Cât mai aproape de tine

Vlad Roman
Cât mai aproape de tine
Editura Univers, 2016

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Roman câştigător al Concursului de manuscrise organizat de Editura Univers în 2015. Cât mai aproape de tine este cartea de debut a scriitorului Vlad Roman.

Scurtă descriere:
Ce distanţă e între Odessa şi Rusalka? Între limba slovinciană de acum două secole şi limba germană de azi? Între peştii ketoa şi scafandrul care îi studiază? Între o femeie şi un bărbat? Între amintire şi uitare?
Un bărbat îi scrie unei femei povestindu-i propria ei viaţă, încercând să-i redea ce a pierdut din cauza amneziei de care suferă, chiar şi ce n-ar fi ştiut ea că a pierdut nici dacă şi-ar fi păstrat memoria intactă. "Lumea e complicată ca un tatuaj sub o dantelă" spune unul dintre personajele acestui roman excepţional despre iubire şi identitate, despre spaţiul est european al prezentului şi despre spaţiul acvatic al amintirii.

Fragment

Ştiu puţini oameni care cunosc mulţi oameni. Majoritatea lor stabilesc relaţii pasagere, altfel spus au amici şi cunoştinţe şi leagă foarte greu prietenii de durată. Sunt reţinuţi afectiv în acelaşi mod în care debordează în conversaţii uşoare. E o trăsătură a lor, nu aş risca s-o numesc defect. Şi toţi filosofează de câte ori au ocazia. Te şi miri despre ce.

Cam tot atunci când tu şi Robert aţi plecat în Bulgaria, am citit un articol care spunea că balenele ucigaşe pot învăţa delfină. Nu ştiu dacă este potrivit cuvântul, dar mi se pare că aşa se formează. Am s-o întreb pe Marta. Era vorba de frecvenţa acustică la care comunică; şi-o pot modifica astfel încât s-o atingă pe cea a delfinilor. Asta mi s-a părut interesant şi m-am gândit atunci cum comunică peştii ketoa. Poate nu emit frecvenţe, poate se folosesc de lumină. Dar ştiam că greşesc. Am pus mâna pe telefon şi i-am trimis un mesaj lui Robert:
Sunt balene care pot vorbi delfină.
Eu sunt ceh şi vorbesc bulgară. Care e diferenţa?
Cehii şi bulgarii nu sunt specii diferite.
Nu? Atunci tradu-mi tu în cehă чужбиния*.

De când l-am întâlnit pe Robert prima oară am simţit că este genul de bărbat care cunoaşte mulţi oameni. Şi, sincer să fiu, l-am crezut mai deschis.
Nu-i vorba de traducere, e vorba de undă.
Eu pot să accept că nu pot învăţa delfină. Tu poţi să accepţi că peştii ketoa nu pot asculta delfină?

Am stat iarăşi să mă gândesc. Dacă ketoa trăiesc în apă şi balenele trăiesc în apă şi pot să comunice cu delfinii, de ce nu ar putea şi peştii mei? Atâta m-am gândit că a trecut ziua. În dimineaţa următoare, i-am răspuns.
Nu-mi poţi demonstra că ketoa nu vorbesc delfina.
I-am spus Anei azi dimineaţă de povestea cu delfinii. A zis să-ţi dau pace.
Dar nu-mi poţi demonstra.
Nu, nu pot. Aştept studiul tău în domeniu.
Tursiops truncatus aude până la 150 kHz.
Să-i fie de bine. Cu asemenea frecvenţă nu mai are nevoie de GPS.

Asta m-a făcut să mă gândesc la lilieci, dar am trecut înapoi la ketoa. Cum arată limba unor peşti azurii? Ţi-am spus oare că sunt azurii? Ca nişte perle alungite, atât sunt de frumoşi. Oare ce-şi spun unul altuia? Oare ce ar spune un banc întreg de ketoa faţă în faţă cu un delfin de trei sute de ori mai mare decât oricare dintre ei? Oare nu s-ar pierde undele lor pe pielea delfinului? Oare câte vietăţi ne vorbesc, iar noi nu le auzim? Trecuseră trei zile. Am smucit telefonul.
Unii rinoceri coboară până la 3 Hz.
Eşti culmea.

Şi n-a mai spus nimic. Au mai trecut câteva zile, după care mi-a trimis un mesaj retoric.
Crezi că avem, noi, oamenii, frecvenţe diferite?

Ce se întâmpla între tine şi el? Acum mulţi ani, am cunoscut un om care era atât de dărâmat emoţional încât a ales să-şi explice chimic reacţiile pe care le avea. Nemaiputând interpreta ce simţea, a redus totul la litiu şi magneziu. Litiul, îmi zicea el, stabilizează stările de spirit. Coerenţă în pastile albastre, la pachet, în funcţie de cât de multă vrei. Robert avea probleme cu coerenţa, cred că aşa am făcut legătura cu litiul. Dar nu i-am răspuns. Am sperat că va înţelege un răspuns pozitiv din lipsa mesajului meu. Doi peşti ocolesc o stâncă, iar dincolo apele sunt tulburi şi peştii nu se mai regăsesc. Ce puţină încredere am în analogii.
Spune-i Anei că mi-e dor de ea.
Ştie.

Există culori care nu pot fi văzute decât în apă. Deşi prima oară am citit afirmaţia asta cu doza de poezie pe care o implică, am înţeles cât de adevărată e odată ce am început să fotografiez peştii ketoa. Mesajele lui Robert m-au tulburat. M-am scufundat în zilele următoare iar şi iar cu conştiinţa că intru într-un mediu (ăsta era apa) plin de mesaje din alte limbi şi pe alte frecvenţe. De ce ne muţeşte apa pe noi, de ce le permite peştilor şi mamiferelor acvatice să comunice? Am căutat atunci informaţia, dar explicaţiile sunt atât de barbar fizice încât până şi eu, un biolog, am avut nevoia să le refuz.
Şi cumpără-i tu un mobil dacă ea nu-şi ia.
Nu vrea. A zis că mai bine fără.
E nebună. Spune-i că-i cumpăr eu şi i-l trimit de aici.

Nu-mi aduc aminte să fi povestit vreodată cu tine despre florile de Albizia. Sunt inflorescenţe explodate, cu stamine evidente şi petale retrase desenate în roşu şi roz. Presupun că le ştii. Pe măsură ce planta îmbătrâneşte, inflorescenţele şi infructescenţele devin într-un mod atipic, cel puţin pentru lumea vegetală, mai multe. Astă vară ai simţit cu siguranţă că lângă un asemenea copac şi vântul bate diferit. Dar nu mă interesează acum nici fragilitatea acestor flori şi nici aerul lor estompat dinaintea serii. Cu atât mai puţin poezia. Vreau în schimb să-ţi aminteşti cum îmbătrâneşte această floare: cu cât trec zilele, floarea devine fragilă şi extinsă de parcă ar exploda a doua oară. La scurtă vreme după globul rotund şi tânăr, o flacără de mătase îi ia locul, ocupând mai mult spaţiu decât înainte. Lucrul acesta e evident chiar şi pentru un ochi neinstruit: pur şi simplu floarea se hotărăşte să locuiască într-un spaţiu mai mare. Ştiind că este mai importantă, ştie să consume mai multă natură. Sfera a dispărut acum, dar vântul, primitor şi curios, călătoreşte printre sepalele longiline şi petale cu simplitate. E un timp când Albizia îşi găseşte locul în lume. Îmbătrânind, se deschide. Când m-am gândit la asta, am văzut în faţa mea, plutind prin aer în bancuri imense, peşti ketoa în faţa acestor flori. Oare cum arată frecvenţa lor comună? Chiar mi-ar plăcea să ştiu asta. M-ar linişti.
Uneori îmi spune că se plictiseşte.
Du-o şi tu până la Varna. Sau măcar la Balcic.
Am întrebat-o deja. Nu vrea.

Mesajele dintre mine şi Robert erau sporadice, dar cred că ne relaxau pe amândoi. El scria rar mailuri, iar eu, la rândul meu, preferam această formă de comunicare alternativă. Nu e numai scurtă; e şi decontextualizată. Te lasă cu multe neînţelegeri. Am început, în scufundările mele, să caut forme de comunicare deşi biologul din mine înţelegea foarte bine cât de rare sunt aceste ocurenţe la peşti. În afară de diverse dansuri nupţiale şi de protejarea instinctivă a puilor de către mamă, nu vezi prea multe. Peştii nu sunt numai tăcuţi. Sunt şi incredibil de discreţi.

Până la urmă, pe cei trei fraţi nu i-a salvat nimic. Şi nici măcar asta nu a contat.
Spune-i Anei că i-am cumpărat o cutie cu păpuşi ruseşti. Sau nu-i spune, i-o dau în septembrie. Ai rezolvat cu telefonul pentru ea?
Sunt plecat din Rusalka de alaltăieri, am vorbit ieri cu ea, era bine. Nu-i spun.
Mult de lucru?
Foarte.
Auzi, tu cum vorbeşti cu Ana?
O sun la spitalul din sat.
Acasă nu aveţi măcar un telefon fix?
Nu. Agenţia din Varna de la care am închiriat mi-au zis că nu instalează post pentru o perioadă atât de scurtă.
Înţeleg.

Trecuseră mai bine de trei săptămâni de când eraţi în Rusalka. M-am gândit că relaţia voastră e la fel de tăcută ca aceea dintre oricare doi peşti ketoa, dar iar am văzut cât de superficiale sunt analogiile. Te iubea, asta ştiam sigur, dar îi ştiam şi abilitatea de a neglija, în ciuda afirmaţiilor, lucrurile dragi lui. În acele zile, deşi vorbeam doar prin mesaje pe telefon, îl simţeam uneori distant, dar am pus asta pe seama stresului şi oboselii de la serviciu. În plus, mai era şi discuţia pe care o avuseserăm înainte să plecaţi. Apoi, un schimb mai lung.
Azi m-a dus Ana la o peşteră de lângă sat.
Aţi intrat?
Şi ei i-e frică. Nu, cerule.
Eu văd de-astea toată ziua. Şi încă sub apă.
Venea un frig dinăuntru...
Sunt ceva lilieci în zonă, dacă nu greşesc.
Tocmai.
Dar nu fac nimic, mai problematici şerpii.
Nu-mi spune.
Un om atât de urban atât de aproape de mare. Nu fac nimic nici şerpii, dar Anei nu-i plac.
Nu-ţi bate joc. În mare intru şi noaptea.
Până la brâu? Şi în mare sunt şerpi.
Tursiops truncatus nu sunt?
De ce, ai învăţat să cânţi la fluier sub apă?
Tu ai aflat care-i treaba cu comunicarea?

Nu aflasem. Mai bine zis, citisem tot ce am găsit pe subiect şi nu îmi era clar. Dar am înţeles că nu era o problemă de schimbare a frecvenţei de undă, ci de oarecare internalizare a noii frecvenţe. O formă de învăţare. Asta dacă am înţeles bine.
Sigur. E prea complicat pentru tine.
Şi câinii aud peste 40 kHz.
A, deci te-ai documentat. Dar nu contează. Şi noi auzim delfinii, Robert.
Aşa e, şi noi îi auzim, ai dreptate.
Şi nu-i înţelegem.
Vorbeşte pentru tine.
Mă gândeam să vin până la voi.
Şi Marta?
Cu Marta, normal.
Ce face?
Cred că se plictiseşte. I-am promis că la anul fac pauză.
E bine că ştie că minţi.
Crezi?
Te iubeşte.
Odessa nu e un oraş urât.
Nu, normal, urâte sunt orele până te întorci de pe mare.
Cine vorbeşte.

Asta l-a atins, deşi n-am intenţionat. Am vrut să i-o întorc, dar am crezut că este evident şi pentru el şi pentru mine că lipseşte mult din Rusalka. Mi-a răspuns după vreo cinci ore.
Scuze, am avut o şedinţă lungă.
Aici a apus acum douăzeci de minute.

Azi noapte a fost vânt. Am ieşit afară şi am încetinit. Vântul mă leagă de Robert în atât de multe feluri. Au trecut două săptămâni de tăcere. Am înţeles că nu tăcea din cauza ultimelor replici, aşa cum nici eu nu tăceam pentru că îl inoportunasem. Aveam mult de lucru. Eram pe sfârşit cu analiza comportamentelor (deşi în mod obiectiv asta nu se termină niciodată) şi mă reorientasem pe lucruri mult mai concrete: structură, etiologii, biochimie, funcţii ale organelor în contexte noi.

Să prinzi peşti ketoa pentru analiză este o crimă la fel de mare ca oricare alta. Mă înspăimântă gândul, probabil am dezvoltat o percepţie deviată în interiorul căreia aceşti peşti reprezintă toţi, aşa cum îi menţine natura, o singură identitate. Să furi câţiva pentru studii separate e o formă de amputare, nimic altceva.

În orele de entomologie din perioada studenţiei am descoperit într-un ciclu de viaţă al unei insecte un stadiu uluitor: larva se divide în două larve separate, dintre care una e mascul şi alta femelă. Acestea două se împerechează şi dau naştere la următorul stadiu din ciclul de viaţă. Nici Proteus anguinus, care depune ouă sau naşte pui vii în funcţie de temperatură, şi nici insectele din ordinul Odonata, care se descompun până la o formă de lichid în procesul de metamorfoză finală, nu mă intrigă şi nu mă dărâmă atât de tare ca scenariul ăsta. Care e identitatea acelor larve? Unde tai cu lama ca să ştii unde începe un individ şi se termină altul? E o multiplicare arbitrară. Cum poate o identitate să devină două, apoi cum pot astea două să se cupleze şi, mult mai grav, cum pot rezulta alte identităţi dintr-o structură atât de departe de orice lege matematică pe care o cunosc? Aşa era şi vântul. Aşa era şi Robert.

Într-un final, a scris.
Lumea e complicată ca un tatuaj sub o dantelă.
Ai zis-o.
A murit o prietenă din ţară, din Cehia. Acum am aflat.
Cine?
Nu o ştii.
Îmi pare rău, Robert.
Şi cu ce nu eşti de acord? Cu tatuajul sau cu dantela? Era bolnavă de ceva vreme.
Îmi pare rău.
Dacă dantela e albă, tatuajele colorate arată ca o bucată de pânză pictată.
Vreau să văd tipa care poartă aşa o combinaţie.
Ea purta. Şi azi am văzut un bărbat. 24-26. Destul de înalt. Şi era şi frumos.
Nu e nimic complicat acolo.
Totul e complicat acolo. Ana mi-a spus că vrea un tatuaj pastelat în talpă. Mai veniţi încoace?
Încă nu ştim.
Cum e Marta?
Îţi transmite să-i laşi un laptop Anei dacă telefon nu vrea. Măcar mailuri. Mergi la înmormântare?
Nici gând. Nu mă pot împărţi în atâtea locuri.
Mi-e dor de voi. Şi mi-e dor de Ana.
Am să-i spun. Iar sunt plecat. Ajung pe seară.
Ai grijă.
Şi tu.

Înainte ca mama mea să moară, când mai era încă lucidă, am avut cu ea o experienţă ciudată. Dragul meu, trebuie să-ţi dau un sfat pentru viaţa ta, a zis. După multă tăcere, sfatul nu a mai venit. Tăcerea asta a ei mi s-a părut un gest atât de elegant şi de evoluat, ca o înţelegere supradimensionată a lumii, din perspectiva căreia ştii că nimic nu poate fi transmis. Aşa am interpretat, probabil a fost un mecanism de apărare de-al meu, dar nu cred. Am văzut un documentar acum mulţi ani. Era fiul unui arhitect care vorbea despre vilele şi clădirile realizate de tatăl lui. Erau construcţii cu urme şi cicatrici, în linii drepte, cu multă lumină. Locuri unde istoria era obligată să rămână. Fiul a vorbit puţin, după care şi-a pus o pereche de role în picioare şi a început să se dea pe pardoseala uneia dintre clădiri. Tânărul acela, la fel ca Robert când tace în prezenţa ta, e imaginea în oglindă a intuiţiei mamei mele.
Ţi-am cumpărat şi ţie ceva.
Iar portofel?
Nu, Robert, nu portofel.
Bască? Fular? Ştiu: husă de piele pentru mobil.
Nu. Dar îmi place, mai încearcă.
Şosete din lână de caşmir.
Nu.
Un medalion cu cuarţ rutil.
Te-ai uitat prea mult la tânărul cu tatuaj. Sau brăţara lui era cu peridot?
Nu cred că ar fi pus aşa un verde pe el. Două tricouri, în acord.
Nu e o haină.
Tot am aflat ceva. Ciocolată belgiană?
Din Odessa?
Ana întreabă dacă se poate mânca.
Eşti în Rusalka? Nu ştiam.
De cinci zile. E comestibil?
Spune-i Anei să-ţi facă o omletă. Da. Adică nu.
Ana spune să-i zici Martei că i-a găsit floarea despre care au vorbit.
Spune-i Anei că dacă ar avea mobilul ei ar putea să-i spună ea. Îi spun. Şi mai spune-i că e numai pentru tine cadoul ăsta.
Hmmm. M-ai pus pe gânduri.
Nu mai încerci?
Revin.
Şi eu.

Puteţi achiziţiona această carte de la edituraunivers.ro/scriitori-rom%C3%A2ni/373-cat-mai-aproape-de-tine.html.

Filozofia şi practica buddhismului tibetan

Ten zin Gyatso (al paisprezecelea Dalai Lama)
Filozofia şi practica buddhismului tibetan
Editura Herald, 2016
Traducere din tibetană, editare şi note: Geshe Thupten Jinpa
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi cuvântul înainte, prefaţa şi introducerea la această carte.

***
Partea I. Buddhism general
1. Diviziunea Vehiculelor

În literatura buddhistă clasică sunt menţionate diverse sisteme de gândire şi practică. Astfel de sisteme sunt numite yāna, sau "vehicule". Pe lângă vehiculele buddhiste, există diferite vehicule ale fiinţelor umane şi divine: vehiculul eliberării individuale (hīnayāna), vehiculul salvării universale (mahāyāna) şi vehiculul tantric (vajrayāna). În acest context, vehiculele fiinţelor umane şi divine se referă la sisteme care conturează antrenamentul esenţial şi metodele pentru îndeplinirea aspiraţiilor majore din viaţa aceasta şi, în plus, obţinerea unei renaşteri favorabile ca fiinţă umană sau divină. Astfel de sisteme subliniază importanţa păstrării unui stil de viaţă etic - bazat pe abţinerea de a te angaja în acţiuni negative - dat fiind că o viaţă corectă şi un comportament bun sunt considerate factorul esenţial pentru o renaştere favorabilă.

Buddha vorbeşte şi despre un alt tip de vehicul, Vehiculul lui Brahma, care cuprinde în principal acele tehnici de meditaţie ce vizează atingerea celei mai elevate forme de viaţă posibile în samsara, ciclul existenţei condiţionate karmic. Astfel de tehnici meditative includ, între altele, retragerea minţii de la toate obiectele externe, ceea ce duce la o stare de focalizare într-un punct. Stările meditative experimentate ca rezultat al focalizării minţii într-un singur punct sunt stări alterate de conştiinţă care, în termenii aspectelor lor fenomenologice şi ale modului cum abordează obiectele, corespund îndeaproape stărilor existenţiale din tărâmurile formale şi informale.

Din punct de vedere buddhist, toate aceste felurite sisteme sunt demne de respect, dat fiind că toate au potenţialul de a aduce beneficii însemnate unui mare număr de fiinţe vii. Aceasta nu înseamnă însă că toate sistemele prezintă o cale completă care să ducă la eliberarea deplină de suferinţă şi din ciclul existenţei. Libertatea autentică şi eliberarea pot fi dobândite numai atunci când ignoranţa noastră fundamentală, greşita înţelegere a naturii realităţii, este învinsă complet. Ignoranţa care stă la baza tuturor stărilor noastre emoţionale şi cognitive este factorul originar care ne leagă de ciclul perpetuu al vieţii şi morţii în samsara. Sistemul de gândire şi practică ce prezintă o cale completă către eliberarea din această servitute se numeşte vehiculul lui Buddha (buddhayāna).

În cadrul Vehiculului lui Buddha există două sisteme majore de gândire şi de practică. Vehiculul Individual, sau Hinayāna, şi Vehiculul Universal, sau Mahāyāna. Primul include sistemul Theravāda, care este forma predominantă de buddhism din multe ţări asiatice, cum ar fi Sri Lanka, Thailanda, Burma, Cambodgia şi altele. În literatura buddhistă clasică, Vehiculul Individual este descris ca având două diviziuni principale: Vehiculul Ascultătorilor şi Vehiculul Realizatorilor Solitari. Una din principalele deosebiri între Vehiculul Individual şi cel Universal se referă la concepţia despre doctrina buddhistă a non-ego-ului şi limitele aplicării sale. Vehiculul Individual expune concepţia despre non-ego numai în relaţie cu persoana sau identitatea personală, nu şi în relaţie cu lucrurile şi evenimentele în general, pe când în Vehiculul Universal principiul non-ego-ului nu se mărgineşte la persoană, ci cuprinde întregul spectru al existenţei, toate fenomenele. Cu alte cuvinte, sistemul Vehiculului Universal înţelege non-ego-ul ca pe un principiu universal. Interpretat în felul acesta, principiul non-egoului dobândeşte o mai mare profunzime.

Potrivit învăţăturilor Vehiculului Universal, numai când experienţa despre non-ego a practicantului este înrădăcinată în această interpretare universală, experienţa va duce la eliminarea iluziilor şi înţelegerea stărilor de ignoranţă. Prin eliminarea stărilor subiacente de ignoranţă suntem în măsură să retezăm rădăcinile samsarei. Mai mult, o experienţă profundă a non-ego-ului poate duce de asemenea, în final, la iluminarea deplină, o stare de libertate totală în raport cu influenţele subtile şi tendinţele obstructive obişnuite create de concepţia noastră greşită despre natura realităţii. Sistemul de gândire şi practică ce prezintă o astfel de viziune asupra non-ego-ului se numeşte Mahāyāna, Vehiculul Universal. Vehiculul Tantric, sau Vajrayana, pe care tradiţia tibetană îl consideră Vehiculul cel mai elevat, este inclus în Vehiculul Universal. Pe lângă practicile meditative menite a consolida realizarea vacuităţii şi a bodhicitta, sistemul acesta include şi un număr de tehnici avansate pentru utilizarea în practica meditativă a diverselor elemente ale corpului fizic. Astfel de înfăptuiri se obţin pe baza unor practici yoghine sofisticate care implică în principal penetrarea mentală a punctelor esenţiale din corp unde sunt localizate cakrele, sau centrii energetici. Prin această coordonare subtilă şi rafinată a minţii şi a corpului, practicantul este în măsură să accelereze procesul prin care să ajungă la rădăcina ignoranţei şi să-i învingă complet efectele şi influenţele, un proces care culminează, în final, cu realizarea iluminării depline. Trăsătura aceasta - angajarea în practici meditative care implică o coordonare subtilă a elementelor mentale şi psihologice ale practicantului - se întâlneşte numai în Vehiculul Tantric.

Voi explica acum pe scurt fundalul istoric al buddhismului aşa cum îl cunoaştem. Potrivit panditului kaşmirian Śākya Śrī, care a venit în Tibet la începutul secolului al XIII-lea, Buddha s-a născut în India cu aproximativ 2.500 de ani în urmă. Aceasta este în acord cu poziţia standard a tradiţiei Theravāda dar, potrivit unor erudiţi tibetani, Buddha a apărut în lume cu peste 3.000 de ani în urmă. Mai există şi o a treia opinie, care datează naşterea lui Buddha în secolul al VIII-lea î. Ch. Reflectând asupra acestor opinii conflictuale privind poate cea mai importantă dată din istoria buddhismului, simt uneori ca stingheritor faptul că încă nu s-a ajuns la un consens în problema cheie a perioadei când a trăit învăţătorul Śākyamuni Buddha! Mă gândesc în mod serios că ar fi util ca, acordând cuvenitul respect, diversele relicve care se crede că sunt relicve autentice ale lui Buddha să fie supuse unor teste ştiinţifice. Ele pot fi găsite în ţări ca India, Nepal şi Tibet. Poate că experimentele cu acele relicve, folosind sofisticata tehnologie modernă şi substanţe chimice, ar putea stabili cu mai multă precizie datele existenţei lui Buddha. Lucrul acesta ar fi foarte util. În trecut, erudiţii budişti au încercat să-şi demonstreze propriile versiuni ale faptelor istorice privind viaţa lui Buddha în principal prin logică şi argumentaţie. Dată fiind însă natura problemei, eu cred că acest tip de demonstraţie nu poate fi niciodată concludent.

În pofida afirmaţiilor contradictorii cu privire la cronologia istorică a naşterii sale, există un consens general în literatură referitor la principalele evenimente din viaţa lui Buddha. Ştim că Buddha a fost la început o persoană obişnuită, la fel ca noi, cu toate greşelile şi slăbiciunile unei fiinţe umane. S-a născut într-o familie regală, s-a căsătorit şi a avut un fiu. Ulterior însă, el a venit în contact cu natura nesatisfăcătoare, de suferinţă, a vieţii sub forma unor întâlniri neprevăzute cu oameni afectaţi de boală, bătrâneţe şi moarte. Profund tulburat de aceste viziuni, prinţul a părăsit palatul şi a renunţat la modul său de viaţă confortabil şi ferit de griji. Reacţia sa iniţială la aceste experienţe a fost să adopte stilul de viaţă auster al unui ascet, angajânduse pe o cale spirituală ce implica mari penitenţe fizice. Mai târziu, el a descoperit că adevărata cale de ieşire din suferinţă este calea de mijloc între extremele ascetismului strict şi complacerea în lux. Căutările sale spirituale fără compromis au avut ca rezultat final trezirea deplină, sau iluminarea: buddha-itatea.

Sentimentul meu este că povestea vieţii lui Buddha are o mare importanţă pentru noi. Ea exemplifică capacităţile şi potenţialele enorme care sunt intrinseci existenţei umane. Pentru mine, evenimentele care au dus la iluminarea sa deplină au oferit adepţilor săi un exemplu adecvat şi inspirator. Pe scurt, din viaţa lui se poate trage următoarea concluzie: "Acesta este modul în care trebuie să vă urmaţi calea spirituală. Nu trebuie să uitaţi că atingerea iluminării nu este o sarcină uşoară. Ea necesită timp, voinţă şi perseverenţă." Prin urmare, este esenţial ca de la bun început să nu ne facem iluzii în privinţa unei căi rapide şi uşoare. Ca aspirant spiritual, trebuie să fii pregătit să înduri greutăţile implicate de o căutare spirituală autentică şi să fii decis a persevera în efort şi voinţă. Trebuie să anticipezi multiplele obstacole pe care inevitabil le vei întâlni pe cale şi să înţelegi că cheia succesului în practică e să nu-ţi pierzi niciodată determinarea.

O astfel de abordare fermă e foarte importantă. Povestea vieţii personale a lui Buddha, aşa cum am văzut, este povestea cuiva care a ajuns la iluminarea deplină prin muncă grea şi dăruire fără rezerve. E o ironie că uneori suntem tentaţi să credem că noi, care păşim pe urmele lui Buddha, am putea realiza cumva iluminarea deplină cu mai mare uşurinţă şi mai puţin efort.

2. Prima întoarcere a Roţii Dharmei

Cele patru nobile adevăruri

Potrivit legendei populare, după iluminarea sa deplină, Buddha a rămas tăcut şi nu a predicat nici o învăţătură timp de patruzeci şi nouă de zile. Prima învăţătură publică a ţinut-o celor cinci asceţi care au fost tovarăşii săi pe când ducea viaţa unui călugăr cerşetor. După ce şi-a dat seama că asceza nu duce la eliberarea de suferinţă, Buddha - pe atunci numit Siddhārtha Gautama - a renunţat la austerităţi şi s-a despărţit de tovarăşii săi. Cei cinci au resimţit aceasta ca pe o trădare şi au promis să nu se mai asocieze niciodată cu el. Pentru ei, schimbarea suferită de Siddhārtha era semnul eşecului de a persevera în viaţa de ascet. Cu toate acestea, când l-au întâlnit după iluminare, s-au simţit spontan atraşi către el. Acestor cinci foşti tovarăşi le-a ţinut Buddha primul discurs în Parcul din Sarnath.

În discursul acesta, care a ajuns să fie cunoscut ca prima întoarcere a roţii Dharmei, Buddha i-a învă ţat pe discipolii săi cele Patru Nobile Adevăruri. Cum mulţi dintre voi poate ştiţi, aceste Patru Adevăruri sunt adevărul despre existenţa suferinţei, despre originea suferinţei, încetarea suferinţei şi calea care duce la încetare.

Potrivit sūtrei despre prima întoarcere a roţii, când Buddha a proclamat cele Patru Nobile Adevăruri, el a făcut-o în contextul a trei factori: natura adevărurilor însele, funcţiile lor specifice şi efectele lor, sau realizarea deplină. Primul factor descrie natura adevărurilor individuale. Al doilea explică importanţa pentru practicant a înţelegerii semnificaţiei specifice a fiecărui adevăr: anume, suferinţa trebuie recunoscută, iar rădăcina ei eliminată; contenirea suferinţei trebuie actualizată, iar calea către încetare, realizată. În contextul celui de-al treilea factor, Buddha a explicat rezultatul ultim, sau realizarea deplină a celor Patru Nobile Adevăruri - altfel spus, completa recunoaştere a suferinţei, completa abandonare a originii suferinţei şi completa actualizare a căii spre încetare. Personal, eu găsesc învăţătura despre cele Patru Nobile Adevăruri foarte profundă. Învăţătura aceasta trasează planul pentru întreaga gândire şi practică buddhistă, stabilind cadrul fundamental pentru o cale individuală spre iluminare. Voi detalia mai târziu.

Ce dorim şi căutăm este fericirea şi învingerea suferinţei. Aspiraţia către fericire şi evitarea durerii este înnăscută în noi toţi, iar existenţa şi validitatea sa nu au nevoie să fie justificate. Cu toate acestea, fericirea şi suferinţa nu apar de nicăieri. Ele sunt consecinţe ale unor cauze şi condiţii. Pe scurt, doctrina celor Patru Nobile Adevăruri afirmă principiul cauzalităţii. Având acest aspect esenţial în minte, remarc uneori că întreaga gândire şi practică buddhistă pot fi condensate în următoarele două principii:
(1) adoptarea unei viziuni despre lume care percepe natura interdependentă a fenomenelor, sau altfel spus, originea dependentă a tuturor lucrurilor şi evenimentelor;
(2) pe baza aceasta, a duce o viaţă non-violentă şi care să nu facă rău nimănui.

Buddhismul susţine conduita non-violentă pe baza a două premize simple şi evidente: (1) ca fiinţe vii, nici unul dintre noi nu vrem să suferim şi (2) suferinţa provine din anumite cauze şi condiţii. Învăţăturile buddhiste afirmă în continuare că principala cauză a durerii şi suferinţei este starea de ignoranţă şi indisciplină a minţii. Prin urmare, dacă nu vrem să suferim, pasul logic este să ne înfrânăm de la acţiuni distructive, care duc în mod natural la alte dureri şi suferinţe. Durerea şi suferinţa nu există în izolare; ele apar ca rezultate ale unor cauze şi condiţii. Principiul originii dependente joacă un rol crucial în înţelegerea naturii suferinţei şi a relaţiei sale cu cauzele şi condiţiile. În esenţă, principiul originii dependente afirmă că un efect depinde de cauza sa. Aşadar dacă nu vrei rezultatul, străduieşte-te să elimini cauza.

În cadrul celor Patru Nobile Adevăruri acţionează două seturi distincte de cauze şi rezultate: suferinţa este rezultatul, iar originea suferinţei este cauza ei; în acelaşi fel, adevărata contenire a suferinţei, rezultatul, este pacea, iar calea care duce la ea este cauza acelei păci.

Fericirea pe care o căutăm, o pace şi o fericire autentică şi durabilă, o putem obţine numai prin purificarea minţii. Acest lucru este posibil dacă retezăm cauza originară a suferinţei şi nefericirii - ignoranţa noastră fundamentală. Eliberarea de suferinţă, adevărata contenire, poate veni numai după ce am reuşit să privim dincolo de iluziile create de tendinţa noastră de a ne agăţa de existenţa intrinsecă a fenomenelor şi am dobândit în felul acesta înţelegerea care pătrunde în natura ultimă a realităţii. Dar pentru a realiza aceasta, individul trebuie să perfecteze cele trei antrenamente superioare. Antrenarea înţelegerii, sau a înţelepciunii, acţionează ca antidot real al ignoranţei şi iluziilor derivate din aceasta. Totuşi, numai când antrenamentul în înţelegerea superioară este asociat cu o facultate extrem de dezvoltată de concentrare a minţii, toată energia şi atenţia mentală pot fi focalizate fără distragere asupra unui obiect de meditaţie ales. Prin urmare, antrenamentul în concentrarea superioară este un factor indispensabil în stadiile avansate de aplicare a înţelepciunii dobândite prin înţelegere. Totuşi, pentru ca antrenamentele în concentrare supe rioară şi înţelegere superioară să aibă succes, practicantul trebuie să creeze mai întâi un fundament stabil de moralitate, adoptând un mod de viaţă valid etic.

Cele trei antrenamente superioare

La fel cum există trei tipuri de antrenamente superioare - în etică, în concentrare şi în înţelepciune - scripturile buddhiste se clasifică în trei diviziuni principale: disciplină, seturi de discursuri şi cunoaştere metafizică. Atunci când cineva este în măsură să practice cu adevărat aceste trei antrenamente, pe baza studiului celor trei colecţii scripturare, şi să-i înveţe şi pe alţii, se poate spune pe bună dreptate că acea persoană susţine Buddhadharma. Nevoia angajării în aceste trei antrenamente superioare este aceeaşi pentru bărbaţi şi femei. În termenii importanţei studiului şi a practicii, nu se poate face nici o distincţie între practicanţi pe criteriul sexului. Există însă anumite deosebiri în ce priveşte regulile monastice de antrenament etic în funcţie de sexul practicantului.

Fundamentul practicii moralităţii constă în abţinerea de la zece acţiuni dăunătoare: trei aparţinând corpului, patru vorbirii şi trei gândirii. Cele trei non-virtuţi fizice sunt (1) a ucide: să iei intenţionat viaţa unei fiinţe vii, fie că e o fiinţă umană, un animal sau chiar o insectă; (2) a fura: să iei bunul cuiva fără consimţământul său, indiferent de valoare; şi (3) comportament sexual inadecvat: comiterea adulterului. Cele patru non-virtuţi verbale sunt: (4) a minţi: să înşeli pe cineva prin cuvânt rostit sau gest; (5) a crea discordie: să creezi disensiuni cauzând dezacord între cei care sunt de acord, sau mărind dezacordul între cei care deja nu se înţeleg; (6) vorbire grosolană: a-i abuza verbal pe alţii; şi (7) a vorbi fără rost: a vorbi vrute şi nevrute motivat de dorinţă şi aşa mai departe. Cele trei non-virtuţi mentale sunt: (8) invidie: dorinţa de a poseda ceva ce aparţine altcuiva; (9) intenţie vătămătoare: a dori să faci rău altora, în mare sau mică măsură; şi (10) concepţii greşite: a susţine că lucruri precum renaşterea, legea cauzei şi a efectului sau cele Trei Nestemate nu există.

Moralitatea practicată de un aspirant spiritual în contextul adoptării explicite a unui anumit mod de viaţă etic în forma preceptelor este cunoscut ca disciplina eliberării individuale, sau prātimokşa.În termenii naturii şi ai enumerării specifice a preceptelor, în India antică s-au format patru tradiţii majore care ulterior s-au ramificat în optsprezece sub-şcoli. Fiecare din cele patru ramuri principale are propria sa versi une a Sūtrei Eliberării Individuale (Prātimoksạ sūtra), înregistrarea tradiţională a recomandărilor lui Buddha privind disciplina monastică, unde sunt enumerate preceptele etice şi sunt consemnate liniile călăuzitoare ale vieţii monastice. Sistemul monastic şi regulile sale etice practicat în tradiţia tibetană este cel al şcolii Mūlasarvāstivāda. Potrivit Sūtrei Eliberării Individuale a acestei şcoli, care este în sanskrită, un călugăr complet hirotonisit trebuie să urmeze 253 de precepte, iar o călugăriţă complet hirotonisită, 364 de precepte. Aceasta diferă de tradiţia Theravāda, unde versiunea în limba pāli a Sūtrei Eliberării Individuale enumeră 227 de precepte pentru un călugăr şi 311 pentru o călugăriţă. Practica moralităţii - păzirea celor trei porţi ale corpului, vorbirii şi minţii de complacerea în activităţi dăunătoare - te înzestrează cu atenţie şi conştiinciozitate. Aceste două facultăţi te ajută să eviţi forme grosiere de acţiuni negative, fizice şi verbale, fapte distructive deopotrivă pentru tine şi alţii. Prin urmare, moralitatea este fundamentul căii buddhiste.

A doua fază este meditaţia, sau antrenamentul în concentrarea superioară. Când vorbim de meditaţie în sens buddhist general, există două tipuri principale - absorbitoare şi analitică. Prima, meditaţia absorbitoare, se referă în primul rând la stările meditative de calm persistent şi la diversele practici meditative integral asociate cu starea aceasta. Principalele caracteristici ale acestui tip de meditaţie sunt focalizarea minţii într-un singur punct şi calitatea absorbitoare pe care o generează. Meditaţia analitică, pe de altă parte, se referă la stări meditative care sunt mai scrutătoare în termenii modului de abordare a obiectului meditaţiei. Ea include de asemenea practici care nu sunt caracterizate de simpla focalizare a minţii, ci sunt asociate în principal cu o analiză mai aprofundată. Cu toate acestea, în ambele cazuri e vital să avem un fundament stabil al atenţiei şi vigilenţei - facultăţi ce-şi au originea, aşa cum am văzut, într-o practică susţinută a disciplinei etice. Chiar şi la nivelul mundan al vieţii de zi cu zi, importanţa atenţiei şi a vigilenţei nu trebuie subestimate.

Ca să rezumăm, când ne angajăm în practica moralităţii, punem bazele dezvoltării mentale şi spirituale. Când ne angajăm în practica complementară a concentrării, facem mintea disponibilă şi receptivă la acest scop mai elevat şi o pregătim în vederea unui antrenament ulterior mai înalt în înţelegere, sau înţelepciune. Cu facultatea focalizării care apare din concentrare, suntem în măsură să ne canalizăm întreaga atenţie şi energie mentală către un obiect ales. Apoi, pe baza unei stări foarte stabile a minţii, poate fi generată înţelegerea pură a naturii ultime a realităţii. O astfel de înţelegere pătrunzătoare a non-ego-ului este singurul antidot direct al ignoranţei, căci ea singură este capabilă să eradicheze necunoaşterea noastră fundamentală, sau ignoranţa, împreună cu diversele stări emoţionale cognitive şi aflictive înşelătoare care apar din ea.

Cele treizeci şi şapte de aspecte ale căii spre iluminare

Structura generală a căii buddhiste este conturată la prima întoarcere a roţii Dharmei în termenii a treizeci şi şapte de aspecte ale căii spre iluminare. Ele se clasifică în şapte categorii. În primul rând sunt cele patru atenţii: a corpului, a simţămintelor, a minţii şi a fenomenelor. Atenţia se referă aici la practicile con templative care se focalizează pe natura fundamental nesatisfăcătoare a samsarei şi pe caracterul tranzitoriu al existenţei condiţionate, ciclurile perpetue ale tiparelor noastre obişnuite de gândire şi comportament. Prin intermediul unor astfel de reflecţii practicantul îşi dezvoltă o adevărată determinare de a se elibera din ciclul existenţei condiţionate.

Urmează cele patru abandonări complete. Ele se numesc astfel fiindcă pe măsură ce practicanţii îşi dezvoltă o determinare sinceră de a se elibera prin practicarea celor patru atenţii, ei adoptă un mod de viaţă în care abandonează cauzele viitoarei suferinţe şi cultivă cauzele viitoarei fericiri. Aşadar, cele patru abandonări sunt: (1) abandonarea gândurilor şi acţiunilor dăunătoare deja generate; (2) non-generarea de gânduri şi acţiuni dăunătoare încă negenerate; (3) intensificarea gândurilor şi acţiunilor benefice deja generate şi (4) generarea de gânduri şi acţiuni benefice încă negenerate.

Deoarece poţi să învingi acţiunile negative şi emoţiile aflictive care le motivează şi să intensifici factorii pozitivi din minte - numiţi, tehnic, categoria fenomenelor pure - numai atunci când mintea este foarte concentrată apar cei patru aşa-numiţi factori ai puterilor miraculoase. Aceştia sunt legaţi de practica dezvoltării facultăţii de focalizare într-un singur punct. Ei mai sunt numiţi şi cele patru "picioare", deoarece sunt factorii premergători necesari care permit practicantului să realizeze stările focalizate ale minţii care servesc ca baze pentru manifestările supranaturale. Cele patru sunt puterile miraculoase ale aspiraţiei, efortului, intenţiei şi analizei.

A patra categorie constă din cele cinci facultăţi, iar a cincea categorie, din cele cinci puteri. În ambele categorii lista este identică: încredere, efort jovial, atenţie, focalizare şi inteligenţă. În contextul de faţă, distincţia dintre o facultate şi o putere depinde de gradul de fluenţă al practicantului în respectiva abilitate; într-un stadiu suficient de avansat de fluenţă, o facultate devine o putere.

Urmează cele şapte ramuri ale căii spre iluminare: atenţie perfectă, analiză perfectă, efort perfect, bucurie perfectă, adaptabilitate perfectă, stabilizare meditativă perfectă şi calm perfect.

A şaptea categorie şi ultima este nobila cale cu opt ramuri: concepţie corectă, intenţie corectă, vorbire corectă, acţiune corectă, mod de viaţă corect, efort corect, atenţie corectă şi stabilizare meditativă corectă.

Aceasta este, prin urmare, structura căii buddhiste expusă la prima întoarcere a roţii Dharmei de către Buddha. Buddhismul aşa cum este practicat în tradiţia tibetană include toate aceste trăsături ale doctrinei buddhiste.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Sirenele de pe Titan

Kurt Vonnegut
Sirenele de pe Titan
Editura ART, 2015
Traducere din limba engleză şi note de Ligia Caranfil



*****
Intro

Kurt Vonnegut s-a născut la 11 noiembrie 1922 în Indianapolis, într-o familie de origine germană. A studiat la Cornell University, Carnegie Institute şi University of Chicago. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, fi ind luat prizonier de război la Dresda, unde a fost martor la distrugerea oraşului, în urma bombardamentului din februarie 1945, experienţă pe care o va evoca mai târziu în romanul Abatorul cinci. În anul 1952 a publicat Pianul mecanic, primul său roman, urmat apoi de Sirenele de pe Titan, Mama Noapte, Leagănul pisicii, Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte, Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: un dans obligatoriu cu moartea, Mic-dejunul campionilor sau La revedere, tristă zi de luni, Cutremur de timp etc. Kurt Vonnegut a murit la 12 aprilie 2007.

***

Însoţit de mastiful Kazak, Winston Niles Rumfoord traversează în nava sa o zonă necartografiată a spaţiului, trecând printr-un infundibul cronosinclactic. În urma acestui zbor, Rumfoord nu mai poate exista fizic pe Pământ decât o dată la cincizeci şi nouă de zile terestre, când îşi face apariţia pentru a-şi informa soţia despre ce o aşteaptă în viitor (cealaltă consecinţă a acestei stări nemaipomenite fiind darul clarviziunii). Malachi Constant, cel mai bogat, norocos şi depravat om din lume află şi el în urma unei astfel de materializări ce îi rezervă destinul. Numai că, fiind vorba de un roman de Vonnegut, destinul uman capătă noi înţelesuri aici, căci satira scriitorului e nemiloasă şi nu cruţă nimic, de la ideea de liber arbitru, la religie, la întreaga istorie a umanităţii.

Sirenele de pe Titan este cel de-al doilea roman scris de american, dar toate coordonatele care fac din Vonnegut un mare scriitor sunt prezente în el.

"Cea mai bună carte a lui Vonnegut, în care autorul se încumetă nu numai să pună întrebări fundamentale despre fiinţa umană, ci să şi ofere răspunsuri la ele." (Esquire)

11
IL URÂM PE MALACHI CONSTANT
PENTRU CĂ...

Spuneţi-mi un singur lucru bun pe care l-aţi
făcut în toată viaţa dumneavoastră.
(Winston Niles Rumfoord)

Şi iată care fu predica:
- Suntem dezgustaţi de Malachi Constant, vorbi Winston Niles Rumfoord din vârful copacului, pentru că s-a folosit de fantasticele roade ale fantasticului său noroc spre finanţarea unei demonstraţii constante a faptului că omul este un porc. I-a cultivat pe sicofanţi. S-a tăvălit în noroi cu toate pipiţele. S-a destrăbălat în orgii, în alcool şi droguri. S-a bălăcit în toate formele cunoscute de turpitudine şi obscenitate. La zenitul norocului său chior, Malachi Constant avea o valoare mai mare decât a statelor Utah şi Dakota de Nord la un loc. Cu toate acestea, aş îndrăzni să spun, valoarea lui morală nu se ridica nici măcar la cea a celui mai mărunt găinar din ambele state. Suntem furioşi pe Malachi Constant, continuă Rumfoord din vârful arborelui, pentru că n-a făcut nimic ca să-şi merite miliardele şi fiindcă n-a făcut nimic altruist sau constructiv cu miliardele lui. A fost la fel de binevoitor ca Maria Antoaneta, la fel de creativ ca un profesor de cosmetologie într-o şcoală profesională de îmbălsămare. Îl urâm pe Malachi Constant, grăi Rumfoord printre crengile arborelui, pentru că a acceptat roadele fantasticului său noroc fără nici o jenă, ca şi cum acesta ar fi fost lucrarea Domnului. Pentru noi, adepţii Bisericii lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent, nu există cruzime, primejdie, blasfemie mai mare pentru un om decât să creadă că norocul sau ghinionul sunt lucrarea Domnului! Norocul sau ghinionul, repetă Rumfoord din pom, nu sunt lucrarea Domnului. Norocul, preciză el printre ramuri, constituie doar felul în care vântul suflă peste praful depus de veacuri, după ce Dumnezeu a trecut pe acolo.
- Călătorule Spaţial! îl strigă Rumfoord din vârful copacului.

Călătorul Spaţial nu-i prea dădea atenţie. Puterea de concentrare îi era slăbită, poate din cauză că stătuse în cavernele mercuriene prea multă vreme, sau poate că luase prea multe hapuri, ori mărşăluise prea mult timp în rândurile Armatei Marţiene. El urmărea norii. Erau adevărate minunăţii, iar cerul pe care pluteau i se părea Călătorului Spaţial, însetat de culori, de un albastru încântător.
- Călătorule Spaţial! îl mai strigă o dată Rumfoord.
- Tu, în costum galben, îl atenţionă Bee cu un ghiont. Trezeşte-te!

Acesta, în sfârşit, răspunse prompt la apel:
- Da, domnule? îşi ridică el glasul spre bolta de frunze. Replica îi sună ingenuu, entuziast şi fermecător.

Un microfon îi fu postat în faţă.
- Călătorule Spaţial! repetă Rumfoord, însă acum era scos din sărite, căci era afectată fluiditatea întregii ceremonii.
- Aici, domnule! îi răspunse celălalt, iar cuvintele îi bubuiră prin megafoane, spărgând timpanele celor de faţă.
- Cine eşti? îl iscodi Rumfoord. Care ţi-este numele adevărat?
- Nu ştiu care mi-este numele adevărat, spuse Călătorul Spaţial. Mi se spune Unk.
- Ce ţi s-a întâmplat înainte de a te întoarce pe Pământ, Unk? îl chestionă Rumfoord.

Călătorul Spaţial radie de fericire. Fusese adus să repete propoziţia care provocase atâtea râsete, jocuri şi cântece la Cape Cod.
- Am fost victima unei serii de accidente, la fel ca noi toţi, rosti el. De data aceasta nu se auzi nici un hohot de râs şi nimeni nu mai cântă şi dansă, dar mulţimea se arătă foarte interesată de cele spuse de Călătorul Spaţial. Bărbiile se ridicară cu semeţie, ochii se căscară, iar nările fremătară. Nu se auzea nici musca, pentru că mulţimea dorea să afle absolut tot ce aveau să-şi spună cei doi actori principali.
- O victimă a unei serii de accidente? se miră Rumfoord din vârful copacului. Dintre toate accidentele, dori el să ştie, pe care l-ai considera drept cel mai semnificativ?

Călătorul Spaţial îşi înălţă capul cu mândrie:
- Stai să mă gândesc...
- Stai că te ajut eu, îl asigură Rumfoord. Cel mai semnificativ accident care ţi s-a întâmplat a fost însuşi faptul că te-ai născut. Ai vrea să-ţi dezvălui ce nume ţi s-a dat la naştere?

Călătorul Spaţial ezită numai o clipă, iar tot ce-l făcu să şovăie era o teamă că avea să-şi distrugă întreaga carieră ceremonială spunând ce nu se cuvenea:
- Chiar vă rog, încuviinţă el.
- Ţi s-a dat numele Malachi Constant, îi dezvălui Rumfoord din vârful arborelui.

* * *

În măsura în care o mulţime poate fi bună, cea adunată de Winston Niles Rumfoord în Newport era o mulţime bună. Ea nu gândea în masă. Membrii ei rămâneau stăpâni pe ei înşişi, iar Rumfoord nu i-a invitat niciodată să participe la vreo acţiune, cu atât mai puţin să aplaude sau să huiduie.

Când pricepură faptul că miraculosul Călător Spaţial nu era altul decât dezgustătorul, enervantul şi detestabilul Malachi Constant, oamenii din mulţime au reacţionat suspinând fiecare pe tăcute, ceea ce arăta compasiunea lor. La urma urmei, spânzuraseră efigiile lui Constant în casele şi la locurile lor de muncă, aşa cum le dictase conştiinţa. Şi, deşi se bucuraseră la vederea efigiilor spânzurate, foarte puţini dintre ei simţeau că Malachi Constant, în carne şi oase, merita să fie efectiv spânzurat. A spânzura efigiile lui Malachi Constant era un act tot atât de agresiv ca împodobirea unui brad de Crăciun sau ascunderea cadourilor.

Iar Rumfoord, din vârful copacului său, nu scoase un cuvânt ca să le alunge compasiunea.
- Aţi suferit accidentul unic, domnule Constant, începu el plin de compătimire, de a deveni simbolul central al necuviinţei într-o sectă religioasă enormă. N-aţi fi atrăgător pentru noi ca simbol, domnule Constant, continuă el, dacă inimile noastre n-ar fi impresionate de dumneavoastră într-o oarecare măsură. Inimile noastre sunt obligate să se lase impresionate de dumneavoastră, de vreme ce toate greşelile dumneavoastră bătătoare la ochi sunt erori pe care toţi oamenii le-au comis de la începutul veacurilor. În câteva minute, domnule Constant, anunţă Rumfoord printre ramuri, vă veţi îndrepta, coborând scăriţele şi străbătând rampele, până la lunga scară mobilă aurită, vă veţi căţăra pe ea şi veţi intra în nava spaţială, după care veţi zbura direct pe Titan, un satelit cald şi fecund al planetei Saturn. Veţi trăi acolo în siguranţă şi confort, dar vă veţi afl a în exil faţă de planeta natală, Pământ. Veţi face acest lucru de bunăvoie, domnule Constant, astfel încât Biserica lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent să poată avea ca veşnică amintire patimile unui sacrificiu de sine, săvârşit cu demnitate, la care să cugete mereu. Ne vom imagina, încheie din copac Rumfoord, spre satisfacţia noastră spirituală, că luaţi cu dumneavoastră toate ideile greşite despre semnificaţia norocului, întreaga putere şi bogăţie prost folosite şi toate clipele petrecute în compania dumneavoastră dezgustătoare.

Cel care fusese Malachi Constant, care fusese Unk, care fusese Călătorul Spaţial, cel care era din nou Malachi Constant nu simţi nimic deosebit din cauză că era declarat iar Malachi Constant. Ar fi putut să simtă câteva lucruri interesante dacă sincronizarea lui Rumfoord ar fi fost diferită. Însă acesta din urmă îi dezvăluise încercarea la care avea să fie supus la numai câteva secunde după ce-i spusese că era Malachi Constant, iar ordalia era destul de groaznică încât să-l facă pe Constant să fie numai ochi şi urechi. Încercarea îi fusese promisă nu după ani, luni sau zile, ci după câteva minute. Şi, ca orice alt condamnat, Malachi Constant deveni, mai presus de orice, un învăţăcel al sistemului în cadrul căruia urma să evolueze.

Prima lui grijă fu aceea că s-ar putea împiedica, că se va gândi prea mult la simpla chestiune a mersului, iar picioarele nu-l vor mai asculta, aşa încât se va rostogoli până la acele suporturi din lemn vopsite în negru.
- N-o să vă împiedicaţi, domnule Constant, îl asigură Rumfoord din frunzişul arborelui, citindu-i gândurile. Nu mai aveţi unde vă duce, nu v-a mai rămas nimic de făcut. Cătinel, în vreme ce noi vă vom urmări în tăcere, vă veţi transforma în omul cel mai memorabil, mai magnific şi mai înţelept din timpurile moderne.

Constant se întoarse să se uite la negricioasa lui familie. Ochii lor îl scrutau. Constant citi în ei că Rumfoord grăia adevărul, că nici o cale nu mai era liberă, în afară de cea care ducea la nava spaţială. Beatrice şi tânărul Crono afişau un dispreţ suveran faţă de festivităţi, dar nu şi faţă de comportamentul plin de curaj din decursul lor. Ei îl îndemnară pe Malachi Constant să se poarte cum se cuvine.

Constant îşi frecă degetul mare de arătătorul mâinii stângi într-o mişcare de rotaţie, cu multă grijă. Îşi urmări gestul lipsit de sens preţ de vreo zece secunde. După aceea, îşi lăsă mâinile să-i atârne pe lângă coapse, îşi ridică ochii şi o porni cu hotărâre în direcţia navei spaţiale. Când piciorul lui stâng atinse rampa, în cap îi răsună un sunet pe care nu-l mai auzise de trei ani tereştri. Sunetul îi venea de la antena din craniul lui. Rumfoord, din vârful fagului său, îi trimitea semnale prin antenă cu ajutorul unei telecomenzi din buzunar.

Îi mai uşura lui Constant lungul şi singuraticul drum, făcându-i să răsune în urechi bătăile unei tobe mici. Toba mică îi zicea aşa:

Pune un cort, un cort, un cort,
Pune un cort, un cort, un cort.
Pune un cort!
Pune un cort!
Pune un, pune un cort.

Toba mică încetă atunci când mâna lui Malachi Constant apucă prima oară bara aurită a celei mai lungi scări mobile din lume. Se uită în sus, iar perspectiva făcu să pară vârful scării cât gămălia unui ac. Constant îşi sprijini o clipă fruntea de balustradă.
- Aţi dori să ne faceţi vreo mărturisire, domnule Constant, înainte de a vă urca pe scară? se interesă Rumfoord din vârful copacului.

Un microfon fu din nou postat în faţa lui Constant. Acesta îşi umezi buzele.
- Aveţi de gând să ne ziceţi ceva, domnule Constant? insistă Rumfoord.
- Dacă doriţi să vorbiţi, i se adresă tehnicianul lui Constant, s-o faceţi pe un ton perfect normal şi să vă ţineţi buzele la o distanţă de vreo cincisprezece centimetri de microfon.
- Aveţi să ne comunicaţi ceva, domnule Constant? îl chestionă Rumfoord.
- Probabil că... nu merită să fie spus, începu liniştit Constant, dar tot aş mai dori să adaug că n-am înţeles nici măcar un singur lucru din ceea ce mi se întâmplă, de când m-am întors pe Pământ.
- Vă lipseşte sentimentul participării? îl întrebă Rumfoord din vârful arborelui. Asta să fi e?
- Nu contează, se hotărî Constant. Tot am să mă caţăr pe scară.
- Mă rog, continuă Rumfoord printre ramuri, dacă credeţi că vă facem o nedreptate, presupun că ne-aţi putea preciza vreo faptă cu adevărat bună, pe care aţi făcut-o la un moment dat în viaţa dumneavoastră, şi ne-aţi lăsa să decidem dacă acea dovadă de bunătate v-ar putea scuti de pedeapsa pe care v-am pregătit-o.
- Bunătate? se miră Constant.
- Da, aprobă Rumfoord expansiv. Spuneţi-mi un singur lucru bun pe care l-aţi făcut în toată viaţa dumneavoastră, orice vă trece prin minte.

Constant se gândi mult. Nu-şi amintea, în mare, decât că străbătea în goană culoarele nesfârşite ale unor peşteri. Fuseseră câteva ocazii care ar fi putut trece drept bunătate cu Boaz şi cu armoniile. Însă Constant nu putu mărturisi, cu sinceritate, că ar fi profitat de aceste şanse de a fi bun. Aşa încât se gândi la Marte, la toate lucrurile conţinute în scrisoarea lui către el însuşi. Cu siguranţă, printre toate acele chestiuni, s-ar fi aflat şi o dovadă a bunătăţii lui. Apoi îşi aminti de Stony Stevenson, prietenul său. Avusese un prieten, ceea ce cu siguranţă era un lucru bun.
- Am avut un prieten, grăi în microfon Malachi Constant.
- Cum se numea? dori să ştie Rumfoord.
- Stony Stevenson, răspunse Constant.
- Numai unul? se minună Rumfoord printre frunze.
- Numai unul, recunoscu el.

Era copleşit de plăcere, dându-şi seama că un singur prieten era de ajuns să satisfacă nevoia de prietenie a cuiva.
- Atunci bunătatea dumneavoastră ar fi dovedită, raţionă Rumfoord din vârful fagului său, în măsura în care i-aţi fost prieten adevărat acestui Stony Stevenson.
- Da, consimţi Constant.
- Vă mai amintiţi de o execuţie pe Marte, domnule Constant, continuă Rumfoord printre ramuri, în care dumneavoastră aţi fost executantul? Aţi strangulat un bărbat legat de un par în faţa a trei regimente ale Armatei Marţiene.

Era o amintire pe care Constant făcuse tot posibilul să şi-o şteargă din memorie. Reuşise într-o mare măsură şi acum îşi muncea sincer mintea. Nu putea fi sigur dacă execuţia avusese într-adevăr loc.
- Cred... cred că-mi amintesc, confirmă Constant.
- Ei bine, acel om strangulat de dumneavoastră a fost bunul dumneavoastră prieten Stony Stevenson, spuse Winston Niles Rumfoord.

Malachi Constant plângea în vreme ce urca pe scara mobilă aurită. Făcu o pauză la jumătatea ascensiunii sale, iar Rumfoord i se adresă iar prin megafoane.
- Vă simţiţi acum profund implicat în desfăşurarea evenimentului, domnule Constant? îl iscodi el.

Aşa se simţea domnul Constant. Îşi percepea acum pe deplin nimicnicia şi avea o înţelegere amară faţă de oricine s-ar fi simţit îndreptăţit să se poarte brutal cu el. Şi, când ajunse în vârf, Rumfoord îl rugă să nu închidă încă uşile camerei de presurizare, pentru că aveau să-l urmeze la scurt timp consoarta şi copilul său.

Constant se aşeză în pragul navei lui spaţiale din vârful scării mobile şi ascultă scurta predică a lui Rumfoord despre smeada lui soaţă, femeia cu un singur ochi şi cu dinţi de aur, răspunzând la numele de Bee. Constant nu-i asculta discursul foarte atent. Ochii lui percepeau o predică mai largă, mai consolatoare în panorama oraşului, a golfului şi a insulelor din larg. Predica panoramei îi spunea că până şi un om fără un singur prieten în tot Universul mai putea încă descoperi mister şi frumuseţi copleşitoare pe planeta lui natală.
- Am să vă spun acum, continuă Winston Niles Rumfoord din vârful arborelui rămas atât de jos sub Malachi Constant, despre Bee, femeia care vinde Malachi afară, dincolo de poartă, femeia negricioasă care, împreună cu fiul ei, se uită acum urât la noi toţi. Pe când se afla în drum spre Marte cu mulţi, mulţi ani în urmă, Malachi Constant a "onorat-o" cu atenţia lui, silind-o să-i aducă pe lume acest băiat. Înainte de asta, a fost soţia mea şi stăpâna acestei proprietăţi. Adevăratul ei nume este Beatrice Rumfoord.

Un murmur se auzi din mulţime. Cum să te miri că prăfuiţii idoli ai altor religii fuseseră scoşi de pe piaţă, că toţi ochii rămâneau întorşi la Newport? Conducătorul Bisericii lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent nu era capabil doar să prevadă viitorul şi să lupte împotriva celor mai crude inegalităţi dintre toate, acelea provenite din norocul orb. Rezerva lui de senzaţii noi, ce îi lăsau pe oameni stană de piatră, era inepuizabilă.

Era aşa de bine aprovizionat cu material de bună calitate, încât putea foarte bine să anunţe cu un tremolo în voce că femeia cu un singur ochi şi dinţi de aur era soţia lui, că Malachi Constant îl încornorase.
- Vă invit acum să dispreţuiţi exemplul vieţii ei, la fel cum aţi făcut-o atâta vreme cu cel al vieţii lui Malachi Constant, grăi el cu blândeţe din vârful arborelui. Spânzuraţi-o lângă Malachi Constant de storurile ferestrelor şi de becuri, dacă doriţi. Excesele lui Beatrice au fost de tipul repulsiei, preciză Rumfoord. În prima ei tinereţe, se credea aşa de bine-crescută, încât nu se atingea de nimic şi nici nu se lăsa atinsă, de frică să nu se contamineze. Viaţa, pentru tânăra Beatrice, era prea plină de microbi şi de vulgarităţi, i se părea de-a dreptul intolerabilă. Noi, cei din Biserica lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent o condamnăm la fel de aspru pentru refuzul ei de a-şi risca aşa-zisa puritate, trăindu-şi viaţa, aşa cum îl condamnăm pe Malachi Constant pentru destrăbălarea sa. În fiece atitudine a lui Beatrice răzbătea ideea că ea era, din punct de vedere intelectual, moral şi fizic, idealul uman de perfecţiune izvodit de Dumnezeu, iar restului omenirii îi mai trebuia încă zece mii de ani ca să o prindă din urmă. Din nou, avem un caz de persoană mediocră şi lipsită de creativitate, care-l linguşeşte pe Dumnezeu Atotputernicul. Presupunerea că Dumnezeu ar admira-o pe Beatrice pentru creşterea ei aleasă şi atitudinea de "nu mă atinge" este cel puţin la fel de discutabilă ca şi aceea că Dumnezeu ar fi vrut ca Malachi Constant să fie bogat. Doamnă Rumfoord, i se adresă Winston Niles Rumfoord din vârful copacului, vă invit acum să-l urmaţi, împreună cu fiul dumneavoastră, pe Malachi Constant până la nava spaţială care vă va duce pe Titan. Aţi dori să ne împărtăşiţi câte ceva înainte de a pleca?

Se aşternu o lungă tăcere în care mama şi copilul se traseră unul într-altul şi priviră, umăr lângă umăr, o lume mult schimbată de veştile zilei.
- Vă gândiţi să ne onoraţi cu vreun cuvânt, doamnă Rumfoord? insistă fostul soţ printre ramurile fagului.
- Da, începu Beatrice. Dar nu va dura prea mult. Cred că tot ce zici despre mine este adevărat, de vreme ce tu rareori minţi. Însă, când fiul meu şi cu mine vom păşi împreună spre acea scară şi ne vom căţăra pe ea, n-o vom face pentru tine sau pentru mulţimea ta de proşti. O vom face de dragul nostru şi vom demonstra astfel că nu ne temem de nimic. Inimile noastre nu se vor frânge când vom părăsi această planetă. Ne îngreţoşează la fel de mult cum noi, sub călăuzirea ta, o îngreţoşăm. Nu-mi mai amintesc nimic de zilele de odinioară, încheie ea, când eram stăpâna acestei reşedinţe, când nu puteam suferi să mă ating de nimic sau să mă atingă nimic. Dar am fost mândră de mine din clipa în care mi-ai arătat că am fost aşa. Rasa umană este un lucru de nimic, la fel ca Terra, la fel ca şi tine.

Beatrice şi Crono se îndreptară iute spre scăriţe şi spre rampe până la scara mobilă, apoi se căţărară pe ea. Trecură ca vântul, fără să-l salute, pe lângă Malachi Constant, care şedea în pragul navei spaţiale. Dispărură înăuntru.

Constant îi urmă şi el la bord, alăturându-li-se pe când îşi luau în primire cabina. Starea acesteia constituia o surpriză, mai ales pentru custozii proprietăţii. Nava spaţială, aparent inviolabilă în vârful unei coloane, în sacra îngrădire patrulată de paznici, fusese în mod clar scena unuia, poate chiar mai multor bairamuri frenetice.

Toate paturile erau nefăcute. Aşternuturile erau mototolite, răsucite şi făcute cocoloş. Cearşafurile erau pătate cu ruj şi cu cremă de ghete. Resturi unsuroase de scoici prăjite le trosneau sub paşi. Sticluţe cu cafea Mountain Moonlight, o ladă de lichior Southern Comfort, nenumărate cutii de bere Narragansett, toate goale, erau împrăştiate peste tot.

Două nume fuseseră mâzgălite cu ruj pe peretele alb de lângă uşă: Bud şi Sylvia. Iar de pilonul central al cabinei atârna un sutien negru. Beatrice strânse sticlele şi cutiile de bere. Le aruncă pe uşă afară. Apoi luă sutienul şi îl flutură în prag, aşteptând un vânt favorabil.

Malachi Constant, suspinând şi plângându-l pe Stony Stevenson, îndepărta gunoaiele cu piciorul. El adună în acest fel resturile de scoici într-o grămăjoară lângă uşă.

Tânărul Crono se aşeză pe un pat, frecându-şi portebonheur-ul.
- Hai să mergem, mamă, sparse el tăcerea, încordat. Decât să bâzâim în ochii lumii, mai bine să mergem.

Beatrice lăsă să cadă sutienul. O pală de vânt îl prinse, îl purtă peste mulţime, îl lăsă să se agaţe de ramurile unui copac, lângă fagul în care se afla Rumfoord.
- Rămas-bun, oameni curaţi şi înţelepţi şi frumoşi! mai rosti Beatrice.

Evanghelia după Luca

Evanghelia după Luca
ediţie bilingvă, traducere inedită şi comentariu de Cristian Bădiliţă
Editura Vremea, 2016
Seria Marile Texte ale Creştinismului



*****
Intro

Cu această carte, Cristian Bădiliţă pune ultima cărămidă la marele edificiu al traducerii celor patru Evanghelii, la care lucrează de atâţia ani. Volumul de 744 pagini înglobează o cantitate impresionantă de muncă a lui Cristian Bădiliţă - traducerea extrem de laborioasă a textului şi redactarea studiului care îl însoţeşte şi a corpului de note - şi a colaboratorilor săi - redactări, lecturi, corecturi, punere în pagină, copertă, tipar etc. Ediţia bilingvă prezintă textul în juxtalineară (text în greacă - text în română); ea este întregită de un amplu comentariu pe capitole, note patristice, indice de nume şi de locuri. Felicitări lui Cristian Bădiliţă pentru rodnica împlinire a unui proiect ambiţios şi util. Fie ca aceste cărţi să aducă bucurie în suflete şi lumina cunoaşterii în minţile celor care se vor apleca asupra lor! (Silvia Colfescu)

*

Evanghelia după Luca şi Faptele apostolilor, redactate de acelaşi autor, constituie prima "istorie bisericească" a creştinismului. Ele ocupă un sfert din Noul Testament. Există dezbateri cu privire la caracterul "lucanian" al epistolelor soborniceşti, unii biblişti considerându-le parte a unei trilogii istorico-teologice, după Evanghelie şi Fapte. Majoritatea exegeţilor contemporani (mă refer în primul rând la Fitzmyer, Bock şi Marguerat) accentuează dimensiunea istorică a scrierii lucaniene în detrimentul altor două, la fel de importante: biografică şi apologetică. În opinia mea, dipticul "Evanghelie-Fapte" reprezintă un bios, o "biografie", în sensul antic al termenului, care înfăţişează, pe de o parte, viaţa şi învăţătura întemeietorului creştinismului (Evanghelia), pe de altă parte, viaţa primei comunităţi după urcarea lui Iisus la cer (Faptele). (Cristian Bădiliţă)

Parabola fiului risipitor sau a Tatălui iubitor? (Luca 15,11-32)

15,11 "Un om avea doi fii. 12 Cel mai mic dintre ei i-a zis tatălui: "Tată, dă-mi partea cuvenită din avere." Iar (tatăl) le-a împărţit agoniseala. 13 Nu după multe zile, strângându-şi toate (lucrurile), cel mai mic fiu a plecat într-un ţinut îndepărtat şi acolo şi-a tocat averea trăind în desfrânare. 14 După ce a cheltuit tot s-a abătut o foamete cumplită peste ţinutul acela, iar el a început să ducă lipsă. 15 Atunci a mers şi s-a oploşit pe lângă unul dintre locuitorii acestui ţinut, care l-a trimis pe câmpurile sale să-i pască porcii. 16 Poftea să-şi umple pântecele chiar şi cu roşcovele pe care le mâncau porcii, dar nimeni nu i le dădea. 17 Atunci, venindu-şi în sine, a grăit: "Câţi argaţi în casa tatălui meu au belşug de pâine, iar eu aici mor de foame. 18 Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-l voi ruga: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; 19 nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Socoteşte-mă ca pe unul din argaţii tăi." 20 Şi, sculându-se, a venit la tatăl său. Deşi el era încă la mare depărtare, tatăl său l-a văzut şi a fost străpuns de milă; şi alergând l-a cuprins pe după gât şi l-a sărutat. 21 I-a zis atunci fiul: "Tată, am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău." 22 Dar tatăl le-a zis slugilor: "Iute scoateţi stola cea mai aleasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i inel pe mână şi încălţăminte în picioare; 23 şi aduceţi viţelul cel îngrăşat, jertfiţi-l, să mâncăm şi să petrecem, 24 fiindcă acest fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă, se pierduse şi a fost găsit. Şi au început să petreacă. 25 Iar fiul mai în vârstă se afla pe ogor. Şi când a venit şi s-a apropiat de casă a auzit muzică şi jocuri; 26 şi chemând un slujitor l-a iscodit ce înseamnă acestea? 27 Acela i-a zis: "Fratele tău a sosit şi tatăl tău a tăiat viţelul cel îngrăşat, fiindcă l-a redobândit sănătos." 28 S-a mâniat şi nu vroia să intre; dar tatăl a ieşit şi-l chema stăruitor. 29 Acela însă, răspunzând, i-a zis tatălui său: "Iată, de atâţia ani îţi slujesc şi niciodată nu ţi-am călcat porunca; iar mie niciodată nu mi-ai dat măcar un ţap, ca să petrec împreună cu prietenii. 30 Când însă a venit fiul acesta al tău, care ţi-a mâncat averea cu curvele, pentru el ai tăiat viţelul cel îngrăşat." 31 (Tatăl) i-a zis: "Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale. 32 Dar trebuia să petrecem şi să ne bucurăm, fiindcă acest frate al tău era mort şi e viu, se pierduse şi a fost găsit." (traducerea mea, C.B.)

Apare numai în Evanghelia după Luca şi este cunoscută sub numele de "Parabola fiului risipitor". Latină: De filio prodigo. În germană, Der Verlorene Sohn, "Fiul cel pierdut", titlu care trimite la parabolele precedente. Această denumire nu este greşită; eu însă aş prefera să scot în evidenţă figura tatălui iubitor, adevăratul protagonist al povestirii. Dragostea, capacitatea de iertare şi bucuria resimţită de tată sunt "eroinele" textului de faţă. Mama lipseşte. Apar numai personajele "necesare". Tatăl trimite la figura Tatălui ceresc, iar fiul risipitor corespunde, pe plan uman, oii rătăcite şi drahmei pierdute din parabolele anterioare. Prima interpretare atestată aparţine gnosticilor valentinieni (sec. al II-lea), care vedeau în fratele mai mare un simbol al îngerilor răi, geloşi pe oamenii mântuiţi de Iisus. Despre soarta parabolei în artă, literatură, filozofie cf. bibliografia la W.S. Kissinger, Parables of Jesus. A history of interpretation and bibliography, 1979, pp. 351-370. Câteva interpretări moderne au fost adunate şi prezentate de Ioan. I. Ică jr. în Cartea fiului risipitor. 6 lecturi pentru omul contemporan, Sibiu, 1998. Textele sunt semnate de Joachim Jeremias, Vasilios Gondikakis, Marko Rupnik, Nicolae Steinhardt, Jean-Luc Marion şi Constantin Noica. Aş menţiona, cu titlu special, romanul lui André Gide, Le retour de l'enfant prodigue (Întoarcerea fiului risipitor). Gide imaginează un al treilea fiu, născut în timpul absenţei fiului risipitor. La întoarcerea acestuia, noul mezin doreşte să-şi ia, la rândul său, zborul din "cuibul" familial. "Cuminţitul" îl încurajează punându-şi în el toate speranţele nerealizate. El îi urează celui de-al doilea fiu risipitor "să nu se mai întoarcă niciodată".

15,11 "doi fii": de timpuriu cei doi fii au fost interpretaţi ca simbolizând Sinagoga şi Biserica. Dar sensul parabolei (bucuria provocată de convertirea mezinului) nu se potriveşte cu o asemenea interpretare.

15,12 "dă-mi partea cuvenită din avere": conform cutumei iudaice tatăl îşi putea împărţi averea copiilor prin testament, sau le putea dărui partea cuvenită încă din timpul vieţii. Avem de-a face cu a doua situaţie. Mezinului îi revenea doar un sfert din avere, celelalte două sferturi aparţinând fiului mai mare. Probabil tatăl i-a dăruit fiului echivalentul în bani al părţii sale de moştenire. // "agoniseala": gr. bion, termenul înseamnă "viaţă", dar aici are sensul de "cele necesare traiului", adică, "avere", "agoniseală". Din text reiese că tatăl le-a dat ambilor fii părţile cuvenite de moştenire. Nu trebuie făcut exces de zel în legitimarea istorică a situaţiei. Avem de-a face cu o parabolă, nu cu un document istoric.

15,13 "în desfrânare": gr. asotos. Adverb interesant, de la alpha privativ şi verbul sozein, "a salva, a mântui". Mezinul trăieşte ca un damnat, ca un "nemântuit".

15,14 "s-a abătut o foamete": litt. "a fost o foamete": cred că foametea este, aici, un semn dumnezeiesc, care trimite şi la episodul fraţilor lui Iosif povestit în Geneză. Datorită foametei Iosif îşi reîntâlneşte fraţii şi-i salvează. Constrângerile exterioare aplanează uneori conflictele din sânul unei familii etc. Foametea apare după ce tânărul îşi cheltuise averea moştenită. Mai mult, el se află într-un ţinut străin, unde nu poate cere ajutor nimănui. Situaţia este cu adevărat disperată. // "cumplită": gr. ischyra, "puternică".

15,15 "s-a oploşit": gr. ekollethe. "S-a dat pe lângă", "s-a lipit de cineva". Tânărul îşi pierde treptat demnitatea. Acum se gudură ca un căţeluş pe lângă un stăpân pentru a căpăta ceva de mâncare. // "să-i pască porcii": stăpânul e un păgân, porcul fiind animal necurat pentru evrei. Nu înţeleg însă de ce interpreţii presupun că tânărul ar fi un evreu? Parabola este scrisă pentru un public păgân, are valoare universală, iar Luca însuşi nu precizează că tânărul ar fi evreu. Presupunând însă că ar fi evreu, decăderea sa e cumplită: ajunge să păzească o turmă de animale necurate, ba chiar invidiază porcii pentru roşcovele cu care se hrănesc.

15,16 "Poftea": gr. epethymei. Verb sugestiv, care descrie funcţia animalică a sufletului uman. Tânărul poftea ca un animal. Întreaga expresie (poftea să-şi umple pântecele) trimite la felul animalic de a mânca. // "roşcovele": gr. keration. Cuvântul grec trimite la forma fructului, în formă de "corniţe". E vorba de fructul unui arbust numit şi "pâinea Sfântului Ioan", care creştea în regiunea din jurul Mării Mediterane. // "nimeni nu i le dădea": cine-l împiedica să mănânce roşcovele? Trebuia să i le dea neapărat cineva? Doar se găseau pe câmp. Probabil Luca doreşte să pună în evidenţă singurătatea mezinului (aflat în ţinut străin).

15,17 "venindu-şi în sine": ajuns în ultimul hal tânărul se trezeşte amintindu-şi de tatăl său. La ananghie ne amintim de cele mai apropiate fiinţe. // "argaţi": gr. misthioi. "Angajaţi", "lucrători cu ziua". Unele traduceri franceze propun "mercenari", echivalare forţată. Aceştia aveau un statut inferior sclavilor (douloi) nefiind angajaţi decât pentru lucrări ocazionale. Sclavii făceau parte din familie, argaţii nu. Aşadar până şi lucrătorii cu ziua sunt hrăniţi din belşug în vreme ce fiul stăpânului moare de foame.

15,19 "Socoteşte-mă ca pe unul din argaţii tăi": litt. "fă-mă ca pe unul din argaţii tăi". Fiul renunţă la calitatea lui de fiu (ştie că nu mai este vrednic) şi ar fi mulţumit să fie tratat ca un argat, numai să aibă cu ce se hrăni. După "întoarcerea în sine" tânărul îşi recunoaşte vina, apoi se pocăieşte. Atitudinea sincer smerită îl va ridica iarăşi la statutul de fiu.

15,20 "Deşi el era încă la mare depărtare": foarte subtilă notaţie. Tatăl nu doar că nu-şi uitase fiul, ci-l aştepta, uitându-se mereu în zare poate poate îl va vedea. Tatăl vine spre fiu, nu invers. // "a fost străpuns de milă": gr. esplanchnisthe. Verb sugestiv, folosit de evanghelişti (de pildă, Marcu 6,34 sau 8,1) în legătură cu Iisus. Splanchnon înseamnă "vintre, organe interne", referindu-se mai ales la organele importante, inimă, ficat. Verbul redă sentimentul de bulversare interioară. Iisus vindecă sau face un miracol după ce este "bulversat" de o situaţie limită sau de soarta cuiva. Aici, tatăl simte acelaşi lucru: întreaga lui fiinţă e tulburată la vederea fiului care se întoarce. Nici nu-i poate distinge chipul (fiind la mare distanţă); nu vede că fiul e marcat de foame şi de lipsuri. Vede esenţialul: că este fiul său. Iar dacă se întoarce înseamnă că are nevoie de el. Atunci îi iese alergând înainte. // "alergând l-a cuprins (i-a căzut în jurul) pe după gât şi l-a sărutat": trei acţiuni care aproape se confundă, se întrepătrund datorită vitezei. Tatăl (deşi în vârstă) aleargă de nerăbdare, dar şi de bucurie că-şi revede fiul. // "l-a cuprins pe după gât": expresia exactă este "i-a căzut în jurul gâtului". Tatăl l-a cuprins pe după gât pe fiu şi s-a lăsat în jos. Abandonare totală în braţele fiului mult-aşteptat. // "l-a sărutat": semn de salut, dar şi de împăcare afectuoasă.

15,21 "am păcătuit împotriva cerului şi înaintea ta": fiul vorbeşte primul. Tatăl a făcut gestul esenţial, dar fiul rosteşte cuvintele esenţiale, de pocăinţă şi smerenie. El repetă exact ce-şi făgăduise. Nu se eschivează. E om de cuvânt, dintr-o bucată. A mers până la capăt cu greşeala; merge până la capăt şi cu pocăinţa.

15,22 "slugilor": slugile fac parte din familie. Nu sunt argaţi. Ele participă la bucuria tatălui. // "stola cea mai aleasă şi îmbrăcaţi-l; puneţi-i inel pe mână şi încălţăminte în picioare": tatăl nu doar că nu-l tratează ca pe un argat (aşa cum ceruse fiul), ci ca pe un oaspete de seamă. Îl îmbracă, îl încalţă, îi pune inel pe mână, semn de preţuire maximă. Interpreţii au remarcat asemănarea cu scena în care Faraon îl onorează pe Iosif: îi oferă un veşmânt din in, îi pune pe deget propriul inel, iar la gât un colier de aur. Cf. Gen. 41,42. // "stola": gr. stole, termen rar, folosit de Marcu în 16,5, dar mai ales de autorul Apocalipsei: aleşii din cap. 6,11 sunt înveşmântaţi în stolai. Această "stolă" este prote. Unii interpreţi consideră că prote trebuie înţeles cronologic: haina dinainte ca fiul să plece din casa părintească. Contextul impune însă un sens calitativ: haina cea mai bună, de "primă calitate". Tânărul e onorat de tatăl său cu cele mai alese daruri: haină, îmbrăcăminte, inel, plus un ospăţ ieşit din comun. Cel dezbrăcat e îmbrăcat, cel desculţ e încălţat, cel ajuns porcar primeşte inel aristocratic. // "puneţi-i inel": litt. "daţi-i inel".

15,23 "viţelul cel îngrăşat": nu gras, ci îngrăşat. Îngrăşat anume pentru a fi consumat. Carnea era un lux, iar sacrificarea unui viţel avea loc numai cu prilejul unui eveniment important. De remarcat iuţimea cu care se succed poruncile tatălui. El nu-i cere fiului socoteală, nu-i reproşează nimic. Îl îmbrăţişează, îl repune în drepturi şi, în culmea entuziasmului, porunceşte pregătirea unui ospăţ regesc. // "să mâncăm şi să petrecem": litt. "mâncând să ne simţim bine".

15,24 "fiu al meu era mort şi a revenit la viaţă etc": motivul bucuriei. A revenit la viaţă prin pocăinţă, convertindu-se. Tatăl nu se bucură pentru el însuşi, ci pentru fiul său, care şi-a redobândit viaţa.

15,25 "fiul mai în vârstă se afla pe ogor": intră în scenă fiul mai mare, omul aşezat, "fără probleme", destul de aspru tratat şi de exegeţi, şi de artişti, poeţi sau scriitori. Marele său "defect" ar fi cuminţenia. În realitate, marele defect al fiului mai mare este egoismul. El a rămas acasă nu din dragoste pentru tatăl său, ci din interes personal (a căpătat cea mai mare parte din moştenire, o duce bine, nu-l interesează de grijile altora). Acum nu se bucură de întoarcerea fratelui pentru că-şi simte "poziţia" ameninţată: nu va mai fi singurul fiu, ci va avea un concurent şi încă unul serios după cum rezultă din bucurie tatălui. Tatăl a fost atât de nerăbdător să-l cinstească pe mezin, încât nici nu s-a gândit să trimită după fiul cel mare. Acesta are tot dreptul să se enerveze. El a trudit întreaga zi, iar când se întoarce acasă frânt de oboseală găseşte o petrecere (la care n-a fost chemat) dată în cinstea unui "terchea-berchea". // "a auzit muzică şi jocuri": la fel cum tatăl îl văzuse pe mezin de la depărtare, fiul mai mare aude muzică de la depărtare. După uimire vine enervarea. Textul trebuie înţeles aşa: "a auzit muzică şi a văzut dansuri", dar Luca foloseşte acelaşi verb. Invitaţii jucau pe muzica instrumentelor.

15,28 "S-a mâniat şi nu vroia să intre": unde să intre? În locul special amenajat pentru petrecere. Probabil un ţarc în aer liber, din moment ce fratele mai mare a văzut totul de la distanţă. Dar nu l-a văzut şi pe fratele său, ori dacă l-a văzut nu l-a recunoscut. Află despre ce este vorba de la o slugă. În cele din urmă tatăl iese afară şi încearcă să-l aducă la petrecere. Tatăl alergase la mezin, acum vine şi la celălalt fiu. El este "agentul de echilibru". Nu poate alege între cei doi fii. Îi iubeşte pe amândoi, nu poate renunţa la niciunul. E condamnat să-i împace.

15,30 "fiul acesta al tău": nu spune "fratele meu", ci "fiul acesta al tău", detaşându-se de mezin. Ca şi cum între el şi mezin n-ar fi nicio legătură de rudenie. Reproşurile adresate tatălui pleacă de la premise negustoreşti. Fratele mai mare nu înţelege că tatăl nu poate renunţa la iubirea pentru celălalt fiu, aşa cum ai renunţa la o bucată de pământ sau la o pungă cu bani. // "viţelul cel îngrăşat": gelozia fratelui mai mare se abate şi asupra viţelului cel îngrăşat, amintit de trei ori în doar câteva versete. Dovadă că reprezenta o adevărată comoară la casa omului. Fiul cel mare a muncit şi-a îngrăşat viţelul, iar cel mic vine şi-l mănâncă. Dacă s-ar fi simţit cu adevărat frate s-ar fi bucurat de tăierea viţelului.

15,31 "Copile, tu întotdeauna eşti cu mine şi toate ale mele sunt ale tale...": este cea mai tulburătoare şi frumoasă replică din literatura lumii şi orice comentariu i-ar sărăci conţinutul. O recitesc mereu ca pe o rugăciune de împăcare.

15,32 "e viu": tatăl reia replica de mai înainte, dar verbul e uşor diferit. Slujitorului îi spusese că "mezinul a revenit la viaţă", făcând aluzie la întoarcerea acasă; acum spune simplu şi direct "e viu". Cum să nu te cuprindă bucuria când propriul tău copil, carne din carnea ta, suflet din sufletul tău, care murise pentru tine, a înviat? Parabola se termină cu această replică. Cum va fi reacţionat fratele mai mare? Nu vom şti niciodată.

O pauză în primejdie, tot ce ştiu despre iubire

Vlad Roman
Cât mai aproape de tine
Editura Univers, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
O pauză în primejdie, tot ce ştiu despre iubire

Romanul de debut al unui scriitor te pune în faţa unor întrebări de mai multe feluri. Ce dimensiune să subliniezi dintr-o bogăţie care le cuprinde pe toate? Ce voce să privilegiezi lăsând-o în umbră pe alta? Cum ai să poţi scrie despre el descoperind rând pe rând atâtea şi atâtea frumuseţi? Care din aceste valuri de expresivitate îşi va croi drum mai departe, în următoarele lui romane? Nu vei strica savanta construcţie încercând să desprinzi firele poveştii din ghemul pe care ţi-l deapănă tânărul romancier?

Imensa surpriză pe care ne-o face Vlad Roman prin romanul său, Cât mai aproape de tine, publicat de Editura Univers (2016) ca premiu în urma unui concurs de manuscrise, este un eveniment literar al anului 2016. Din fotografia de profil postată pe Facebook ne întâmpină un scriitor stăpân pe mijloacele sale, cu un zâmbet ce deschide un vast câmp experimental undeva într-un spaţiu neutru al conştiinţei în care s-a aşezat cu liniştea unui artizan de pe vremea lui Bach. Din acest loc neutru ("e ultima mea formă de respiraţie, un loc fără nici un gând, fără durere, un loc pe care nu mă pricep destul de bine să-l pun în cuvinte, oricât aş încerca. E o pauză în primejdie, e tot ce ştiu despre iubire", p. 98), Vlad Roman ne invită să descoperim relaţiile complexe ce se stabilesc între patru personaje aflate la o răscruce a existenţei, după ce au atins viteza de croazieră în viaţa profesională dar îşi asumă cu greu un drum unic în viaţa personală. Drum ce trece prin trăirea până la capăt a unor relaţii umane ce depăşesc cu mult zona sentimentalului şi angajează bucăţi mari de identitate personală ("acesta nu e un furt al celuilalt cu care îţi întreţii căldura, deşi, la o privire superficială, chiar aşa arată", afirmă vag un personaj, p. 138).

Scriind o lungă scrisoare Anei, soţia prietenului său, David, personajul principal, retrăieşte momente decisive ale relaţiei sale cu cei care i-au marcat existenţa: Marta, soţia sa, Robert, prietenul drag, Ana, prietena familiei şi apoi soţia lui Robert. Sensul acestei scrisori se revelă abia la sfârşitul romanului, atât ca adresare - către o prietenă devenită amnezică în urma tragicului accident ce a curmat viaţa lui Robert - cât şi ca o lungă confesiune în care îşi dezvăluie părţi ale identităţii sale nemărturisite.

Amnezia este una dintre temele romanului, căci o loveşte nu numai pe Ana, destinatarul scrisorii-roman, ci şi pe David, naratorul, la vârsta de opt ani când în urma unei căzături suferă o sincopă de memorie de câteva ore ("îmi era frică de orice... liniştea venea din tonul glasurilor, la fel cum anxietatea îmi era înmulţită de orice privire îngrijorată", p. 92) şi mai târziu pe mama lui, în faza terminală a unei lungi suferinţe. Iar naratorul leagă clar ("încerc să-ţi spun toate câte s-au întâmplat, aşa cum am încercat să i le spun mamei mele, în cazul ei", p. 92) cele trei amnezii ca stări ale conştiinţei ce anticipează moartea-uitare, într-un pasaj-cheie: "Ştii ce-am simţit după ce a început să uite? O nevoie să-şi revină, dar nu spre binele ei. Nici pentru al meu, ci ca să pot să-i povestesc ce trăiam cu ea" (p. 93). Astfel, scrisoarea-roman este încercarea dusă până la capăt a lui David de a readuce prin povestire în memorie relaţia lui cu personaje care au devenit non-responsive.

Trauma îşi are obârşia în relaţia cu mama: "E clipa când sunt iarăşi slab, când te rog, de data asta eu pe tine, să îţi aduci aminte. Împreună cu mine, puţin, cât de puţin, oricât mi-ar ajunge. Şi văd cum cu toate mă pot împăca, dar cu uitarea ta nu. Cu toate pot fi, dar unghiul acesta gol în care m-ai aruncat nu mă poate susţine" (p. 97). Sunt aici pagini sfâşietoare, în care, dincolo de grija şi de iubirea filială, personajul-narator îşi vede ameninţată identitatea prin prăbuşirea memoriei celei care i-a dăruit-o şi i-a menţinut-o necondiţionat cât a putut. De relaţia cu un om atârnă o întreagă parte din ceea ce eşti. Traumă pe care pierderea prietenului o va reduplica necruţător, sfâşiind ţesătura identitară a personajului-narator.

Scrisoarea-roman se arcuieşte astfel în chip precis între scufundarea a două continente din identitatea personală: cea a copilăriei prin pierderea mamei şi cea a tinereţii prin moartea lui Robert. David reconstruieşte relaţia dintre Ana şi Robert, pornind de la momente la care el însuşi şi soţia sa, Marta, fuseseră martori, şi reconstituind, mai departe, simpatetic relaţia lor. El se substituie identitar atât lui Robert în psihologia lui masculină de înaintare-retragere pe care acesta îşi clădise relaţia cu Ana cât şi Anei, în trăirea ei succesivă de femeie-gazdă şi de femeie-părăsită ce nu izbuteşte să transforme relaţia erotică într-o relaţie conjugală ("În vertijul întâlnirii noastre ea a uitat de mine. M-a primit cu iubire şi înţelegere, iar apoi, încet, pe nesimţite, m-a transformat din obiect al iubirii în camarad bun al întreţinerii iubirii noastre", îi scrie Robert lui David, p. 139).

Dar scrisoarea-roman către Ana este nu este numai o încercare a lui David de a trezi un licăr de memorie într-unul din personajele-cheie din viaţa sa, ea este prilejul unei retrăiri confesive a propriei relaţii complexe cu Robert - o relaţie în care atracţia fizică pentru prietenul iubit este convertită, cerebral, într-o însoţire intimă a trăirilor lui sentimentale, a pendulărilor lui între oraşul din Slovacia unde lucra şi cel din Bulgaria în care Ana îşi făcea, provizoriu, meseria ("tu ai luat-o direct spre verandă şi, la lumina becului, ai văzut doi tineri căţăraţi în nucul de alături, povestind ca doi băieţi de zece ani şi aruncând în joacă pe jos cu bucăţi de frunze", p. 112). Confesivă, pentru că, la ceasul în care Robert nu mai e, David simte nevoia să-şi aducă propria mărturie într-o relaţie pe care o reconstruieşte imaginativ şi fantasmatic, atât în dimensiunea ei ascensională ("când s-a îndrăgostit de tine m-am liniştit, nu a fost prima dată când eram martor la asta, chiar am sperat, nu ştiu ce naiba am sperat, dar am ştiut să fac loc acolo unde înainte nu fusese", p. 171) cât şi, mai apoi, în linia ei descrescătoare, îndreptându-se, de ambele părţi, către eşec.

Sigur, partea cea mai misterioasă a romanului este relaţia sublimă dintre David şi Robert: ("David, eu nu pot fi supărat pe tine.", p. 112). O acceptare necondiţionată de ambele părţi. O poveste în trecut despre care David nu vorbeşte ("Nu i-ai spus de lacul din Slovacia?", p. 130). O reîntoarcere identică a aceluiaşi. Iar Robert găseşte în David acea înţelegere necondiţionată, care nu are nevoie de prezenţă, de grijă, ca formă a iubirii. Într-un mail pe care i-l trimite cu câteva ore înainte de accidentul fatal, Robert îi mărturiseşte: "oamenii au nevoie de prezenţă, altfel nu ştiu să iubească. Sau ceea ce ştiu să iubească din absenţă, prezentifică. Şi când obiectul iubirii lor nu e prezent, au nevoie de înţelegere, spusă sau nespusă, dar împărtăşită, ca să poată anula distanţa" (p. 138 ). Or, el refuză asumarea unei relaţii. A făcut-o de mai multe ori. Se pregăteşte să o facă din nou. "Cine sunt eu să afirm că pot avea grija cuiva?... Încerc să mă îngrijesc de ce pot cât pot. Să nu părăsesc decât dacă e absolut necesar, şi, dacă o fac, să nu omor nimic din ce mă însoţeşte, ci să las să se construiască în lume, prin mine" (p. 138).

Desigur, o meditaţie despre iubire, dincolo de condiţionări, de limite, de convenienţe ("l-am luat în braţe cum aş fi luat un cocor adormit, atât de exact curgea apa pe braţele lui, l-am scos afară şi l-am ţinut aproape până când a cedat şi a început să plângă spunându-mi că există geografii care nu coincid şi forme de relief care ni se refuză", p. 170 ). Despre cât poate fi ea de devastatoare când persoana iubită amuţeşte sau dispare, luând cu ea părţi mari din identitatea celui ce s-a clădit în această relaţie şi în jurul ei. Dar şi despre căsătorie, ca acceptare a celuilalt, ca asumare a vieţii trăite împreună: "s-a aplecat să mă sărute şi am simţit că acela este locul meu, nici mai mult nici mai puţin, că ea şi iubirea ei sunt urmarea firească a deciziilor luate de noi în ultimii ani" (p. 47). Marta, soţia lui, scrie David, "a ales nu numai să îmbătrânească lângă mine, dar şi să mă înveţe să îmbătrânesc lângă ea. Cea mai dură lecţie, cred eu, dintr-o relaţie" (p. 102)

Din durere şi din pierdere, naratorul plămădeşte frumuseţea monologului interior şi a stilului indirect liber, în care atinge desăvârşirea. Atunci, abia, îşi îngăduie suprema renunţare, care este sacrificiul de sine, "atunci, fără să gândesc prea mult şi fără să mai am putere să fac ceva, plec. Îmi permit luxul extrem al ştergerii mele din această lume. Oricât de mult mi-aş dori, eu nu sunt de aici" (p. 56). Sacrificiu care nu vine din negaţie, ci din preaplin. Acel preaplin de trăire care nu mai are martori: "este atâta distanţă în mine încât, dacă mă atinge cineva, mă retrag din partea aceea de corp. Şi atâta fugă încât am uitat cum este să priveşti faţă în faţă. Atât de multă dorinţă... Mă duc într-un loc din care puţini ştiu să se întoarcă, mă duc acolo unde există numai muzică şi culoarea adâncă a apei. În inima apei." (p. 171). Frumuseţe pură, romanul lui Vlad Roman!