35% reducere pentru doua saptamini de poveste alaturi de Polirom Junior! 😊 💭⏰ 📖

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Downshifting - un roman-satiră despre haotica, zbuciumata, derutata, pitoreasca Românie, scris excelent

Alexandru Done
Downshifting
Editura Polirom, 2017

Citiţi un fragment din această carte.

***

Alexandru Done este pilda vie că, într-o mediu social atât de placid şi de blazat, un om pasional pare exagerat de luminos, de suav, de subtil, de nunaţat... Scrisul lui e dinamic, viu, intens colorat, e un scris care are ceva din simţul ludic şi plin de apetit al descrierii din proza lui David Lodge.

Există, incontestabil, în mediul cultural autohton, o anumită blazare estetică asociată noilor curente, indiferent de ce strat al manifestărilor culturale vorbim şi o blazare de fond, o astenie care transpare şi din gâlceava mediatică şi din avangardismele inerte din lumea artistică şi din minimalismele mult prea minimale şi din sângele rece cu care se creează orice, şi din viteza cu care creaţia se preschimbă în fetiş, iar fetişul în clişeu. Mă ierte hipsterii, dar după mine şi eco-sistemul lor e tot blazare, sub pălărie de epocă sau de paie, după gust.

Blazarea estetică este expresia oboselii unei civilizaţii şi a sufletului deopotrivă. Aşa au păţit-o şi fenicienii şi grecii şi etruscii. Când senzorii destinaţi frumuseţii se tocesc e semn de bătrâneţe.

Arta anestetică este la ordinea zilei. Or Alexandru iese la rampă cu un suflu estetic, deopotrivă original şi plin de seve, el deţine cumva secretul, elixirul tinereţii.

Suflul acesta este singurul apt să redea nu doar adâncimea şi proporţiile reale ale experienţei interioare, ci şi coloratura lor specifică. O scriitură demonstrativ-explicativă sau ostentativ-detaşată, "rece" aplatizează orice trăire, o dez-individualizează. Ideea estetică este "un conductor" sau o substanţă de contrast care face transparente lucruri pe care limbajul contingent sau cel analitico-reflexiv mai rău le opacizează.

Umorul, care este implicat în toate texturile stilistice ale romanului, este unul seducător, electrizant, care angrenează multe niveluri de simpatie şi empatie, şi care împiedică hotărât cititorul să privească personajele cu dispreţ superior. E mai multă autoironie decât ironie la adresa celor narate. Scena întâlnirii dintre eroul principal Mihai Marinescu şi spiritistul, autor al lucrării vizionare "Căzut din accelerat", are un haz amar şi plin de farmec.

Downshifting depăşeşte nivelul de simplă satiră socială, tocmai datorită acestei bogăţii metaforice care creează din cele mai banale situaţii de viaţă piese de coloratură cu accente lirice.

Dau un exemplu: "Independenţa costa scump şi asta pentru că nimeni nu o vedea cu ochi buni. Mai ales tribunalele. Divorţul însemna entropie, haos, derapaj, evadare, fugă de la locul accidentului, ruperea lanţului trofic".

Nu vreau să dezvălui prea mult din poveste, aşa că voi spune doar că este aceea a unui publicitar "scăpătat" care alege să trăiască ceva mai boem şi mai relaxat şi se apucă de taximetrie.

Limbajul e presărat cu termeni tehnici din argoul anglo-american en vogue care fixează personajele şi tablourile în climatul social contemporan. Descrierile, evocative şi abundând de sugestii senzoriale, sunt presărate cu reflecţii care punctează uneori cheia atmosferei sau a situaţiei. "După o anumită vârstă foarte puţine femei mai cred în viitor şi asta pentru că simt o acută nevoie de prezent."[...]"Un fior călduţ îmi trecea prin tot corpul , iar prin cap îmi circula un generos vid de idei. Nu ştiu de ce, dar asociez lipsa oricăror idei cu o miraculoasă stare de bine."

Alexandru Done îşi iubeşte personajele, le ironizează, fiind totodată empatic, le arată slăbiciunile şi doza de ridicol fără a le strivi sau ignora farmecul. Cred că acesta este cuvântul cel mai potrivit: farmec, asta este ceea ce au toţi în comun. Un inginer alcoolic şi cârcotaş profesionist, o juristă snoabă cu dimensiuni de divă, un iluminat căzut din tren, un specialist în artă murală religioasă care ajunge să-şi creeze opera magna pe pereţii unei ţigode, un anume văr Kapak, genul de băiat rău, care o arde "chill" şi virgin cultural, toţi au apariţii care îmbină penibilul cu lirismul, într-un mod încântător.

Cartea vorbeşte despre inşi pentru care reperele vitale sunt banii, gloria, oportunitatea, opulenţa dezmăţată. Obiectivele, odată atinse, dovedesc că nu doar mijloacele, ci şi scopurile se pot alinia pe linia dintre aberant şi derizoriu. O faimă care sfidează, o bogăţie în zadar, un simulacru al valorii sociale, mostre de împlinire isterică, nesatisfăctătoare, libertăţi pur demonstrative sunt piese de rezistenţă în biografiile personajelor.

O întreagă pleiadă de rataţi vizionari şi parveniţi pesimişti, de snobi maliţioşi, de ignoranţi fanfaroni, de falşi boemi şi autentic ipocriţi, de simulanţi şi profitori nefericiţi, de experţi în "arta" de a se arăta superiori semenilor, se perindă pe sub ochii cititorului făcând-şi numărul, lăsând, în urma reprezentaţiei, un iz de fabulă cu haz negru. Dincolo de ţesătura, uneori rocambolescă a acţiunii, de savoarea stilului şi de straturile de umor se întrevede, însă, vidul existenţial în care plutesc destinele unor oameni care orbecăiesc printre resentimente şi aspiraţii ridicole, printre neajunsuri nemărturisite şi încercări eşuate de a-şi găsi un rost într-o realitate socială în care haosul preia comanda încet, dar sigur.

Ce se întâmplă la pagina 247? - Fata care citea la metrou

Christine Féret-Fleury
Fata care citea în metrou
Editura Nemira, 2017
traducere din limba franceză de Mihaela Stan

Citiţi un fragment din această carte.

***

Există printre noi oameni pentru care cărţile sunt mai mult decât nişte foi adunate între coperţi. Oamenii de acest fel nu îşi pot imagina viaţa fără cărţi. Obişnuiesc să le miroasă şi să le mângâie, vorbesc cu ele şi, uneori, cărţile îi consolează mult mai bine decât ar putea-o face oricine altcineva. Şi nu, nu sunt nebuni ci doar iubitori de cărţi. Prin ele trăiesc, aşa cum spunea R.R. Martin mai multe vieţi, iau parte la aventuri şi întâmplări extraordinare, se mută pentru câteva sute de pagini în Anglia secolului XVI, în Roma antică sau într-o altă galaxie, se transformă pentru câteva ore sau zile în detectivi, curtezane sau luptători încercaţi. Cărţile ajung să facă parte din ei, devin o necesitate aşa cum sunt mâncatul sau dormitul. Îi vedeţi de multe ori prin parcuri, prin metrou sau tramvai, prin trenuri, restaurante sau cafenele. Sunt genul acela de oameni care preferă să citească o carte în loc să stea la o terasă cu prietenii. Pentru că, de multe ori, simt că singurii prieteni care nu îi vor dezamăgi sau lăsa baltă vreodată sunt tocmai cărţile.

Bănuiesc că o astfel de iubitoare de cărţi este şi autoarea romanului Fata care citea la metrou, Christine Feret-Fleury. Nu cred că ar fi fost posibil altfel ca cineva să scrie cu atâta tandreţe şi acurateţe despre ceea ce simte un iubitor de cărţi. Povestea lui Soliman, a lui Zaide şi a Juliettei ar putea părea, de altfel, un pretext pentru a scrie despre cărţi, despre farmecul pe care îl exercită asupra celor care ştiu să le asculte chemarea. Pe mine cartea m-a fermecat şi cucerit prima oară prin răspunsul dat de Soliman întrebării Juliettei: "Ce se întâmplă la pagina 247?" Atunci personajele au prins viaţă.

Povestea are note profunde, ne vorbeşte despre noi, oamenii din ziua de azi, anesteziaţi de viaţa tihnită pe care o ducem, despre lipsa provocărilor şi rutina care ne reduce orizontul. Despre faptul că devenim fricoşi, nu vrem să ieşim din zona noastră de confort, ne complacem în slujbe mediocre care ne asigură traiul, dar nu ne aduc nici o satisfacţie. Cartea pare a ne spune că viaţa înseamnă mult mai mult decât atât, că ar trebui să avem curaj, să îndrăznim să visăm şi să schimbăm ceva câtă vreme nu este prea târziu. În cazul celor mai mulţi dintre noi, constrângerile materiale îşi spun cuvântul, aşa că fiecare îşi găseşte refugiul în mici momente furate vieţii la program.

Majoritatea cred că aţi auzit de ideea cărţii pe bancă: o carte este lăsată la întâmplare, într-un parc sau într-un alt loc public, pentru a fi găsită, citită şi dată apoi mai departe. În fata care citea la metrou, autoarea vine cu idee mult mai interesanta, deşi destul de greu de pus în practică: cum ar fi dacă cineva ar putea dărui unui străin o carte care crede că i se potriveşte? Cum ar fi dacă fiecare carte şi-ar alege cititorul şi dacă cel care o dăruieşte nu ar fi decât cel care face posibilă întâlnirea dintre ei? Îţi poate schimba o carte - oferită la momentul oportun - viaţa? Cartea aceasta pare a ne spune că da... şi pentru câteva ore, cât suntem prinşi de ea, putem crede şi noi acest lucru, nu-i aşa?

Cartea este plină de referinţe literare, mai mult sau mai puţin cunoscute. Mie, personal, mi-a rămas în minte un poem de Roberto Juarroz de care, ca să spun drept, nu auzisem până la această carte, dar pe care cu siguranţă îl voi căuta în viitor pentru a ne cunoaşte mai bine:

"Când lumea se subţiază
Rămânând abia cât un fir
Mâinile noastre stângace
Nu pot să mai apuce nimic.

Nu ne-au învăţat
Singurul exerciţiu ce ne-ar putea salva:
Să ştim a ne hrăni cu o umbră"

Recunosc că întotdeauna mi-a plăcut o carte care face trimiteri la alte cărţi. Nu numai că îmi dă sentimentul unei complicităţi cu autorul atunci când gusturile noastre sunt asemănătoare, dar îmi permite să şi descopăr autori şi cărţi noi despre care nu ştiam nimic pentru că, nu-i aşa, bibliotecile şi librăriile sunt pline de comori nedescoperite şi o viaţă de om se dovedeşte mult prea scurtă pentru a citi tot ceea ce ţi-ai propus. Cred că acesta este marele atu al acestei cărţi. Poate nu se ridică la poezia şi intriga atent construită din Umbra vântului a lui Zafon, dar îi oferă cititorului câteva ore agreabile şi idei de lecturi viitoare. Poate că povestea merita dezvoltată un pic mai mult, dar în acelaşi timp Christine Feret-Fleury reuşeşte să ne introducă în lumea oamenilor de hârtie, a celor care cred că o carte nu este o pierdere de vreme după cum mi-a fost dat să aud de mult prea multe ori în ultimul timp.

Răzvan Mazilu - de la dans la musical

Sanda Vişan
Răzvan Mazilu - de la dans la musical
Editura Nemira, 2017



*****
Intro

Volumul reprezintă o "fotografie" dinamică a artistului Răzvan Mazilu, dansator, coregraf, regizor. Nu este nici un bilanţ de carieră, nici o monografie sau lucrare academică, ci o perspectivă caleidoscopică, construită din observaţiile şi retrospectivele Sandei Vişan, din dialogurile vii cu Răzvan Mazilu, din fragmente de cronici şi interviuri, fotografii din spectacole, dar şi din mărturiile altor artişti şi personalităţi culturale, precum: Maia Morgenstern, Marina Constantinescu, Rodica Mandache, Dragoş Galgoţiu şi mulţi alţii.

Totul, pentru a surprinde cât mai autentic, personalitatea unui artist polimorf: expresiv dansator , inspirat creator de costume, exigent coregraf şi original creator de spectacol. Un deschizător de drum, cândva pentru teatrul-dans, acum pentru musical, o formulă de spectacol complexă, mult prea puţin prezentă în spaţiul teatral romanesc. Dar, pentru un creator plin de inspiraţie, care surprinde cu fiecare nouă apariţie scenică, se poate spune că acest portret nu putea fi şi nu s-a dorit decât o fotografie de parcurs, a unui artist aflat în plină forţă creatoare.

"Corpul lui Răzvan Mazilu aşa e făcut de la Dumnezeu, iar marele lui noroc este că acum aşa se scrie, cum e construit corpul lui." (Ioan Tugearu)

"Probabil ca mereu, in mijlocul exerciţiului regizoral, Răzvan Mazilu va visa ceea ce simte intens, ceea ce li defineşte, va imagina dansul." (Dragoş Galgoţiu)

"Lumea de fantasme ce sălăşluiesc în fiinţa lui Răzvan Mazilu este atât de bogată, încât poate da naştere oricând celor mai neaşteptate fantezii, scenice sau nu. Personalitatea lui polimorfă se manifestă cel mai bine în ficţiune, dar chiar şi contactul cu realitatea înconjurătoare este întotdeauna unul mediat prin filtrul lui artistic." (Sanda Vişan)

Fragmente

"Eu aşa vreau să mă fac, când chesc mare"

Răzvan Mazilu
- Care este prima senzaţie legată de lecţiile de balet?
- Îmi amintesc foarte exact prima zi în care m-am aşezat cu două mâini la bară (aşa încep exerciţiile în baletul clasic), pentru că întâlnirea cu această minunată femeie, doamna Boscu, mi-a marcat existenţa. Abia începusem exerciţiul, un battement tendu sau plié. Ea s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă vreau să mă fac balerin. Da, am spus, şi de atunci am devenit favoritul ei şi a început să îmi spună Prinţul. Eram singurul băiat printre foarte multe fetiţe care tot veneau, plecau, abandonau, numai eu rămâneam şi dansam cu toate, pentru că mă duceam la toate cursurile. Abia aşteptam să mă duc să dansez. Mama încă păstrează în şifonier o adresă către şcoala generală de cartier, unde am urmat clasele I-III, prin care doamna Boscu solicita direcţiei să fiu o excepţie de la regulamentul şcolar, care prevedea ca elevii să aibă părul scurt. O măsură comunistă, ca şi uniforma şcolară, după părerea mea.
Tot Doamna Boscu a fost cea care a sfătuit-o pe mama să urmez mai departe cursurile şcolii oficiale de balet. Pe atunci, şcoala de balet nu avea autonomie, era Secţia de coregrafie din cadrul Liceului de Muzică George Enescu.

- Cum ai ajuns, de fapt, la şcoala de balet?
- Evident, mama a fost cea care m-a dus de mână la cursuri de balet. Nu pentru că dorea neapărat, aşa cum în mod disperat îşi doresc şi alte mame, să fiu artist, să mă facă vedetă, nu pentru că ea ar fi avut veleităţi artistice ratate, ci pentru că A ÎNŢELES.

Doamna Dorina Mazilu
- Vă cerea mereu să-i cumpăraţi cărţi de poveşti, cum am auzit?
- Îi cumpăram, dar avea şi de la sora lui mai mare, care a făcut Liceul de filologie, avea ce să înveţe de la ea. Mergea la spectacolele de la Operetă, aproape în fiecare duminică.

- Şi stătea cuminte, că era totuşi mic?
- Sigur că da. Când nu putea fata mea să meargă, mă duceam eu cu el. Cleopatra Melidoneanu îi plăcea lui foarte mult, dar îi cunoştea pe toţi soliştii, că-i explica sora lui.

- Mergeaţi şi la teatru cu el?
- La "Ţăndărică" mereu mergeam, duminică de duminică aveam program cu el, ori soţul, ori eu. Trebuia să mergem, că altfel nu aveam linişte. Apoi, în cursul săptămânii, punea în aplicare ce vedea el acolo.

- Adică făcea propriile spectacole?
- Da. Şi noi trebuia să asistăm. Dansa foarte mult, la orice petrecere el îşi vedea de treaba lui cu dansul.

Altfel decât ceilalţi

Răzvan Mazilu
- Liceul de Coregrafie a însemnat intrarea pe marea poartă oficială a baletului, nu?
- Pe cât de minunată a fost perioada cursurilor de dans de la Casa pionierilor, cu doamna Boscu, unde totul era un joc creativ şi o atmosferă artistică, pe atât de dezamăgitoare şi dezarmantă a fost cea a cursurilor la şcoala oficială de coregrafie.

- Dar ce îţi închipuiai despre şcoala pe unde au trecut toţi balerinii români?
- Realitatea a contrazis orice mi-am putut eu imagina. Nu erau condiţii, sălile erau improvizate, reci, murdare şi urâte. Vestiarele, de-a dreptul insalubre. In colţurile sălii de balet erau găuri şi bobiţe roz, cu otravă pentru şoareci.
Pianele erau dezacordate, era foarte frig iarna, scoteam aburi pe gură în sala de balet şi îmi amintesc şi zile când dansam cu mănuşi şi fulare. Nu exagerez cu nimic!

- Dar realitatea materială, determinată de condiţiile generale ale epocii, nu era compensată de atmosfera creativă din şcoală?
- Gustul meu estetic precoce şi deja pretenţios nu era deloc satisfăcut. Mă aşteptam la o atmosferă de mare emulaţie artistică, de mare rafinament, elegantă, specială. Nimic din toate astea, din contră! Mă aşteptam la sensibilitate, la stimularea fanteziei, la zâmbete... Aveam o viziune cu totul naivă, idealizată, a şcolii de balet, ceva în genul şcolilor Isadorei Duncan sau Doris Humphrey, în care noi, elevii, să pictăm, să citim împreună, să mergem la concertele de la Ateneul Roma, să vizităm muzee.

- Şi nu era aşa?
- Aiurea! Am primit în schimb o atitudine intimidantă, lipsită de generozitate, inhibitorie, din partea tuturor - profesori, colegi. Mă simţeam un intrus, nu înţelegeam nimic. Micul meu univers plin de vise era bulversat. Cazi de la etaj şi eşti dat cu capul de toţi pereţii, uneori la propriu, pentru că, trebuie s-o spun, cursurile de balet se făceau cu foarte multă violenţă. Ne era frică, dar pe atunci nu existau telefoanele mobile, cu care profesorii ar fi putut fi înregistraţi. Şi nu trauma fizică era cea care conta, ci urmele lăsate în sufletul nostru, de jigniri şi umilinţe.
Când eram copil, mă impresionase o carte, Mica balerină, despre viaţa Galinei Ulanova, carte în care era descris un sistem, cel al şcolii de balet sovietice, foarte crud şi dur. Nu era nicio exagerare. Şi noi am avut parte de cruzime.

Câte ceva despre musical

Răzvan Mazilu
Mă gândesc la musical ca la forma contemporană a ceea ce a fost însăşi originea teatrului, în antichitate, adică un sincretism al artelor: cuvânt, mişcare, sunet, împreună. Musicalul răspunde şi nevoii omului modern de a pătrunde într-o dimensiune a iluziei, a visului, a convenţiei, de a evada din cruzimea cotidianului.
Musicalul nu fuge de realitate, de elementul social şi/sau politic şi sunt destule exemple în acest sens: The Full Monty, Billy Elliot, Cabaret, Mizerabilii, West Side Story, dar pune oglinda realităţii în faţa publicului, cu mijloace mult mai sofisticate decât o face teatrul politic, de pildă, care, de cele mai multe ori, am senzaţia că mă ceartă. Adică problemele bărbaţilor şomeri din The Full Monty, de pildă, sunt "spuse" în paşi de dans şi cântate. In plus, cu foarte, foarte mult umor, pentru că vorbim de un libret semnat de un maestru al genului, Terrence McNelly. Umorul şi detaşarea din musical ajută morala poveştii să ajungă mai repede la spectator.
Ideea că musicalul este doar divertisment este o prejudecată. Musicalul poate trezi conştiinţe, ne poate aduna împreună să medităm la propriile noastre probleme, în fine, îţi poate schimba punctul de vedere asupra lumii. Aşa cum m-am luptat să demonstrez că dansul este o artă majoră, aşa mă lupt acum să pun musicalul acolo unde îi este locul.
În musical nu e de ajuns să execuţi bine, ci trebuie să treci printr-un proces întreg de evoluţie pentru performanţă, pentru rigoare, să ai exerciţiu, care să nu se termine odată cu proiectul, ci să continue. Fiecare artist trebuie să tindă spre o armonie cât mai aproape de perfecţiune, a corpului cu vocea, cu expresia facială.
Noi ne chinuiam la West Side Story şi am şi reuşit să cântăm exact "boabele" pe care le-a scris Bernstein şi am exersat pentru asta ore în şir. Pentru ca apoi, notele odată atinse, să se topească într-un întreg discurs. Or, în jur văd în foarte multe spectacole că se cântă oricum, se joacă şi se dansează oricum. Fără rigoare, fără substanţă, se joacă... în general.

- Aceasta se întâmplă şi pentru că publicul acceptă pe scenă, această mediocritate care nu provoacă mintea, ci instigă la distracţie facilă.
- Şi critica şi publicul acceptă şi nu mai ştiu să diferenţieze zgomotul de muzică, pentru că nu au cultură generală, cu atât mai puţin cultură muzicală şi coregrafică.

- Înseamnă că ne îndepărtăm de spaţiul performanţei, aşa cum e cunoscută în Vest.
- Exact. Lucrurile trebuie făcute în continuitate, nu câteva sclipiri. Musicalul este un gen care se transformă permanent, apar lucruri noi, nu se mai cântă azi ca în 1960, de pildă.

- Continuându-ţi calea, tu cauţi să şochezi prin opţiunile tale repertoriale?
- Nu-mi place teribilismul cu orice preţ. Sunt creatori care mizează pe scandal. Eu cred, dimpotrivă, că spectatorul trebuie sedus şi ţintuit în scaun, până la aplauzele finale, oricât de radical ar fi produsul.

- Da, dar pot fi şi spectatori care rămân în sală, chiar dacă nu înţeleg.
- Da, iar la final aceiaşi spectatori se ridică prea uşor în picioare şi aplaudă la orice. Recunosc, mie îmi place momentul aplauzelor, îmi iubesc publicul, care e foarte cald, dar nici nu mă îmbăt cu apă rece. I-aş putea reproşa publicului din România că uneori este lipsit de informaţie şi că îi e frică de risc. În acelaşi timp, îl iubesc atât de mult şi îl cunosc de atâţia ani, încât pot spune că, în final, am încredere în instinctul lui infailibil, care deosebeşte autenticitatea, de fals şi bunul gust, de kitsch. [...]
Pentru mine e o mare responsabilitate, pe care o iau în serios: semnezi un spectacol, ai nişte destine în mână, care depind de tine. Nu poţi doar să te foloseşti de talente, trebuie să-i ridici. Şi mai e responsabilitatea faţă de cel care plăteşte un bilet, ca să vadă ceva special, cel puţin ieşit din comun, care să-l extragă din realitatea asta şi să-l ducă altundeva. Lipsa asta de responsabilitate o remarc cumva la tinerii creatori. Acum se face oricum, orice, uşor. Poate că e bine. Eu însă n-am început un proiect decât atunci când am fost convins că poate interesa pe cineva.

- Crezi că aşa se întâmplă cu tinerii creatori numai la noi?
- Nu, e la fel în toată lumea. Există un anumit tip de egoism artistic şi închidere într-un turn de fildeş programatic, o respingere a ideii de popularizare a dansului. Or, cred că trebuie gândit invers. Scopul unui artist este de a-şi prezenta arta în faţa cât mai multor oameni.
Pe de altă parte, în orice demers artistic contemporan există şi latura experimentului. Şi Pina Bausch a experimentat, dar a fost, în acelaşi timp, unul din artiştii cu cel mai mare box office, cu greu găseai un bilet la spectacolele ei. Şi eu îmi asum o doză de risc, când fac un spectacol, dar în risc îl includ pe spectator, riscăm împreună. Arta e despre generozitate şi nu poţi fi genial sau special, fără să te gândeşti la public.

A scrie cu corpul

Dintotdeauna am avut o relaţie dezordonată, haotică, impulsivă cu propriul meu corp. Eu nu am beneficiat de nişte date naturale ideale, de calităţi native, care să mă ajute, nu am avut o masă musculară pe care să mi-o fac complice în dans, nu am avut şansa să mi se lucreze corpul - în anii când el se dezvoltă şi se formează - pe elongaţie, pe întinderea muşchilor şi a tendoanelor.
Fără turaţie, fără ax, cu o săritură de furnică, a trebuit să muncesc mai mult decât alţii mai norocoşi din acest punct de vedere. La început, când am descoperit dansul contemporan, am făcut totul aşa, din talent, dintr-o intuiţie motrică, ce mă salva şi îmi făcea corpul să se mişte armonios şi chiar personal. Şi am învăţat că trebuie să gândesc mişcarea, gestul, să îmi speculez calităţile şi să îmi ascund defectele. Apoi a venit un moment în care am înţeles să îmi speculez tocmai defectele, pe măsură ce căpătam curaj şi totul devenea mai personal. Şi să gândesc, tot timpul să gândesc ce dansez. Dansul e pasiune şi raţiune simultan.
Şi tot simultan se îmbină ura şi iubirea faţă de propriul meu corp. Cu momente de revoltă, cu momente lungi, nepermis de lungi, de pauză, pentru că aveam impresia că propriul meu instrument, corpul, nu mă mai ascultă, mă trădează, el însuşi se revoltă.

Suflete în noapte

Kent Haruf
Suflete în noapte
Editura Pandora M, 2017
Traducere din limba engleză de Paul Slayer Grigoriu



*****
Intro

Addie Moore şi Louis Waters sunt doi oameni în vârstă dintr-un mic orăşel de câmpie american, care îşi duc zilele fiecare în singurătate după ce rămân văduvi şi copiii pleacă să-şi vadă de vieţile lor. Deşi sunt vecini, nu ştiu mare lucru unul despre celălalt, dar lucrurile se vor schimba când femeia îi propune un aranjament puţin ciudat: să-şi petreacă nopţile împreună.
Înfruntând prejudecăţile comunităţii, cei doi se regăsesc noapte de noapte şi îşi alungă singurătatea, spunându-şi unul altuia poveşti de viaţă şi legând o prietenie care nu ţine cont de vârstă. Treptat, prietenia lor se transformă în ceva mult mai profund, iar istoria unei iubiri târzii nu se stinge.

"Poate că fericirea e mai puţin previzibilă decât nefericirea, dat fiind că ţine de libertate. Şi întocmai ca libertatea, nu e niciodată sigură; nu poate dura la nesfârşit. Dar poate fi adevărată şi, în acest roman minunat, ne putem bucura şi noi de ea." (The Guardian)

"Pe un ton blând şi încărcat de melancolie, romanul lui Kent Haruf, publicat postum, vorbeşte despre un lucru esenţial: profunzimea se află tocmai în lucrurile simple." (The New York Times)

"Fermecător... De o simplitate cuceritoare. Un roman şlefuit cu grijă, un ultim dar pe care mult îndrăgitul autor american l-a oferit cititorilor săi." (The Washington Post)

Fragment

Pentru Cathy

1

Şi apoi a sosit ziua în care Addie Moore i-a făcut o vizită lui Louis Waters. Era o seară de mai, chiar înainte de lăsarea întunericului.
Stăteau la un cvartal distanţă unul de altul în partea cea mai veche a oraşului, cu ulmi şi sâmbovine şi un singur arţar crescut lângă bordură şi peluze verzi întinse de la trotuar până la casele cu două etaje. Ziua fusese cald, dar acum, pe seară, se făcuse răcoare. Merse de-a lungul trotuarului pe sub pomi şi se opri acasă la Louis.
Când Louis a venit la uşă, ea i-a spus, Am ceva de vorbit cu tine, pot să intru?
S-au aşezat în camera de zi. Îţi aduc ceva de băut? Un ceai?
Nu, mulţumesc. S-ar putea să nu stau cât să-l beau. S-a uitat de jur împrejur. Arată bine casa ta.
Diane avea mereu grijă de casă. Fac şi eu ce pot.
Tot bine arată, a spus ea. N-am mai fost aici de ani de zile.
S-a uitat pe fereastră la curtea laterală unde noaptea se înstăpânea şi până în bucătărie, unde o lumină strălucea deasupra chiuvetei şi a bufetului. Totul era curat şi ordonat. El o privea. Era o femeie frumoasă, totdeauna o socotise aşa. În tinereţe avusese părul negru, dar acum era alb şi tuns scurt. Era în continuare suplă, doar talia şi şoldurile i se îngreuiaseră un pic.
Pesemne te întrebi ce caut aici, a spus ea.
Păi, nu cred că ai venit până aici ca să-mi spui că locuinţa mea arată bine.
Nu. Vreau să-ţi fac o sugestie.
A?
Da. Un fel de propunere.
Bine.
Nu o cerere în căsătorie.
Nici la asta nu mă gândeam.
Dar e o întrebare cam în genul căsătoriei. Dar nu ştiu dacă pot acum. M-a cam luat bâţul. E ca o căsătorie, nu?
Ce anume?
Bâţul.
Poate fi.
Da. Păi, hai c-o s-o spun.
Te ascult, a spus Louis.
Mă-ntrebam dacă ai vrea să vii pe la mine din când în când să dormi cu mine.
Ce? Cum adică?
Adică suntem amândoi singuri. Am stat aşa de prea multă vreme. Ani. Mă simt singură. Mă gândesc că poate şi tu. Mă-ntrebam dacă vrei să vii şi să dormi cu mine noaptea.
Şi să vorbim.
S-a uitat lung la ea, a privit-o, curios de acum, prudent.
Nu spui nimic. Te-am lăsat fără grai?
Cred că da.
Nu vorbesc despre sex.
Mă întrebam.
Nu, nu sex. Nu aşa văd lucrurile. Cred că mi-am pierdut demult orice impuls sexual. Mă gândeam să trecem împreună noaptea. Şi să stăm în pat la căldură, prieteneşte. Să stăm întinşi în pat împreună şi tu să rămâi peste noapte. Noaptea e cel mai rău. Nu-i aşa?
Ba da, aşa e.
Ajung să iau pastile ca să dorm şi citesc până târziu şi apoi mă simt buimacă a doua zi. Nu sunt bună de nimic, nici pentru mine, nici pentru alţii.
Mi s-a întâmplat şi mie.
Dar cred că aş putea să dorm din nou dacă ar mai fi cineva cu mine în pat. Cineva drăguţ. Apropierea. Să stai de vorbă noaptea, pe întuneric.
A aşteptat.
Ce zici?
Nu ştiu. Când ai vrea să-ncepem?
Când vrei tu. Dacă... dacă vrei. Săptămâna asta.
Lasă-mă să mă gândesc.
Bine. Dar vreau să mă suni în ziua în care vii, dacă o să se-ntâmple. Ca să ştiu să te aştept.
Bine.
Aştept un semn de la tine.
Şi dacă sforăi?
Dacă sforăi, sforăi, sau te laşi.
El a râs.
Asta ar fi o premieră.
S-a ridicat şi a ieşit şi s-a întors acasă, iar el a rămas la uşă privind-o, pe femeia aceea de şaptezeci de ani, nu foarte înaltă, cu părul alb, cum mergea pe sub pomi prin peticele de lumină revărsate din felinarul de la colţ. Ce naiba, şi-a spus. Nu te ambala.

2

A doua zi, Louis s-a dus la frizerul de pe strada principală şi s-a tuns scurt, aproape zero, şi l-a întrebat pe frizer dacă mai bărbierea şi frizerul i-a spus că da, aşa că s-a şi bărbierit. Apoi s-a dus acasă şi a sunat-o pe Addie şi i-a spus: Aş vrea să trec pe la tine în seara asta, dacă mai vrei.
Da, a spus ea. Mă bucur.
A luat o cină uşoară, doar un sendviş şi un pahar cu lapte, nu voia să se simtă greu şi plin în patul ei, apoi a făcut un duş lung şi fierbinte şi s-a periat pe îndelete. Şi-a tăiat unghiile de la mâini şi de la picioare şi, la lăsarea întunericului, a ieşit pe uşa din spate şi a luat-o pe aleea din dosul casei, cu o pungă de hârtie cu pijamaua şi periuţa de dinţi înăuntru. Era întuneric
pe alee şi paşii îi scârţâiau pe pietriş. În casa de peste drum era lumină şi o vedea din profil pe femeia care stătea la chiuveta din bucătărie. A intrat în curtea din spate a lui Addie Moore, a trecut de garaj şi de grădină şi a bătut la uşa din spate. A aşteptat ceva. Pe strada din faţă a trecut o maşină, cu farurile aprinse. Îi auzea pe copiii de liceu cum se claxonau unii pe alţii pe strada principală. Apoi lumina de pe verandă s-a aprins deasupra lui şi uşa s-a deschis.
Ce cauţi aici, în spate? a spus Addie.
Am zis că aşa nu mă vede lumea.
Nu-mi pasă. Vor afla. O să vadă cineva. Vino pe la uşa din faţă, pe trotuar. M-am hotărât şi nu-mi pasă ce crede lumea.
Am făcut asta prea multă vreme - toată viaţa. Nu mai am de gând să trăiesc aşa. Dacă vii pe alee pare că facem ceva greşit sau ceva scandalos, de care să ne fie ruşine.
Am fost prea multă vreme profesor într-un oraş mic, a spus el. Asta este. Dar fie. O să vin pe la uşa din faţă data viitoare.
Dacă va mai fi o dată viitoare.
Nu crezi că va fi? a spus ea. E doar o aventură de-o noapte?
Nu ştiu. Poate. În afară de partea cu sexul, bineînţeles. Nu ştiu cum o să meargă.
N-ai încredere? a spus ea.
În tine am. Pot să am încredere în tine. Deja îmi dau seama de asta. Dar nu sunt sigur că mă ridic la înălţimea ta.
Ce vorbeşti? Cum adică?
Dacă am curaj, a spus. Dacă sunt dispus să risc.
Da, dar eşti aici.
Aşa e. Sunt aici.
Atunci fă bine şi intră. Nu trebuie să stăm aici toată noaptea. Chiar dacă nu avem de ce să ne fie ruşine.
A urmat-o pe veranda din spate, apoi în bucătărie.
Hai să bem ceva mai întâi, a spus ea.
Bună idee.
Bei vin?
Un pic.
Dar preferi berea?
Da.
O să iau bere data viitoare. Dacă va fi o dată viitoare, a spus ea.
Nu-şi dădea seama dacă glumeşte sau nu. Dacă va fi, a spus el.
Vrei vin alb sau roşu?
Alb, te rog.
A scos o sticlă din frigider şi a turnat pentru amândoi câte jumătate de pahar şi s-au aşezat la masa din bucătărie. Ce-i în sacoşă? a spus ea.
Pijamaua.
Asta înseamnă că eşti de acord să încercăm măcar o dată.
Da. Asta înseamnă.
Au băut vinul. Mai vrei?
Nu, nu cred. Putem să vedem casa?
Vrei să-ţi arăt camerele şi planul.
Vreau doar să ştiu un pic mai bine unde mă aflu, fizic.
Ca să poţi s-o ştergi dacă e cazul, pe întuneric.
Nu, nu la asta mă gândeam.
S-a ridicat şi el a urmat-o în sufragerie şi în camera de zi.
Apoi l-a dus sus la cele trei dormitoare, iar camera mare din faţă cu vederea spre stradă era a ei. Aici am dormit dintotdeauna, a spus. Gene avea dormitorul din spate şi foloseam cealaltă cameră ca birou.
Era o baie la capătul holului şi alta lângă sufragerie, la parter. Patul din cameră era foarte mare, cu o cuvertură uşoară de bumbac pe el.
Ce zici? a spus.
Casa e mai mare decât credeam. Mai multe camere.
A fost o casă bună pentru noi. Stau aici de patruzeci şi patru de ani.
De la doi ani după ce m-am mutat înapoi aici cu Diane.
Demult.

3

Cred că mă duc până la baie, a spus ea.
Cât a ieşit, el s-a uitat la fotografiile de pe noptieră şi la cele atârnate de pereţi. Fotografii de familie cu Carl în ziua nunţii, pe treptele unei bisericii. Ei doi, la munte lângă un pârâu. Un căţel alb cu negru. Îl ştia un pic pe Carl, un om de treabă, destul de liniştit, cu douăzeci de ani în urmă le vindea asigurări pe recolte şi tot felul de alte asigurări oamenilor din întreg ţinutul Holt, fusese ales în două rânduri primar. Louis nu-l cunoscuse prea bine. Acum se bucura de asta. Erau fotografii cu fiul lor. Gene nu semăna cu niciunul dintre ei. Un băiat înalt şi slab, foarte serios. Şi două fotografii cu fiica lor când era mică.
Când ea s-a întors, el a spus: Cred că merg şi eu la baie.
A intrat şi a folosit toaleta şi s-a spălat conştiincios pe mâini şi a stors un vârf mic din pasta ei de dinţi şi s-a spălat pe dinţi şi apoi s-a descălţat şi s-a dezbrăcat şi şi-a pus pe el pijamaua.
Şi-a împăturit hainele deasupra pantofilor şi le-a lăsat în colţ, lângă uşă, şi s-a întors în dormitor. Ea îşi pusese o cămaşă de noapte şi era în pat, cu veioza de pe partea ei aprinsă şi lumina din tavan stinsă şi fereastra crăpată un pic. Adia un vânt uşor şi răcoros. A rămas în picioare în dreptul patului. Ea a dat deoparte cuvertura şi pătura.
Nu te bagi în pat?
Mă gândesc.
S-a băgat în pat, pe partea lui, şi a tras pătura şi s-a lăsat pe spate. Nu spunea încă nimic.
La ce te gândeşti? a spus ea. Eşti extrem de tăcut.
La cât de ciudat e totul. La cât de nou e să fiu aici. La cât de nesigur sunt, şi un pic stresat. Nu ştiu la ce mă gândesc. Un ghiveci.
E ceva nou, nu-i aşa, a spus ea. O noutate bună, aş zice.
Tu nu?
Ba da.
Ce faci înainte de somn?
A, mă uit la ştirile de la zece şi mă bag în pat şi citesc până adorm. Dar nu ştiu dacă o să pot să dorm în seara asta. Sunt prea încordat.
O să sting lumina, a spus ea. Putem să mai vorbim.
S-a întors în pat şi el s-a uitat la umerii ei goi netezi şi la părul strălucitor în lumină.
Apoi s-a făcut întuneric şi doar lumina din stradă se mai vedea slab în cameră. Au vorbit despre lucruri banale, ca să se obişnuiască un pic unul cu altul, despre întâmplările mărunte obişnuite în orice oraş, despre sănătatea bătrânei doamne Ruth care locuia între casele lor, despre asfaltarea Birch Street. Apoi au tăcut.
După o vreme el a spus, Ai adormit?
Nu.
M-ai întrebat la ce mă gândeam. Printre altele: mă bucur că nu l-am cunoscut prea bine pe Carl.
De ce?
Nu m-aş simţi aşa de bine aici dacă l-aş fi cunoscut.
Dar eu am cunoscut-o destul de bine pe Diane.
O oră mai târziu, ea dormea şi respira liniştit. El era încă treaz. O privise. Îi vedea chipul în lumina slabă. Nu se atinseseră. La trei dimineaţa, el s-a sculat şi s-a dus la baie şi s-a întors şi a închis fereastra. Se stârnise vântul.
La ivirea zilei, s-a sculat şi s-a îmbrăcat în baie şi a privit-o din nou pe Addie Moore în pat. Se trezise.
Ne mai vedem, a spus el.
Eşti sigur?
Da.
A ieşit şi a mers până acasă pe trotuar, prin dreptul caselor din vecinătate şi a intrat şi şi-a făcut cafea şi a mâncat pâine prăjită cu ouă şi a ieşit şi a lucrat grădina câteva ore şi s-a întors în bucătărie şi a luat un prânz timpuriu şi a dormit adânc după masă, două ore.

4

Când s-a trezit în acea după-amiază şi-a dat seama că se simţea rău. S-a sculat şi a băut apă şi simţea că arde. S-a gândit o vreme şi a hotărât să o sune. La telefon i-a spus, Tocmai am tras un pui de somn şi nu mă simt bine, o durere de stomac şi de spate. Îmi pare rău. Nu vin în seara asta.
Am înţeles, a spus ea şi a închis.
Şi-a sunat medicul şi s-a programat pentru a doua zi de dimineaţă. S-a culcat devreme şi a transpirat peste noapte şi nu a putut să doarmă şi dimineaţa nu a avut poftă de mâncare, apoi s-a dus la doctor, care l-a trimis la spital să-şi facă analize de sânge şi de urină. A aşteptat pe hol până când laboratorul a fost gata cu rezultatele şi apoi a fost internat cu o infecţie de tract urinar.
I-au dat antibiotice şi a dormit aproape toată după-amiaza şi iar a stat treaz aproape toată noaptea. Dimineaţa se simţea mai bine şi i-au spus că probabil aveau să-l externeze spre seară.
A luat micul dejun şi prânzul şi a tras un pui de somn şi când s-a trezit pe la trei ea era pe scaunul de lângă pat. A privit-o.
Nu glumeai, a spus.
Asta ai crezut?
Am crezut că doar spui că nu te simţi bine. Că ai hotărât că nu vrei să stai cu mine peste noapte.
Mă temeam că asta crezi.
Mă gândeam că n-o să meargă, a spus ea.
M-am gândit ieri la tine toată ziua şi toată noaptea şi toată ziua de azi, a spus el.
La ce te gândeai?
La cum o să-mi interpretezi greşit telefonul. Şi la cum să-ţi explic că vreau să vin în continuare noaptea şi să fim împreună.
La cum îmi doream acest lucru mai mult decât mi-am dorit orice altceva de multă vreme încoace.
Şi de ce nu m-ai sunat? Ca să-mi spui?
M-am gândit că ar fi şi mai rău, că ar suna cu atât mai mult ca şi cum aş fi inventat toată povestea.
Mi-ar fi plăcut să fi încercat.
Ar fi trebuit. De unde ai aflat că sunt la spital?
Vorbeam azi-dimineaţă cu Ruth, vecina de alături, şi mi-a spus: Ai auzit de Louis? Am spus, Ce-i cu el? E la spital. Ce-a păţit? Au spus că are nu ştiu ce infecţie. Atunci am înţeles, a spus ea.
N-am de gând să te mint, a spus el.
Bine. Niciunul dintre noi n-o să mintă. Deci mai vii?
Cum mă simt mai bine şi sunt sigur că am scăpat. Mă bucur să te văd, a spus el.
Mulţumesc. Arăţi destul de şifonat în momentul ăsta.
N-am avut timp să-mi pun faţa.
Ea a râs. Nu-mi pasă, a spus. Nu asta am vrut să spun.
Făceam pur şi simplu o remarcă, o observaţie.
Tu, în schimb, arăţi destul de bine, a spus el.
Ai sunat-o pe fiica ta?
I-am spus să nu-şi facă griji. Că ies într-o zi şi că nu are de ce să-şi bată capul. N-o să trebuiască să-şi ia liber de la muncă.
Nu vreau să vină să mă vadă. Locuieşte în Colorado Springs.
Ştiu.
E profesoară, ca mine. Apoi n-a mai spus nimic. Vrei ceva de băut? Pot s-o chem pe asistentă.
Nu. Mă duc acasă.
Te sun după ce ajung acasă şi mă simt din nou bine.
Bine, a spus ea. Am luat deja bere.
A plecat şi el a privit-o cum iese din încăpere şi s-a întins în pat aşteptând să adoarmă din nou, dar i-au adus cina şi s-a uitat la ştiri în timp ce mânca şi apoi a stins televizorul şi a privit pe geam şi s-a uitat cum se întuneca afară, deasupra câmpiei întinse dinspre miazănoapte de oraş.

5

În după-amiaza următoare l-au externat. Dar probabil că fusese mai bolnav decât crezuseră şi i-a luat aproape o săptămână să-şi revină, să se simtă suficient de bine încât să sune şi s-o întrebe dacă putea să vină pe la ea în seara aceea.
Te-ai simţit în continuare rău?
Da. Nu ştiu de ce m-a ţinut aşa de mult.
A făcut duş şi s-a bărbierit şi şi-a dat cu loţiune şi la lăsarea întunericului şi-a luat sacoşa de hârtie cu pijamaua şi periuţa de dinţi şi a mers prin faţa caselor vecinilor şi a bătut la uşă.
Addie a venit imediat. Păi. Arăţi mai bine. Hai înăuntru.
Avea părul pieptănat pe spate şi era drăguţă.
Au stat din nou la masa din bucătărie şi au băut şi au stat un pic de vorbă. Apoi ea a spus, Aş urca, tu?
Şi eu.
A pus paharele în chiuvetă, iar el a urmat-o sus. S-a dus la baie şi şi-a pus pijamaua pe el şi şi-a împăturit hainele în colţ.
Ea era în pat, în cămaşa de noapte, când a intrat în cameră. A tras păturile şi el s-a întins.
Nu ţi-ai lăsat pijamaua aici data trecută. Ăsta a fost alt motiv pentru care n-am crezut că o să mai vii.
M-am gândit că aş părea impertinent. Ca şi cum aş crede că e ceva de la sine înţeles. Nici nu ne spuseserăm mare lucru.
Păi de acum poţi să-ţi laşi pijamaua şi periuţa de dinţi aici, a zis ea.
Asta o să mă ajute să nu mai consum atâtea pungi de hârtie, a spus el.
Da. Exact. Ai chef să vorbim despre ceva anume? a întrebat ea. Nimic important. Doar ca să începem conversaţia.
În mare, îmi vin în cap o mulţime de întrebări.
Am şi eu câteva, a spus ea. Dar care sunt ale tale?
Mă întrebam de ce m-ai ales pe mine. Nu ne cunoaştem prea bine.
Credeai că o să aleg pe oricine? Că îmi doresc pur şi simplu pe cineva care să mă încălzească noaptea? Orice bătrân cu care să stau de vorbă?
Nu asta credeam. Dar nu ştiu de ce m-ai ales pe mine.
Îţi pare rău?
Nu. Nicidecum. Sunt doar curios. Mă întrebam.
Pentru că eu cred că eşti un om bun. Un om cumsecade.
Sper.
Eu cred că eşti. Şi întotdeauna m-am gândit cumva la tine ca la cineva care ar putea să-mi placă şi cu care aş putea să stau de vorbă. Tu cum te gândeai la mine, dacă te-ai gândit vreodată?
M-am gândit la tine, a spus el.
Cum?
Ca la o femeie care arată bine. Un om consecvent. De caracter.
De ce spui asta?
Din felul în care trăieşti. Cum ţi-ai organizat viaţa după ce a murit Carl. Au fost vremuri grele pentru tine, a spus el. Asta vreau să spun. Ştiu cum mi-a fost după ce a murit soţia mea, şi am văzut că te-ai descurcat mai bine decât mine. Am admirat acest lucru.
N-ai trecut niciodată pe la mine şi n-ai spus nimic, a zis ea.
Nu voiam să pară că mă bag unde nu-mi fierbe oala.
N-ar fi părut aşa. Mă simţeam foarte singură.
Am presupus asta. Dar tot n-am făcut nimic.
Ce altceva vrei să ştii?
De unde eşti. Unde ai copilărit. Cum erai când erai mică.
Cum erau părinţii tăi. Dacă ai fraţi. Cum l-ai cunoscut pe Carl.
Ce relaţie ai cu fiul tău. De ce te-ai mutat la Holt. Cine sunt prietenii tăi. În ce crezi. Cu ce partid votezi.
O să ne distrăm bine stând de vorbă, nu-i aşa? a spus ea.
Şi eu vreau să ştiu toate aceste lucruri despre tine.
Nu trebuie să ne grăbim, a zis el.
Nu, o luăm pe îndelete.
S-a întors în pat şi a stins veioza şi el s-a uitat din nou la părul ei strălucitor în lumină şi la umerii ei goi, şi apoi, în întuneric, ea l-a luat de mână şi a spus noapte bună şi, după puţin timp, a adormit. Îl uimea cât de repede putea să adoarmă.

Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015

Radu Vancu
Zodia Cancerului. Jurnal 2012-2015
Editura Humanitas, 2017



*****
Intro

Radu Vancu (n. 13 iulie 1978, Sibiu) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii "Lucian Blaga" din Sibiu. Este conferenţiar la aceeaşi facultate şi redactor la revistele Transilvania şi Poesis internaţional. Coordonează secţiunea literară a revistei Timpul.

"Jurnalul lui Radu Vancu este o aventură intelectuală în sine. Mi s-a întâmplat rar să citesc notaţii atât de dense, atât de competente în zona culturală şi atât de umane în cea emoţională. El confirmă un scriitor polivalent, unul dintre cei mai moderni şi mai atotcuprinzători ai generaţiei lui. Poet, universitar, activist cultural şi civic, Radu Vancu pare unul dintre acei oameni cărora nimic din ce-i uman (şi post-uman) nu le e străin." (Mircea Cărtărescu)

"Dacă înainte de acest jurnal era doar credinţă, acum mi s-a transformat în convingere: poezia e un gen al biograficului - iar jurnalul e un gen al liricului. Tot ce e mai intens în noi intră aici. Iar această intensitate face, exact ca-n poezie, o dublă mişcare: pe de-o parte, ne falsifică viaţa, pe de alta, îi aduce adevărul decisiv. Din punctul acesta de vedere, mon semblable, mon frère, jurnalul acesta e doar un lung poem. Nici mai mult, nici mai puţin de atât." (Radu Vancu)

Fragment

2 august. Nu-mi recitesc jurnalul, atât cât e el acum (un jurnăluţ, în fond), dar gândindu-mă uneori la el (deşi numai gândire nu se poate numi asta) îmi pare complet nerecitibil. Văd că ocolesc cuvântul - nu nerecitibil: ilizibil. Aşa, am spus-o acum de-a dreptul. Tind să scriu aici totul despre nimicul pe care-l fac; iar când, pagină după pagină, totnimicul se adună, constaţi că-i ilizibil, inutilizabil, un maldăr de poze vechi de pe care toate imaginile s-au şters şi a rămas numai hârtia fotografică - gălbuie, neimpresionată de nimicurile tale lipsite de lumină, mereu identică sieşi. Cu cât mai multe foste poze, cu atât mai inutile & deprimante. Sau: cu cât mai jurnal, cu atât mai ilizibil.

[Da: "jurnal" e, de altfel, mai degrabă adjectiv decât substantiv, mai degrabă descriere a vieţii decât substanţă a ei. Cel ce descrie viaţa ţine jurnal; dar, descriind-o, nu-i mai trăieşte substanţa. Marii autori de jurnale sunt cei ce n-au trăit aproape deloc: Radu Petrescu, Cărtărescu, Kafka, Pepys. Doar Tolstoi şi, parţial, Jünger şi Gide ce mai dreg busuiocul. Dar până şi ei se simte că vibrează mai mult la descrierea vieţii decât la substanţa ei. Când Tolstoi scrie "azi m-am scobit toată ziua în nas", voluptatea majoră e a gândului că va putea nota relatarea despre scobitul în nas în jurnal, mai degrabă decât scobitul în sine. Tot descrierea, mai degrabă decât scobirea. Sau, spus ceva mai emfatic: voluptatea minoră e trăitul, voluptatea majoră e descrierea lui. Spus mai mizerabilist: cei ce scriu jurnale se scobesc în creieri cu voluptatea cu care cei ce trăiesc se scobesc în nas.]

[Jurnalul ca scobire în nasul creierului.]

Da, dar există cărţi ilizibile uriaşe - cum e Cartea neliniştirii a lui Pessoa, 'tschuldigung, a lui Bernardo Soares. Cărţi care, după două sute de pagini, devin atât de dense şi de repetitive încât practic nu mai poţi înainta în ele. Devin, în cel mai propriu sens, ilizibile. Însă abia odată devenite ilizibile poţi spune că le citeşti cu adevărat; numai când nu se mai pot citi înţelegi cu adevărat cum se cer citite. Ilizibila Căutare a timpului pierdut, ilizibilul Finnegans Wake, ilizibila Carte a neliniştirii - iată cărţile cele mai recitibile, cele la care te întorci mereu pentru a le reciti şi pentru a constata (aproape uşurat) că nu se pot reciti. Ilizibile, şi tocmai de aia infinit relizibile, ca poezia pură & dură.

Ai grijă ce-ţi doreşti, se spune - pesemne că m-oi fi rugat cândva: "fă-mă, Doamne, ilizibil" - şi m-a făcut. Însă ilizibil sadea, ilizibil buştean, ilizibil ca Augustin Buzura. Atât de ilizibil, încât nici măcar pentru mine relizibil.

Dar nu mă-nvăţ minte - căci, iată, chiar acum aştern aici literă după l-i-t-e-r-ă, a-c-o-p-e-r-i-n-d r-â-n-d d-u-p-ă r-â-n-d. Perseverând, perverserând. Căci grafomanul din fire n-are lecuire. Relizibil, my foot. Important e să trăieşti confortabil în marea minciună a vieţii tale de scriitor. Dacă ni s-ar lua şi iluzia asta, ar fi vai şi amar de noi. Abia dacă ar rămâne vreo zece, precum drepţii Sodomei, care să justifice totul. Şi nici unul dintre noi nu e printre cei zece. Ei, şi ce? Noi ştim să ne bucurăm de scrisul nostru mai abitir decât cei zece - pentru care, de altfel, numai bucurie n-a fost. Aşa că dă-i înainte, neneacă, fii ilizibil & amoral ca Sodoma - pentru care nicicând gândul la cei zece drepţi n-a fost mai infernal decât infernul care era ea însăşi. Ea însăţi.

5 august. De vineri dimineaţa până azi (acum e noaptea de duminică spre luni), am petrecut trei zile la Frânceşti - unde i s-a tăiat moţul lui Pavel, băieţelul Baronilor. Duminică, excursii - la mănăstirea Hurezi şi la culele Măldăreşti, I.Gh. Duca, Greceanu. La Hurezi, l-am căutat pe pictura exterioară pe tipul al cărui suflet e pus pe talgerele judecăţii, ca să-l compar cu cei de la Humor şi Voroneţ; l-am găsit - privirea lui, dezamăgitor de normală; ba chiar are un soi de aroganţă, parc-ar da cu sâc bieţilor ghiavoli care se canonesc să-l tragă de pe talger în lumea lor. Se uită la ei cu liniştea ironică a arivistului care se ştie ajuns în rai - e la lumi întregi distanţă de inocenţa sau nostalgia cu care omologii lui moldoveni privesc spre iadul pe care-l lasă în urmă. În schimb, interesantă fizionomia păcătosului care stă să intre în gura balaurului (din care iese iadul sub forma unei uriaşe flăcări arborescente): împingându-i cu o mână pe păcătoşii dinaintea lui în gura atotmistuitoare, ţine cealaltă mână ridicată spre cei din urma lui, chemător cumva - iar pe faţă i se citesc simultan regretul de a intra şi bucuria că va fi urmat de alţii. Iadul tot e contras în bucuria aia rea de pe faţa lui - iadul nu e numai neputinţa de a iubi, dragă Feodor Mihailovici, ci şi neputinţa de a nu urî. Meşterii zugravi de la Hurezi ştiau asta de pe la 1700.

La cula I. Gh. Duca, o bibliotecă infimă, de vreo sută de titluri, a lui Duca însuşi - altfel, titluri bine alese: câteva zeci de Gallimarduri interbelice, care arătau exact ca cele de azi (un Jean Giono, La trahison des clercs a lui Benda, o Virginia Woolf pre frâncă), biografii englezeşti şi nemţeşti alor câtorva mari oameni (în centrul raftului, cea a lui John Morley despre Oliver Cromwell, de pe la 1900, monografia-standard pentru vremea aia - mi se pare c-am găsit-o pomenită şi în jurnalul lui Sebastian - ori poate că-ntr-adevăr doar mi se pare), cam nimic românesc. Pereţii înghesuiţi cu tablouri, nu chiar ca-n ridicola casă-debara a lui Adrian Năstase din Zambaccian, dar nici foarte departe. Pe holul rezervat icoanelor, cea mai amplă dintre ele, de peste doi metri înălţime, figura o Fecioară cu Pruncul; de la distanţă, distingeai o Madonă cam convenţională ţinând la piept un bébé Christ negroid, foarte obosit şi încercănat. De la apropiere, expresia obosită dispărea cu totul şi lăsa locul unei expresii de o răutate teribilă, pe cât de surprinzătoare, pe atât de amuzantă şi înfricoşătoare. M-a urmărit toată ziua, de fapt chiar şi acum, târziu în noapte.

6 august. Am ieşit în seara asta cu Comanii la o terasă pe Podul Minciunilor. Teodora o să meargă cu Ion Barbu într-un turneu european, în căutare de mine dezafectate şi reamenajate turistic - fiindcă Barbu vrea să facă acelaşi lucru pentru mina dezafectată din Petrila. Seara se lăsa peste masa doldora de Holsten fără alcool, Sebastian era tot mai agitat, Cami l-a luat să-l plimbe prin Piaţa Mică - şi n-a mai revenit. Apoi Comanii au plecat, i-am condus până în Piaţa Mare - Cami & Sebastian nu erau nici acolo. M-am întors în Piaţa Mică, i-am căutat, am sunat-o pe Cami, şi aşa mi-am dat seama că telefonul ei rămăsese în ghiozdanul pe care-l purtam în spate; m-am căţărat pe balustrada Podului Minciunilor şi am observat minute rele Piaţa Mică, ticsită de oameni fericiţi & siniştri: nici urmă de ei. Şi m-a apucat brusc o teroare oribilă, ca la vederea micului bébé Christ surâzând plin de răutate, aproape tremuram, cu cinci ani în urmă m-aş fi năpustit peste primul litru de vodkă ieşit în cale ca să scap de teroarea asta. (N-am scăpat niciodată de ea astfel. Orice alcoolic ştie că nu aşa se scapă. Dar, ca orice mistic adevărat, nu poate altfel, er kann nicht anders.) Când am coborât tremurând de pe balustradă printre oamenii fericiţi de pe terasă, eram o epavă - am făcut patru-cinci paşi şi aproape m-am ciocnit de Cami & Sebastian, ieşiţi direct din pavaj. Şi n-am mai tremurat. Şi am fost fericit. Căci n-am putut altfel.

16 august. Parisul. La treizeci şi cinci de ani, nel mezzo del camin di nostra vita, la jumătatea speranţei de viaţă, m-am regăsit în selva lui obscură întîiaşi dată pentru prima oară. (Scriu rândurile astea rupt de oboseală în baia hotelului Ibis de pe rue Tolbiac, târziu după miezul nopţii - de asta-s aşa de exaltate & incoerente.) Am venit aici cu Cami, cu Ralu Capotă şi Lia Rociu; am zburat de la Cluj la Beauvais, de acolo am luat autobuzul spre Paris - şi iată-ne aici, năpustindu-ne ca un roi de albine în sevraj peste florile lui carnivore (căci pre mulţi au înghiţit), ca un roi de muşte peste cadavrul lui delicios & posedat (căci pre mulţi a iubit & smintit). După ce ni s-a alăturat şi Cipi Rociu, am bătut cu piciorul câteva hectare de mitologie culturală. Am văzut Centre Pompidou - unde cel mai tare m-au amprentat demenţele policolore ale lui Otto Dix & Brauner (Paludistul, mai ales), bric-à-brac-ul de obiecte ţicnite ale lui Breton (craniul de negresă cu ochii de un verde toxic & hipnotic, curat Morpho Electra din poemul lui Ştefan Manasia; mopsul împăiat cu privirea plină de răutatea bébé-ului Christ de la cula I. Gh. Duca), scurt-metrajele de prin anii '70 ale lui Paolo Gioli, mai ales Traumatografo, din 1973, dacă nu mă-nşel, care mi s-a părut traducerea ideală a poemelor lui Claudiu Komartin din Cobalt în imagini; textele lui Claudiu ar putea subtitra cu o fidelitate absolută scenariile traumatice & obsedante ale italianului. Am văzut apoi Nôtre Dame - în faţa catedralei, o cerşetoare româncă, învăluită într-o expresie de înaltă evlavie, bătea mătănii ca-n transă, murmurând: "Daţi şi mie un euro, cădea-v-ar capul de pe umeri, daţi şi mie". Mantră-haiku, remarcabil de plastică. Am fost la Trocadéro, am văzut Eiffel-ul despicând penial cerul şi aprinzându-l din oră-n oră, orgasm orbitor produs de un uriaş penis epileptic înfipt în vulva înstelată. Iar în metrou, la întoarcerea spre hotel, cineva mi-a furat portofelul. Botez parizian comme il faut, cum ar veni.

17 august. Creierul meu a înghiţit alte câteva zeci de hectare de imagini & diorame pariziene. Am văzut Dôme des Invalides, şi am făcut încă o reverenţă cinismului istoriei când am constatat că pe tunurile lui Napoleon scrie-n latineşte că-s făcute la Berlin (aceleaşi tunuri cu care franţuzul i-a bătut pe nemţi, vreau să zic). Am fost pe Pont Alexandre şi am făcut poze ca un chinez ortodox vaporaşelor de pe Sena. Am fost la Luvru - o, Luvru! - şi am trecut în trombă quasi-noiciană pe lângă gropile comune cu mii de capodopere italieneşti, frânce, greceşti, etrusce, romane, flamande ş.a.m.d. ş.a.m.d., dar oricât de fuşerit m-am uitat la ele (căci nu pot spune că le-am privit) tot m-au dat peste cap pânzele lui Lionardo cu Sfânta Ana şi pruncul & Madonna între stânci (în care, observa Ralu, italianul pictează în fapt corpul eteric), Sfântul Ieronim în extaz al lui Luca Signorelli (în care Isus crucificat zburând perpendicular pe creştetul sfântului e cel mai pur & mai bun Dalí - iar ochii sfântului în extaz sunt suferinţa pură), două statuete etrusce în care e tot Giacometti, hermafroditul roman antic (de fapt, perna & salteaua pe care-i întins/ă, în care marmura capătă inconsistenţa & moliciunea pufului). Am văzut grădinile Tuileries, am văzut Cartierul Latin - în care am mîncat kebab lângă mansarda lui Cioran -, am văzut Jardin de Luxembourg. Am fost la Versailles, unde reţinuse Cipi biletele, ca să văd în grădina palatului cele mai sofisticate & emerveillante jedouri & fântâni cântătoare imaginabile: arteziene traducând ekphrastic în jocul lor complicaţia frazelor beethoveniene, arteziene iluminate de lasere policolore ţâşnind în contrapunct cu flăcări arteziene ieşite ritmic din pământ, arteziene deasupra cărora jeturi de aburi închipuiau un cer în furtună fulgerat stroboscopic de lasere zigzagate, dragoni aruncând pe guri oribil-hipnotice jeturi enorme de vomă colorată. Încât acum, cu creierii iluminaţi stroboscopic de amintiri zigzagate, notez frânturile astea în baia hotelului, ca un Dinicu Golescu ruşinat că ţine un jurnal în care se entuziasmează & afolează, deloc cool & fashionable, de lucruri de care se entuziasmează & afolează chaque jour zeci sau sute de mii de oameni. Ay, biet Dinicu de Ardeal, se poate supravieţui chiar şi unor ruşini mai atroce.

18 august. Montmartre. Sacré-Coeur. În faţa catedralei, un artist (căci nu-i pot spune fotbalist) negru făcea cu mingea cele mai inimaginabile lucruri - prinzând, de pildă, mingea după gât, între ceafă şi omoplaţi, se căţăra pe un lampadar stradal fără că ea să se clintească şi acolo, atârnat într-o mână, se răsucea ca o decoraţiune antropomorfă fără ca mingea să i se dezlipească de acolo. Sau sărea în mâini şi, rămânând în poziţia asta, lovea mingea de zeci de ori succesiv cu călcâiele, controlând-o desăvârşit, fără ca ea să-i cadă vreodată. Şi alte asemenea zeci de exerciţii de virtuozitate, fără să le repete nicicând. Mărturisesc cu umilinţă că arta lui m-a impresionat categoric mai mult decât arta catedralei în sine - prea culturală & citaţionistă, chiar şi după gustul meu. Apoi, buchiniştii s-au dovedit mai sărăcuţi decât mă aşteptam, abia dacă am putut alege un Raymond Roussel (Locus Solus), un Attélier de littérature potentielle de la Oulipo, un Kundera (L'Immortalité) pe care Mircea Ivănescu mi-l pasase entuziasmat prin '99, iar eu i-l pasasem tot pe atunci la fel de entuziasmat lui Dragoş Varga; iar Cipi & Lia Rociu mi-au făcut cadou doi Jean-Pierre Richarzi - Littérature et profondeur & Onze études sur la poésie moderne. Seara, plecare spre Lyon din, fireşte, Gare de Lyon; în gară, chiar pe peron, un pian Yamaha, cu, lângă el, un afiş care spunea À vous de jouer, şi invita pianiştii amatori sau profesionişti să cânte. Am clămpănit la el vreo jumătate de oră, de la Oda bucuriei la Melc, melc codobelc şi de la imnul României la Oh, Susanna, până ce a apărut în dreapta mea un agent de securitate negru şi s-a sprijinit cu coatele de pian; după vreo treizeci de secunde, văzând că aşteaptă tăcut acolo, m-am gândit că am făcut ceva nepermis şi m-am ridicat, însă omul legii s-a aşezat neîntârziat pe scaun şi a început să cânte o chestie complicată, asemănătoare cu coloana sonoră din Amélie Poulain - o făcea cu atâta dexteritate & gusto, din degetele masive şi întunecate ieşea o muzică atât de răvăşitoare & hipnotică, încât m-a lăsat paf. După cum paf i-a lăsat şi pe ceilalţi câteva zeci de ascultători strânşi ciopor în jurul pianului. Iată, mi-am zis, al doilea mare artist negru al zilei de azi: după fotbalist, agentul de securitate. Parisul m-a făcut să cad în admiraţie pentru arta neagră.

20 august. Suntem de două zile, cu Cami & Ralu, la Lons-le-Saunier, găzduiţi în casa încântătoare a Rocilor. Cipi ne-a plimbat cu maşina pe la Besançon, despre care abia acum aflu că-i oraşul natal al lui Hugo, apoi prin câteva sătuce franţuzeşti ca-n ilustratele turistice: Château-Chalon, Baume-les-Messieurs, toate numai ev mediu & catedrale. În librăria din Lons, romanele apărute la Gallimard pentru apropiata rentrée littéraire - dintre ele, după prima răsfoire, Faber le déstructeur al lui Tristan Garcia mi se pare favoritul la Goncourt. Anul trecut pe vremea asta am răsfoit, în librăria din Bruxelles de vizavi de Comisia Europeană, romanul lui Jerôme Ferrari, La sermon de la chute de Rome, şi am pariat pe el pentru Goncourt - iar pariul mi-a ieşit. Sunt curios dacă şi de data asta instinctul meu va funcţiona.

21 august. Lyon. Occidental într-un fel comun. Occidental şi atât. În gară am fotografiat un şobolan fugind înspăimântat printre picioarele Liei.

22 august. Mont Blanc. Pe care n-am urcat, ci am fost urcaţi de două teleferice succesive. De la 2.000 la 3.800 de metri. Sus, ca urmare a lipsei de oxigen (45% mai puţin în aer), lumea adormea pe capete - mai ales copiii, culcaţi direct pe planşeul de lemn. Se vedeau, aproape de să-i atingi cu mâna, Alpii italieni şi cei elveţieni. Între ei şi cei francezi, pe care ne aflam noi, profuziunile infinite de planuri succesive se contrăgeau în grosimea câtorva centimetri de aer dens ca o lentilă. Uriaşă concentrare de frumuseţe, oriunde întorceai capul. De fapt, asta mă obosea cel mai mult, mai eficient chiar decât penuria de oxigen - excesul de frumuseţe. Creierul nostru (al meu, cel puţin) nu-i făcut să reziste la atâta exces de splendoare. Pe balustradă, o pasăre neagră cu cioc portocaliu, un soi de mierlă supradimensionată şi mută, se arunca în hăul de două mii de metri după orice bucăţică de pâine sau de chips pe care o lăsai să cadă, o prindea din zbor cu o precizie aproape înspăimântătoare şi revenea în acelaşi loc, cronţănind-o. De acolo nu-ţi mai vine să cobori, aproape că trebuie să comiţi o violenţă asupra ta ca să te convingi să cobori. Tocmai pentru că-i extenuat & devastat de atâta frumuseţe, creierul nu mai găseşte energia să coboare. Poate şi pentru că ştie că-i iluzoriu: de fapt, de acolo nu cobori niciodată.

*
Notă: Citiţi / ascultaţi un interviu cu Radu Vancu, realizat de Anca Mureşan, aici.

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice

Søren Kierkegaard
Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice
Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2017
traducere din daneză de Adrian Arsinevici

 

*****
Intro

Epilogul neştiinţific definitiv la Fărâmele filozofice, publicat în 1846, este ultima scriere pseudonimă a lui Kierkegaard semnată Johannes Climacus (Ioan Scărarul) - "cel care ia cu asalt cerurile" de pe poziţii dialectice umane, în cele aproximativ 600 de pagini de reflecţii filosofice asupra creştinismului, referinţe încrucişate, note de subsol dense şi abundente, critică şi ironii la adresa lui Hegel,. "Autorul" este pseudonimul cel mai filosofic al lui Søren Kierkegaard şi, în acelaşi timp, cel cu care danezul se identifică în prima perioadă a vieţii sale de scriitor prin prisma antihegelianismului şi a statutului său existenţial. De altfel, Epilogul este ultima scriere dintr-o serie uşor definibilă, fiind urmată de mai multe opere teologice (Discursurile edificatoare, Operele iubirii etc) până în 1849, când Kierkegaard va scrie sub pseudonimul Anti-Climacus Boala de moarte şi, mai apoi, în 1850, Şcoala creştinismului, ce marchează perioada de final a operei sale şi tranziţia spre atacul furibund la adresa Bisericii Daneze. Ideea de "epilog" se referă la toate celelalte scrieri pseudonime anterioare, nu doar la Fărâmele filozofice ca atare - cea mai sintetică scriere anti-hegeliană în virtutea individualităţii autentic creştine, care spre deosebire de dimensiunile monumentale ale Epilogului, numără doar puţin peste... 80 de pagini în ediţia sa princeps!

Ediţia românească a Epilogului, a cincea traducere a lui Adrian Arsinevici din operele lui Kierkegaard (precedată de Fărâme filozofice, Repetarea, Conceptul de anxietate şi Frică şi cutremur. Prefeţe), a apărut la Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, în 2 volume şi a fost lansată în 5 mai 2017, la 204 ani de la data naşterii lui Kierkegaard.

Fragment

Lumea crede în general că a fi subiectiv nu este mare ispravă. Şi bineînţeles că, într-un fel, orice om este de fapt o asemenea frântură de subiect. Cine să îşi irosească însă timpul să devină, pur şi simplu, ceea ce era încă de la început, cine să se resemneze cu sarcina cea mai ingrată a vieţii. Tot ce se poate; tocmai de aceea este şi sarcina atât de anevoioasă, cea mai anevoioasă dintre toate, tocmai fiindcă orice om are o puternică înclinaţie firească, ca să nu-i zic instinct, să devină altceva, mai mult. Cam aşa stau lucrurile când vine vorba de orice fel de sarcini aparent neînsemnate şi care tocmai datorită acestei aparente neînsemnări sunt extrem de anevoioase, fiindcă sarcina - nu numai că nu îi face ocheade încurajatoare candidatului zelos - ci îi zădărniceşte de-a dreptul strădaniile, încât doar pentru a descoperi sarcina (că aceasta[i] era aşadar sarcina) el trebuie să depună eforturi infinite; o osteneală de care lumea este în general scutită. Să te gândeşti la lucrurile simple, la cele ştiute până şi de omul simplu, este grozav de înspăimântător; or, pentru omul simţurilor [det sandselige Menneske], diferenţa - oricât s-ar strădui el - nu este deloc eclatantă. Deci, nu şi iar nu, măreţia lucrurilor măreţe este cu totul alta.

Dacă trecem cu vederea această mică distincţie - hazlie, din punct de vedere socratic şi infinit de îngrijorătoare, din punct de vedere creştin - între a fi un aşa-zis subiect, sau a fi subiect, ori a deveni aşa ceva şi a fi ce eşti prin a fi devenit aşa ceva, ne-am putea alege cu admirabila sapienţă: că sarcina subiectului ar fi să se despoaie din ce în ce mai mult de subiectivitatea sa şi să devină din ce în ce mai obiectiv. Din care ne dăm lesne seama ce înţelege cineva când aude că i se indică să fie un aşa-numit subiect; omul înţelege, pe bună dreptate, că ar fi vorba întâmplător de câte ceva stângaci, egoist, excentric, etc., trăsături de care se fereşte oricine. Şi de care nici creştinismul, care nu a dus niciodată casă bună cu impertinenţa, nu tăgăduieşte că ar fi bine să ne lepădăm. Deosebirea este însă că, în timp ce ştiinţa vrea să ne înveţe să urmăm calea obiectivă, creştinismul ne învaţă calea de a deveni subiectivi, de a deveni cu adevărat subiect. Ceea ce, ca nu cumva să amintească de un simplu joc anost de cuvinte, s-ar putea exprima cam aşa: creştinismul doreşte să potenţeze la maxim patima, patima este însă tocmai subiectivitatea care, din punct de vedere obiectiv, nici nu este [er sletikke til][ii].

Ni se atrage ades atenţia, într-un mod ciudat de indirect şi de satiric, deşi lumea nu prea acceptă această învăţătură, că indiciile ştiinţei n-ar prea fi indicate. Cu toate că suntem aşa-zişi subiecţi cu toţii şi ne muncim să devenim obiectivi, plan care multor dobitoci le şi reuşeşte, poezia se învârte mereu căutându-şi îngrijorată obiectul. Cu toate că suntem subiecţi cu toţii, poezia trebuie totuşi să se mulţumească cu o selecţie tare limitată de subiecţi, de care să se poată folosi; deşi poezia tocmai de subiectivităţi are nevoie. De ce nu alege şi dânsa atunci pe care-o fi să fie din onorabilul nostru anturaj? A! Nu, cutare nu corespunde, cu atât mai puţin cu cât nici nu doreşte să facă altceva decât să devină obiectiv. Ceea ce pare să indice realmente că a fi subiect este de fapt o chestiune personală. De ce sunt atât de puţini cei care au devenit nemuritori ca amanţi înfocaţi, de ce atât de puţini eroi bravi nemuritori, etc., când - a fi subiect poate fi, fără multă tura-vura - oricine, din orice generaţie? A fi amant, erou, etc., este tocmai privilegiul subiectivităţii, căci cum să şi poţi deveni aşa ceva în mod obiectiv? - Iar acum, preoţimea! De ce se referă predicile preoţilor de fiecare dată, de ce ne este dată mereu ca pildă o anumită grupare de bărbaţi şi femei evlavioase, de ce nu alege şi preoţimea ca model, un om întâmplător din sânul onoratului nostru anturaj, nu suntem şi noi aşa-numiţi subiecţi cu toţii? Aşa cum rezidă şi evlavia, tocmai în subiectivitate, nimeni nu devine evlavios obiectiv. Ce să vezi însă, cu toate că amorul este o chestiune de subiectivitate, îndrăgostiţii sunt totuşi foarte rari. Mai spunem şi noi, ce-i drept, câteodată (cam în sensul în care spune şi lumea că "într-un fel"[iii] ar fi şi cutare subiect): iată o pereche de îndrăgostiţi, iată încă una; Duminica trecută s-a strigat la biserică cununia[iv] a şaisprezece perechi; pe strada Stormgade[v] locuieşte o pereche de îndrăgostiţi care nu se înţelege prea bine" - îndată însă ce poezia explică amorul din punctu-i de vedere solemn, lăudatul său nume ne poartă uneori multe secole în urmă, în timp ce viaţa de zi cu zi are tot atâta haz ca un discurs de înmormântare - căci orice clipă înmormântează un erou. Ce să fie aceasta? o simplă şicană din partea poeziei, o putere - altminteri - atât de prietenoasă şi duioasă care ne înalţă doar ca să ne fie mai uşor să contemplăm câte ceva remarcabil - ce să fie însă atât de remarcabil? Subiectivitatea! Aha, deci a fi subiectivitate este totuşi ceva remarcabil. - Ca să vezi, credinţa este deci patima supremă a subiectivităţii, să observăm însă cât de rar vorbeşte preoţimea de vreo patimă în rândul parohiei de credincioşi (termenul "parohie de credincioşi" fiind întrebuinţat cam în acelaşi sens ca termenul: un "aşa-numit" subiect[vi]); stai, rogu-te oleacă, şi mai lasă ironia la o parte, dă-mi voie să sper că nu vrei să mă întrebi acu şi cât de rar întâlnim credinţa în rândul preoţimii! N-o fi oare doar un şiretlic din partea preoţilor, care sigur că s-au dedicat grijii să ne năstăvească sufletele întru reculegere, să le facă să râvnească la cei schimbaţi la faţă? Care schimbaţi la faţă? Păi cei ce au credinţa. Şi după cum credinţa rezidă de bunăseamă în subiectivitate, înseamnă că a fi subiectiv(itate) este totuşi ceva remarcabil.

Orientarea obiectivă (care doreşte să transforme pe oricine într-un observator, iar, în ultimă instanţă, într-un observator care, asemeni unui strigoi, să poată fi uşor confundat cu mirabilul duh al unor vremuri de demult) nu vrea să audă sau să ştie de altceva, decât de lucrurile care o privesc direct. Iar dacă, în această situaţie, are cineva norocul să poată fi de folos dacă vine cu cine ştie ce informaţie asupra cine ştie cărei seminţii, neştiută deocamdată de nimeni, care, cu ajutorul unui steguleţ, să se alăture cortegiului de paragrafe; dacă situaţia permite să vină cineva şi să repartizeze Chinei un alt loc (decât cel ocupat de ea până acum) în procesiunea sistematică[vii], fie bineveniţi cu toţii! Restul nu sunt decât gogoşi de seminarist; ştie toată lumea că - în limbaj mai nou - a deveni observator constituie răspunsul etic (a fi observator este eticul! A trebui să fii aşa ceva este răspunsul etic - altminteri am fi obligaţi să presupunem că atâta vreme cât nu se pune chestiunea etică, nici chestiunea unui răspuns nu se pune) la chestiunea: ce-ar trebui să fac eu din punct de vedere etic, după cum istoria universală este sarcina rânduită unui secol al XIX-lea nemaipomenit de observator: iar orientarea obiectivă este calea şi adevărul. Haideţi să încercăm să găsim totuşi o explicaţie simplă la o chestiune minoră de dubiu, pe care subiectivitate o nutreşte faţă de orientarea obiectivă. Şi aşa cum ne-au atenţionat şi Fărâmele (în privinţa unei anumite scurte consideraţii introductive) înainte de a trece mai departe la demonstrarea concretă a procesului istoric universal al ideii - prin a ne adresa întrebarea: ce semnificaţie are, la urma urmei, faptul că: ideea devine istorică? - tot aşa aş dori să zăbovesc şi eu acum asupra unei scurte consideraţii introductive la orientarea obiectivă: ce ar trebui să judece etica dacă, a deveni subiect, nu ar fi sarcina supremă rânduită oricărui om. Ce ar trebui ea să judece? Ea trebuind, bineînţeles, să dispere; de ce i-ar păsa însă sistemului de aşa ceva, un sistem care, de bună seamă, este suficient de consecvent pentru nu permite eticii să pătrundă în el.

Ideea de istorie universală concentrează, din ce în ce mai sistematic, totul; afirmaţia unui sofist, că el ar fi putut căra lumea întreagă într-o coajă de nucă[viii], pare a fi acum realizată prin tabloul sinoptic al unei istorii universale moderne: care devine din ce în ce mai rezumativă. Nu am însă, nici pe departe, intenţia să prezint latura comică a acestui fapt, doresc doar să evidenţiez - prin intermediul unor idei diferite, ce ne conduc către acelaşi scop - obiecţiile aduse de etic, precum şi etica acestei stări generale de lucruri. Aceasta şi deoarece, în epoca noastră, nu este vorba de un singur savant sau gânditor care să fie preocupaţi de istoria universală, ci de o epocă întreagă care urlă după istorie universală. Etica şi eticul, fiind punctul de sprijin esenţial al existenţei individuale, au drept imperios asupra oricărui existent, un drept imperios care - indiferent cât de uluitoare lucruri ar fi înfăptuit vreun om în lume - vor pune acest om într-o situaţie delicată; în cazul în care alegerea lui este neclară din punct de vedere etic (deci dacă nu şi-a clarificat etic propria alegere). Calitatea etică se autoinvidiază şi dispreţuieşte cantitatea, nu contează cât ar fi aceasta de uluitoare.

---

[i] aceasta era sarcina. Sublinierea traducătorului, inexistentă în original.

[ii] er ikke til,dan. N.T. Expresia (negativă) provine de la infinitul danez: at være til, adică "a fi prezent", "a fi de faţă". Traducătorii lui SK în limba engleză şi italiană folosesc analogul: "a exista", soluţie neadoptată în traducerea de faţă. "Problema" este că S. Kierkegaard foloseşte în acest text, în paralel, şi exprimarea: at existere = "a exista". Asemeni traducerilor în limba germană şi franceză am evitat să traduc şi eu cu cuvintele: "a exista" şi "existenţă" acolo unde textul original nu foloseşte explicit aceiaşi termeni.

[iii] a fi "într-un fel" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[iv] strigat la biserică cununia. Cf. Regulamentului bisericesc pentru Danemarca şi Norvegia din 1685, preotul era obligat să "strige" trei Duminici la rând că: X dorea să se căsătorească cu Y.

[v] Stormgade. Stradă din Copenhaga.

[vi] "aşa numit" subiect. N.T. Ghilimelele traducătorului.

[vii] repartizeze Chinei [...] procesiunea sistematică. Trimitere la filozofia istoriei a lui Hegel, unde acesta încearcă să dovedească conştientizarea spiritului universal în decursul dezvoltării (progresului) istorice şi speculativ-dialectice. La începutul Prelegerilor de filozofia istoriei Hegel descrie întâi lumea orientală: China, India şi Persia; unde India şi China sunt plasate în afara istoriei universale, ca societăţi care nu mai evoluează. Întreaga dezvoltare este împărţită apoi în patru perioade principale "Lumea orientală", "Lumea greacă", "Lumea romană" şi "Lumea germanică".

[viii] sofist [...] coajă de nucă. Ar putea fi vorba de o idee preluată de Pliniu cel Bătrân de la Cicero, care afirmă că ar fi existat o transcriere pe pergament a Iliadei atât de minusculă încât ar fi încăput într-o coajă de nucă. Ideea ar putea proveni la fel de bine din tragedia Hamlet care în Actul II, scena 2, versul 263-265, în care acesta spune: "O God! I could be bounded in a nutshell, and count myself a king of infinite space..." [O, Doamne! Închis şi într-o coajă de nucă, de m-aş putea socoti rege al nemărginirii...], traducerea lui Leviţchi şi Duţescu, în: Shakespeare, Opere complete, vol. V; Bucureşti, Editura Univers, 1986, p. 361.