pat. A doua zi de dimineaţă, de la prieteni şi vecini ne sosi vestea că două bombe căzuseră la o fermă situată la circa cinci kilometri sud de noi, iar surse demne de încredere spuneau că acestea nu fuseseră lansate de avioanele noastre. Păi, dacă nu ale noastre, nu pot fi decât ale englezilor, am gândit eu. Aşa că eu şi fratele Len am mers pe jos până la fermă să vedem cu ochii noştri groaznicele distrugeri. A fost o dezamăgire totală. Doar şopronul primise o lovitură. Nu prea aveai ce să vezi, cu toate acestea, jumătate din oraş ieşise să caşte gura la dezastru.

L-am surprins pe un spectator zicând:
- Acum, putem să dăm vina pe Herr Meyer pentru asta.
- Care Meyer? a întrebat cineva.
- Herman Göring, răspunse omul. A spus anul trecut că îi putem zice "Meyer" dacă un avion inamic va zbura vreodată deasupra Reichului.

Ne-am întors acasă după ce, o oră, am căutat în zadar nişte suvenire. Fratele Len nu era foarte bucuros că avioanele sunt englezeşti.
- Ar trebui să facă ceva în privinţa asta. O să-i pun problema liderului meu de la Tineretul Hitlerist, spuse el. Len era membru înfocat al organizaţiei respective din 1938 şi era propus pentru avansare la rangul de conducător de grup.

În acel moment, tata era în Polonia cu Wehrmachtul. Până să izbucnească războiul, fusese conducător de tramvai, trenul acela urban cu cabluri deasupra. Condusese mereu tramvaiul 10, care mergea de la Süchteln la Lurrip, pe o distanţă de vreo 22 km. Avea deja 38 de ani când a început al Doilea Război Mondial. Hitler a chemat la arme pe toţi bărbaţii cu vârsta cuprinsă între 18 şi 45 de ani, iar tata a fost înrolat în Wehrmacht şi a fost repartizat pe un distrugător de tancuri (DT) într-un batalion Sturmgeschütz din Divizia 39 Infanterie. Presupun că, fiind vatman, putea conduce bine, după părerea celor din Wehrmacht, şi un distrugător de tancuri de 26 de tone. El a obiectat fără îndoială că există o mulţime de deosebiri între un tramvai şi un distrugător de tancuri, dar cei din Wehrmacht nici n-au vrut să audă. Toată lumea făcea ce i se spunea, fără comentarii. În definitiv, era război.

Locuiam într-o casă modestă, aflată în proprietatea "fabricii de mâncare", cum îi ziceam noi, o fabrică de prelucrare şi ambalare a produselor agroalimentare, situată vizavi. Stăteam împreună cu bunicul Willem şi mătuşa Carol, al cărei soţ dispăruse deja în misiune în Polonia. Era sora tatei şi n-avea copii, aşa încât mama o luase la noi ca s-o liniştească şi să-i ţină companie. Bunicul Willem, tatăl tatei, locuise în acea casă de la construcţia ei în 1909. Îl ajutase pe dl Kersken (acesta nefiind adevăratul său nume) să clădească fabrica de mâncare şi, cu toate că în fabrică lucrau acum o mulţime de oameni, iar aceasta se transformase într-o întreprindere uriaşă, cu filiale în multe alte oraşe, dl Kersken şi bunicul Willem erau încă foarte buni prieteni.

Tatăl mamei mele, bunicul Zander, era dintr-un mic târg din nordul Luxemburgului, situat în Ardeni, şi venise în Germania la mijlocul anilor 1920 în căutare de lucru. Era lăcătuş de meserie şi şi-a găsit repede o slujbă cu un salariu bun la o mare societate din Nürnberg care construia camioane. În acele zile însă, când inflaţia era în floare, banii nu aveau valoare în Germania. Mi s-a povestit că, într-o zi, o pâine costa trei milioane de mărci, iar a doua zi, cu aceiaşi bani, abia dacă puteai să iei un timbru poştal. În fiecare târg şi oraş mai mare exista o tipografie de bani, iar oamenii aprindeau focul în case cu bancnote. Mama s-a măritat cu tata în 1928, iar în 1929 s-a născut fratele Len. Tata a avut noroc în timpul crizei economice, când şase milioane de oameni n-au avut serviciu ori venit. Tramvaiele trebuiau să meargă - oamenii aveau totuşi nevoie să ajungă dintr-un loc în altul, iar pe atunci erau foarte puţine tramvaie.

Bunicul Willem (tatăl tatei) era simplu zidar, pavator şi om priceput la toate. La mijlocul anilor 1920, mergea chiar prin oraş împingând un cărucior şi vânzând hering dintr-un butoi. La fiecare 200 m, se oprea şi-şi lăuda marfa clienţilor interesaţi. Printre picături, era şeful echipei care construia fabrica de mâncare a dlui Kersken. Celor doi le-au luat doi ani, multă sudoare şi o grămadă de bani ca să clădească fabrica, iar bunicul Willem a rămas în slujba dlui Kersken până în ziua morţii sale.

Bunicul Willem a luptat el însuşi în Marele Război din 1914-1918. A făcut parte dintr-un regiment de puşcaşi din Westfalia aflat sub comanda generalului von Zwehl şi a luptat la Chemin des Dames şi Verdun. Regimentul lui s-a distins prin cucerirea importantului punct Bois de Caures şi a localităţii Besonvaux la 21 februarie 1916. La 11 noiembrie 1918, s-a întors pe jos acasă din Belgia, de la râul Sambre, cale de 275 km. După Primul Război Mondial, purta în fiecare duminică cele patru medalii ale sale. Tatăl lui, străbunicul meu, luptase şi el împotriva francezilor, iar în 1871 era la Sedan când Napoleon al III-lea a renunţat la luptă. Era firesc ca şi tata să devină soldat la rândul său, dar, după Primul Război Mondial, Reichswehrul german fusese limitat la 100.000 de oameni în conformitate cu Tratatul de la Versailles, iar oameni mai buni decât tata aşteptau să intre în rândurile acestuia. În plus, vatmanii erau greu de găsit.

La începutul anilor 1930, NSDAP a devenit o forţă de luat în seamă, însă familia noastră s-a ţinut deoparte de încăierările de stradă care aveau loc zilnic între comunişti, nazişti şi o mulţime de alte partide minore. Din câte ştiu, nici bunicul Willem, nici mama, nici tata n-au votat niciodată, nici măcar după al Doilea Război Mondial, când Germania a devenit republică federală. Bunicul Willem era oricum monarhist. De altfel, ar fi susţinut bucuros un nou kaizer - sau rege. N-avea timp de Partidul Nazist. Îi plăcea să vorbească despre Hindenburg, Ludendorff şi kaizerul Wilhelm şi despre cât de buni militari şi oameni de stat erau ei. Spunea mereu că Germania a pierdut Marele Război doar din cauza netrebnicilor de austro-ungari şi că, acum, Germania avea ca şef al guvernului un caporal austriac.

Trist era că, în timpul crizei economice, şase milioane de şomeri hoinăreau pe străzile Germaniei, iar oamenii votau pe oricine credeau ei că ar putea să le schimbe în bine existenţa. Aşa au intrat în scenă Hitler şi al lui Partid Nazist. Despre intrigile, luptele pentru putere, asasinatele şi alte evenimente care au dus la alegerea lui Hitler drept cancelar al celui de-al Treilea Reich s-a scris mult. Un lucru este însă limpede; Hitler a venit la putere în toiul unei crize economice. El a moştenit de la Hindenburg şase milioane de şomeri şi un mal stâng al Rinului ocupat, moştenire rămasă de la Marele Război. Atunci a venit alegerea lui ca Führer al celui de-al Treilea Reich în 1933. Deodată, în 1935, dintr-o trăsătură de condei, toată lumea a avut o slujbă, fără a exista munca forţată, deşi aceasta a început să fie folosită în 1939.

Intenţia lui Hitler era să refacă măreţia Germaniei şi s-o transforme într-o naţiune prosperă. În acest scop, el a aprobat de pildă crearea şi construcţia automobilului Volkswagen, respectiv a primei "Broscuţe", a cărei formă nu s-a schimbat prea mult vreme de jumătate de secol. A vrut o maşină pe care să şi-o poată permite orice german. El mai ştia că, pentru a pune naţiunea pe roate, avea nevoie de o reţea de drumuri. La mijlocul anilor 1930, reţeaua de drumuri nu era într-o stare mai bună decât fusese cu zece ani mai înainte, în timpul Republicii de la Weimar. Pur şi simplu nu erau bani pentru a putea plăti întreprinderile private să remedieze situaţia. Acest mărunt amănunt nu l-a deranjat pe Hitler, care avea ceva cu mult mai valoros decât banii. Avea inimile şi minţile oamenilor.

Capitolul 2. Toată lumea munceşte

Cu ajutorul devotaţilor săi adepţi, Adolf Hitler a creat dintr-o trăsătură de condei RAD, Reichsarbeitsdienst (Serviciul de Muncă al Reichului), în care orice bărbat de peste 18 ani trebuia să servească vreme de doi ani, ajutând la construirea unor linii de comunicaţie, drumuri, căi ferate şi aerodromuri noi sau la îmbunătăţirea celor vechi. De-a lungul anumitor drumuri ori şosele, au fost înfiinţate tabere uriaşe, iar tineri membri ai RAD, echipaţi cu lopeţi şi târnăcoape, s-au pus voioşi pe treabă - şi au făcut treabă. După un an, au fost deschise publicului primele câteva sute de kilometri de şosele, ori "Autobahn", cum erau numite, însoţite de obişnuita paradă a demnitarilor nazişti.

Germanii puteau ajunge într-un timp scurt dintr-un loc în altul. De la Allenstein, în Prusia Orientală, la Berlin şi mai departe, la München, Nürnberg, Stuttgart, Hamburg şi în zona industrială a Ruhrului - totul intra în sfera şoselelor care acopereau acum Germania din toate punctele cardinale. A fost desigur tot ideea lui Hitler ca, în eventualitatea izbucnirii unui alt război, noile drumuri să devină un mijloc convenabil de transfer al materialului de război sau al diviziilor motorizate de la un capăt al ţării la celălalt. În 1945, când au intrat în Germania, Aliaţii au folosit şoselele exact în acest scop, spre disperarea înaltului comandament german.

Toate aceste discuţii despre război ne erau însă necunoscute nouă. Noi nu vedeam decât drumurile, fabricile noi şi căile ferate care se construiau. Radioul, unul dintre proiectele industriale preferate ale lui Josef Goebbels, ministrul nazist al propagandei, ne amintea zilnic cât de măreţ devenise al Treilea Reich sub conducerea lui Adolf Hitler.

Vărul meu Hans mi-a povestit odată despre viaţa sa în RAD, când a venit într-o permisie de zece zile: la ora 6:00, trezirea şi aranjarea paturilor, exerciţii fizice în curte timp de jumătate de oră, pe ploaie, soare sau zăpadă; un mic dejun copios la cantină; apoi, marş în coloane de patru spre locul de muncă sau, dacă construcţia drumului a avansat prea mult, transport cu camionul. Ce privelişte trebuie să fi fost să vezi 50 de camioane încărcate cu membri RAD mergând la lucru, cântând din răsputeri "Die Fahne Hoch" ("Înălţaţi sus steagul", imnul Partidului Nazist) sau alt cântec nazist. Aveau motive să fie fericiţi; trei mese bune pe zi, uniformă şi îmbrăcăminte de lucru gratuite, 26 de mărci pe lună şi posibilitatea de a merge la sfârşit de săptămână în târgurile din apropiere, unde fetele din Bund Deutscher Mädel (BMD, Liga Fetelor Germane, echivalentul feminin al Tineretului Hitlerist), erau nerăbdătoare să-şi petreacă timpul cu un bărbat voinic din RAD. Acasă, în permisie, bărbaţii erau admiraţi de toată lumea şi mergeau ţanţoş prin târg ca păunii, în uniformele lor gri închis, împodobite cu embleme naziste colorate. Vărul Hans a căzut în luptă în a treia zi a campaniei din Rusia, "für Führer und Vaterland" - pentru conducătorul nostru şi patria noastră - se spunea în scrisoarea de care era prinsă o Cruce de Fier Clasa a II-a, acordată post-mortem.

La 1 aprilie 1939, am început şcoala, şi ce zi memorabilă a fost! Era o şcoală nou-nouţă, construită de RAD, un antreprenor de construcţii şi Organizaţia Todt (OT), un grup de constructori civili şi militari care, în timpul războiului, s-a ocupat de multe proiecte de construcţii din Germania şi teritoriile ocupate. Vechea şcoală din zona noastră fusese ridicată la 1870. În urma unui decret dat de Hitler în 1936, s-au construit multe şcoli noi; a noastră era uriaşă, pentru că trebuia să adăpostească copii din alte două zone ale localităţii. În plus, asemenea altor şcoli de la sfârşitul anilor 1930, ea fusese proiectată ţinând seama de un anumit lucru. Luând în considerare doctrina nazistă conform căreia fiecare mamă germană trebuia să nască cel puţin trei copii, ea a fost construită pentru a primi valul de progenituri cu care avea să contribuie fiecare bună germană. Toţi eram de părere că şcoala noastră este una specială fiindcă primise numele de "Şcoala Adolf Hitler" şi Führerul însuşi urma să participe la inaugurare în acea frumoasă zi de aprilie.

Cu două zile înainte de marea deschidere a şcolii, mama ne-a spălat şi ne-a frecat cu peria de era să jupoaie pielea de pe noi. Fratele Len şi-a etalat uniforma nou-nouţă de membru al Tineretului Hitlerist. Eu m-am afişat sfios cu cămaşa albă şi pantalonii scurţi, negri, cu bretele, dar mi s-a dat un steag de hârtie cu svastică să-l flutur cu putere când avea să vină Führerul. Am ajuns la şcoală la ora 9:00. Hitler urma să sosească abia la 11:00, dar noi trebuia să ne aliniem afară printre mulţi alţi oameni care veniseră să-l susţină pe marele bărbat. Soldaţi agitaţi din SA se străduiau să facă ordine în haos. Câţiva oameni în uniformele negre-argintii ale Schutzstaffel (detaşamentul de protecţie, SS), cu armele la îndemână, zăboveau la colţurile străzilor, tratând cu suspiciune pe orice trecător. Membrii fanfarei SA erau în picioare de la ora 6:00 şi suflau în tube şi trompete, cântând de parcă Führerul îi şi putea auzi. La ora 9:00, acesta abia se suia într-un avion aflat la 400 km distanţă.

Orăşelul era plin de oficialităţi ale partidului, membri ai Tineretului Hitlerist, soldaţi în permisie, fete din BDM, ingineri din Organizaţia Todt şi o grămadă de alţi oameni mai mult sau mai puţin importanţi, dar care aveau ceva în comun: dorinţa de a-l vedea pe Führerul celui de-al Treilea Reich.

Încordarea crescu pe la 10:45, când se auzi că Führerul şi anturajul său (Führer Begleit Kommando sau FBK) se aflau la numai trei kilometri depărtare. Stăteam în poziţie de drepţi pe noul teren de joacă al şcolii, dascălii toţi îmbrăcaţi impecabil, lângă poarta principală. Steaguri cu svastica fluturau în vântul slab al dimineţii de primăvară. Apoi, în depărtare se auziră urale: "Sieg Heil! Sieg Heil!", care se apropiau tot mai mult. Porţile terenului de joacă se deschiseră brusc şi intră o limuzină Maybach uriaşă, cu demnitari de rang înalt. Urmă o altă maşină, FBK-ul lui Hitler, apoi intră Führerul însuşi, aflat pe locul din spate al unui Mercedes Benz cu capota deschisă, avându-l alături pe Herman Göring, mareşalul Reichului şi comandant al Luftwaffe. Urmară alte maşini în care se aflau, din câte-mi amintesc, dr. Goebbels, de la Ministerul Propagandei, Sepp Dietrich din SS, gauleiterul Florian şi Robert Ley, de la Frontul Muncitorilor Germani, care, la urma urmei, fusese principalul responsabil de construcţia noii şcoli.

Patru sute cincizeci de şcolari stăteau drepţi. Izbucni un strigăt de "Heil Hitler!" în timp ce Führerul se plimba încet prin faţa adunării, dând ici, colo mâna cu oamenii sau punând o întrebare. Fiecare a primit câte o fotografie semnată. Apoi a fost rândul dascălilor să fie onoraţi. Un lucru care mi-a rămas în minte este acela că, în vizitele oficiale, Hitler îi saluta şi se ocupa mereu întâi de copii. A urmat ceremonia de dezvelire. Sus, pe peretele şcolii, era agăţată o perdea prinsă de o şină, de care atârna un şnur argintiu. Führerul trase de şnur, iar perdeaua căzu, lăsând să se vadă cuvintele "Şcoala Adolf Hitler", scrise cu litere gotice. "Ooo!" şi "aaa!" se auziră dinspre mulţimea care privea şi reîncepură uralele de "Sieg Heil". Hitler petrecu apoi circa 20 de minute inspectând noua şcoală, intrând în clase şi săli. Apoi totul se încheie. Toată suita porni în viteză spre oraş pentru a lua prânzul la sediul Partidului Nazist.

Bineînţeles că am avut liber tot restul zilei, dar ni s-a spus să mergem în oraş să ascultăm cuvântarea Führerului. În orice caz, membrii mai vechi ai Tineretului Hitlerist n-au avut încotro. Aceştia au pornit-o la unison direct de la şcoală spre piaţa oraşului. Nu-mi amintesc prea bine ce a spus Führerul în cuvântarea lui, dar era ceva despre faptul că Regiunea Sudetă aparţinea de drept Germaniei, ca şi Austria şi alte locuri îndepărtate, precum Danzig, teritoriul Memel, Alsacia-Lorena şi Eupen-Malmedy. (Pe unde or mai fi şi astea, gândeam eu pe atunci.) Hitler a mai declarat că nu-i pasă defel ce au de spus Franţa şi Anglia. "Dacă Franţa şi Anglia vor război, să tragă ele primul foc", a zis el. "Puternica noastră Luftwaffe, sub conducerea marelui Herman Göring, va zdrobi aceste ţări!" Aceste cuvinte au fost urmate de aplauze şi aprobare din partea lui Göring. Apoi a venit rândul dr. Josef Goebbels să vorbească, dar el nu a făcut altceva decât să dezvolte discursul lui Hitler. La ora 16:00, cea mai mare parte a circului s-a întors la maşini şi a plecat.

35% REDUCERE pentru 14 titluri semnate de Victor Suvorov 🍀 🌍 📚 📬 🔔 👍

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

35% reducere pentru doua saptamini de poveste alaturi de Polirom Junior! 😊 💭⏰ 📖

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Downshifting - un roman-satiră despre haotica, zbuciumata, derutata, pitoreasca Românie, scris excelent

Alexandru Done
Downshifting
Editura Polirom, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

***

Alexandru Done este pilda vie că, într-o mediu social atât de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de luminos, de suav, de subtil, de nunaţat... Scrisul lui e dinamic, viu, intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de apetit al descrierii din proza lui David Lodge.

Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care transpare şi din gâlceava mediatică şi din avangardismele inerte din lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sângele rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după mine şi eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.

Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Când senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrâneţe.

Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva secretul, elixirul tinereţii.

Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adâncimea şi proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor specifică. O scriitură demonstrativ-explicativă sau ostentativ-detaşată, "rece" aplatizează orice trăire, o dez-individualizează. Ideea estetică este "un conductor" sau o substanţă de contrast care face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel analitico-reflexiv mai rău le opacizează.

Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului, este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărât cititorul să privească personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decât ironie la adresa celor narate. Scena întâlnirii dintre eroul principal Mihai Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare "Căzut din accelerat", are un haz amar şi plin de farmec.

Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.

Dau un exemplu: "Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie, haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului trofic".

Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că este aceea a unui publicitar "scăpătat" care alege să trăiască ceva mai boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.

Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul anglo-american en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social contemporan. Descrierile, evocative şi abundând de sugestii senzoriale, sunt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a situaţiei. "După o anumită vârstă foarte puţine femei mai cred în viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent."[...]"Un fior călduţ îmi trecea prin tot corpul , iar prin cap îmi circula un generos vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o miraculoasă stare de bine."

Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau ignora farmecul. Cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit: farmec, asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cârcotaş profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge să-şi creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de băiat rău, care o arde "chill" şi virgin cultural, toţi au apariţii care îmbină penibilul cu lirismul, într-un mod încântător.

Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sunt banii, gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse, dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar, un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică, nesatisfăctătoare, libertăţi pur demonstrative sunt piese de rezistenţă în biografiile personajelor.

O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi, de simulanţi şi profitori nefericiţi, de experţi în "arta" de a se arăta superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului făcând-şi numărul, lăsând, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru. Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi încercări eşuate de a-şi găsi un rost într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.

Ce se întâmplă la pagina 247? - Fata care citea la metrou

Christine Féret-Fleury
Fata care citea în metrou
Editura Nemira, 2017
traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Citiţi un fragment din această carte.

***

Există printre noi oameni pentru care cărţile sunt mai mult decât nişte foi adunate între coperţi. Oamenii de acest fel nu îşi pot imagina viaţa fără cărţi. Obişnuiesc să le miroasă şi să le mângâie, vorbesc cu ele şi, uneori, cărţile îi consolează mult mai bine decât ar putea-o face oricine altcineva. Şi nu, nu sunt nebuni ci doar iubitori de cărţi. Prin ele trăiesc, aşa cum spunea R.R. Martin mai multe vieţi, iau parte la aventuri şi întâmplări extraordinare, se mută pentru câteva sute de pagini în Anglia secolului XVI, în Roma antică sau într-o altă galaxie, se transformă pentru câteva ore sau zile în detectivi, curtezane sau luptători încercaţi. Cărţile ajung să facă parte din ei, devin o necesitate aşa cum sunt mâncatul sau dormitul. Îi vedeţi de multe ori prin parcuri, prin metrou sau tramvai, prin trenuri, restaurante sau cafenele. Sunt genul acela de oameni care preferă să citească o carte în loc să stea la o terasă cu prietenii. Pentru că, de multe ori, simt că singurii prieteni care nu îi vor dezamăgi sau lăsa baltă vreodată sunt tocmai cărţile.

Bănuiesc că o astfel de iubitoare de cărţi este şi autoarea romanului Fata care citea la metrou, Christine Feret-Fleury. Nu cred că ar fi fost posibil altfel ca cineva să scrie cu atâta tandreţe şi acurateţe despre ceea ce simte un iubitor de cărţi. Povestea lui Soliman, a lui Zaide şi a Juliettei ar putea părea, de altfel, un pretext pentru a scrie despre cărţi, despre farmecul pe care îl exercită asupra celor care ştiu să le asculte chemarea. Pe mine cartea m-a fermecat şi cucerit prima oară prin răspunsul dat de Soliman întrebării Juliettei: "Ce se întâmplă la pagina 247?" Atunci personajele au prins viaţă.

Povestea are note profunde, ne vorbeşte despre noi, oamenii din ziua de azi, anesteziaţi de viaţa tihnită pe care o ducem, despre lipsa provocărilor şi rutina care ne reduce orizontul. Despre faptul că devenim fricoşi, nu vrem să ieşim din zona noastră de confort, ne complacem în slujbe mediocre care ne asigură traiul, dar nu ne aduc nici o satisfacţie. Cartea pare a ne spune că viaţa înseamnă mult mai mult decât atât, că ar trebui să avem curaj, să îndrăznim să visăm şi să schimbăm ceva câtă vreme nu este prea târziu. În cazul celor mai mulţi dintre noi, constrângerile materiale îşi spun cuvântul, aşa că fiecare îşi găseşte refugiul în mici momente furate vieţii la program.

Majoritatea cred că aţi auzit de ideea cărţii pe bancă: o carte este lăsată la întâmplare, într-un parc sau într-un alt loc public, pentru a fi găsită, citită şi dată apoi mai departe. În fata care citea la metrou, autoarea vine cu idee mult mai interesanta, deşi destul de greu de pus în practică: cum ar fi dacă cineva ar putea dărui unui străin o carte care crede că i se potriveşte? Cum ar fi dacă fiecare carte şi-ar alege cititorul şi dacă cel care o dăruieşte nu ar fi decât cel care face posibilă întâlnirea dintre ei? Îţi poate schimba o carte - oferită la momentul oportun - viaţa? Cartea aceasta pare a ne spune că da... şi pentru câteva ore, cât suntem prinşi de ea, putem crede şi noi acest lucru, nu-i aşa?

Cartea este plină de referinţe literare, mai mult sau mai puţin cunoscute. Mie, personal, mi-a rămas în minte un poem de Roberto Juarroz de care, ca să spun drept, nu auzisem până la această carte, dar pe care cu siguranţă îl voi căuta în viitor pentru a ne cunoaşte mai bine:

"Când lumea se subţiază
Rămânând abia cât un fir
Mâinile noastre stângace
Nu pot să mai apuce nimic.

Nu ne-au învăţat
Singurul exerciţiu ce ne-ar putea salva:
Să ştim a ne hrăni cu o umbră"

Recunosc că întotdeauna mi-a plăcut o carte care face trimiteri la alte cărţi. Nu numai că îmi dă sentimentul unei complicităţi cu autorul atunci când gusturile noastre sunt asemănătoare, dar îmi permite să şi descopăr autori şi cărţi noi despre care nu ştiam nimic pentru că, nu-i aşa, bibliotecile şi librăriile sunt pline de comori nedescoperite şi o viaţă de om se dovedeşte mult prea scurtă pentru a citi tot ceea ce ţi-ai propus. Cred că acesta este marele atu al acestei cărţi. Poate nu se ridică la poezia şi intriga atent construită din Umbra vântului a lui Zafon, dar îi oferă cititorului câteva ore agreabile şi idei de lecturi viitoare. Poate că povestea merita dezvoltată un pic mai mult, dar în acelaşi timp Christine Feret-Fleury reuşeşte să ne introducă în lumea oamenilor de hârtie, a celor care cred că o carte nu este o pierdere de vreme după cum mi-a fost dat să aud de mult prea multe ori în ultimul timp.

Răzvan Mazilu - de la dans la musical

Sanda Vişan
Răzvan Mazilu - de la dans la musical
Editura Nemira, 2017



*****
Intro

Volumul reprezintă o "fotografie" dinamică a artistului Răzvan Mazilu, dansator, coregraf, regizor. Nu este nici un bilanţ de carieră, nici o monografie sau lucrare academică, ci o perspectivă caleidoscopică, construită din observaţiile şi retrospectivele Sandei Vişan, din dialogurile vii cu Răzvan Mazilu, din fragmente de cronici şi interviuri, fotografii din spectacole, dar şi din mărturiile altor artişti şi personalităţi culturale, precum: Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Rodica Mandache, Dragoş Galgoţiu şi mulţi alţii.

Totul, pentru a surprinde cât mai autentic, personalitatea unui artist polimorf: expresiv dansator , inspirat creator de costume, exigent coregraf şi original creator de spectacol. Un deschizător de drum, cândva pentru teatrul-dans, acum pentru musical, o formulă de spectacol complexă, mult prea puţin prezentă în spaţiul teatral romanesc. Dar, pentru un creator plin de inspiraţie, care surprinde cu fiecare nouă apariţie scenică, se poate spune că acest portret nu putea fi şi nu s-a dorit decât o fotografie de parcurs, a unui artist aflat în plină forţă creatoare.

"Corpul lui Răzvan Mazilu aşa e făcut de la Dumnezeu, iar marele lui noroc este că acum aşa se scrie, cum e construit corpul lui." (Ioan Tugearu)

"Probabil ca mereu, in mijlocul exerciţiului regizoral, Răzvan Mazilu va visa ceea ce simte intens, ceea ce li defineşte, va imagina dansul." (Dragoş Galgoţiu)

"Lumea de fantasme ce sălăşluiesc în fiinţa lui Răzvan Mazilu este atât de bogată, încât poate da naştere oricând celor mai neaşteptate fantezii, scenice sau nu. Personalitatea lui polimorfă se manifestă cel mai bine în ficţiune, dar chiar şi contactul cu realitatea înconjurătoare este întotdeauna unul mediat prin filtrul lui artistic." (Sanda Vişan)

Fragmente

"Eu aşa vreau să mă fac, când chesc mare"

Răzvan Mazilu
- Care este prima senzaţie legată de lecţiile de balet?
- Îmi amintesc foarte exact prima zi în care m-am aşezat cu două mâini la bară (aşa încep exerciţiile în baletul clasic), pentru că întâlnirea cu această minunată femeie, doamna Boscu, mi-a marcat existenţa. Abia începusem exerciţiul, un battement tendu sau plié. Ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă vreau să mă fac balerin. Da, am spus, şi de atunci am devenit favoritul ei şi a început să îmi spună Prinţul. Eram singurul băiat printre foarte multe fetiţe care tot veneau, plecau, abandonau, numai eu rămâneam şi dansam cu toate, pentru că mă duceam la toate cursurile. Abia aşteptam să mă duc să dansez. Mama încă păstrează în şifonier o adresă către şcoala generală de cartier, unde am urmat clasele I-III, prin care doamna Boscu solicita direcţiei să fiu o excepţie de la regulamentul şcolar, care prevedea ca elevii să aibă părul scurt. O măsură comunistă, ca şi uniforma şcolară, după părerea mea.
Tot Doamna Boscu a fost cea care a sfătuit-o pe mama să urmez mai departe cursurile şcolii oficiale de balet. Pe atunci, şcoala de balet nu avea autonomie, era Secţia de coregrafie din cadrul Liceului de Muzică George Enescu.

- Cum ai ajuns, de fapt, la şcoala de balet?
- Evident, mama a fost cea care m-a dus de mână la cursuri de balet. Nu pentru că dorea neapărat, aşa cum în mod disperat îşi doresc şi alte mame, să fiu artist, să mă facă vedetă, nu pentru că ea ar fi avut veleităţi artistice ratate, ci pentru că A ÎNŢELES.

Doamna Dorina Mazilu
- Vă cerea mereu să-i cumpăraţi cărţi de poveşti, cum am auzit?
- Îi cumpăram, dar avea şi de la sora lui mai mare, care a făcut Liceul de filologie, avea ce să înveţe de la ea. Mergea la spectacolele de la Operetă, aproape în fiecare duminică.

- Şi stătea cuminte, că era totuşi mic?
- Sigur că da. Când nu putea fata mea să meargă, mă duceam eu cu el. Cleopatra Melidoneanu îi plăcea lui foarte mult, dar îi cunoştea pe toţi soliştii, că-i explica sora lui.

- Mergeaţi şi la teatru cu el?
- La "Ţăndărică" mereu mergeam, duminică de duminică aveam program cu el, ori soţul, ori eu. Trebuia să mergem, că altfel nu aveam linişte. Apoi, în cursul săptămânii, punea în aplicare ce vedea el acolo.

- Adică făcea propriile spectacole?
- Da. Şi noi trebuia să asistăm. Dansa foarte mult, la orice petrecere el îşi vedea de treaba lui cu dansul.

Altfel decât ceilalţi

Răzvan Mazilu
- Liceul de Coregrafie a însemnat intrarea pe marea poartă oficială a baletului, nu?
- Pe cât de minunată a fost perioada cursurilor de dans de la Casa pionierilor, cu doamna Boscu, unde totul era un joc creativ şi o atmosferă artistică, pe atât de dezamăgitoare şi dezarmantă a fost cea a cursurilor la şcoala oficială de coregrafie.

- Dar ce îţi închipuiai despre şcoala pe unde au trecut toţi balerinii români?
- Realitatea a contrazis orice mi-am putut eu imagina. Nu erau condiţii, sălile erau improvizate, reci, murdare şi urâte. Vestiarele, de-a dreptul insalubre. In colţurile sălii de balet erau găuri şi bobiţe roz, cu otravă pentru şoareci.
Pianele erau dezacordate, era foarte frig iarna, scoteam aburi pe gură în sala de balet şi îmi amintesc şi zile când dansam cu mănuşi şi fulare. Nu exagerez cu nimic!

- Dar realitatea materială, determinată de condiţiile generale ale epocii, nu era compensată de atmosfera creativă din şcoală?
- Gustul meu estetic precoce şi deja pretenţios nu era deloc satisfăcut. Mă aşteptam la o atmosferă de mare emulaţie artistică, de mare rafinament, elegantă, specială. Nimic din toate astea, din contră! Mă aşteptam la sensibilitate, la stimularea fanteziei, la zâmbete... Aveam o viziune cu totul naivă, idealizată, a şcolii de balet, ceva în genul şcolilor Isadorei Duncan sau Doris Humphrey, în care noi, elevii, să pictăm, să citim împreună, să mergem la concertele de la Ateneul Roma, să vizităm muzee.

- Şi nu era aşa?
- Aiurea! Am primit în schimb o atitudine intimidantă, lipsită de generozitate, inhibitorie, din partea tuturor - profesori, colegi. Mă simţeam un intrus, nu înţelegeam nimic. Micul meu univers plin de vise era bulversat. Cazi de la etaj şi eşti dat cu capul de toţi pereţii, uneori la propriu, pentru că, trebuie s-o spun, cursurile de balet se făceau cu foarte multă violenţă. Ne era frică, dar pe atunci nu existau telefoanele mobile, cu care profesorii ar fi putut fi înregistraţi. Şi nu trauma fizică era cea care conta, ci urmele lăsate în sufletul nostru, de jigniri şi umilinţe.
Când eram copil, mă impresionase o carte, Mica balerină, despre viaţa Galinei Ulanova, carte în care era descris un sistem, cel al şcolii de balet sovietice, foarte crud şi dur. Nu era nicio exagerare. Şi noi am avut parte de cruzime.

Câte ceva despre musical

Răzvan Mazilu
Mă gândesc la musical ca la forma contemporană a ceea ce a fost însăşi originea teatrului, în antichitate, adică un sincretism al artelor: cuvânt, mişcare, sunet, împreună. Musicalul răspunde şi nevoii omului modern de a pătrunde într-o dimensiune a iluziei, a visului, a convenţiei, de a evada din cruzimea cotidianului.
Musicalul nu fuge de realitate, de elementul social şi/sau politic şi sunt destule exemple în acest sens: The Full Monty, Billy Elliot, Cabaret, Mizerabilii, West Side Story, dar pune oglinda realităţii în faţa publicului, cu mijloace mult mai sofisticate decât o face teatrul politic, de pildă, care, de cele mai multe ori, am senzaţia că mă ceartă. Adică problemele bărbaţilor şomeri din The Full Monty, de pildă, sunt "spuse" în paşi de dans şi cântate. In plus, cu foarte, foarte mult umor, pentru că vorbim de un libret semnat de un maestru al genului, Terrence McNelly. Umorul şi detaşarea din musical ajută morala poveştii să ajungă mai repede la spectator.
Ideea că musicalul este doar divertisment este o prejudecată. Musicalul poate trezi conştiinţe, ne poate aduna împreună să medităm la propriile noastre probleme, în fine, îţi poate schimba punctul de vedere asupra lumii. Aşa cum m-am luptat să demonstrez că dansul este o artă majoră, aşa mă lupt acum să pun musicalul acolo unde îi este locul.
În musical nu e de ajuns să execuţi bine, ci trebuie să treci printr-un proces întreg de evoluţie pentru performanţă, pentru rigoare, să ai exerciţiu, care să nu se termine odată cu proiectul, ci să continue. Fiecare artist trebuie să tindă spre o armonie cât mai aproape de perfecţiune, a corpului cu vocea, cu expresia facială.
Noi ne chinuiam la West Side Story şi am şi reuşit să cântăm exact "boabele" pe care le-a scris Bernstein şi am exersat pentru asta ore în şir. Pentru ca apoi, notele odată atinse, să se topească într-un întreg discurs. Or, în jur văd în foarte multe spectacole că se cântă oricum, se joacă şi se dansează oricum. Fără rigoare, fără substanţă, se joacă... în general.

- Aceasta se întâmplă şi pentru că publicul acceptă pe scenă, această mediocritate care nu provoacă mintea, ci instigă la distracţie facilă.
- Şi critica şi publicul acceptă şi nu mai ştiu să diferenţieze zgomotul de muzică, pentru că nu au cultură generală, cu atât mai puţin cultură muzicală şi coregrafică.

- Înseamnă că ne îndepărtăm de spaţiul performanţei, aşa cum e cunoscută în Vest.
- Exact. Lucrurile trebuie făcute în continuitate, nu câteva sclipiri. Musicalul este un gen care se transformă permanent, apar lucruri noi, nu se mai cântă azi ca în 1960, de pildă.

- Continuându-ţi calea, tu cauţi să şochezi prin opţiunile tale repertoriale?
- Nu-mi place teribilismul cu orice preţ. Sunt creatori care mizează pe scandal. Eu cred, dimpotrivă, că spectatorul trebuie sedus şi ţintuit în scaun, până la aplauzele finale, oricât de radical ar fi produsul.

- Da, dar pot fi şi spectatori care rămân în sală, chiar dacă nu înţeleg.
- Da, iar la final aceiaşi spectatori se ridică prea uşor în picioare şi aplaudă la orice. Recunosc, mie îmi place momentul aplauzelor, îmi iubesc publicul, care e foarte cald, dar nici nu mă îmbăt cu apă rece. I-aş putea reproşa publicului din România că uneori este lipsit de informaţie şi că îi e frică de risc. În acelaşi timp, îl iubesc atât de mult şi îl cunosc de atâţia ani, încât pot spune că, în final, am încredere în instinctul lui infailibil, care deosebeşte autenticitatea, de fals şi bunul gust, de kitsch. [...]
Pentru mine e o mare responsabilitate, pe care o iau în serios: semnezi un spectacol, ai nişte destine în mână, care depind de tine. Nu poţi doar să te foloseşti de talente, trebuie să-i ridici. Şi mai e responsabilitatea faţă de cel care plăteşte un bilet, ca să vadă ceva special, cel puţin ieşit din comun, care să-l extragă din realitatea asta şi să-l ducă altundeva. Lipsa asta de responsabilitate o remarc cumva la tinerii creatori. Acum se face oricum, orice, uşor. Poate că e bine. Eu însă n-am început un proiect decât atunci când am fost convins că poate interesa pe cineva.

- Crezi că aşa se întâmplă cu tinerii creatori numai la noi?
- Nu, e la fel în toată lumea. Există un anumit tip de egoism artistic şi închidere într-un turn de fildeş programatic, o respingere a ideii de popularizare a dansului. Or, cred că trebuie gândit invers. Scopul unui artist este de a-şi prezenta arta în faţa cât mai multor oameni.
Pe de altă parte, în orice demers artistic contemporan există şi latura experimentului. Şi Pina Bausch a experimentat, dar a fost, în acelaşi timp, unul din artiştii cu cel mai mare box office, cu greu găseai un bilet la spectacolele ei. Şi eu îmi asum o doză de risc, când fac un spectacol, dar în risc îl includ pe spectator, riscăm împreună. Arta e despre generozitate şi nu poţi fi genial sau special, fără să te gândeşti la public.

A scrie cu corpul

Dintotdeauna am avut o relaţie dezordonată, haotică, impulsivă cu propriul meu corp. Eu nu am beneficiat de nişte date naturale ideale, de calităţi native, care să mă ajute, nu am avut o masă musculară pe care să mi-o fac complice în dans, nu am avut şansa să mi se lucreze corpul - în anii când el se dezvoltă şi se formează - pe elongaţie, pe întinderea muşchilor şi a tendoanelor.
Fără turaţie, fără ax, cu o săritură de furnică, a trebuit să muncesc mai mult decât alţii mai norocoşi din acest punct de vedere. La început, când am descoperit dansul contemporan, am făcut totul aşa, din talent, dintr-o intuiţie motrică, ce mă salva şi îmi făcea corpul să se mişte armonios şi chiar personal. Şi am învăţat că trebuie să gândesc mişcarea, gestul, să îmi speculez calităţile şi să îmi ascund defectele. Apoi a venit un moment în care am înţeles să îmi speculez tocmai defectele, pe măsură ce căpătam curaj şi totul devenea mai personal. Şi să gândesc, tot timpul să gândesc ce dansez. Dansul e pasiune şi raţiune simultan.
Şi tot simultan se îmbină ura şi iubirea faţă de propriul meu corp. Cu momente de revoltă, cu momente lungi, nepermis de lungi, de pauză, pentru că aveam impresia că propriul meu instrument, corpul, nu mă mai ascultă, mă trădează, el însuşi se revoltă.