Aveti probleme la citirea acestui email? Click aici pentru a-l vizualiza online
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
 |
|
|
marți, 10 ianuarie 2017
Oferta saptamanii :: Carti din colectia Istorie
|
10/01/2017 Newsletter Meteor Press |
Oferta saptamanii
|
| ||||
|
| ||||
|
| ||||
|
| ||||
|
| ||||
|
|
|
Comenzi tel/fax: (021) 222 83 80 online: www.meteorpress.ro email: carte@meteorpress.ro distributie: distributie@meteorpress.ro |
Editura Meteor Press str. Bahluiului nr. 1, sector 1, Bucuresti tel/fax: (021) 222 83 80 email: editura@meteorpress.ro distributie: distributie@meteorpress.ro comenzi: carte@meteorpress.ro |
miercuri, 14 decembrie 2016
Un strigăt împotriva totalitarismului - 2084. Sfârşitul lumii
2084. Sfârşitul lumii
Boualem Sansal
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016
*****
Un strigat impotriva totalitarismului
Boualem Sansal
Traducere din franceză de Doru Mareş
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016
*****
Un strigat impotriva totalitarismului
Citind 2084 Sfârşitul lumii a algerianului Boualem Sansal, carte apărută la editura Humanitas Fiction, m-am întrebat foarte serios dacă nu a fost deja emisă o fatwa pe numele autorului prin care să se ceară condamnarea lui la moarte pentru cele scrise. M-am întrebat acest lucru pentru că, Boualem Sansal a scris o carte despre islam mult mai curajoasă din punctul meu de vedere decât Versetele satanice ale lui Rushdie şi mult mai plină de implicaţii decât Supunere a lui Houellebecq.
Inspirată din romanul 1984 al lui Orwell după cum recunoaşte însuşi autorul, 2084 descrie o lume în care religia a devenit literă de lege. Versetele din cartea sfântă numită Gkabul, revelată Trimisului lui Yollah numit Abi, sunt cele care dictează modul în care un credincios trebuie să se poarte în fiecare clipă a existenţei sale. De urmarea cu stricteţe a acestor precepte se ocupă în lumea lui Big Eye, Aparatul care are puteri asupra a tot şi a toate în numele lui Abi şi al Dreptei Frăţii. Abi este prezent printre credincioşi doar prin intermediul unor tablouri uriaşe care îl reprezintă sub forma unui chip estompat ce are în centru un ochi magic pe care credincioşii şi-l imaginează dotat cu conştiinţă. Un rol important în păstrarea comunităţii pe drumul dreptei credinţe revine şi fiecărui individ care este obligat să îşi denunţe vecinii dacă aceştia nu îndeplinesc exact ritualurile, să participe la execuţiile publice, să ia parte la studierea şi recitarea în grup a textelor religioase. Fantasticul se împleteşte cu realul pentru oamenii din această lume pentru că Veii sau Djinii cum erau cunoscuţi anterior au grijă să le citească gândurile şi să pedepsească orice abatere. Sau aşa spun oamenii...
În această lume trăieşte Ati, personajul principal. Ati este un om obişnuit, trimis la sanatoriu pentru a se vindeca de tuberculoză. Repaosul, liniştea şi ieşirea din rutina zilnică îl determină pe Ati să observe lucruri, să înceapă să îşi pună întrebări şi, cel mai periculos, să înceapă să gândească. Ţara lui Ati este o ţară în care libera circulaţie este interzisă, singurii oameni care pot călători, cu excepţia funcţionarilor şi comercianţilor, sunt pelerinii. Drumurile pelerinilor sunt la rândul lor bine stabilite, nu le sunt permise abateri şi însuşi statutul de pelerin se obţine greu, în ani de zile, uneori chiar niciodată. Dacă cel care doreşte să se alăture unei caravane de pelerini moare, certificatul de înscriere este moştenit de fiul său cel mare. Ati are ocazia să călătorească ca urmare a bolii sale şi, odată întors acasă, lumea se transformă. Perfecţiunea începe să crape, ici pe acolo apar îndoieli, mici revolte şi o dorinţă de libertate periculoasă.
Ati începe să îşi pună la îndoială credinţa. Îşi dă seama că pentru Sistem ipocrizia formează credinciosul perfect şi că adevărata religie nu poate fi nimic altceva decât bigotism bine pus la punct. Înţelege că totul a fost codificat de la naştere până la moarte, de la apus până la răsărit şi că a dispărut libertatea de a visa, de a ezita, de a reflecta şi poate chiar de a crede. Ati înţelege treptat şi importanţa abilimbii, limba oficială, în ceea ce priveşte modelarea credinciosului perfect. Această limbă inventată de Abi, nu se adresează spiritului ci are drept scop dezintegrarea lui şi din ceea ce rămâne în urma acestui proces se construieşte drept-credinciosul perfect.
În încercarea sa de a găsi răspunsuri la întrebările care îl macină, Ati porneşte, împreună cu prietenul său Koa, într-o aventură care îl va purta din cartierul lui în ghetou şi de acolo către capitala Abiguv. Este o călătorie prin intermediul căreia cititorul pătrunde mai adânc în lumea aceasta ireală şi totuşi cumva atât de familiară. Ati şi Koa descoperă cu surpriză că nu toţi oamenii sunt la fel, că se diferenţiază nu doar prin veşminte ci chiar şi prin modul în care vorbesc în abilimbă. Peste tot se simt străini şi sunt văzuţi ca străini chiar şi la două-trei străzi distanţă de casă. Oamenii din cartiere trăiesc în propriul lor univers limitat la ceea ce cunosc. Fiecare consideră, de altfel, că întreg oraşul este format doar din propriul cartier. Frica de străini, de duşman este puternic înrădăcinată şi le dictează fiecare gest faţă de cei doi călători.
Duşmanul este permanent prezent fie sub forma adversarului de demult şi numit generic chiar Duşman, fie sub forma diavolului numit Balis sau al oamenilor din ghetou care trăiesc la periferia lumii ce se vrea perfectă. Duşman devine vecinul, prietenul sau colegul dacă statul sau credinţa o cer.
Ati şi Koa vor ajunge în capitală unde vor avea parte de noi revelaţii. Ierarhii, jocuri de culise, trădări şi interese meschine există şi în această aşa-zisă lume sfântă. Aparatul are însă grijă să îşi protejeze aleşii prin metode diferite şi ingenioase. Autorul creează un Aparat bine pus la punct din care fac parte un Minister al Arhivelor, Cărţilor Sacre şi Memoriilor Sfinte şi un Minister al Sănătăţii Morale Ştirile sunt transmise prin intermediul nadirelor care sunt nişte ecrane murale prezente în toate colţurile ţării şi prin ziarul oficial numit ŞtiF. Mockbiştii spovedesc credincioşii de nouă ori pe zi. Fiecare drept credincios are un Livret al Valorii în care îi sunt trecute notele de la inspecţia periodică. Acesta este un document de identitate morală care stabileşte ierarhii şi deschide drumuri. De asemenea, Statul se bazează pe câteva principii ferme: "Războiul înseamnă pace", "Libertatea înseamnă sclavie", "Ignoranţa înseamnă putere", "Minciuna înseamnă adevăr", "Moartea înseamnă viaţa" şi "Logica înseamnă absurd".
În capitală, Ati îl întâlneşte pe Toz, un individ ciudat, care face parte din cercurile puterii, dar care trăieşte cu nostalgia unei lumi care nu mai există şi pe care încearcă să o recreeze într-un muzeu al secolului XX, un Muzeu al Nostalgiei. Cei doi ajung la concluzia că esenţa răului şi a servituţii care domnesc în Abistan este Gkabulul, cartea sfântă. Boualem Sansal inventează, de altfel, versete pentru această carte de căpătâi a abistanezilor, dar şi maxime cheie care constituie baza educaţiei cetăţenilor. Acestea din urmă decretează, de exemplu, că "supunerea e credinţă, iar credinţa, adevăr" sau că "Aparatul şi poporul sunt UNA, după cum Yolah şi Abi sunt Una".
Cu fiecare nou pas, Ati îşi reconfigurează credinţa şi imaginea despre adevăr şi lume. Care îi va fi fost soarta vă las să descoperiţi singuri.
2084 nu este o carte uşor de citit. Să pretind că i-am surprins complexitatea în doar câteva paragrafe ar fi o greşeală. Pot spune, însă, că este una dintre puţinele cărţi din ultima vreme la care am simţit nevoia să mă opresc aproape la fiecare frază şi să îi pun o notă de subsol. Este o carte care sperie nu doar pentru că ne arată cum poate fi o lume pe care o simţim posibilă date fiind evenimentele pe care le trăim, dar şi pentru că ne aduce aminte de alte totalitarisme dintr-o istorie nu prea îndepărtată. Este, totodată, o carte care încântă prin bogăţia spiritului, prin ironia fină şi curajul autorului de a spune lucrurilor pe nume.
Cinci Colţuri
Cinci Colţuri
Mario Vargas Llosa
Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
editura Humanitas Fiction, 2016
Seria de autor Mario Vargas Llosa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
*****
Intro
Mario Vargas Llosa
Traducere din spaniolă de Marin Mălaicu-Hondrari
editura Humanitas Fiction, 2016
Seria de autor Mario Vargas Llosa, colecţie coordonată de Denisa Comănescu
*****
Intro
Mario Vargas Llosa s-a născut în 1936 la Arequipa, în Peru, şi a copilărit în Bolivia împreună cu mama şi bunicii materni, închipuindu-şi că tatăl lui murise şi că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta îşi părăsise soţia însărcinată şi avea să-şi revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru.
Între 1950 şi 1952 urmează cursurile unei şcoli militare din Lima - experienţă descrisă în primul roman, Oraşul şi câinii. În 1955 se căsătoreşte cu o mătuşă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, şi divorţează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verişoara lui, Patricia, de care divorţează de asemenea, după 50 de ani.
După o tinereţe în care se apropiase de comunism, ia distanţă faţă de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătoreşte, predă la universităţi din America şi Europa, devine scriitor celebru prin forţa epică, luciditatea şi ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură.
*
Cel mai nou roman al lui Mario Vargas Llosa, Cinci Colţuri (Cinco Esquinas),
deja la a treia ediţie în limba spaniolă, a fost publicat în martie
2016 - an care marchează pentru autor o dublă aniversare: împlinirea
vârstei de 80 de ani şi sărbătorirea a 60 de ani de la publicarea primei
sale povestiri.Peru, sfârşitul secolului XX, ultimele luni de dictatură a lui Alberto Fujimori şi a omului său de încredere, "Doctorul" Vladimiro Montesinos - şeful serviciilor secrete. Quique Cárdenas Sommerville, un respectat om de afaceri, trăieşte fericit cu soţia sa, Marisa, care pe neaşteptate începe o aventură erotică împreună cu Chabela, prietena ei cea mai bună. Viaţa lui se complică periculos atunci când Rolando Garro, directorul unui săptămânal de scandal condus din umbră de "Doctor", încearcă să-i distrugă reputaţia publicând fotografii compromiţătoare. Nici un ingredient nu lipseşte pentru ca romanul Cinci Colţuri să poată fi citit, aşa cum Vargas Llosa însuşi îl consideră, ca o frescă a societăţii peruane în vremuri tulburi.
"Mi s-a părut interesant să intitulez povestea aceasta Cinci Colţuri,
de la numele unui cartier emblematic, într-un fel, pentru Lima, pentru
Peru şi deopotrivă pentru perioada în care se petrece acţiunea
romanului. Tema care impregnează întreaga poveste este jurnalismul, mai
ales jurnalismul senzaţionalist, [...] dar şi celălalt chip al lui:
acela de instrument al eliberării şi de pavăză morală şi civică a unei
societăţi." (Mario Vargas Llosa)La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii. Viziuni despre America Latină (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizaţia spectacolului (2016).
La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016). În curs de apariţie: Istoria lui Mayta.
Fragment
Juan Peineta plecă devreme de la hotelul Mogollon, întrebându-se din nou pe unde o fi umblând Serafin, căci nu mai apăruse de trei zile. Sau de patru? Sau de o săptămână? La naiba cu pierderile de memorie, mama mă-sii. O luă spre bulevardul Abancay. Bine măcar că Willy Rodrigo, zis El Ruletero, locuia acum în Barrios Altos. Înainte, când stătea în Callao, era o adevărată aventură s-ajungă să-l vadă. Trebuia să meargă pe jos până la piaţa San Martin, de unde lua un microbuz până la Callao. Era singurul vehicul în care se urca, o dată la o lună, o lună şi jumătate, ca să meargă-n vizită la prietenul lui, regele jocurilor de noroc. Nimeni nu ştia de unde-i venea porecla, El Ruletero, până când Willy îi zise că de la una dintre piesele lui Perez Prado, inventatorul ritmului mambo, o muzică pe care, în tinereţea lui, obişnuia să danseze şi să fredoneze în fiecare zi. Dar nici Juan Peineta şi nici altcineva în toată Lima nu ştia ce-nsemna cuvântul cubanez ruletero: peşte? taximetrist? vânzător de lozuri în plic?
De ce o fi vrând Willy să-l vadă neapărat? Şi ce să însemne discuţia ciudată de-aseară, când l-a sunat la hotelul Mogollon: "Trebuie să ne vedem urgent, Juanito. Nu pot să-ţi spun mai multe la telefon. Hai să luăm masa mâine împreună. Super. Atunci, pe mâine". Despre ce-o fi vorba? De ce Willy nu i-a dat nici măcar un indiciu? Juan Peineta începu să urce bulevardul Abancay; în dreptul clădirii Congresului o s-o ia spre întinsul şi întortocheatul bulevard Junin, la capătul căruia se afla Cinci Colţuri, unde locuia Willy; cel puţin traseul ăsta şi-l amintea foarte bine. Uneori avea senzaţia că, pe zi ce trecea, tot mai multe lucruri i se evaporau din minte, că în curând avea s-ajungă o stafie fără trecut.
Era prieten cu Willy de pe vremea când practica nobila artă a recitatului şi El Ruletero administra un teatru în cartierul Cantagallo, din sectorul Rimac; obişnuia să-l cheme să recite între spectacole de muzică şi dans andine. Teatrul lui Willy organiza şi nopţi de lupte libere, dar la spectacolele acelea nu-l invita să recite (o făcuse o singură dată, l-au fluierat şi i-au strigat "Poponarule" şi "Curistule", aşa că bietul Juan n-a mai vrut să repete niciodată experienţa). Trecuse ceva vreme de când El Ruletero vânduse teatrul şi acum administra o sală de jocuri nu departe de Cinci Colţuri, în apropierea monumentului lui Felipe Pinglo, marele compozitor de valsuri din vechea gardă. Înainte, când locuia în Callao, Willy avea alt monument aproape de casa lui: cel al Saritei Colonia, protectoarea hoţilor. Nu se găsea nimeni mai diferit de Juan Peineta ca Willy, cu viaţa lui de pasăre de noapte şi localul său rău famat, unde veneau să-şi încerce norocul toţi prăjiţii, mulţi dintre ei răufăcători recunoscuţi, foşti puşcăriaşi alături de beţivi notorii, peşti şi vagabonzi care de obicei îşi rezolvau neînţelegerile cu cuţitul sau cu bocancul. Printre clienţii lui Willy mai mişunau şi ciripitori şi sifoane plătiţi de poliţie, care treceau pe-acolo să se facă c-o bere şi să mai culeagă informaţii.
Totuşi, îi unea o prietenie care trecea dincolo de vieţile lor atât de diferite. Multă vreme, de patru sau de cinci ori pe an Juan străbătuse lungul traseu care-l ducea din centrul Limei până în cartierul acela sărăcăcios din portul Callao ca să-şi petreacă ziua cu vechiul său prieten. Acum, de când acesta se mutase în centrul Limei coloniale, era mult mai bine, nu mai trebuia să facă traseul ăla greu şi nesfârşit până în port, ci doar o obositoare plimbare pe jos. Willy îl ducea să mănânce la câte-o crâşmă unde aveau midii proaspete şi bere rece ca gheaţa. În timp ce mâncau pe rupte, îşi aminteau de vremurile trecute, când Juan se dedica vocaţiei sale de artist-recitator şi avea o căsnicie fericită cu Atanasia, iar Willy conducea teatrul lui popular, ceea ce-i permitea să se mai culce cu câte-o artistă dintre cele care urcau pe scena teatrului, dar Juan credea că nu se culcase cu atâtea cu câte se lăuda el. Pentru că Willy era şi fanfaron. Însă, deşi ştia că exagera şi minţea, Juan se distra ascultându-l. Ce să însemne graba de-acum? De ce n-o fi vrut să-i spună nimic la telefon?
Îi lua cam o oră s-ajungă la răspântia aceea labirintică numită Cinci Colţuri, din inima zonei Barrios Altos. În tinereţea lui Juan, cartierul acela era plin de petreceri creole şi acolo locuiau mulţi boemi, artişti, muzicieni şi până şi albiturile alea din Miraflores şi San Isidro, iubitori de muzică creolă, veneau să-i asculte pe cei mai buni cântăreţi, chitarişti şi maeştri ai cajonului şi să danseze la un loc cu metişii şi cu negrii. Încă se mai vedeau urmele epocii de glorie a zonei Barrios Altos, cu La Palizada şi Felipe Pinglo şi toţi marii compozitori şi promotori ai muzicii creole.
Acum, cartierul se degradase şi străzile lui erau periculoase. Dar Willy era în elementul lui acolo, îşi vedea de localul cu jocuri de noroc. Părea să câştige bine, dar Juan Peineta se temea că într-o bună zi aveau să-l hăcuiască. Străbătea, în ritmul său lent, cu durerea din picioarele pline de varice, lungul, şerpuitorul şi mereu aglomeratul bulevard Junin. Oraşul era tot mai sărăcăcios pe măsură ce înainta, printre chioşcuri unde se vindeau flori, fructe, dulciuri, printre vechile vile coloniale ce stăteau să se prăbuşească, printre copilaşi aproape goi, cerşetori şi vagabonzi care încă mai dormeau prin ganguri sau lângă stâlpii de iluminat. Pe lângă bisericile coloniale, mai erau şi multe confrerii şi troiţe unde uneori credincioşii aprindeau lumânări Domnului nostru Isus Cristos sau altor sfinţi, se rugau în genunchi şi atingeau icoanele. Acolo, după ce treceai de mănăstirea Desculţelor şi de Quinta Heeren, pe o străduţă neasfaltată se găsea localul lui Willy El Ruletero.
De obicei îl găsea binedispus şi îl întâmpina cu aceeaşi glumă: "Mă bucur să te văd, Juanito, ce bine că încă n-ai dat colţul!" Dar de data asta Willy era serios şi încruntat şi îl îmbrăţişă fără să-i spună o vorbă. "M-ai pus pe gânduri cu telefonul de-aseară, bătrâne", ii zise Juan. Willy îşi duse un deget la buze, arătându-i astfel să tacă, şi îi dădu de înţeles, tot prin semne, să se îndepărteze de local. Avea câteva aluniţe pe faţă, era cărunt şi încă se ţinea bine pentru cei şaptezeci şi ceva de ani ai lui. Purta o salopetă decolorată, o bluză gri, fără mâneci şi mocasini jerpeliţi, fără şosete. Îmbrăţişându-l scurt pe Juan Peineta, îl împinse, obligându-l să se îndepărteze de căsuţa de lemn şi chirpici, cu acoperiş de tablă, unde funcţiona sala lui de jocuri şi unde el trăia, singur sau, cum obişnuia să zică, "cu gagici de ocazie".
- De ce nu stăm puţin la tine, Willy, să-mi trag şi eu sufletul? întrebă Juan Peineta. Eşti misterios rău, moşule, iar pe mine m-a rupt drumul până aici.
- Trebuie să vorbim cât mai departe de-aici, Juanito, îi răspunse cu voce joasă El Ruletero, uitându-se in jur. Locul ăsta a devenit periculos. Nu numai pentru mine, ci şi pentru tine, moşule. O să-ţi explic, adăugă el clipind des.
Tăcut, îngândurat şi cu un aer îngrijorat care-l nelinişti şi mai tare pe Juan Peineta, Willy îl târî după el pe câteva străduţe neasfaltate, cu case rămase doar pe jumătate construite, unele cu etaj, toate burduşite cu oameni săraci, desculţi sau în şlapi, bărbaţii purtând tricouri, iar multe dintre femei, batic pe cap, aşa cum purtau credincioasele din anumite secte evanghelice.
Juan observă că prietenul lui şchiopăta cu piciorul stâng: o fi călcat rău?
- E reumatism şi ăsta nu mai trece cu nimic, îi zise cătrănit El Ruletero. O femeie de-aici, din cartier, un fel de vrăjitoare, îmi face nişte băi cu ierburi, dar deocamdată nu se vede nici un rezultat. Probabil că m-au ajuns şi pe mine bătrâneţile, Juanito. Aşa cum tu ai memoria slabă, eu am picioarele slabe.
Ce se-ntâmpla cu Willy? Nu era cel dintotdeauna, bărbatul care făcea haz de necaz şi glumea mereu, pe care Juan îl ştia de mai bine de treizeci de ani, căruia totul părea să-i meargă ca pe roate şi pe care nimeni şi nimic nu putea să-l facă să-şi piardă umorul. Era neliniştit, supărat şi temător. Juan îşi dădu seama că ezita înainte să intre-n câte-o crâşmă în dreptul căreia se opreau pentru ca Willy să tatoneze terenul. În câteva s-a hotărât să nu intre, dar fără să-i dea vreo explicaţie lui Juan Peineta.
- Nu-mi place să te văd aşa, Willy, îi zise până la urmă, în timp ce băteau în continuare drumurile în căutarea unui loc unde să se aşeze ca să stea de vorbă liniştiţi. Ce naiba e cu tine, frate, de ce eşti atât de bănuitor şi de temător?
În loc de răspuns, grav, Willy îşi duse iarăşi un deget la buze, arătându-i să nu mai tot dea din gură: buzele cusute. O să aibă timp de vorbit mai târziu.
În sfârşit, Willy găsi ce căuta. Un băruleţ care, deşi era în toiul zilei, avea aprins un bec plin de muşte ce arunca o lumină palidă peste cele vreo zece mese, toate goale. S-au aşezat aproape de uşa de la intrare şi Willy a cerut o bere cat mai rece, Pilsen Callao, bineînţeles, şi două pahare curate.
- Îmi spui şi mie pană la urmă ce dracu' e cu tine, Willy? Ce naiba ai, de te porţi atât de ciudat, frate?
Willy îl ţintui cu ochii lui mari şi galbeni, din care răzbătea o privire temătoare.
- Se coace ceva şi nu-mi place deloc, frate, spuse coborând vocea şi aruncând în jur privirile acelea neliniştite pe care Juan nici nu i le cunoştea. Făcu o pauză lungă, apoi adăugă: Am să-ţi povestesc totul, pentru că mi se pare că şi tu eşti băgat în povestea asta. E vorba de...
Îşi înghiţi cuvintele, pentru că bărbatul desculţ care servea tocmai le aducea berea şi paharele. Le umplu, cu multă spumă, iar Willy continuă numai după ce chelnerul se afla deja după mica tejghea.
- E vorba de ziaristul pe care l-au omorât, Juanito. Ăla pe care tu-l urai atât de mult.
***
miercuri, 30 noiembrie 2016
În punctul lui rebbe G.
Dan Alexe
În punctul lui rebbe G.
Editura Polirom, 2016
*****
Intro
În punctul lui rebbe G.
Editura Polirom, 2016
*****
Intro
Dan Alexe este scriitor, cineast, lingvist şi călător. A publicat teatru (Lumea ca spoială şi împovărare, împreună cu Luca Piţu, Opera Magna, 2012), povestiri (Miros de roşcată amară, Humanitas, 2014), eseuri culturale (Dacopatia şi alte rătăciri româneşti, Humanitas, 2015).
Filmele lui documentare au obţinut cîteva dintre cele mai importante distincţii internaţionale. A realizat Ghazavat (1992, primul documentar despre Cecenia), Howling for God (1997, Iubiţii Domnului, despre viaţa în confreriile mistice sufi) şi Cabală la Kabul (2007, despre Afganistanul de azi văzut prin duşmănia dintre ultimii doi evrei din Kabul). Howling for God a primit premiul FIPRESCI la festivalul IDFA din Amsterdam (1998). Cabală la Kabul a obţinut, printre altele, premiul Nanook al Festivalului de Film Etnografic din Paris (2007) şi marele premiu al festivalului Astra din Sibiu (2008).
Dincolo de caracterul ludic şi baroc al prozelor şi filmelor sale documentare, preocuparea majoră a lui Dan Alexe rămîne în permanenţă limbajul însuşi, Logosul, Vorba.
*
O zi de înregistrări ratate într-un studio din
Bucureşti care ia o turnură apocaliptică, o vizită la un mormînt din
Republica Moldova încheiată cu o violentă istorie de seducţie
neîmplinită, o întîlnire cu o golancă metafizică în Bruxelles, pierderea
inocenţei unui copil într-un sat de lîngă
Buzău, incantaţii magice în jurul unor legionari români pe frontul
spaniol din Majadahonda: acestea sînt doar cîteva dintre temele celor
douăzeci şi două de povestiri ale lui Dan Alexe, fiecare corespunzînd
uneia din arcanele majore ale Tarotului. Alchimia, ştiinţele oculte,
sexualitatea, Cabala, limbajul sînt liantul poveştilor care se
completează reciproc şi care pot fi recitite în orice ordine,
recompunînd de fiecare dată un ansamblu inedit. Învăluit într-o aură mistică, presărat cu picanterii, În punctul lui rebbe G. oferă, picătură cu picătură de licori precum "Scuipat de Lună" sau "Cîine de Armenia", o nouă viziune asupra lumii de azi şi a limbii care ne vorbeşte.
***
Tartina Lol
Tartina Lol
Sunt stări din acelea difuze pentru care unele limbi oferă termeni de netradus: dor, saudade, Schadenfreude, dépaysement. Ar trebui găsit un cuvânt şi pentru starea de nedumerire de luni dimineaţa, când nu ştii dacă te doare capul, însă te uiţi preventiv în dulăpior, unde dai doar de anonime buline îngălbenite, cu irizaţii, iar examinându-le îţi surprinzi un suspin.
Am suspinat, împlântând fierul în priză. Oare am vreo cămaşă curată de călcat ca să mă prezint neted, chiar dacă buhăit, în faţa Tartinei Lol?
Când porţi călcat, nu trebuie să te mai scuzi pentru faţa boţită. Nici nu-i nevoie de fapt să fie spălată, eu ştiu să calc şi cămăşi murdare.
Tartina Lol: scriitoare, cântăreaţă, actriţă, papesa bârfelor, spaima Internetului. Pe mine căzuse s-o înregistrez în acea dimineaţă la studio cu un cântecel de cabaret, pentru nu ştiu ce casting al ei.
În metrou, m-am sprijinit graţios de bara verticală, rece, de care mi-am lipit tâmpla cu palpitaţii. Am examinat mizantropii matinali. Uită-te şi la asta cu bascheţi fluorescenţi. De ce, femeie aproape fără buze, dacă abia ce le ai, le mai şi strângi într-o linie albă de dispreţ doar pentru că ţi-am aruncat o privire generoasă? Parcă te-aud gândind:
"A fi frumoasă ca mine e o mare povară. Sunt frumoasă, dar proastă. Pentru ce, Doamne, m-ai făcut adorabilă, însă cu buze încleştate? Triluri meşteşugite precum Eleanorei de Aquitania trebuia să-mi fi pus pe vârful limbii, ca să pot asasina prin hexametri, iar nu prin răutate sâsâită. Sau pe flocoasele păşuni din Lesbos să-mi fi dat să zburd despuiată, suverană, înălţată peste firea mea proprie. Pe când aşa, m-ai învăţat, Doamne, doar să strâng buzele într-o linie albă de dispreţ mimat sub privirea scrutătoare a unui splendid, dar cam răvăşit bărbat matinal".
Aşa şi-a zis ciudoasă, ostilă. Pantofii îi erau din cei de sport, aerodinamici, cu talpă din cauciuc etajat şi linii fosforescente. De obicei îmi sunt hâzi şi respingători, stârnindu-mi oroare, ca atunci când trebuie să împarţi patul cu un handicapat. Au dungi de heraldică fotbalistică şi nu-mi sugerează decât porno nemţesc de proastă calitate.
Dar a coborât, frumuseţe nesigură, bâţâindu-se pe bascheţii ei fluorescenţi, la staţia de dinaintea studioului, unde ştiu că nu sunt sălaşuri umane, ci doar birouri, farmacii şi cafenele de zi cu vin prost şi scump, mâncare la microunde, neon şi chelneriţe fără buze care se visează poetese sau măcar bine îmbrăcate.
La uşa studioului, am examinat butonul soneriei pe care avea să apese degetul (ce-l simţeam tiranic) Tartinei Lol. O studiasem în poze. Scriitoare feministă la modă, actriţă de cabaret obsedată de piaţa liberă, profit, cerere şi ofertă. Când trăieşti cu una ca asta, fiecare din voi lasă lipite de-a lungul zilei, pe frigider, post-it-uri din alea colorate cu cheltuielile curente: cât a cumpărat fiecare, pâine, vin, eventual şi costul unui taxi, dacă tu ai insistat ca ea să vină cât mai repede să te regăsească. Seara, după sex, faceţi socotelile.
Dar, dar... ca s-ajungi să te cuplezi cu inumana preoteasă a pieţei libere, trebuie să treci de obstacolul soneriei cu fise. Când, la prima întâlnire, te duci să o iei de acasă, descoperi că are contor la sonerie. Dacă suni la uşa ei, îi cheltuieşti electricitate. Tu trebuie atunci să plăteşti - cerere şi ofertă, serviciu contra serviciu. Bagi o fisă şi suni.
Aşa că, în prima seară, în faţa uşii ei, trebuie deja să vâri un ban. Pe lângă o fantă de-asta hămesită, Margaret Thatcher sau Ayn Rand erau bacante. Asemenea creaturi există, da. Pupatul lor transformă oamenii în contabili haini.
Chiar atunci a şi sunat, când eu cogitam înăuntru cu mâna pe clanţă. Am tras uşa şi - iat-o în prag: glamoroasă şi şleampătă, cu părul strâns într-o tiară papală, iar gura ei, deja înfiorătoare în poze, şi mai mare în realitate. Rochiţa de Betty Boop lăsa să i se vadă genunchii ca nişte chifle.
- Deci mor de nervi, nu poţi să faci un pas afară, că se iau de tine toţi libidinoşii. Vă curg balele după femei, tataie, potoliţi-vă.
Mă pregătisem să-i dau un like mental, dar iată că a început cu deci: tralala... Deci nu. Nu suport frazele ce încep cu deci, mai ales declamate pe ton pontifical.
- Băi, frate, mi-a strigat, intrând şi aruncându-şi sacul, de unde ieşiţi, obsedaţilor?
Învârtind o privire scurtă împrejur, s-a tolănit pe canapea.
- Stai să răspund pe Facebook la o pizdă proastă care s-a luat de mine.
S-a pus să bată rapid cu degetele mari în telefonul decorat cu yin şi yang, lingându-şi buzele şi silabisind grav:
- "Băi co-to-roan-ţo, tu n-ai citit nici o pagină de mine şi-ţi dai cu părerea de stil şi scris? Când eşti în călduri... ăăă... când vrei la montă stai dracu' în casă şi foloseşte coada măturii, dar cu moderaţie, disperato, că n-o să mai ai pe ce zbura după aia".
A apăsat mulţumită un buton.
- Aşa. I-am dat-o. Labagiţă moartă. Muieri cu labă necreativă.
M-a examinat.
- Am venit îmbrăcată, că-n oraşul ăsta de libidinoşi nu se poate altfel, chiar dacă eşti la volan, dar uite că şi tu eşti singur. Mă rog, invitaţia era frumoasă.
- Ce invitaţie? am bâiguit.
- Le déjeuner sur l'herbe. N-ai zis aşa? Doar c-am venit îmbrăcată.
Ahhh... Brusc mi-am amintit de pictura aia franţuzească, Dejunul pe iarbă, cu o femeie bondoacă şi goală şi doi bărbaţi îmbrăcaţi care mănâncă şi sporovăiesc cu ea într-o poiană. În ajun, îi trimisesem un mesaj care spunea cam aşa: "Tartina Lol, te aştept mâine şi poate o să mergem la iarbă"...
- Ah, nu, i-am spus confuz şi grăbit. Voiam să zic că la prânz, după ce te înregistrez şi înainte să montăm sunetul, o să mergem să mâncăm aici, aproape, la o terasă cu verdeaţă.
- Bun, hai să-ţi dau un autograf şi să-ncepem.
- Pe ce să-mi dai autograf?
- Pe Maştera Manole. N-o ai aici?
Drace, mi-am amintit că aşa se numea cartea ei.
- Ai citit-o, nu? m-a întrebat tăios, bănuitoare.
Nu m-am priceput să mint.
- Nu prea am avut timp, i-am spus zâmbind larg.
- Maştera Manole a ieşit acum doi ani, mi-a sâsâit şerpeşte. Am să te pedepsesc, moşulică. Ce fel de slipi porţi?
Aaah, cuvântul de ură al zilei: slipi... La plural articulat: slipii, da. Aş vrea să mi se oblitereze asta din creier. Mi se încrâncenează pielea ca la câinii turbaţi când aud odioasa vocabulă slipi, aşa răzbunător sunt uneori pe călăii limbii. Dar cu Tartina n-am zis nimic.
A îndreptat telefonul spre mine:
- Arată slipii, a ordonat. Dup-aia ne-apucăm de treabă.
Am oftat, am desfăcut doi nasturi şi am coborât pantalonul câţiva centimetri. A chicotit rea şi mi-a făcut o poză.
- Slipi de bunicuţ. Ia să vedem ce-ai compus.
- N-am compus nimic, i-am spus. Facem doar o probă pentru castingul tău. Ai să cânţi un standard de cabaret.
- Cum n-ai compus nimic? a pronunţat cu buze rele. Ce facem noi aici, karaoke?
- Ascultă, nu ştiu ce aranjamente ai tu cu patronul, dar pentru un casting eu îţi dau să cânţi un standard. Fiind ceva pentru cabaret, cred că ţi-ar prinde bine unul cu Liza Minnelli. Uite versurile aici, hai s-o ascultăm.
Cum tăcea îmbufnată, i-am pus piesa.
- O ştiu, mi-a aruncat acru. Dă-ncoace.
A luat foile şi s-a prelins în cabină. Separat de ea prin ecranul gros, mi-am pus căştile şi am deschis microfoanele.
Şi-a pus şi ea căştile, fixându-mă în ochi din acvariu.
Am apăsat butonul:
- Probă, am pronunţat.
- Te fut. Nu te mai holba la mine, că nu-ţi iese, băieţică.
- Băieţică? Parcă-mi spuneai tataie.
- Când v-apucă bâţâiala din şolduri sunteţi toţi băieţei, chiar dacă buni de reanimare. Chiar aşa, câţi ani ai, moşule? Păi tu te dai la mine, boşorogule?
Cum mă uitam la ea cu gura căscată, a urmat rapid, enervată crescendo:
- Ce te uiţi pofticios? Eşti culmea. Măi muribundule, tu te iei de mine? Băi sulă, tu nu confunda autoarea cu naratoarea şi cu personajul. Credeţi toţi că dacă scriu poveşti erotice mă trag aşa ca la tomberon, doar pentru că m-ai invitat tu la tăvăleală-n iarbă. De ce? Fiindcă scriu texte erotice?
A făcut o pauză.
- Plus că nici nu le-ai citit.
Şi-a aranjat hârtiile pe stativ. Am pornit muzica, iar ea, după ce-a dat de câteva ori din cap, fund şi picior, a început să lălăie pisicit.
Cânta împingând şi tremurând din coapse, languros, în engleză rău accentuată, mângâindu-se pe piept, făcând rotocoale cu limba.
Când şi-a ridicat ochii din hârtii, fixându-mă prin sticlă, îşi ţinea vârful limbii proptit în cerul gurii şi bărbia întinsă în faţă, cu buzele lăbărţate şi multă umezeală gâlgâitoare înăuntru.
Am închis butoanele, cu gâtul sec şi presimţirea unui dezastru.
- Hai să mâncăm, am reuşit să pronunţ. Mergem la iarbă, unde ţi-am promis, şi ne întoarcem la montaj după aia.
*
La terasă, rumegând gânduri negre şi aşteptând-o să se-ntoarcă de la toaletă, am examinat cuplurile de la mese, iar descurajarea mi s-a adâncit.Nu pricep cum poate o femeie aparent normal constituită să ia masa cu un individ care mănâncă şi îi vorbeşte fără să-şi scoată urechelniţa aia de receptor telefonic ce aduce cu un trabuc permanent vârât în tuba auditivă. O palmă bine administrată i-ar înfige-o definitiv în trompa lui Eustachio.
Am înlemnit când meniul mi l-a întins frumoasa din metrou, care purta acum un şorţ de chelneriţă căzut până aproape de bascheţii fosforescenţi.
M-am uitat la ea, încercând să mă smulg din coşmar. Da, măi splendoareo, am trăit eoni împreună în altă existenţă sau în lumi paralele, n-am fost demn de tine, dar mi-ai şters gura la beţie. Doamne, câte vieţi comprimate pot trăi într-o singură zi! Asta-i femeia pentru care aş abandona totul pe loc, cu care-aş fugi în Patagonia, la o fermă de-aia neproductivă, cu castraveţi bio în spirală şi roşii meschine, de nemâncat.
Chiar atunci a reapărut Tartina Lol. Am simţit-o până să mă-ntorc, pentru că-şi dăduse cu parfum la toaletă şi valul m-a izbit din spate - o duhoare de sudoare dulceagă şi beţişoare de mirodenii, ca alea pe care le aprind scorpiile fără imaginaţie când te-au tras în vizuina lor fermentată.
S-a trântit pe scaun în faţa mea şi a aruncat o privire circulară.
- Unde m-ai adus, la clubul libidinoşilor?
A înhăţat meniul, dar privea fix peste el la omul cu urechelniţa în tuba auditivă.
- Deci, băi, nu-mi vine să cred, se binoclează unul la mine, uite ăla cu pizda aia proastă la masă. Mor! Du-te şi întreabă-l ce vrea.
Cum tăceam şi mă concentram în meniu, mi-a tras un pantof în gleznă.
- Du-te şi fute-i un cap în gură, ăla care se chiorăşte la mine. Dacă vrea un autograf, adu-l încoace.
Chelneriţa fluorescentă rămăsese lângă noi cu ochii mari.
Tartina Lol a examinat-o şi a întrebat-o:
- Ce stai cu gura deschisă, vrei ceva în ea?
Frumoasa a întors spatele şi a pornit spre bucătărie.
- Pizdă proastă, a mormăit Tartina întorcându-se la meniu.
L-a răsfoit încruntată. Cu burta strânsă şi piele de găină, am întrebat-o:
- Ce iei? Ai găsit ceva?
- Ce pula mea să găsesc? N-au nimic ca lumea.
- Dar ţie ce-ţi place să mănânci?
- Ei... îmi place... Îmi place şi mie. Mâncare bună, ca lumea. Ciorbiţă... Sau sushi. Voiam sushi. Ştii faza cu moldoveanca la sushi?
Mi-a aruncat o privire, aşteptând serioasă. Am scuturat din cap că nu ştiu.
- Şini sushi? Nu ştii? Aşa întreabă moldoveanca când aude de sushi. Adică: cine suge... Nu te-ai prins?
Am mimat un râs care, din câte am văzut de departe în ochii diafanei chelneriţe ce nu se mai apropia de noi, trebuie să fi semănat cu o grimasă de durere.
- N-au nimic ca lumea, a conchis Tartina, aruncând meniul pe masă. Mersi, nu mai venisem de mult la Casa Armatei. Hai să montăm.
Ne-am ridicat fără să comandăm ceva şi am ieşit de la terasă, eu simţindu-mi spinarea perforată de întreg sarcasmul universului.
*
În studio, am reaprins totul şi m-am aşezat la computer, trăgându-i şi ei un scaun lângă mine. Nu s-a aşezat, a rămas în picioare în spatele meu. Valurile grafice ale sunetului s-au întins şerpuit pe ecran. Am apăsat play.Din difuzor suna şi mai miorlăit şi fals. Tartina s-a aplecat spre urechea mea:
- Mmm... a gângurit. Cum vine vocea aici, ce sexy, mamă!
Şi-a lipit globurile de spinarea mea, iar eu i le-am simţit moi, odorante şi mi s-au încrâncenat porii.
- Ai cămaşa necălcată, a murmurat apreciativ.
Mi-a strecurat mâna sub cămaşă, în vreme ce vocea ei lălăia spre noi din computere.
- Aici trebuie un filtru, mi-a şoptit. Bagă un filtru... Hm? Bagi filtru?
Pe piept, sub cămaşă, degetele ei mi-au atins sfârcurile, moment în care am sărit în picioare şi am împins-o.
- Măi, Tartina, dă-o-ncolo, am bâiguit.
S-a tras înapoi ca arsă.
- Băi boşorogule, tu eşti normal?
Ne priveam încordaţi, strângând pumnii, amândoi gâfâind.
- Dar la mine te-ai gândit? a răcnit ea. Ha? Numa aşa, că ţi se scoală ţie, da? Asta pentru tine e OK, da? Ţi se scoală, hai să ne futem, dar la mine te-ai gândit, animalule?
Şi-a înhăţat sacul, tremurând.
- Morţii mă-tii de hodorog, să vezi tu ce-ţi fac.
*
La metrou, unde am ajuns ca beat, căutam să intru în vagon când am văzut
că frumoasa chelneriţă era înăuntru, sprijinită de bară, fixându-mă cu dispreţ distant şi oarecum trist. Am renunţat şi m-am trântit pe-o bancă pe peron, aşteptând trenul următor.Cât aşteptam, am scos telefonul şi m-am uitat pe Facebook, cu presimţirea catastrofei.
Eram etalat acolo, pe pagina mea de FB, în poză cu tag pe figură, pantalonii un pic în vine şi slipul la vedere, figura tâmpă, iar textul spunea:
"Scârboşenia pământului"...
... după care, în fraze puţine, Tartina Lol informa întreaga planetă cum a venit ea la studio încrezătoare, cum eu îi trimisesem în ajun un mesaj obscen în care o invitam la tăvăleală în iarbă, pe care ea nu-l înţelesese, crezând naiv că-i o aluzie la o pictură franceză, iar eu la studio am încercat să-i arăt mătărânga, ca un moş libidinos ce sunt.
Postarea avea deja vreo mie de like-uri şi era inutil s-o mai şterg. Între metrou şi casă, m-am tot izbit în oameni, urmărind în telefon cum creştea numărul like-urilor compătimitoare secundă de secundă şi cum pe pagina ei se acumulau comentariile indignate şi sarcastice.
Acasă, cum am intrat, am trăit un moment de calm nefiresc, bâjbâind în beznă şi simţind că e neobişnuit de cald. Am aprins: aşezat vertical pe masă, fierul de călcat rămas de dimineaţă în priză fumega şi trosnea rar şi sec din încheieturi.
Universul e bine rânduit uneori.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)