Vintilă Horia
Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu
traducere de Ileana Cantuniari
Editura Vremea, 2016
*****
Intro
Vintilă Horia este singurul scriitor român care a obţinut premiul
Goncourt, unul dintre cele mai prestigioase premii literare din lume,
atribuit pentru romanul său scris în franceză
Dumnezeu s-a născut în exil.
Prea puţin cunoscut în propria sa ţară, în spaţiul culturii universale
scriitorul este recunoscut ca un creator important al secolului XX.
Editura Vremea a început seria de autor Vintilă Horia cu
Memoriile unui fost săgetător,
jurnal inedit, publicat în 2015, cu sprijinul lui Cristian Bădiliţă,
cunoscut eseist, patrolog, traducător, pentru a marca împlinirea a 100
de ani de la naşterea scriitorului.
Superbă scriere literară şi preţios document istoric,
Memoriile au fost urmate de antologia de eseuri
În
căutarea omului total. Moştenirea literară şi spirituală a lui Vintilă
Horia. Actele colocviului "Vintilă Horia, o sută de ani de la naştere".
Substanţialele contribuţii la cunoaşterea operei lui Vintilă Horia au
fost aduse de numeroase personalităţi ale culturii româneşti, cu ocazia
colocviului organizat la Biblioteca Aman din Craiova, prin grija
directorului Lucian Dindirică.
A treia carte din serie a fost
Cavalerul resemnării, cel de al doilea roman din
Trilogia exilului, după
Dumnezeu s-a născut în exil.
Romanul publicat acum,
Salvarea de ostrogoţi. Prigoniţi-l pe Boetiu, încheie această trilogie.
Deşi ediţia romanului
Marta o la segunda guerra a apărut cu un text pe coperta a
IV-a care susţine că acel volum este al treilea din
Trilogia exilului,
scrisoarea lui Vintilă Horia către Mihai Cantuniari reprodusă mai jos
stabileşte exact care sunt textele ce alcătuiesc trilogia.
În loc de prefaţă
Dragă Domnule Cantuniari,
Şi aşa
s-a întâmplat precum cucul a cântat.
Trebuie că am în sânge ceva de cuc, pentru că de anul trecut nu fac
decât să anunţ liberarea României, pe care o aşteptam cu înfrigurare
pentru sfârşitul lui 1989, o sută de ani de la moartea lui Eminescu. Nu
se putea să fie altfel, vreau să spun că nu se putea ca tirania să cadă
DUPĂ. Câte mii de morţi, Doamne Dumnezeule! Ce hohot de plâns, stăpânit
timp de mai bine de patru decenii, a izbucnit din mine când am auzit la
Europa Liberă sau la Radio Bucureşti că Ţara se numeşte din nou ROMÂNIA!
Nu mai scriu, nu mai citesc, nu fac decât să alerg de la radio la TV ca
să am veşti de acasă. Abia azi
m-am potolit oarecum şi am revenit la uneltele mele. Am aproape gata un
Jurnal intim, 1989-1990 (cred
că-l
voi da drept terminat prin martie viitor), pe care îl scriu pe
româneşte, prima mea carte în limba mea scrisă în exil şi căreia sper
să-i găsesc un editor la Bucureşti
într-o zi. Mai există Cartea Românească? A fost întotdeauna visul meu de scriitor cel mai aprins
să-mi editez acolo cărţile mele. Până acuma nu a fost posibil, poate că va fi de acum înainte, deşi, cum zic spaniolii, "
aún no está el horno para bollos"
[1]. Abia dacă pridideşte pentru pâine...
Oricum, aş dori ca prima mea carte editată acasă să fie
Dumnezeu s-a născut în exil.
Vă trimit un exemplar din ultima ediţie de la Paris, reapărută anul
trecut, când a fost reluată cartea şi în Chile, acum doi ani sau trei în
Italia. În acelaşi pachet vă trimit recomandat şi un exemplar din
La septième lettre, reeditată şi ea acum doi ani, şi unul din
Persécutez Boèce. Din
aşa-zisa Trilogie a Exilului fac parte:
Dieu est né en exil, Le chevalier de la résignation şi
Persécutez Boèce.
Aş vrea să fie primele mele cărţi pe româneşte, pentru că toate trei zugrăvesc
într-un fel istoria Românilor de la Ovidiu încoace,
într-un fel sau
dintr-o perspectivă de
istorie-actualitate pe care nimeni nu a
utilizat-o
până acum la noi. Nu ştiu cu cine să iau contact. Vă rog foarte mult să
mă ajutaţi în acest sens. Poate vă tentează să vă ocupaţi de traduceri.
Introducere la Literatura... a apărut acum mai bine de o lună, însă
n-am
primit încă nici un exemplar. Din primele primite vă voi expedia unul.
Ar fi, cred, un text fundamental pentru orice profesor de literatură,
pentru că nu are bineînţeles nimica din tehnica critică a realismului
socialist şi ar contribui, la noi, la o limpezire a conştiinţei
literare.
Vreau să vin cât mai repede. Aş pleca mâine dacă nu aş avea atâtea
cursuri pe cap, la care nu pot renunţa în nici un chip, deoarece din
asta trăiesc, completând pensia care, deşi nu e joasă, nu atinge felul
meu oarecum
hurluberlu[2]
de a trăi, ceea ce mă obligă să scriu articole, să ţin cursuri, să dau
conferinţe, să apar la TV. În ceea ce priveşte drepturile de autor de
cărţi, când sunt mai abundente îmi schimb maşina sau fac o călătorie
lungă. Cred că, odată terminate cursurile, prin aprilie sau mai, voi
pleca spre Ţară. Ce reviste interesante apar acuma la noi?
V-aş ruga din tot sufletul să mă ţineţi la curent cu noua viaţă literară.
La mulţi ani şi pe curând. Cu prietenie,
(Vintilă Horia)
Întâia
- Eşti liber. Poţi pleca!
Pentru prima oară după zece ani cineva i se adresa omeneşte. Era aşadar
liber şi asta însemna atâtea lucruri! Liber să circule printre oameni şi
copaci sub imensitatea cerului, liber.
- Va trebui să te prezinţi la miliţia din Balta Albă la
zi-ntâi
a fiecărei luni. În afară de iarnă. Nu vei scrie scrisori. Nu vei scrie
nimic. Nu te vei îndepărta prea mult. Nu vei traversa Dunărea. Nu vei
da nici un semn de viaţă. Vei face, la urma urmelor, ce vei vrea
dumneata. Iţi vei stabili reşedinţa în regiune,
unde-ţi va place, în afară de oraşe şi sate.
Toma nu se clintea. Soarele îi dogorea din plin fruntea. Dezvăţat de
atâta lumină, îl dureau ochii şi capul, nişte găini treceau peste şine
(fusese scos din închisoare, urcat
într-un
camion, trecuse prin oraşe, poate că şi prin Bucureşti, fără să vadă
nimic, fusese pus în acel tren care se îndepărta şi lăsat în mijlocul
câmpiei; unde?), nişte rândunele trecură în zbor razant, ca şi cum ar fi
urmat fire întinse şi nevăzute, pe deasupra gării strivite sub un cer
care părea să
n-aibă nici limite şi nici culoare. Ridică mâna pentru
a-şi afla adăpost de această apăsare. Gara îi apăru
dintr-o
dată ca o bucată de oraş zvârlită în mijlocul naturii, legată de
locurile ei de obârşie prin firele telegrafului şi prin acele vârfuri
paralele de lance care parcă străpungeau infinitul câmpiei şi îi
pregăteau calea pentru o viitoare întoarcere. Pipăi în buzunarul
pantalonului cutia cu chibrituri pentru a lua contact cu ceva real, făcu
doi paşi înainte, se opri.
- În ce direcţie?
- Poţi alege. Noroc. Ar fi însă mai bine să te îndrepţi spre răsărit,
adăugă miliţianul, subliniind astfel, o ultimă oară, libertatea
alegerii. Îi întoarse spatele şi se îndepărtă. Toma rămase singur în
mijlocul unei linişti care părea să nu cunoască limite, contrariul
liniştii pe care o respirase în închisoare în ultimii zece ani. Şi se
pomeni în plină amintire. O gară asemănătoare, poate aceeaşi, foarte
departe în timp, găini, rândunele, lumina de septembrie pe zidurile
murdare şi în frunzele prăfuite ale salcâmilor. Şi vagoanele înţesate de
oameni care râdeau,
înapoindu-se din vacanţă,
şi zarva aceea care însufleţea decorul şi care rămânea încă impregnată
în lucruri, minute întregi după plecarea trenului. Şi ochii ghiduşi ai
Dorei-Adela
şi mânuţa ei de copil în mâna lui, fericită că se află alături de el,
în timp ce traversau şinele printre pietrele feroase şi urcau pe peron
sărind amândoi odată. Era ceva îndepărtat şi precis. Traversă şinele ca
odinioară printre pietre, însă în celălalt sens, se afundă în inima
câmpiei. Îi era foame. Şi zâmbea, foarte mulţumit de sine însuşi, căci
acea amintire din copilărie nu se afla menţionată nicăieri, în nici un
cazier sau arhivă, acel fragment atât de net din trecutul său pur şi
simplu le scăpase. În privinţa asta, măcar, se simţea liber, în vreme ce
toate celelalte ieşiri îi erau din nou interzise. Era în viaţă, după
zece ani petrecuţi printre morţi, şi purta în el acel germene de
libertate de neatins, ultim cadou al
Dorei-Adela pe deasupra barierelor copilăriei. Timpul era toate acestea la un loc.
O porni spre răsărit, printre lanurile de porumb, surprins de răcoarea delicată a prafului, pe care aproape că nu îndrăznea
să-l
profaneze cu cizmele. Era plăcut să meargă în aerul serii, încărcat de
miresmele plantelor, de seve tainice, care dezmierda frunzele mari cu
margini tăioase şi ştiuleţii mustăcioşi, pentru
a-i ajunge apoi la nări. Desprinse, nu fără trudă, o roată de floarea soarelui de pe marginea drumului, o rupse în două pentru
a-i
putea scoate mai uşor seminţele şi începu să ronţăie, să mestece şi să
scuipe. O pereche de potârnichi trecu de la un lan la altul, lăsând,
imprimate în praf, hieroglife bifurcate. Asta
n-avea
nici o legătură cu viaţa lui. Capul îi era plin de chipuri bărboase şi
suferinde, de cuvinte crude sau obscene, de strigăte şi de gesturi
speriate. Lanurile acestea se aflau în afara lui, nu izbutea să le
identifice,
într-atât era de mare distanţa
între viaţa lui la închisoare şi această deschidere spre cer. Frânturi
de poeme jucau în memoria lui cea mai recentă şi Poetul se găsi înaintea
lui, preţ de o clipă, cu
picioarele-i scurte, cu fruntea luminoasă şi foarte înaltă proiectată pe zidul celulei. Ultimul poem pe care îl compusese,
cu câteva zile în urmă,
vorbea despre foamea lui, despre foamea din închisoare, atât de
deosebită de toate celelalte, de foamea lui de astăzi pe care o putea
domoli pe măsură ce pasta de floarea soarelui ajungea
să-i
umple stomacul şi o senzaţie de bine se substituia neliniştii de mai
înainte. Aici era de ajuns un gest pentru ca dorinţele cele mai absurde
şi pretenţioase
să-şi afle o dezlegare bruscă în domeniul posibilului. Îi veni o nouă idee, se afundă în desişul lanului,
apărându-se
cu coatele de frunzele la fel de tăioase ca briciul, găsi un luminiş -
soarele nu părăsise încă cerul, însă, când se aşeză pe pământul
sfărâmicios, discul lui dispăru pe dată în spatele zidului de porumb -
şi dădu foc celor câtorva frunze şi crengi uscate pe care tocmai le
adunase, apărat astfel de primele umbre ale nopţii. Cu vârfurile
degetelor împingea ştiuleţii dezghiocaţi tot mai aproape de jăratec. Şi
se pomeni sătul şi eliberat de teamă la sfârşitul acestei cine
îmbătătoare prin prospeţimea şi incredibilele ei apropieri. Se simţea,
cu adevărat, revenit la viaţă. Prin ce miracol? Şi, după ce acoperi cu
ţărână ultimele resturi ale focului, ieşi din nou la drum şi o porni
spre răsărit, înspre Dunăre, fără altă ţintă de acum înainte decât aceea
de
a-şi afla sălaş pentru noapte şi poate
pentru tot restul vieţii. Sunt fericit ca un animal, îşi spunea el, şi
trăgea în piept mireasma serii cu plămânii lui infectaţi de mirosuri
umane, de duhori stătute, de ţesuturi biologice în putrefacţie. Încerca
astfel să se purifice, căci, în străfundul trupului său, contactul
îndelungat cu mizeria veacului urma să se şteargă greu. Din veşminte
chiar urcau spre conştiinţa lui miasme de transpiraţie bolnavă, de
excremente nocturne, de tutun şi de ciorbă de varză. Lumea lui, vreme de
zece ani, se restrânsese la aceste emanaţii. Şi la versurile Poetului,
care îl salvaseră poate, sau, cel puţin îl menţinuseră la nivelul
cerinţelor sale de odinioară. Nimic nu fusese schimbat în esenţa lui.
Avea să împlinească în curând patruzeci şi patru de ani, umbra trupului
său era mai încovoiată, pierduse din greutate, spatele şi pieptul,
gleznele şi braţele purtau urme de lovituri şi de lanţuri, fusese lovit,
umilit şi torturat în fundul temniţelor, fiinţe josnice îl scuipaseră
în faţă, capul îi fusese ras, fusese deposedat de toate bunurile şi de
toate cărţile, îi răpiseră şi distruseseră manuscrisele şi toate
speranţele, una câte una, cu o pasiune lacomă de
a-l
face să piardă şi să uite totul, se găsea însă la fel de departe de ei
ca şi cu zece ani în urmă, şi chiar şi mai mult, iar închisoarea îi
dezvoltase memoria, auzul, îi ascuţise sensibilitatea poetică, putinţa
de a înţelege viaţa şi literatura, şi el ştia că torţionarii săi nu
reprezentau un început, ci un sfârşit. Şi că, dincolo de ei, peste un an
sau peste douăzeci, după ce va fi trecut ciuma veacului, oamenii vor
reîncepe să trăiască
într-un mod complet opus
acestuia. Că ei vor regăsi în suferinţa acestor ani întunecaţi un drum
de multă vreme pierdut. Şi că natura se afla alături pentru
a-i învăţa să trăiască, natura cosmică, nu doar amurgurile, frunzele copacilor, suprafaţa apelor şi chipurile femeilor, ci
natura cosmică
despre care vorbea Poetul în plină noapte de iarnă, când se trezeau
rebegiţi de frig, se pocneau unii pe alţii pentru a se încălzi, în vreme
ce vocea gravă şi înceată, sosită parcă din afară, din spaţiile libere,
le istorisea romane întregi, sau le vorbea de natura lor cosmică,
situată dincolo de simţurile noastre, şi pe care ideologiile nu o puteau
ajunge cu degetele lor înţepenite şi însângerate.
Însă nu mai voia
să-şi amintească. Trebuia
să-şi
şteargă deceniul ăsta din memorie şi să nu păstreze decât concluziile
cele mai folositoare, experienţa sa în abstractul turpitudinii. Se
simţea în stare să se lupte cu viitorul. Îi dăduseră drumul în natură
pentru
a-l pierde, dar o va scoate la capăt, va metamorfoza această nouă şansă de distrugere
într-un nou salt metafizic,
într-un
salt către viitoarea sa perfecţionare. Toamna era probabil grea în
Bărăgan, iar iarna ucigaşă. Era însă liber să aleagă. Ofiţerul de
miliţie spusese adevărul fără să bănuiască.
Păsări necunoscute piuiau în desiş. Aerul era nemişcat şi tot atât de
limpede ca o fereastră mare deschisă. Şi nici ţipenie de om, de animal
de povară, de fântână. Ajuns la capătul lanului de porumb, Toma se
pomeni în faţa întinderii nesfârşite a câmpiei, acolo unde începea
împărăţia grâului, care fusese deja secerat şi adunat de multă vreme.
Căpiţele se înnegreau, pe cale să putrezească, în indiferenţa amurgului.
Se întoarse şi văzu soarele
sprijinindu-se,
foarte departe, pe spatele rotunjit al zării, în timp ce o dâră de fum
începu să se înalţe undeva, ca o jertfă ţărănească închinată puterilor
nopţii apropiate. Îşi reluă însă mersul în direcţia opusă. Ideea de a
întâlni fiinţe omeneşti îi făcea încă silă. Prefera să petreacă noaptea
sub cerul liber, aprinzând un foc, ronţăind ştiuleţi la flacără.
Dintr-o
dată i se făcu milă de el, conştient de singurătatea sa - condamnat la
singurătate, după ce fusese condamnat la zece ani de închisoare,
transferat pe deasupra voinţei sale de la promiscuitate la izolare - şi
năzui să vorbească cu cineva, dar pentru el nu se mai afla nimeni pe
lume, nici un suflet căruia să i se poată adresa ca un prieten. Doar cei
pe care fusese obligat
să-i părăsească, în opacitatea olfactivă a celulei.
*
Se lăsa seara în urma paşilor lui. Nu deznădăjduia, nu avea nici măcar
chef să plângă sau să strige, tristeţea i se dizolva cu încetul în
sânge, era deja obişnuit, căci singurătatea îi dezvăluise sensul ei
ascuns şi alinător: ea era ţara lui, se contopea cu ea de cincisprezece
ani, această nouă pedeapsă îl întărise în realitatea lui din totdeauna,
în vreme ce închisoarea îl despărţise de ea. Închisoarea ca înfăţişare a
străinului, a ocupaţiei, a unei oribile şi nivelatoare impuneri venite
din afară, silind pe toată lumea să cunoască teama, care este unul din
numele singurătăţii. Închisoarea, simbol viu şi palpabil a ceea ce se
petrecuse în ţară după război. Înstrăinarea prin trup şi spirit. A izola
pe cineva între ziduri ostile,
a-l pune în lanţuri şi
a-l fixa de butuc însemna
a-l expatria,
a-l
zvârli în afara spaţiului său. Ocupaţia străină era un exil, o
transhumanţă pe loc. Pentru ca acest miracol demonic să fie cu putinţă,
ocupantul crease rasa călăului. Mii de călăi, torţionari, bătăuşi cu
simbrie, gardieni înarmaţi şi implacabili, asasini oficiali deveniţi
funcţionari de stat a căror misiune consta în a face posibilă pentru
cetăţenii ţării călătoria în
străinătate, transhumanţa pe loc.
Sângele şi durerea, în viaţă şi moarte, înlocuiau trenurile, vapoarele
şi avioanele de odinioară, mijloace burgheze de a călători oriunde.
Acum, a călători însemna a propune un singur peisaj, un itinerariu unic,
acela al izolării între ziduri sub vântul loviturilor şi al injuriilor.
Vremurile noi, acest romantism sadic, impuneau lumii propriile lor
mijloace de transport. Oamenii erau alungaţi de pe pământurile lor,
condamnatul la călătorie fiind silit
să-şi îngusteze spaţiul, vinovaţii fiind constrânşi să existe în nuclee de
anti-natură,
tot mai reduse, ca nişte condensări în rău. Totul fusese astfel
inversat - binele însuşi devenise rău, frumosul se preschimbase în urât,
fericirea în nenorocire, fuseseră însă păstrate cu grijă etichetele
originale, aplicate doar pe conţinuturi contrarii - astfel călătoria se
deghizase în nemişcare, iar ţara în străinătate.
Dar el, printre mii şi mii de străini, fusese tocmai reintegrat în real.
De ce? Păi, pentru că nu sunt primejdios. Sau, pentru că, în felul
ăsta, o să crăp în afara oricărei responsabilităţi legale. În fond, ceea
ce mi
s-a întâmplat nu are nici o explicaţie.
Sau atunci, aşa cum afirmau gnosticii, pe un alt plan, lumea este
căzută pradă răului, Dumnezeu
s-a retras din
ea de multă vreme, iar noi ne aflăm la cheremul unor zei mărunţi, orbi
şi cruzi, care joacă cu noi o partidă veşnic pierdută de către neamul
omenesc.
Ceea ce nu accepta în ruptul capului era viermuiala de călăi pe un
pământ care întotdeauna îi respinsese sau îi ascunsese. Pământul ăsta
mişuna acum de călăi, la toate nivelurile, şi asta era durerea lui, o
lovitură secretă pe care o căpătase chiar la începutul acestei epoci şi
despre care nu vorbise niciodată nimănui. Nici măcar Poetului. Acceptase
înfrângerea, pulverizarea vechii ordini politice şi sociale, prăbuşirea
anumitor valori, însă apariţia, înmulţirea şi viermuiala, aproape
nelimitate, a călăilor îi apăreau ca un
non-sens de o violenţă
care-l
făcea să se clatine până în resorturile sale cele mai ascunse. Fusese
martor la toate astea înainte şi în timpul întemniţării sale, iar
această nouă specie îl făcuse să înţeleagă alianţa vizibilă între
învingători şi Rău, între ideologie şi trecutul cel mai îndepărtat, nu
doar al unei singure naţiuni, ci al omului. Cei care se folosiseră de
revoluţie, ca de o armă a câştigului lor, împinseseră în acelaşi timp
cuceririle acesteia îndărăt spre timpurile preistorice ale omenirii. Iar
el găsea chiar în această situaţie, devenită pentru el durere
personală, singura scânteie de speranţă în stare
să-i
facă îmbietoare perspectiva supravieţuirii. Se întorsese în ţară, după o
lungă călătorie, şi avea să găsească cu siguranţă răspunsuri. Dar cui
se va adresa el pentru a le căpăta? Căci şi ţara devenise o singurătate.
Înainta de unul singur în mijlocul unei pustietăţi care
i-o lua permanent înainte.
Noaptea se lăsa aici altfel. În timp ce în închisoare ea venea repede,
înlocuind ziua aproape fără nici o tranziţie, în imensitatea câmpiei nu
se grăbea, zăbovea până să se înstăpânească, parcă
jucându-se
cu conturul lucrurilor. Drumul părăsise terenurile agricole şi înainta
printre grămezi de pietriş şi pământuri în paragină, unde ciulinii se
pregăteau pentru goana lor nestăvilită din toamnă. Albia unui pârâu
făcea astfel simţită apropierea toamnei, dar Toma se simţea prea obosit
pentru
a-şi continua drumul şi se opri, se
întoarse - o dungă roşie despărţea îndărătul lui dealurile îndepărtate
şi cerul - iar în clipa în care se aşeză pe un bolovan, alăturea de
drum, o lampă se aprinse în miezul primelor tenebre. Însă nu se ridică.
Cine putea locui în pustietatea asta? Se afla oare lângă un sat, chiar
la intrarea lui? Aşteptă, înainte de a lua o hotărâre, lumina tremura,
făcându-i
parcă semn - o lampă cu gaz sau o lumânare îndărătul unei ferestre -
dar nici o altă lumină nu i se alătură. Lumina asta vorbea de un
interior, de un pat, de o masă, de o familie, de o bucătărie, de ora
cinei. Văzu o mămăligă fierbinte, pe un fund de lemn şi nişte mâini de
femeie
tăind-o felii cu o aţă care pătrundea
în masa aburindă, galbenă ca aurul şi înmiresmată, şi făcea să se
prăvale prima felie, cu o mişcare aproape ondulatorie, apoi cea de a
doua, şi simţi chiar zgomotul fălcilor în jurul mesei, în întunericul
abia străpuns de lumina lumânării, şi efortul ţărănesc al înghiţirii. Îl
durea stomacul. Însă nu se mişca. Era liber să se ducă acolo, să bată
la uşă sau să rămână locului. Era ceva îmbătător. Îi era foame şi sete
şi-i
venea să se întindă pe un pat adevărat, preferă însă nemişcarea care-1
făcea conştient de posibilitatea lui de alegere. Eşti liber, îi spusese
miliţianul. Mai târziu, în cursul nopţii, răpus de oboseală şi de foame,
se va duce poate să bată la uşa acelei case nevăzute, prima
care-i ieşea în cale de când părăsise gara.
Aţipi, se trezi dârdâind. Cerul scânteietor, Carul Mare, Casiopeea,
Luceafărul se zăreau deasupra lui ca o ploaie îngheţată de o mână de
vrăjitor cosmic înainte de a fi putut ajunge pe Pământ. Pământul ăsta,
îşi spunea pipăind cu mâinile ţărâna şi pietrele din jur, este al meu.
Îmi aparţine dintotdeauna, are datoria să mă hrănească şi să mă apere.
Îi sunt fiu şi stăpân. Însă pământul, ca şi lucrurile, nu răspunde decât
dacă este împuternicit de către mâinile sale, fecundat şi dezgolit, iar
pe el puterea străină, timp de zece ani, îl scosese din luptă, îl
despărţise de pământ. Pipăia ţărâna caldă încă şi contactul ăsta îl
sătura, iar atunci aţipea din nou. Doborât de oboseală, se lăsă să
alunece în ţărână, îşi sprijini capul de bolovan şi adormi
de-a
binelea, cu ochii plini de acea lumină care clipea la capătul nopţii.
Visă în imagini sacadate, un adevărat haos de vise puse stăpânire pe el,
tălmăcindu-i, aidoma unor mimi smintiţi,
contactul brutal cu noua viaţă, chipuri din trecutul îndepărtat răsăriră
în faţa eului său nocturn, fiinţele de la închisoare, cele din
existenţa sa precedentă, dialoguri foarte limpezi se stabiliră între
toate aceste spaţii, ca şi cum aceste etape ale vieţii sale ar fi
alcătuit un tot logic şi revelator, apoi nişte aripi monstruoase îi
atinseră părul şi se trezi, ţipând poate, căci uitase locul unde
adormise, făcând eforturi mari pentru a
şi-l aminti. Îl trezise o pasăre de noapte sau un şoarece şi avu
dintr-o
dată sentimentul fricii sale în mijlocul singurătăţii de necrezut. Mă
aflu în mijlocul unei pustietăţi pe care oamenii sunt pe cale
s-o
sporească cu gesturi de nelegiuire. Când redeveni conştient de timp şi
de spaţiu, zări lumina în acelaşi loc, la aceeaşi fereastră, ceea ce-1
uimi, căci ţăranii au obiceiul să se culce devreme, iar miezul nopţii
trecuse cu siguranţă de mult, judecând după poziţia foarte schimbată a
stelelor şi după răcoarea pătrunzătoare a pământului. Toma se ridică şi
se îndreptă spre acea lumină.
Se apropie făcând tot mai mult zgomot,
întrebându-se de ce câinele nu lătra încă,
dregându-şi
vocea şi izbind tare cu tălpile în pământ, sau rostogolind pietrele cu
lovituri precise cu piciorul, lovituri ce se voiau întâmplătoare sau
nepăsătoare. Zâmbea şi totodată se temea. Avea să întâlnească oameni
liberi, dacă noţiunea asta mai avea vreun sens. Spaţiul uman, spaţiul
său, îşi pierduse de mult înfăţişarea prietenoasă,
transformându-se într-un
spaţiu duşmănos, dedicat aşadar urii, iar Toma se aştepta la orice,
chiar şi la insulte şi lovituri. Însă nimeni nu răspunse gesturilor lui,
iar lumina continua să pâlpâie, singură în mijlocul oceanului întunecat
şi adânc al nopţii. Semăna cu o stea căzătoare pe punctul de a se
stinge până când,
apropiindu-se tot mai mult, începu să distingă,
printr-o
fereastră îngustă şi deschisă, un interior de o patetică sau chiar
înspăimântătoare simplitate. Lampa cu gaz era pusă pe o masă din
scândură negeluită şi lumina nişte pereţi făcuţi din bucăţi de lemn,
resturi de mobile, crâmpeie de metal ruginit, bucăţi de ziar lipite pe
materiale invizibile. Tavanul era scund. Duşumeaua - din pământ
bătătorit.
- E cineva acolo?
Scuzaţi-mă. Am văzut lumina asta...
Nimeni. Înaintă încă, deschise uşa, chiar lângă fereastră, o uşă care
scârţâi din nişte balamale primitive, ciocăni din nou, înainte de a
intra. În spatele mesei, pe jumătate sprijinit de perete, cu capul căzut
în piept, un bătrân cu barbă albă, cu frunte înaltă peste care lumina
lămpii aşternea o paloare crepusculară, zăcea ca şi cum
s-ar
fi prăvălit de pe scaunul său direct în moarte. Nu era greu să te
înşeli. Chipul acela nu avea decât aparenţa vieţii. Toma se apropie şi
mai mult. Inima se oprise, viaţa părăsise acel corp lăsat deja pradă
descompunerii, şi asta se vedea la fel de limpede ca o frază bine
rostită. Dacă un medic
s-ar fi nimerit să fie
acolo, ar fi decretat fără îndoială: - Omul ăsta a murit de cutare sau
cutare boală, sau de un infarct. Sau: - A decedat la douăsprezece şi
jumătate noaptea. Aceste verdicte profesionale
n-ar
fi fost mai grăitoare decât spectacolul însuşi. O parte din acel om nu
se mai afla acolo, iar cealaltă, ceea ce rămăsese în poziţia aceea
imposibilă, nu mai avea nici un rost, nici o legătură cu ceea ce Toma
era încă, între limitările vizibilului. Toma îl târî până la pat, îl
întinse acolo, îi luă pulsul, ca şi cum ar fi bătut la uşa unei case în
care nu mai locuia nimeni, se întoarse
trosnindu-şi oasele şi privi interiorul.
O vatră unde atârna ceaunul de o sârmă, cu apă înăuntru care fierbea
încetişor peste jăratecul pe cale să se stingă. Bătrânul se gândise
poate, înainte de a cădea,
să-şi facă
mămăliga, se prăbuşise însă în timp ce se ridica de pe scaun. Toma aţâţă
focul punând peste el din crengile adunate lângă vatră şi,
înteţindu-l,
începu să scotocească în dreapta şi în stânga, dădu peste un sac de
mălai, pe jumătate gol şi îşi băgă amândouă mâinile înăuntru cu
desfătare. Se aflau de toate cam peste tot, în cantităţi minime ce se
găseau în recipiente greu de închipuit, însă omul acela reuşise să
trăiască în cocioaba asta în mijlocul pustiei şi singurătăţii, departe
de societate, condamnat la pustietate ca şi el însuşi, şi supravieţuise
iernilor, foamei, propriilor sale amintiri. Era imaginea a ceea ce îl
aştepta în anii viitori.
Pe masă, lângă lampă, se aflau o foaie de hârtie şi un creion. Toma citi
rândurile următoare, cele de pe urmă scrise de bătrân înainte de a se
prăbuşi, fulgerat de un infarct sau de altceva: "Caracterele
complementare -
ondulatoriu-corpuscular etc. -
se găsesc, în mod necesar, integrate esenţei înseşi a fiinţei,
împotriva credinţei generale care acordă fiinţei o iluzie de unitate
omogenă. Trebuie aşadar, în acord cu principiile fizicii cuantice şi cu
meditaţiile mele anterioare, să ajung să gândesc o ontologie a
complementarului, mai puţin aluziv dialectică decât acea posibilă
metafizică a contradictoriului. Transformarea imediată a acestei noi
ontologii în domeniile socialului şi al politicului ar trebui să ne
îngăduie acel salt mutaţional capabil să ne facă să ieşim... O linie
tremurătoare dusă de vârful rupt al creionului desena pe foaia albă
sfârşitul brusc al acelei inteligenţe care tocmai se exprima. Cine era?
Un savant, un filozof? Nu era nici o carte alături pentru
a-i
indica lui Toma înclinaţiile sau specialitatea lui. Se aflau, poate,
cărţi, ascunse undeva, ca şi restul acestui manuscris ajuns la pagina
193, număr limpede marcat pe colţul drept, în susul paginii, în urma
unei
semi-paranteze.
Ce trebuia oare să facă? Cui să aducă la cunoştinţă acest deces? Trebuia oare să aştepte sosirea miliţiei înainte de
a-l îngropa? Dacă nu înştiinţa de moartea acestui om autorităţile cele mai apropiate, puteau
să-l
acuze de asasinat comis cu scopul de a pune mâna pe acel bordei. Dacă
făcea înştiinţarea, acuzaţia rămânea totuşi valabilă. Însă nu era nici o
urmă de violenţă, de rană, de sânge. În vreme ce născocea argumente
întru apărarea sa în faţa unui miliţian imaginar, care împrumuta încetul
cu încetul trăsăturile celui
care-l condusese până la gară
şi-i
dăduse ultimele instrucţiuni, mai apoi în faţa unui judecător, nevăzuţi
amândoi, dar cumplit de prezenţi în conştiinţa sa de condamnat,
scotocea peste tot, sub pat,
într-o ladă de
lemn, lângă vatră, şi ceea ce căuta nu erau alimente, ci foile
manuscrisului. Nu le găsi, însă reuşi să facă astfel inventarul
adăpostului şi să cunoască, unul câte unul, obiectele
care-l
mobilau. Mere uscate, nuci şi alune, nişte mălai, ceva sare, un rest de
pâine mucegăită, un sac de cartofi, câteva cutii cu chibrituri, o
duzină de lumânări care miroseau a miere şi a mânăstire, un pulover de
lână, o pereche de cizme şi un cojoc de cioban cu păr lung, nişte
ciorapi găuriţi. Zvârli un pic de sare în apa clocotită şi lăsă să se
scurgă apoi, domol, printre degete, mălaiul proaspăt şi galben pe
care-l
mestecă cu melesteul tradiţional, acoperit cu straturi vechi de
mămăligă niciodată date la o parte. Se mai aflau, pe fundul lăzii, şi
resturi de brânză şi nişte cepe. Zdrobi una din ele pe marginea mesei,
presără sare înăuntru, o strânse din nou cu atenţie, o dădu deoparte,
răsturnă mămăliga pe scândura de lemn, înfipse în mămăligă bucăţele de
brânză, desfăcu din nou cu mare grijă foile de ceapă unde sarea se
topise. îşi frecă mâinile una de alta, cu gestul străvechi al ţăranilor
şi ciobanilor întorşi acasă după o zi istovitoare, şi începu festinul
minunilor gastronomice care îl reintegrau ţării pierdute, brusc regăsite
într-un loc pustiu, alături de acel mort generos şi savant. Am să dau de manuscris şi am
să-l copiez rând cu rând, foaie cu foaie. Unde putea
să-l fi ascuns? Şi de ce? Sătul şi cuprins parcă de o fericire
care-l readucea la viaţă, Toma îşi puse capul pe braţul îndoit şi adormi pe dată, în timp ce lampa pâlpâia şi fila,
pierzându-şi
suflul ca un alergător la capătul puterilor care se stingea încet în
plină cursă, şi doar lumina jăratecului mai continuă o vreme să
părpălească interiorul, ca o coajă ocrotitoare, până când zorile
desenară conturul lucrurilor şi sfârşiră prin a le reintegra ordinii
precise a zilei, între sforăiturile oaspetelui şi tăcerea mortului. Erau
parcă reintegraţi amândoi în ceea ce îşi doriseră cel mai tare de
foarte multă vreme.
[1] (sp.) nu este momentul potrivit
Citiţi un fragment din această carte.
