35% REDUCERE pentru 20 de titluri din colectia HEXAGON - Cartea de calatorie 🍀

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

35% REDUCERE pentru 25 de titluri din colectia BIBLIOTECA POLIROM 💭⭐🍀

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

35% REDUCERE pentru 22 de titluri din colectiile FICTION LTD si EGO. PROZA ⭐ 🍀

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Durerea e o făptură înaripată

Max Porter
Durerea e o făptură înaripată
Editura Pandora M, 2017
traducere din limba engleză de Mihaela Buruiană



*****
Intro

Max Porter s-a născut în 1981, în High Wycombe. A studiat istoria artei la Courtauld Institute of Art din Londra. În prezent, este senior editor la Granta Books şi Portobello Books. Locuieşte în South London împreună cu soţia şi copiii. Durerea e o făptură înaripată este prima sa carte.

În acest debut extraordinar - o îmbinare de poem în proză, fabulă polifonică şi eseu despre durere -, originalitatea narativă şi tonul plin de compasiune ale lui Max Porter creează un efect uluitor. Vorbind despre adevăruri dureroase şi profund umane, Durerea e o făptură înaripată anunţă apariţia unui talent cu totul ieşit din comun.

Într-un apartament din Londra, doi băieţi se confruntă cu insuportabila tristeţe provocată de moartea fulgerătoare a mamei lor. Tatăl lor, expert în opera lui Ted Hughes şi romantic dezorientat, îşi imaginează un viitor pustiu, lipsit de sens. În acest moment de disperare, primesc o vizită de la Kra - dădacă, vindecător, şarlatan, personaj contradictoriu. Atrasă de familia îndoliată, această pasăre "sentimentală" ameninţă că va rămâne până când nu vor mai avea nevoie de ea. Şi aşa se şi întâmplă: lunile trec, durerea cedează locul amintirilor, iar mica familie începe să se vindece.

Câştigător al Premiului Dylan Thomas 2016
Vândut în Marea Britanie în peste 100.000 de exemplare
Tradus în peste 20 de limbi
Câştigător al Premiului Sunday Times pentru tânărul scriitor al anului 2016
Finalist la Premiul National Book Critics Circle John Leonard (SUA)
Nominalizat la The Goldsmiths Prize 2015
Nominalizat la Guardian First Book Award 2015
Drepturile de ecranizare au fost achiziţionate de Pulse Films.

Absolut încântător şi de neuitat. (The Times)
Max Porter ştie să creeze strălucit această pendulare între fabulă şi dramă de familie... Impresia pe care ţi-o lasă romanul lui este profundă şi de durată. Întocmai ca durerea însăşi. (The Observer)
Nu se compară cu nimic din ce s-a scris până acum. (Guardian Books of the Year)
O ţesătură complexă de imagini şi idei, impregnată de poezie, dar care poate fi citită şi ca o poveste pentru copii. Ne schimbă percepţia asupra romanului şi a posibilităţilor sale, vorbindu-ne despre un subiect extrem de delicat, pagină după pagină, ca şi cum am fi purtaţi pe aripi. (The Guardian)

Fragment

Partea întâi. Prelingerea nopţii

BĂIEŢII
Pe perna mea e o pană.
Pernele sunt făcute din pene, culcă-te.
E o pană mare, neagră.
Vino să dormi în patul meu.
Şi pe perna ta e o pană.
Hai să lăsăm penele unde sunt şi să dormim pe podea.

TATI
La patru sau cinci zile de la moartea ei, stăteam singur în camera de zi şi mă întrebam ce să fac. Mă învârteam pe acolo, aşteptam să treacă şocul, aşteptam ca din modul aparent organizat în care-mi petreceam zilele să răsară un sentiment bine definit. Mă simţeam la fel de gol ca un spânzurat. Copiii dormeau. Eu beam. Fumam ţigări răsucite la fereastră. Simţeam că poate principala consecinţă a dispariţiei ei avea să fie că eu urma să devin pentru totdeauna un organizator, un creator de liste care face schimb de clişee de recunoştinţă cu alţii, un arhitect
mecanic al rutinelor pentru nişte copii mici fără mamă.
Durerea mi se părea cvadridimensională, abstractă, vag familiară. Mi-era frig.
Prietenii şi membrii familiei care zăboviseră pe acolo, plini de compasiune, plecaseră la ei acasă, la propriile vieţi.
Când copiii s-au dus la culcare, apartamentul n-a mai avut niciun sens, nimic nu se mişca.
S-a auzit soneria de la intrare şi m-am pregătit sufleteşte pentru încă o dovadă de bunătate. Încă o lasagna, nişte cărţi, o îmbrăţişare, nişte vase mici cu mâncare gătită pentru băieţi. Sigur, deveneam expert în comportamentul jelitorilor care mă înconjurau. Când eşti în epicentru, capeţi o înţelegere ciudat de antropologică a tuturor celorlalţi: a copleşiţilor, a apaticilor afectaţi, a prea-târziu-veniţilor, a inoportunilor, a noilor celor-mai-buni-prieteni ai ei, ai mei, ai băieţilor. Oameni despre care încă habar n-am cine dracu' erau. Mă simţeam
ca Pământul în fotografia aceea extraordinară cu planeta înconjurată de o centură groasă de deşeuri spaţiale.
Simţeam că aveau să treacă ani până când visul încâlcit cu spectacolul condoleanţelor la moartea soţiei mele avea să se risipească suficient încât să văd din nou spaţiul negru.
Sigur, nu mai este nevoie să spun, astfel de gânduri mă făceau într-un fel să mă simt vinovat. Dar, îmi ziceam eu în apărarea mea, totul s-a schimbat, ea nu mai este şi pot să gândesc ce vreau. Ea ar fi de acord, pentru că întotdeauna eram prea analitici, cinici, probabil neloiali,
nedumeriţi. Nişte vipere pline de intenţii bune care făceau autopsia cinelor la care fuseserăm invitaţi. Ipocriţi.
Prieteni.
A sunat din nou.
Am coborât scările mochetate în holul friguros şi am deschis uşa din faţă.
Nu erau nici felinare, nici containere, nici pietre de pavaj.
Niciun contur, nicio lumină, niciun fel de formă, numai o duhoare.
S-au auzit un pocnet şi un şuierat şi am fost proiectat fără suflare pe prag. În hol era beznă şi un frig de îngheţai şi m-am gândit: "În ce fel de lume trăim dacă sunt jefuit în casa mea, tocmai în seara asta?" Apoi mi-am zis: "Sincer, ce mai contează?" Mi-am zis: "Te rog, nu-i trezi pe băieţi, au nevoie să doarmă. Îţi dau şi ultimul bănuţ, numai nu-i trezi pe băieţi".
Am deschis ochii şi era tot întuneric şi totul trosnea, foşnea.
Pene.
Era un miros pătrunzător de putrefacţie, o putoare dulce, ca de blană, de mâncare uşor stricată, de muşchi, piele tăbăcită şi drojdie.
Pene între degetele mele, în ochi, în gură, iar sub mine, un hamac din pene mă ridica la treizeci de centimetri deasupra pardoselii.
Un ochi negru ca smoala, lucios, mare cât faţa mea, clipind încet, într-o orbită de piele, zbârcită, ieşind în afară dintr-un testicul de mărimea unei mingi de fotbal.
ŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞŞ.
Şi a zis aşa:
Nu voi pleca decât atunci când nu veţi mai avea nevoie de mine.
Nu înainte să saluţi.
şşşşşşşşşşşş.
Lasă-mă jos, am spus.
Lasă. Mă. Jos, am zis cu glas răguşit, iar urina mea a încălzit aripa care mă învăluia.
Eşti speriat. Doar un mic salut.
Spune cum trebuie.
Salut!

M-am dat bătut, resemnat, şi mi-am dorit ca soţia mea să nu fie moartă. Mi-am dorit să nu stau îngrozit în hol, în îmbrăţişarea unei păsări uriaşe. Mi-am dorit să nu fac o obsesie din asta chiar când avea loc cea mai mare tragedie din viaţa mea. Acestea erau dorinţe reale. Era dureros de minunat. Începeam să mă limpezesc.
Salut, Kra, am spus. Mă bucur să te cunosc, în sfârşit.
*
Şi a dispărut.
Pentru prima dată de zile întregi, am dormit. Am visat după-amiezi în pădure.

KRA^[i]
Foarte romantică prima noastră întâlnire. Urât a mai făcut. Hopa, te-am prins. La etaj, un dormitor cu două scuipaturi, o mică jenă ghimpată, m-am strecurat prin perete şi-am urcat în dormitorul de la mansardă ca să-i văd pe băieţii ăia pufoşi dormind în tăcere, zumzetul
îmbătător al copiilor nevinovaţi, puf, uf, gac-pac-nac, toată camera încărcată de jale, fiecare suprafaţă Mami moartă, fiecare creion, tractor, haină, gheată, acoperite de o peliculă de durere. În jos pe scările lui Mami moartă, clac-clac, ghearele curbate fac, până-n dormitorul lui Tati, fostul cuibuşor al lui Mami şi-al lui Tati. Eram Vânătorul Herne, fără coarne, colos. Hidos. Iată-l! Praf. Beat mort.
M-am aplecat deasupra lui şi i-am mirosit respiraţia. Iz de tufiş putrezit, de albăstrele. I-am deschis gura cu forţa şi am numărat oasele, m-am înfruptat un pic din resturile rămase între dinţii nespălaţi, i-am curăţat, i-am aruncat corbeşte limba încoace şi-ncolo, am ridicat pătura. I-am dat un sărut eschimos. I-am dat un sărut fluture. I-am dat un sărut fluturat, ca o pitulice. Mizerie (scame şi praf între degete-n serie), boaşe triste şi călduţe, atârnând, ridicându-se încet, apoi coborând, în sus, apoi în jos, în sus, apoi în jos, mă rugam, respiraţia şi epiderma
şopteau "carne, aaa, carne, aaa, carne, aaa" şi era frumos, în sus (exact ca mine), apoi în jos (exact ca mine), ca un deltaplan (exact ca mine), ce ciudat că sosirea mea sub cearşafurile lui nu l-a sculat, duhoare, putregai-ai-vai, trezeşte-te, fiinţă omenească (PENE-N FUNDU' TĂU,
PENE-N VÂRFU' PULII, ÎN GURĂ), dar el dormea în dormitorul-mausoleu. Omul era o rămăşiţă neînsemnată şi am ştiut că ăsta era cel mai tare show, o distracţie pe cinste. Mi-am lăsat gheara pe globul lui ocular şi am cântărit dacă să i-l scot ca să mă distrez sau de milă.
Mi-am smuls o pană neagră ca smoala de pe scăfârlie şi i-am lăsat-o pe frunte, ca, să, înfrunte.
Ca amintire, ca avertisment, ca prelingerea nopţii la răsărit.
Ca o mică pauză de la jelit.
O să-ţi dau un subiect de gândire, am şoptit. S-a trezit şi nu m-a văzut, trauma neagră l-a înghiţit.
încccchhhheeet, a cloncănit el.
încccchhhheeet.

TATI
Azi m-am întors la muncă.
Am rezistat o jumătate de oră, apoi am mâzgălit.
Am făcut un desen cu înmormântarea. Toţi aveau feţe de ciori, în afară de băieţi.

KRA
Ia uite, uite, să sau să nu, oh, ciocăni-te-aş! Bună carte, fizic mişto, uşă deschisă, uşă trântită, scuipă, linge, ridică, oh, uite, gata.
Prospătură. Nu contează, seară de seară, în zori de zi, toate se schimbă, toate-s carne aici, toate-s carne acolo, duhoarea dă-o-ncolo. Să sau să nu, uh, macabru macadam.
Comestibil, lipicios, camuflaj pe dos.
Cenuşă-n cap sau i-o trag până-i scot matematica pe, scuze, scuze, scuze, stai! O mână retezată, rugi, lebede-n caleşti, cutie cu poveşti, să te pişi cu boltă, mai bine escortă, opreşte-te din tremurat, stai nemişcat, ce-nu-ştii, ce-nu-şă-n cap.
Ah, uite, vorbesc serios. Să sau să n-o duc pe St. Vincent la Lisabona pe jos. Drum sprâncenat, ceva ficat, pff, pff, balsam de rufe, trufe, bombe din metal topit, gloanţe,
ciuruit. Să sau să n-o trec pe cotoroanţă râul. Fără glumă, îi minciună. Cântă un cântec pasăre neagră, pirat, galben-de-te-ia-dracu' automat, nasol, băiat matol, cacealma, puşlama, cacealma, ieşi afară dumneata, cacealma. Răbdare.
Aş fi putut să-l dau pe spate pe un scaun şi să-l hrănesc cu ţârâita cu buletine mohorâte despre cum a murit de fapt soţia lui, s-a stins într-o oră. ALTE PĂSĂRI AR FI FĂCUT-O, nu există răi buni în regat. Gata cu croncănitul, la treabă.
Eu cred în metoda terapeutică.

BĂIEŢII
Eram nişte băieţei cu maşinuţe cu telecomandă şi seturi de ştampile cu tuş şi ştiam că se
întâmpla ceva. Ştiam că nu primeam răspunsuri directe când întrebam "unde e Mami?" şi ştiam, chiar dinainte să fim duşi în camera noastră şi să ni se spună să stăm pe pat, de o parte şi de alta a lui Tati, că ceva se schimbase. Am ghicit şi am înţeles că era o viaţă nouă, şi că acum Tati era un Tati diferit, iar noi eram băieţi diferiţi, eram nişte băieţi curajoşi fără Mami. Aşa că atunci când ne-a spus ce se întâmplase, nu ştiu ce gândea fratele meu, dar eu gândeam aşa: Unde sunt maşinile de pompieri? Unde sunt zgomotul şi agitaţia unui eveniment ca ăsta?
Unde sunt străinii care se străduiesc peste poate să ajute, care ţipă şi ne aruncă echipament
fosforescent de urgenţă, încercând să ne liniştească şi să ne salveze?
Ar trebui să fie bărbaţi cu căşti care vorbesc un limbaj nou şi dramatic de criză. Ar trebui
să fie un zgomot îngrozitor, complet străin şi nepotrivit pentru apartamentul nostru
confortabil din Londra.
Nu erau mulţimi, nici străini în uniformă şi nici un limbaj nou de criză. Stăteam în pijamale şi
oamenii ne vizitau şi ne dădeau chestii.
Vacanţa şi şcoala au ajuns acelaşi lucru.

KRA
În alte versiuni, sunt doctor sau stafie. Instrumente perfecte: doctori, stafii şi ciori. Noi putem să facem lucruri pe care alte personaje nu le pot face, cum ar fi să mâncăm tristeţea, să deznaştem secretele şi să purtăm bătălii teatrale cu limbajul şi cu Dumnezeu. Am fost
prieten, scuză, deus ex machina, glumă, simptom, născocire, spectru, cârjă, jucărie, fantomă, căluş, psihanalist şi dădacă.
La urma urmei, am fost "pasărea centrală...
pretutindeni". Sunt un şablon. Eu ştiu asta, el ştie asta.
Un mit în care să te strecori. În care să aluneci.
Inevitabil, trebuie să-mi apăr poziţia, pentru că poziţia mea este una sentimentală. Nu ştiţi poveştile despre originea voastră, adevărul vostru biologic (accident), morţile voastre (cel mai adesea, muşcături de ţânţar), vieţile voastre (negare, cu dragă inimă). Dar nicio tragere
de inimă să discut despre absurditate cu niciunul dintre voi, care ne-aţi persecutat încă de la începutul timpului.
La ce foloseşte o cioară unei haite de oameni în doliu?
Ciopor.
Fior.
Chinuitor.
Astupare.
Mirare.
Apăsare.
Hău.
Deci, da. E adevărat că mănânc pui de iepuri, că jefuiesc cuiburile, înghit mizerii, înşel moartea, îmi bat joc de flămânzii fără adăpost, dau indicaţii greşite şi dezinformez.
Cra-cra, ciocăni-te-aş! La dracu', cât timp irosit.
Dar îmi pasă, profund. Oamenii mi se par plictisitori, mai puţin când suferă. Foarte puţini sunt aceia care, când au parte de sănătate, dezastre, foamete, atrocităţi, lucruri minunate sau normalitate, mă interesează (interesaţi-MĂ!), dar de copiii fără mamă îmi pasă. Copiii
fără mamă mă fac pur şi simplu să cârâi de bucurie.
Pentru o pasăre sentimentală, este o împlinire, o mană cerească şi un deliciu să atace un astfel de cuib.

TATI
Am desenat-o desfăcută, cu coastele răsfirate, întinse ca un xilofon, cu păsări moarte care cântau la oasele ei.

KRA
Am scris sute de memorii. E un lucru necesar când ai un nume mare ca al meu. Cred că asta e ceea ce se cheamă obligatoriu.
A fost odată ca niciodată o nuntă însângerată, iar fiul cioară era furios că mama lui se căsătorea din nou. Aşa că a zburat departe. A zburat să-şi caute tatăl, dar n-a găsit
decât hoituri. S-a împrietenit cu fermieri (aducea alte păsări în bătaia puştilor lor), cu oameni de ştiinţă (făcea trucuri cu instrumente pe care nici măcar cimpanzeii nu puteau să le facă) şi cu unul sau doi poeţi. De câteva ori, a crezut că a găsit oasele tatălui său şi a plâns şi a ţipat la
uliii plini de ură "astea sunt oasele cenuşii ale Tăticului meu pătat", dar de fiecare dată când se uita din nou, era cadavrul altei ciori. Atunci, obosit de stilul de viaţă din fabule, sătul de faima sa de rău augur, a sărit, a zburat şi s-a târât până acasă. Petrecerea de nuntă era încă în toi, iar bărbătuşul sur care se împreuna cu maică-sa în mormanul de gunoi de la baza scărilor nu era altcineva decât tatăl lui.
Fiul şi-a ţipat durerea şi nedumerirea spre părinţii care se zvârcoleau. Tatăl lui a râs. CRONC. CRONC. CRONC.
Ai trăit multă vreme şi ai fost cioară în toată regula, dar tot nu ştii de glumă.

TATI
Moale.
Fină.
Ca o lumină, ca piciorul unui copil, dat cu pudră de talc şi sărutat, ca velurul invers mângâiat, ca praful, ca o furnicătură, ca o promisiune, ca un blestem, ca un sâmbure, ca orice fărâmiţat, împletit, legat sau numărat, ca orice creat de natură, violent şi liniştit.
Lipsesc toate. Şi nimic nu mai are răbdare acum.

BĂIEŢII
Eu şi fratele meu am descoperit un peştişor tropical undeva, într-o baltă dintre stânci.
Ne-am pus în minte să-l omorâm. Mai întâi, am aruncat pietriş în apă, dar peştele era iute. Apoi, am încercat cu pietre mai mari şi bolovani, dar peştele se ascundea în colţuri, printre crăpături, sau se ferea. Noi eram pui de oameni, iar peştele era doar un peşte, aşa că am inventat o metodă de a-l omorî. Am umplut balta cu pietre, încolţind peştele într-o zonă din ce în ce mai mică. Curând, se învârtea încet şi trist în mica închisoare, iar noi am ales piatra potrivită.
Fratele meu a aruncat-o cu avânt, piatra a sărit şi a împroşcat cu apă când s-a izbit de altă
piatră, apoi am ridicat-o încântaţi. Peştele era mort, asta era sigur. Toată distracţia s-a risipit pe plaja mare şi pustie. Mie mi s-a făcut rău, fratele meu a înjurat. A propus să aruncăm peştele neînsufleţit în mare, dar n-am putut să-l ating, aşa că am luat-o la fugă înapoi pe plajă, iar Tati nu şi-a ridicat privirea din carte, dar a spus: "aţi făcut ceva rău, îmi dau seama".

TATI
Nu ne vom mai certa niciodată, certurile noastre minunate, scurte, trase la indigo. Broderia delicată a ciondănelilor noastre.
Casa devine o enciclopedie fizică de lucruri care nu-i mai aparţin, ceea ce continuă să mă şocheze, şi este principala diferenţă dintre casa noastră şi o casă în care boala şi-a
văzut de treabă. Oamenii bolnavi, în ultima lor zi pe pământ, nu lasă bileţele lipite de sticlele de vin roşu, cu "SĂ NU CUMVA, MUISTULE!". N-avea nicio treabă cu moartea şi nu există nicio rămăşiţă a suferinţei, pur şi simplu avea treabă cu viaţa, apoi s-a dus.
Nu va mai folosi niciodată (machiaj, şofran, peria de păr, dicţionarul).
Nu va mai termina niciodată (romanul Patriciei Highsmith, untul de arahide, balsamul de buze).
Iar eu nu voi mai cumpăra niciodată volume verzi din colecţia Virago Classics de ziua ei.
Nu-i voi mai găsi firele de păr.
N-o voi mai auzi respirând.

BĂIEŢII
Am găsit un peşte într-o baltă şi am încercat să-l omorâm, dar balta era prea mare şi peştele
prea rapid, aşa că am construit un baraj în jurul lui şi l-am zdrobit. Mai târziu, fratele meu a
făcut la nesfârşit poze cu balta, cu peştele, cu noi. Grafice prin care explica alegerile noastre.
Fratele meu foloseşte mereu grafice ca să explice alegerile noastre, dar nu sunt tehnice, sunt nişte mâzgăleli. Fratelui meu îi place să facă grafice mâzgălite, prost desenate, chiar dacă, de fapt, ştie să deseneze foarte bine.

KRA
Capul jos, hai în ham, privind.
Capul jos, sari, şovăind.
Capul sus. "CRONCĂNITURI RĂSUNĂTOARE, PUTERNICE ŞI INDIGNATE" (Ghidul Collins despre păsări, pag. 45).
Capul jos, pune-i dopul, tândălind.
Capul jos, freacă bine, ţopăind.
El ar avea multe de învăţat de la mine.
De asta sunt aici.

TATI
În permanenţă are loc un schimb fascinant între sinele natural al lui Kra şi sinele lui civilizat, între gunoier şi filosof, între zeiţa fiinţei desăvârşite şi pata neagră, între Kra şi condiţia lui de pasăre. Mie mi se pare că este acelaşi schimb de sine dintre doliu şi viaţă, dintre atunci şi acum.
Aş avea multe de învăţat de la el.

---

[i] Am preluat numele Kra din volumul Din cântecele lui Kra, de Ted Hughes, traducere şi pref. de Valentin Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1977. (N.t.)