Istorie şi taină la Muntele Athos

Vasile Andru
Istorie şi taină la Muntele Athos
Editura Herald, 2016



*****
Intro

Vasile Andru s-a născut la 22 mai 1942, în satul Bahrineşti, Bucovina, Regatul României. Studii universitare la Iaşi, absolvite în 1965. A fost profesor, a predat Cursuri la Facultatea de Filologie din Suceava (1967-1974) şi la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti (1991-1993). Bursă de studii în India: masterat în Vedanta, la Neyyar Dam (1996). Redactor principal la revista Viaţa Românească, peste două decenii, până în 2006. Rezidenţă efemeră în Noua Zeelandă, 1999, 2000. Cooptat în stafful Fundaţiei Internaţionale Balkanika, 2001-2013. Redactor, din 2007, la revista Lumină Lină / Gracious Light din New York. Întemeiază, în 1990, şi coordonează Centrul Român de Practică Isihastă. Retrageri spirituale pe Muntele Athos în 1997, 1998, 2002.

SCRIERI. A publicat 30 de cărţi; dintre acestea, selectiv:
a) romane şi povestiri: Iutlanda posibilă, 1970; Mirele, 1975; Arheologia dorinţelor, 1977; Noaptea împăratului, 1979; O zi spre sfârşitul secolului, 1983; Turnul, 1985; Progresia Diana, 1987; Muntele Calvarului, 1991; Păsările cerului, 1999; Grădinile ascunse, 2006; Veacul meu, fiara mea, 2011.
b) eseuri de antropologie culturală şi de spiritualitate: Viaţă şi semn, 1989; Terapia destinului, 1994; India văzută şi nevăzută, 1993, 2015; Yaatra, 2001, 2012; Mistici din Carpaţi, 1998, 2013; Istorie şi taină la Muntele Athos, 2001, 2014; Întâlniri cu maeştri şi vizionari, 2001, 2014; Isihasmul sau meşteşugul liniştirii, 2002, 2011; Exorcismele. De la origini până la Tanacu, 2004; Psihoterapie isihastă, 2010; Pustia se lumeşte, 2013; Geografia sacră şi profană a vieţii, 2015.

*

La Sfântul Munte Athos timpul pare încremenit. Nimic nu se schimbă în rânduiala locului. Nimic nu se schimbă în rituri şi ritmuri interioare, de secole...

E sărbătoare. Începem o nouă săptămână pe Sfântul Munte. Înainte de ora 3 dimineaţa, bate toaca. Urmează o simfonie de clopote. Te scoli într-o stare de trezie completă, de slăvire. Viaţa se înnoieşte toată. Clopotul este un generator de viitor bun. Dangătele rup legăturile somnului, ale ţărânei, îmbunează pe toată lumea, întrezăreşti că-n fiinţă este o zare de supra-fiinţă.

Aceasta mi-a rămas în amintire, mult timp după Athos, şi acum când scriu: bucuria de a te trezi, de a te naşte pe un pământ al slavei. Îmi aminteam cum tatăl lui Montaigne îl trezea pe el în muzici, când era copil, ca inima să i se înalţe şi viaţa să îi apară frumoasă. Dar aici este mai mult decât un artificiu pedagogic: aici este începutul unui dialog cu cerul, sensibilizarea legăturii între profunzimi umane şi ceruri; clopotul, "glasul exterior al bisericii", actualizează o amintire adamică.

La Athos am simţit mai intens bucuria locului excepţional; dar am simţit şi urgenţa lucrării noastre. Orice săptămână care trece, orice săptămână trăită lumeşte, îmi pare acut şi dureros una furată veşniciei.

În loc de prefaţă: o epistolă de la Ieromonah Petroniu Prodromitul
 

Drumul spre Athos. Probe, obstacole, vămi

Ca o călătorie iniţiatică, drumul spre Athos este presărat cu obstacole şi încercări. Trebuie să le consideri ca atare, adică să te sporeşti prin obstacole.

După ce ajungi în Grecia, la Salonic, te prezinţi la Departamentul special cu problema Athosului, în cadrul Ministerului Greciei de Nord. Aici trebuie să obţii o viză specială pentru Athos şi un permis de şedere în slăvita "Republică monahală".

Reglementarea intrării bărbaţilor pe Sfântul Munte este în grija unei femei. Unii ar zice că asta este o ironie a sorţii, sau poate o revanşă acordată femeilor care n-au îngăduinţa să păşească pe Sfântul Munte.

Este la acest departament o grecoaică plăcută şi aprigă, foarte vrednică, având calităţi mai curând de psiholog decât de funcţionar public. Ea reuşeşte să facă faţă nervilor şi lipsei de înţelegere a unor oameni din toată lumea - bărbaţi care uită, sau nu dau importanţă, că pe Athos pot intra foarte puţini mireni, ca să nu tulbure liniştea Grădinii Maicii Domnului. Acolo nu-i loc pentru destindere, ci pentru lucrare şi trăire mistică. Cum să stăvileşti fluxul sutelor, miilor de doritori? Cum să tratezi atitudinea modernă, turistică sau adesea arogantă? Sau chiar insistenţa unor grupuri feministe "emancipate" din Grecia în primul rând care fac presiuni contra regulii de interzicere a femeilor pe Athos? Dar mai ales impetuozitatea - uneori sinceră - a unor râvnitori ajunşi la porţile Grădinii. Eu mă mir că această grecoaică se descurcă atât de bine. Cei respinşi se supără, acuză de "balcanism" sau de birocraţie orientală.

Unii vizitatori sunt insistenţi, alţii nervoşi; altul încearcă să fie seducător; altul arată un teanc de bani pe care zice că vrea să-i doneze mănăstirilor athonite. Dar doamna de la Departamentul Athosului nu-i impresionată, ea cerne şi discerne. Numărul celor care pot primi viza de intrare este foarte mic. Un tânăr domn din Suedia, văzându-se respins, a început să vocifereze. Discuţiile au ajuns în clocot, omul şi-a ieşit din fire şi a răsturnat biroul la care stătea femeia, a spart nişte vitrine. Când acel suedez a făcut scena agresivă, doamna nu a fost impresionată, ci mai curând edificată că acel om nu avea ce căuta în "grădina liniştii", decât poate după ce se va trata la psihiatru - dacă asemenea personalitate dizarmonică poate fi tratată.

&

Am ajuns la acest departament devreme, dimineaţa. Am arătat hârtiile, mi-am spus numele şi ţara. Şi credinţa. "V-aţi anunţat vizita cu două luni înainte?" m-a întrebat. "Nu. Astăzi m-am prezentat direct aici". "Locurile pentru următoarele două luni sunt ocupate". "Este normal!" zic.

A cercetat, sumar dar suficient, hârtiile mele.
"Pentru ce vreţi să vizitaţi Sfântul Munte?"
"Pentru rugăciunea minţii, pentru isihia".

A format un număr de telefon, a vorbit cu cineva, apoi a dictat numele meu pe litere. Apoi a primit un fax pentru mine, destinat Protosului de pe Athos.

Aşteptam cu emoţie, ca la un mare examen. La uşă se formase deja un rând lung de bărbaţi care aşteptau nerăbdători, dar aici "trierea" se face foarte lent. În fine, consiliera de la Departamentul Athosului îmi zice:
"Veţi merge pe Sfântul Munte. Cu condiţia să luaţi primul vapor din Ouranopolis. Vaporul pleacă din Ouranopolis la ora 9.30 mâine dimineaţă. E obligatoriu să respectaţi această oră. Altfel nu mai plecaţi".
I-am zis: Evhariste poli! (Mulţumesc mult!)

Am primit documentul destinat Protosului de pe Athos: un act impresionant, pe o hârtie cu chenar şi cu parafe mari; semăna cu pergamentele voievodale vechi.

Am ieşit şi am luat primul autobuz spre Ouranopolis. Grozavă condiţie mi s-a pus: să iau primul vapor! Ziua era măreaţă. Am traversat toată depresiunea Halkidiki. Un ţinut minunat, munte pietros şi ţărm de mare, stânci albe şi flori roşii - tufe abundente de oleandru, floarea naţională a Greciei.

Se spune că oleandrul este singura floare care n-a plâns la răstignirea lui Hristos (în timp ce toată natura a plâns), şi de aceea a primit ca "penitenţă" să aibă un miros amărui. Dar bag de seamă că penitenţa plantei s-a terminat, pentru că mirosul florii de oleandru, deşi încă uşor amărui (prin uleiurile volatile specifice) bate tot mai mult spre mirosul mierii de pădure...

De la Împărăţiile trecătoare (seculare) la Cea netrecătoare

Tot drumul, am avut o bună stare de trezie, aproape de exaltare. Am trecut prin localităţi însorite şi vestite, ţin minte acum doar satul Stagira, locul de naştere al lui Aristotel, unde am făcut un scurt popas, trăind bucuria contactului intim cu legenda.

Am ajuns seara la Ouranopolis, am dormit la un localnic, s-a întâmplat să fie un aromân. Astfel îmi aminteam că pe aici a fost Imperiul Roman şi că mă aflu încă în Imperiul Roman, adică acasă, şi că aromânii, fraţii noştri din toţi Balcanii, vlahii (cum li se zice aici) sunt urmele fierbinţi şi persistente ale Imperiului secular. Durabil, dar trecător în cele din urmă.

Şi apoi, aveam să fac trecerea de la imperiul secular, pământean, la împărăţia netrecătoare, a cărei taină se dezvăluie mai bine pe Athos.

Dimineaţa, pe ţărmul Mării Egee, în port. Cald şi proaspăt. Simt că tot ce am sub ochi sunt daruri. Marile împliniri nu sunt pe merit, ci sunt pe dăruire. Ce poţi obţine "pe merit", sau pe muncă? Doar ceva ca să treci de la o zi la alta.

Îmi iau rămas bun de la aromânul care m-a găzduit, om foarte înstărit: are câteva vaporaşe cu care organizează curse pe mare pentru înconjurul Athosului, pentru cei care nu au îngăduinţa să pună piciorul acolo. Şi astfel, călătorii pot vedea Athosul de aproape, de pe mare, pot admira şi unele din mănăstirile athonite, pe ţărmuri stâncoase.

În port, pe o terasă, am aşteptat vaporul. S-a văzut venind, a ancorat. Ne-am îmbarcat. Un vapor de bărbaţi. O lume de bărbaţi. Călugări, pelerini, vizitatori. Pelerinii sunt în majoritate greci: ei primesc mai uşor îngăduinţa să viziteze. Străinii sunt foarte puţini. Mă aflu între ei. Simt că începe anonimatul cel bun. Xeniteia sau anonimatul este o virtute isihastă, este o asceză. Asceza începe prin renunţare la nume şi la lume.

Acum ştiu că în privinţa asta mă amăgeam. După ce voi ajunge pe Athos, mai târziu, voi afla că pe vapor mai exista un român, care mă observa - el mă ştia, eu nu-l ştiam.

De altfel, un ierarh prieten îmi spusese la plecare:
"Ia aminte că, chiar atunci când nu te vede nimeni, să fii sigur că tot te vede cineva!".

Este amuzant şi terestru, este vorba de acele "atacuri dinlăuntru" care, totuşi, nu clintesc marele laborator mistic care este Muntele Athos. În ce mă priveşte, eu simţeam mulţumirea stării de xeniteia, de anonimat bine lucrător.

Debarcarea în portul Dafne, care deserveşte Sfântul Munte. Pun piciorul pe ţărm, păşesc, urc treptele. Încă am o senzaţie de irealitate, acel sentiment de "ca şi cum ar fi". Este o minune că acest loc există şi că suntem contemporani cu el. Cu toate asalturile secularizării - din afară dar şi dinlăuntrul oazei mistice - acest ţărm rezistă, neschimbat, încremenit în timp. Sau, mai bine zis, descoperindu- ne alt Timp.

Amiază în "Republica Monahală"
Careia, capitala Athosului

La Careia, capitala Athosului, am simţit trecerea de la "cetatea terestră" la "cetatea divină". Careia are darul de a fi şi un târg şi un anti-târg. În aparenţă, seamănă cu toate târgurile: şi totuşi, descoperi imediat că atmosfera, ambianţa, ritmul nu aparţin lumescului, ci vieţii înnoite. E târg, în sensul că există magazine (alimente, obiecte religioase, papetărie), birouri, brutărie, cantină. La Careia se află şi gărzile speciale ale Athosului, şi sediul autorităţii ecleziale, clădirea impunătoare a Protosului. Pe clădire flutură steagul bizantin: pe fond galben, vulturul bicefal, cu sabia şi globul.

Sabia este simbolul discernământului şi al cuvântului ferm; globul cu crucea pe el semnifică biruinţa creştină şi salvarea omenirii prin Hristos, prin credinţă.

Pe măsură ce te inserezi în ambianţa oraşului, vezi că aici se face trecerea spre "civitas Dei", adică spre cetatea celestă, hrănită de pacea lăuntrică. Peste tot, turle de biserici; la dreapta este Mănăstirea Cutulmuşi, îndrăgită de români pentru că sunt aici urme de ctitori români; la stânga este Mănăstirea Sf. Andrei. Pe străzi, călugări şi pelerini; glas de clopot, voci joase, atmosferă de evloghie - chiar în acest decor urban.

Am simţit cum aici se interferează cele două registre: lumea şi "dincolo de lume"; timp istoric şi timp liturgic.

Timpul istoric este mişcarea astrelor, este convenţia rotaţiei pământului codificată, este culoarea subiectivă: trecutul este memorie, este solidificare; viitorul este anxietate. Iar Timpul liturgic, sau prezentul continuu, este dobândit în urma purificării lăuntrice, prin contemplaţia mistică. Acest "Timp" nu poate fi descris: este o experienţă, o trăire, un eşantion de veşnicie.

Răzvrătirea de întemeiere

Mă îndrept spre Marea Lavră, locul de unde începe pelerinajul meu athonit, locul de unde începe istoria Athosului.

Drumul spre Marea Lavră este pe ţărm stâncos, cu Marea Egee sub ochi, apa albastră, limpede. Simţurile primesc abundent impresiile, tot ce ni se întâmplă aici are ecou şi răsunet, este eveniment psihic.

Popas la fântâna Sfântului Atanasie, cu apă sfinţită.

Apoi ajungem la Marea Lavră. Închinare la rămăşiţele Sfântului Atanasie. Evocarea întemeierii lui.

Întemeierea aceasta a fost cu suferinţe. Căci aici, pe Athos, trăiau anahoreţii, rugătorii izolaţi, pustnicii desăvârşiţi, care s-au opus categoric întemeierii unei mănăstiri de obşte. Anahoreţii ziceau că mănăstirea distruge asceza, mănăstirea este un lux, încurajează comoditatea, distruge monahismul: monachos înseamnă singur, cu desăvârşire singur, ziceau anahoreţii supăraţi pe Sf. Atanasie care, sporit şi prestigios, a adunat o mare obşte în jurul său.

Anahoreţii s-au plâns împăratului, zicând că Atanasie, făcând mănăstire, strică asceza adevărată, viaţa austeră. Pavel Xeropotamos, anahoret însemnat, el însuşi om sfinţit, era adept al ascetismului maximal. L-a acuzat vehement pe Atanasie în faţa împăratului de la Constantinopole, că a distrus vechiul mod ascetic, al singurătăţii austere.

Împăratul a dat câştig de cauză lui Atanasie, căci îl admira pe acesta, şi admitea că admirabilul său prieten monah ştie ce face.

De altfel, monahismul de obşte este hotărâtor în asceză. Este drept că experienţa mistică nu se face în obşte, iluminarea nu se obţine în obşte; dar o etapă importantă a misticii este "despătimirea" şi aceasta se face în mănăstirea de obşte.

Scandalul şi slava Isihasmului

De la Marea Lavră, m-am îndreptat spre schitul românesc Prodromu, centru de referinţă al monahismului nostru athonit. Loc puternic, adevărat centru metodologic şi focar de emulaţie spirituală. Aici mă voi instala pentru o petrecere mai lungă. După odihnă scurtă, o slujbă religioasă lungă, laudele, miezonoptica. Ziua: ascultările, mulţumirea.

Facem rugăciunea, vorbim despre rugăciune. Vorbim despre slava isihasmului.

În secolul XIV, Muntele Athos cunoştea o etapă de glorie: se structurează atunci curentul de renaştere spirituală, Isihasmul.

În 1321 izbucneşte "scandalul isihast", adică isihasmul este atacat, acuzat de erezie, iar Grigore Palamas, reprezentantul athoniţilor, îl apără strălucit. Aşa isihasmul devine un curent conştient de sine. Până atunci, el era practicat oarecum empiric. Unii îl confundau cu evlavia (ca şi astăzi), alţii cu mortificarea; alţii - care nimereau peste un duhovnic experimentat - mergeau pe o linie bună; alţii se osteneau cu o asceză care, uneori, culmina cu o floare mistică, alteori stagna pe vreo dobândire suprafirească.

Acest ascetism era sprijinit de amintirea clocotitoare a unor uriaşi, precum Antonie cel Mare sau Ioan Scărarul sau Simeon Stâlpnicul; dar râvnitorii în genere perseverau în asceza exterioară, puţini cunoscând, aleatoriu sau prin Har, experienţa mistică.

Grigore Palamas aşadar structurează şcoala isihastă şi-i dă un temei, care a ţinut circa 100 de ani, apoi a început să se clatine iarăşi; linia de aur a transmisiei isihaste se Întrerupe mereu. Oricum, s-a cristalizat atunci singura şcoală creştină de meditaţie.

Greşelile isihasmului empiric

Deşi astăzi posedăm informaţii sistematizate despre acest moment, introducem aici o pagină din Cronica părintelui român Irinarh, scrisă pe Athos la începutul secolului, rămasă în manuscris, 17 volume, în biblioteca schitului nostru Prodromu. Părintele Irinarh scrie:

,,În anii aceştia 1321-1341 s-au întâmplat în Sf. Munte triste lucruri religioase. În timpul împăratului Andronic al III-lea mulţi monahi adoptau poveţele egumenului Simion de la Mănăstirea Sf. Mamant din Constantinopol, care descoperise modul ce va să zică pustnicii. Ei rugându-se li se bucura sufletul de zeiască virtute şi simţeau ceva mai mult precum şi lumina dumnezeiască şi raze precum din Tabor. Aşa şi ei văd cu ochii trupeşti lucruri fulgerătoare. Aceştia se numeau liniştitori ("isihaşti"), rugători şi însufleţiţi ("psihici"). Pentru că atunci când se rugau (unii) şedeau cu genunchii sub buric şi ochii la ceriu, de unde vedeau fulgerând Dumnezeiască lumină. Mai era şi altă sectă numită isihodoxi ("liniştitori slăviţi"), cei ce erau răpiţi cu sufletul. Şi negândindu-se la nici un lucru din afară. După unii, ei făceau parte din eresul lui Molin din Ispania. (În subsolul paginii, e scris: Această rugăciune a minţii este mărturisită şi de marele Sf. Vasile; şi în timpul Sf. Dionisie Areopagitul; dar acum au fost la 1321 puse pe un tapet.) Pe la 1400 această rugăciune a minţii s-a lăţit foarte mult în Muntele Athos, mai ales la Iviru, schitul Magula, Haldu, şi monahii care întrebuinţau această rugăciune aveau numele de purtători de raze.

Dar Sf. Grigorie Palamas a îndreptat greşelile, pe când se pustnicea în hotarele Lavrei, precum şi Grigorie Sinaitul pe când se liniştea în Muntele Athos pe la jumătatea veacului al XIV-lea, în schitul Magula. (Ei) au îndreptat cum să se întrebuinţeze rugăciunea minţii.

Tot atunci, ereticul Varlaam Monahul din Calabria, care fusese trimis de Papa în Constantinopole pentru unirea bisericilor, şi nereuşind s-a întors la Salonic, unde face cunoştinţă cu un monah din Sf. Munte; au învăţat de la el rugăciunea minţii, pe care rău înţelegând-o au scris multe contra ei, care eres (n.n. - polemica isihastă) au fost început în 1339. În timpul împăratului Andronic III catigorisând pe cei care o întrebuinţează. Acolo, în Salonic, au avut mari discuţii cu Varlaam, probându-i din scripturi că este bună rugăciunea minţii, dacă-i întrebuinţată după dreptarul ei".

Cum să suporţi tensiunea contemplaţiei prelungite

Înserare. Ceasul al nouălea, după ora bizantină. Şi iarăşi bate toaca: ne aminteşte că e ceasul al nouălea. Laudele, rugăciunea, canonul, ascultările. Ca să suporţi tensiunea contemplaţiei
neîntrerupte, sunt două căi: (a) exterioară: lucrul mâinilor, alternarea rugăciunii cu munca;
(b) interioară: mutarea minţii de la registrul cotidian la cel ceresc. "Rugăciune neîntreruptă" înseamnă chiar aceasta: dobândirea unei atitudini mentale de permanentă evharistie: mulţumire şi slavă.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.

Sirenele de pe Titan

Kurt Vonnegut
Sirenele de pe Titan
Editura ART, 2015
Traducere din limba engleză şi note de Ligia Caranfil



*****
Intro

Kurt Vonnegut s-a născut la 11 noiembrie 1922 în Indianapolis, într-o familie de origine germană. A studiat la Cornell University, Carnegie Institute şi University of Chicago. A participat la cel de-Al Doilea Război Mondial, fi ind luat prizonier de război la Dresda, unde a fost martor la distrugerea oraşului, în urma bombardamentului din februarie 1945, experienţă pe care o va evoca mai târziu în romanul Abatorul cinci. În anul 1952 a publicat Pianul mecanic, primul său roman, urmat apoi de Sirenele de pe Titan, Mama Noapte, Leagănul pisicii, Fii binecuvântat, domnule Rosewater sau Nu strica orzul pe gâşte, Abatorul cinci sau Cruciada copiilor: un dans obligatoriu cu moartea, Mic-dejunul campionilor sau La revedere, tristă zi de luni, Cutremur de timp etc. Kurt Vonnegut a murit la 12 aprilie 2007.

***

Însoţit de mastiful Kazak, Winston Niles Rumfoord traversează în nava sa o zonă necartografiată a spaţiului, trecând printr-un infundibul cronosinclactic. În urma acestui zbor, Rumfoord nu mai poate exista fizic pe Pământ decât o dată la cincizeci şi nouă de zile terestre, când îşi face apariţia pentru a-şi informa soţia despre ce o aşteaptă în viitor (cealaltă consecinţă a acestei stări nemaipomenite fiind darul clarviziunii). Malachi Constant, cel mai bogat, norocos şi depravat om din lume află şi el în urma unei astfel de materializări ce îi rezervă destinul. Numai că, fiind vorba de un roman de Vonnegut, destinul uman capătă noi înţelesuri aici, căci satira scriitorului e nemiloasă şi nu cruţă nimic, de la ideea de liber arbitru, la religie, la întreaga istorie a umanităţii.

Sirenele de pe Titan este cel de-al doilea roman scris de american, dar toate coordonatele care fac din Vonnegut un mare scriitor sunt prezente în el.

"Cea mai bună carte a lui Vonnegut, în care autorul se încumetă nu numai să pună întrebări fundamentale despre fiinţa umană, ci să şi ofere răspunsuri la ele." (Esquire)

11
IL URÂM PE MALACHI CONSTANT
PENTRU CĂ...

Spuneţi-mi un singur lucru bun pe care l-aţi
făcut în toată viaţa dumneavoastră.
(Winston Niles Rumfoord)

Şi iată care fu predica:
- Suntem dezgustaţi de Malachi Constant, vorbi Winston Niles Rumfoord din vârful copacului, pentru că s-a folosit de fantasticele roade ale fantasticului său noroc spre finanţarea unei demonstraţii constante a faptului că omul este un porc. I-a cultivat pe sicofanţi. S-a tăvălit în noroi cu toate pipiţele. S-a destrăbălat în orgii, în alcool şi droguri. S-a bălăcit în toate formele cunoscute de turpitudine şi obscenitate. La zenitul norocului său chior, Malachi Constant avea o valoare mai mare decât a statelor Utah şi Dakota de Nord la un loc. Cu toate acestea, aş îndrăzni să spun, valoarea lui morală nu se ridica nici măcar la cea a celui mai mărunt găinar din ambele state. Suntem furioşi pe Malachi Constant, continuă Rumfoord din vârful arborelui, pentru că n-a făcut nimic ca să-şi merite miliardele şi fiindcă n-a făcut nimic altruist sau constructiv cu miliardele lui. A fost la fel de binevoitor ca Maria Antoaneta, la fel de creativ ca un profesor de cosmetologie într-o şcoală profesională de îmbălsămare. Îl urâm pe Malachi Constant, grăi Rumfoord printre crengile arborelui, pentru că a acceptat roadele fantasticului său noroc fără nici o jenă, ca şi cum acesta ar fi fost lucrarea Domnului. Pentru noi, adepţii Bisericii lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent, nu există cruzime, primejdie, blasfemie mai mare pentru un om decât să creadă că norocul sau ghinionul sunt lucrarea Domnului! Norocul sau ghinionul, repetă Rumfoord din pom, nu sunt lucrarea Domnului. Norocul, preciză el printre ramuri, constituie doar felul în care vântul suflă peste praful depus de veacuri, după ce Dumnezeu a trecut pe acolo.
- Călătorule Spaţial! îl strigă Rumfoord din vârful copacului.

Călătorul Spaţial nu-i prea dădea atenţie. Puterea de concentrare îi era slăbită, poate din cauză că stătuse în cavernele mercuriene prea multă vreme, sau poate că luase prea multe hapuri, ori mărşăluise prea mult timp în rândurile Armatei Marţiene. El urmărea norii. Erau adevărate minunăţii, iar cerul pe care pluteau i se părea Călătorului Spaţial, însetat de culori, de un albastru încântător.
- Călătorule Spaţial! îl mai strigă o dată Rumfoord.
- Tu, în costum galben, îl atenţionă Bee cu un ghiont. Trezeşte-te!

Acesta, în sfârşit, răspunse prompt la apel:
- Da, domnule? îşi ridică el glasul spre bolta de frunze. Replica îi sună ingenuu, entuziast şi fermecător.

Un microfon îi fu postat în faţă.
- Călătorule Spaţial! repetă Rumfoord, însă acum era scos din sărite, căci era afectată fluiditatea întregii ceremonii.
- Aici, domnule! îi răspunse celălalt, iar cuvintele îi bubuiră prin megafoane, spărgând timpanele celor de faţă.
- Cine eşti? îl iscodi Rumfoord. Care ţi-este numele adevărat?
- Nu ştiu care mi-este numele adevărat, spuse Călătorul Spaţial. Mi se spune Unk.
- Ce ţi s-a întâmplat înainte de a te întoarce pe Pământ, Unk? îl chestionă Rumfoord.

Călătorul Spaţial radie de fericire. Fusese adus să repete propoziţia care provocase atâtea râsete, jocuri şi cântece la Cape Cod.
- Am fost victima unei serii de accidente, la fel ca noi toţi, rosti el. De data aceasta nu se auzi nici un hohot de râs şi nimeni nu mai cântă şi dansă, dar mulţimea se arătă foarte interesată de cele spuse de Călătorul Spaţial. Bărbiile se ridicară cu semeţie, ochii se căscară, iar nările fremătară. Nu se auzea nici musca, pentru că mulţimea dorea să afle absolut tot ce aveau să-şi spună cei doi actori principali.
- O victimă a unei serii de accidente? se miră Rumfoord din vârful copacului. Dintre toate accidentele, dori el să ştie, pe care l-ai considera drept cel mai semnificativ?

Călătorul Spaţial îşi înălţă capul cu mândrie:
- Stai să mă gândesc...
- Stai că te ajut eu, îl asigură Rumfoord. Cel mai semnificativ accident care ţi s-a întâmplat a fost însuşi faptul că te-ai născut. Ai vrea să-ţi dezvălui ce nume ţi s-a dat la naştere?

Călătorul Spaţial ezită numai o clipă, iar tot ce-l făcu să şovăie era o teamă că avea să-şi distrugă întreaga carieră ceremonială spunând ce nu se cuvenea:
- Chiar vă rog, încuviinţă el.
- Ţi s-a dat numele Malachi Constant, îi dezvălui Rumfoord din vârful arborelui.

* * *

În măsura în care o mulţime poate fi bună, cea adunată de Winston Niles Rumfoord în Newport era o mulţime bună. Ea nu gândea în masă. Membrii ei rămâneau stăpâni pe ei înşişi, iar Rumfoord nu i-a invitat niciodată să participe la vreo acţiune, cu atât mai puţin să aplaude sau să huiduie.

Când pricepură faptul că miraculosul Călător Spaţial nu era altul decât dezgustătorul, enervantul şi detestabilul Malachi Constant, oamenii din mulţime au reacţionat suspinând fiecare pe tăcute, ceea ce arăta compasiunea lor. La urma urmei, spânzuraseră efigiile lui Constant în casele şi la locurile lor de muncă, aşa cum le dictase conştiinţa. Şi, deşi se bucuraseră la vederea efigiilor spânzurate, foarte puţini dintre ei simţeau că Malachi Constant, în carne şi oase, merita să fie efectiv spânzurat. A spânzura efigiile lui Malachi Constant era un act tot atât de agresiv ca împodobirea unui brad de Crăciun sau ascunderea cadourilor.

Iar Rumfoord, din vârful copacului său, nu scoase un cuvânt ca să le alunge compasiunea.
- Aţi suferit accidentul unic, domnule Constant, începu el plin de compătimire, de a deveni simbolul central al necuviinţei într-o sectă religioasă enormă. N-aţi fi atrăgător pentru noi ca simbol, domnule Constant, continuă el, dacă inimile noastre n-ar fi impresionate de dumneavoastră într-o oarecare măsură. Inimile noastre sunt obligate să se lase impresionate de dumneavoastră, de vreme ce toate greşelile dumneavoastră bătătoare la ochi sunt erori pe care toţi oamenii le-au comis de la începutul veacurilor. În câteva minute, domnule Constant, anunţă Rumfoord printre ramuri, vă veţi îndrepta, coborând scăriţele şi străbătând rampele, până la lunga scară mobilă aurită, vă veţi căţăra pe ea şi veţi intra în nava spaţială, după care veţi zbura direct pe Titan, un satelit cald şi fecund al planetei Saturn. Veţi trăi acolo în siguranţă şi confort, dar vă veţi afl a în exil faţă de planeta natală, Pământ. Veţi face acest lucru de bunăvoie, domnule Constant, astfel încât Biserica lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent să poată avea ca veşnică amintire patimile unui sacrificiu de sine, săvârşit cu demnitate, la care să cugete mereu. Ne vom imagina, încheie din copac Rumfoord, spre satisfacţia noastră spirituală, că luaţi cu dumneavoastră toate ideile greşite despre semnificaţia norocului, întreaga putere şi bogăţie prost folosite şi toate clipele petrecute în compania dumneavoastră dezgustătoare.

Cel care fusese Malachi Constant, care fusese Unk, care fusese Călătorul Spaţial, cel care era din nou Malachi Constant nu simţi nimic deosebit din cauză că era declarat iar Malachi Constant. Ar fi putut să simtă câteva lucruri interesante dacă sincronizarea lui Rumfoord ar fi fost diferită. Însă acesta din urmă îi dezvăluise încercarea la care avea să fie supus la numai câteva secunde după ce-i spusese că era Malachi Constant, iar ordalia era destul de groaznică încât să-l facă pe Constant să fie numai ochi şi urechi. Încercarea îi fusese promisă nu după ani, luni sau zile, ci după câteva minute. Şi, ca orice alt condamnat, Malachi Constant deveni, mai presus de orice, un învăţăcel al sistemului în cadrul căruia urma să evolueze.

Prima lui grijă fu aceea că s-ar putea împiedica, că se va gândi prea mult la simpla chestiune a mersului, iar picioarele nu-l vor mai asculta, aşa încât se va rostogoli până la acele suporturi din lemn vopsite în negru.
- N-o să vă împiedicaţi, domnule Constant, îl asigură Rumfoord din frunzişul arborelui, citindu-i gândurile. Nu mai aveţi unde vă duce, nu v-a mai rămas nimic de făcut. Cătinel, în vreme ce noi vă vom urmări în tăcere, vă veţi transforma în omul cel mai memorabil, mai magnific şi mai înţelept din timpurile moderne.

Constant se întoarse să se uite la negricioasa lui familie. Ochii lor îl scrutau. Constant citi în ei că Rumfoord grăia adevărul, că nici o cale nu mai era liberă, în afară de cea care ducea la nava spaţială. Beatrice şi tânărul Crono afişau un dispreţ suveran faţă de festivităţi, dar nu şi faţă de comportamentul plin de curaj din decursul lor. Ei îl îndemnară pe Malachi Constant să se poarte cum se cuvine.

Constant îşi frecă degetul mare de arătătorul mâinii stângi într-o mişcare de rotaţie, cu multă grijă. Îşi urmări gestul lipsit de sens preţ de vreo zece secunde. După aceea, îşi lăsă mâinile să-i atârne pe lângă coapse, îşi ridică ochii şi o porni cu hotărâre în direcţia navei spaţiale. Când piciorul lui stâng atinse rampa, în cap îi răsună un sunet pe care nu-l mai auzise de trei ani tereştri. Sunetul îi venea de la antena din craniul lui. Rumfoord, din vârful fagului său, îi trimitea semnale prin antenă cu ajutorul unei telecomenzi din buzunar.

Îi mai uşura lui Constant lungul şi singuraticul drum, făcându-i să răsune în urechi bătăile unei tobe mici. Toba mică îi zicea aşa:

Pune un cort, un cort, un cort,
Pune un cort, un cort, un cort.
Pune un cort!
Pune un cort!
Pune un, pune un cort.

Toba mică încetă atunci când mâna lui Malachi Constant apucă prima oară bara aurită a celei mai lungi scări mobile din lume. Se uită în sus, iar perspectiva făcu să pară vârful scării cât gămălia unui ac. Constant îşi sprijini o clipă fruntea de balustradă.
- Aţi dori să ne faceţi vreo mărturisire, domnule Constant, înainte de a vă urca pe scară? se interesă Rumfoord din vârful copacului.

Un microfon fu din nou postat în faţa lui Constant. Acesta îşi umezi buzele.
- Aveţi de gând să ne ziceţi ceva, domnule Constant? insistă Rumfoord.
- Dacă doriţi să vorbiţi, i se adresă tehnicianul lui Constant, s-o faceţi pe un ton perfect normal şi să vă ţineţi buzele la o distanţă de vreo cincisprezece centimetri de microfon.
- Aveţi să ne comunicaţi ceva, domnule Constant? îl chestionă Rumfoord.
- Probabil că... nu merită să fie spus, începu liniştit Constant, dar tot aş mai dori să adaug că n-am înţeles nici măcar un singur lucru din ceea ce mi se întâmplă, de când m-am întors pe Pământ.
- Vă lipseşte sentimentul participării? îl întrebă Rumfoord din vârful arborelui. Asta să fi e?
- Nu contează, se hotărî Constant. Tot am să mă caţăr pe scară.
- Mă rog, continuă Rumfoord printre ramuri, dacă credeţi că vă facem o nedreptate, presupun că ne-aţi putea preciza vreo faptă cu adevărat bună, pe care aţi făcut-o la un moment dat în viaţa dumneavoastră, şi ne-aţi lăsa să decidem dacă acea dovadă de bunătate v-ar putea scuti de pedeapsa pe care v-am pregătit-o.
- Bunătate? se miră Constant.
- Da, aprobă Rumfoord expansiv. Spuneţi-mi un singur lucru bun pe care l-aţi făcut în toată viaţa dumneavoastră, orice vă trece prin minte.

Constant se gândi mult. Nu-şi amintea, în mare, decât că străbătea în goană culoarele nesfârşite ale unor peşteri. Fuseseră câteva ocazii care ar fi putut trece drept bunătate cu Boaz şi cu armoniile. Însă Constant nu putu mărturisi, cu sinceritate, că ar fi profitat de aceste şanse de a fi bun. Aşa încât se gândi la Marte, la toate lucrurile conţinute în scrisoarea lui către el însuşi. Cu siguranţă, printre toate acele chestiuni, s-ar fi aflat şi o dovadă a bunătăţii lui. Apoi îşi aminti de Stony Stevenson, prietenul său. Avusese un prieten, ceea ce cu siguranţă era un lucru bun.
- Am avut un prieten, grăi în microfon Malachi Constant.
- Cum se numea? dori să ştie Rumfoord.
- Stony Stevenson, răspunse Constant.
- Numai unul? se minună Rumfoord printre frunze.
- Numai unul, recunoscu el.

Era copleşit de plăcere, dându-şi seama că un singur prieten era de ajuns să satisfacă nevoia de prietenie a cuiva.
- Atunci bunătatea dumneavoastră ar fi dovedită, raţionă Rumfoord din vârful fagului său, în măsura în care i-aţi fost prieten adevărat acestui Stony Stevenson.
- Da, consimţi Constant.
- Vă mai amintiţi de o execuţie pe Marte, domnule Constant, continuă Rumfoord printre ramuri, în care dumneavoastră aţi fost executantul? Aţi strangulat un bărbat legat de un par în faţa a trei regimente ale Armatei Marţiene.

Era o amintire pe care Constant făcuse tot posibilul să şi-o şteargă din memorie. Reuşise într-o mare măsură şi acum îşi muncea sincer mintea. Nu putea fi sigur dacă execuţia avusese într-adevăr loc.
- Cred... cred că-mi amintesc, confirmă Constant.
- Ei bine, acel om strangulat de dumneavoastră a fost bunul dumneavoastră prieten Stony Stevenson, spuse Winston Niles Rumfoord.

Malachi Constant plângea în vreme ce urca pe scara mobilă aurită. Făcu o pauză la jumătatea ascensiunii sale, iar Rumfoord i se adresă iar prin megafoane.
- Vă simţiţi acum profund implicat în desfăşurarea evenimentului, domnule Constant? îl iscodi el.

Aşa se simţea domnul Constant. Îşi percepea acum pe deplin nimicnicia şi avea o înţelegere amară faţă de oricine s-ar fi simţit îndreptăţit să se poarte brutal cu el. Şi, când ajunse în vârf, Rumfoord îl rugă să nu închidă încă uşile camerei de presurizare, pentru că aveau să-l urmeze la scurt timp consoarta şi copilul său.

Constant se aşeză în pragul navei lui spaţiale din vârful scării mobile şi ascultă scurta predică a lui Rumfoord despre smeada lui soaţă, femeia cu un singur ochi şi cu dinţi de aur, răspunzând la numele de Bee. Constant nu-i asculta discursul foarte atent. Ochii lui percepeau o predică mai largă, mai consolatoare în panorama oraşului, a golfului şi a insulelor din larg. Predica panoramei îi spunea că până şi un om fără un singur prieten în tot Universul mai putea încă descoperi mister şi frumuseţi copleşitoare pe planeta lui natală.
- Am să vă spun acum, continuă Winston Niles Rumfoord din vârful arborelui rămas atât de jos sub Malachi Constant, despre Bee, femeia care vinde Malachi afară, dincolo de poartă, femeia negricioasă care, împreună cu fiul ei, se uită acum urât la noi toţi. Pe când se afla în drum spre Marte cu mulţi, mulţi ani în urmă, Malachi Constant a "onorat-o" cu atenţia lui, silind-o să-i aducă pe lume acest băiat. Înainte de asta, a fost soţia mea şi stăpâna acestei proprietăţi. Adevăratul ei nume este Beatrice Rumfoord.

Un murmur se auzi din mulţime. Cum să te miri că prăfuiţii idoli ai altor religii fuseseră scoşi de pe piaţă, că toţi ochii rămâneau întorşi la Newport? Conducătorul Bisericii lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent nu era capabil doar să prevadă viitorul şi să lupte împotriva celor mai crude inegalităţi dintre toate, acelea provenite din norocul orb. Rezerva lui de senzaţii noi, ce îi lăsau pe oameni stană de piatră, era inepuizabilă.

Era aşa de bine aprovizionat cu material de bună calitate, încât putea foarte bine să anunţe cu un tremolo în voce că femeia cu un singur ochi şi dinţi de aur era soţia lui, că Malachi Constant îl încornorase.
- Vă invit acum să dispreţuiţi exemplul vieţii ei, la fel cum aţi făcut-o atâta vreme cu cel al vieţii lui Malachi Constant, grăi el cu blândeţe din vârful arborelui. Spânzuraţi-o lângă Malachi Constant de storurile ferestrelor şi de becuri, dacă doriţi. Excesele lui Beatrice au fost de tipul repulsiei, preciză Rumfoord. În prima ei tinereţe, se credea aşa de bine-crescută, încât nu se atingea de nimic şi nici nu se lăsa atinsă, de frică să nu se contamineze. Viaţa, pentru tânăra Beatrice, era prea plină de microbi şi de vulgarităţi, i se părea de-a dreptul intolerabilă. Noi, cei din Biserica lui Dumnezeu cel Absolut Indiferent o condamnăm la fel de aspru pentru refuzul ei de a-şi risca aşa-zisa puritate, trăindu-şi viaţa, aşa cum îl condamnăm pe Malachi Constant pentru destrăbălarea sa. În fiece atitudine a lui Beatrice răzbătea ideea că ea era, din punct de vedere intelectual, moral şi fizic, idealul uman de perfecţiune izvodit de Dumnezeu, iar restului omenirii îi mai trebuia încă zece mii de ani ca să o prindă din urmă. Din nou, avem un caz de persoană mediocră şi lipsită de creativitate, care-l linguşeşte pe Dumnezeu Atotputernicul. Presupunerea că Dumnezeu ar admira-o pe Beatrice pentru creşterea ei aleasă şi atitudinea de "nu mă atinge" este cel puţin la fel de discutabilă ca şi aceea că Dumnezeu ar fi vrut ca Malachi Constant să fie bogat. Doamnă Rumfoord, i se adresă Winston Niles Rumfoord din vârful copacului, vă invit acum să-l urmaţi, împreună cu fiul dumneavoastră, pe Malachi Constant până la nava spaţială care vă va duce pe Titan. Aţi dori să ne împărtăşiţi câte ceva înainte de a pleca?

Se aşternu o lungă tăcere în care mama şi copilul se traseră unul într-altul şi priviră, umăr lângă umăr, o lume mult schimbată de veştile zilei.
- Vă gândiţi să ne onoraţi cu vreun cuvânt, doamnă Rumfoord? insistă fostul soţ printre ramurile fagului.
- Da, începu Beatrice. Dar nu va dura prea mult. Cred că tot ce zici despre mine este adevărat, de vreme ce tu rareori minţi. Însă, când fiul meu şi cu mine vom păşi împreună spre acea scară şi ne vom căţăra pe ea, n-o vom face pentru tine sau pentru mulţimea ta de proşti. O vom face de dragul nostru şi vom demonstra astfel că nu ne temem de nimic. Inimile noastre nu se vor frânge când vom părăsi această planetă. Ne îngreţoşează la fel de mult cum noi, sub călăuzirea ta, o îngreţoşăm. Nu-mi mai amintesc nimic de zilele de odinioară, încheie ea, când eram stăpâna acestei reşedinţe, când nu puteam suferi să mă ating de nimic sau să mă atingă nimic. Dar am fost mândră de mine din clipa în care mi-ai arătat că am fost aşa. Rasa umană este un lucru de nimic, la fel ca Terra, la fel ca şi tine.

Beatrice şi Crono se îndreptară iute spre scăriţe şi spre rampe până la scara mobilă, apoi se căţărară pe ea. Trecură ca vântul, fără să-l salute, pe lângă Malachi Constant, care şedea în pragul navei spaţiale. Dispărură înăuntru.

Constant îi urmă şi el la bord, alăturându-li-se pe când îşi luau în primire cabina. Starea acesteia constituia o surpriză, mai ales pentru custozii proprietăţii. Nava spaţială, aparent inviolabilă în vârful unei coloane, în sacra îngrădire patrulată de paznici, fusese în mod clar scena unuia, poate chiar mai multor bairamuri frenetice.

Toate paturile erau nefăcute. Aşternuturile erau mototolite, răsucite şi făcute cocoloş. Cearşafurile erau pătate cu ruj şi cu cremă de ghete. Resturi unsuroase de scoici prăjite le trosneau sub paşi. Sticluţe cu cafea Mountain Moonlight, o ladă de lichior Southern Comfort, nenumărate cutii de bere Narragansett, toate goale, erau împrăştiate peste tot.

Două nume fuseseră mâzgălite cu ruj pe peretele alb de lângă uşă: Bud şi Sylvia. Iar de pilonul central al cabinei atârna un sutien negru. Beatrice strânse sticlele şi cutiile de bere. Le aruncă pe uşă afară. Apoi luă sutienul şi îl flutură în prag, aşteptând un vânt favorabil.

Malachi Constant, suspinând şi plângându-l pe Stony Stevenson, îndepărta gunoaiele cu piciorul. El adună în acest fel resturile de scoici într-o grămăjoară lângă uşă.

Tânărul Crono se aşeză pe un pat, frecându-şi portebonheur-ul.
- Hai să mergem, mamă, sparse el tăcerea, încordat. Decât să bâzâim în ochii lumii, mai bine să mergem.

Beatrice lăsă să cadă sutienul. O pală de vânt îl prinse, îl purtă peste mulţime, îl lăsă să se agaţe de ramurile unui copac, lângă fagul în care se afla Rumfoord.
- Rămas-bun, oameni curaţi şi înţelepţi şi frumoşi! mai rosti Beatrice.

Despre Psihic şi materie

Marie-Louise von Franz
Psihic şi materie
traducere din limba germană de Ida Alexandrescu
Editura Herald, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
Despre Psihic şi materie

Marie-Louise von Franz a fost una din importantele colaboratoare şi continuatoare ale lui C.G. Jung. Cărţile sale au început să fie cunoscute şi cititorilor români, pînă acum fiind traduse Psihoterapie. Experienţa unui practicant jungian şi Dimensiuni arhetipale ale psihicului, la Editura Herald, Visele şi moartea, la Editura Nemira. O menţiune aparte pentru traducerea şi comentariile pe care Marie-Louise von Franz le-a făcut tratatului alchimic Aurora Consurgens, atribuit lui Toma din Aquino. Traducerea şi comentariile au fost incluse în volumul 14/3, Mysterium Coniunctionis, al Operelor complete ale lui C.G. Jung, traducere în limba română la Editura Trei, semn al preţuirii activităţii colaboratoarei sale. Recent cărţilor doamnei Marie-Louise von Franz traduse în limba română li s-a mai adăugat una: Psihic şi materie (Bucureşti, Editura Herald, traducere din limba germană: Ida Alexandrescu, 2016, 350 p). Este un fapt demult acceptat că evoluţia psihiatriei în secolul al XX-lea a stat sub semnul descoperirii inconştientului, pornind de la existenţa unei realităţi psihice dincolo de conştiinţa eului. Cei doi descoperitori ai inconştientului au fost Sigmund Freud şi C.G. Jung, discipol al primului; la un moment dat cei doi s-au despărţit, una din fericitele despărţiri intelectuale! Jung va înţelege prin psihic totalitatea conştiinţei, va accentua caracterul de normalitate al anumitor complexe, va studia arhetipurile în formele lor psihice de manifestare, va pune în evidenţă echivalenţa sensului în abordarea sincronicităţii, va încerca să arate că numărul este singurul element prin care putem percepe ordinea lumii, teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă în relaţie cu ştiinţa, cu mitologiile, cu filosofia.

Publicarea integrală a operei lui C.G. Jung, încheiată apoteotic cu tipărirea unei scrieri asupra căreia autorul a păstrat şi cultivat misterul, Cartea Roşie, apărută postum, îngăduie să se vadă amploarea preocupărilor şi studiilor sale, care trec mult dincolo de graniţele inerente oricărei discipline, în acest caz psihiatria. C.G. Jung a fost un înaintemergător, a redescoperit contemporanilor alchimia şi gîndirea orientală, nu a respins aprioric nici o cale de cercetare care îl putea apropia şi mai mult de tainele psihicului, de înţelegerea lumii, a naturii "care conţine totul, deci şi necunoscutul... inclusiv materia." Pe urmele prietenului său Richard Wilhelm, C.G. Jung s-a apropiat de cîteva texte fundamentale ale gîndirii chineze, printre ele Yi Jing şi I Ching, primul dintre ele construit integral pe principiul sincronicităţii, noţiune prin care Jung ne invită să contemplăm în acelaşi timp domeniile complementare ale psihicului şi materiei, domenii pînă atunci privite separat, după cum observă M.-L. von Franz. Sincronicitatea se referă la aspectul unitar al existenţei care transcende conştiinţa, ceea ce Jung numea unus mundus, ceea ce filosofia medievală numea "Sapientia Dei". Jung duce gîndul mai departe şi face o apropiere între unus mundus şi mandala, omologul său psihic; mandala a fost folosită ca instrument de divinaţie pentru explorarea "cunoaşterii absolute" şi a fost folosită o lungă perioadă de la Ramon Llull pînă la Leibniz, pe fondul unei reaprecieri a căutărilor alchimice; pentru Jung, spiritul lui unus mundus ar fi mercurul alchimic, adică "inconştienţa originară, care conţine în ea toate contrariile".

Una din marile enigme ale oamenilor din vechime dar şi vremurile noastre este timpul, fluxul temporal oscilînd între trecut, prezent şi viitor. M.-L. von Franz face o pertinentă incursiune în străvechi credinţe despre timp pentru a ajunge la cercetări moderne; scriind despre timpul linear şi timpul ciclic, autoarea consideră că înţelegerea acestora este facilitată de imaginea spiralei, simbol în care Jung vedea conştientizarea sîmburelui sufletului, a sinelui. Dar timpul nu este numai măsurarea prin mijloace tehnice, există şi o experienţă subiectivă a timpului care variază de la individ la individ. Pornind de la Yi Jing şi visele pacienţilor săi în care evenimente exterioare relevau un sens simbolic similar cu cel al imaginilor onirice, Jung avea să observe că "în astfel de momente, psihicul şi materia nu par a mai forma realităţi separate, ci se regăsesc, într-un mod ordonat, într-o singură situaţie simbolică semnificativă. Totul se întîmplă atunci ca şi cum lumea fizică şi psihică nu ar fi decât faţetele unei singure şi unice realităţi." Subiect complex şi paradoxal, timpul a preocupat nu doar pe filosofi, de la Platon la Bergson, relativitatea sa a fost exprimată şi în basme, avem şi noi exemplul tulburătorului basm Tinereţe fără bătrîneţe şi viaţă fără de moarte, dar şi în straturile profunde ale inconştientului. Într-un model schematic în cercuri concentrice, de la exterior către interior se succed timpul egoului, inconştientul personal, aionii arhetipali şi aionii de reînnoire a sinelui; în centru este butucul gol al roţii, domeniul nontimpului, butucul despre care scria Lao Zi: "Treizeci de spiţe se unesc în butucul roţilor: În golul din centru constă folosirea lor", iar în marginea gîndului înţeleptului chinez, Marie-Louise von Franz notează: "Cu cât ne apropiem de cercul exterior, cu atât pătrundem mai mult în domeniul timpului în forma sa familiară."

Este ştiut că în jurul anului 1930 C.G. Jung s-a apropiat tot mai mult de alchimie, atît prin lecturile traducerilor textelor chineze făcute de Richard Wilhelm, cît şi prin scrierile alchimice în greacă şi latină, Marie-Louise von Franz fiind cea care ordona textele alchimice, iar unde era cazul făcea traducerea lor. Un autor a cărui operă a fost studiată de Jung a fost Zosimos, un învăţat grec din secolul al III-lea d.H., care a scris despre Anthropos, zeul-om, "prăbuşit sau coborât în materie, care trebuia eliberat şi salvat de către oameni din legăturile acestei lumi materiale şi trecătoare." În opinia lui Jung, aici este vorba despre un proces inconştient de proiecţie, iar omul-zeu nu va fi căutat într-un spaţiu metafizic şi în afara lumii, ci în materia însăşi, materia care conţine misterul zeului încarnat, ceea ce în limbajul omului modern, scrie M.-L. von Franz, este secretul Sinelui, totalitatea omului care transcende eul conştient. Mult timp, mare parte din psihic se situa în afara individului, ţinea de materia animată a universului. Jung afirma că diferenţierea dintre spirit şi materie este etichetarea a două manifestări ale fiinţei în sine pe care omul le experimentează: "cea spirituală în interior, iar cea materială în exterior".

Una dintre ideile antichităţii pe seama căreia a nuanţat C.G. Jung a fost cea a unei unice naturi, unde se întîlnesc fiinţa şi nefiinţa, idee care a dispărut odată cu apariţia creştinismului, dar care va fi reîntîlnită la misticii arabi, Sohrawardi vorbind despre o a treia lume, mundus archetypus subtil. Este lumea arhetipurilor care are a face cu profunzimile spiritului uman, o lume a imaginaţiei creatoare, aşa cum apare la Ibn'Arabi, o lume a similarităţii şi armoniei cum o descriu cu nuanţele fireşti Ramon Llull, Marsilio Ficino, Paracelsus, Giordano Bruno, Robert Fludd, Leibniz. Jung se desparte de Leibniz într-un singur punct: "pentru el legătura transversală sincronistică a evenimentelor nu constituie o regulă generală. În realitatea empirică, evenimentele sincronistice observabile nu se produc decât în mod sporadic şi neregulat. Pentru Jung tocmai aceste cazuri singulare sunt cele care caracterizează sincronicitatea", notează M.-L. von Franz. Contribuţiile autoarei la teoria sincronicităţii elaborate de C.G. Jung depăşesc sfera de interes a psihiatrului, a clinicianului, intrînd în dialog deopotrivă cu colegi, dar şi cu filosofi şi oameni de ştiinţă, cum ar fi Stephen E. Braude, Hans Bender, John Beloff, Hubert Reeves, David Bohm. Sincronicitatea, în viziunea lui Jung, indică o creaţie continuă (creatio continua), în care timpul este un intermediar între ceea ce este posibil şi ceea ce există; unus mundus, lumea Una, transcende dualitatea psihic-spirit reprezentarea sa cea mai potrivită fiind sphera inteligibilis, a cărei simbolistică a fost admirabil surprinsă de Meister Eckhart: "Dumnezeu este un cerc incomensurabil şi nemăsurabil, care cuprinde spiritul vast al omului sub forma unui punct care - comparat cu imensitatea de neconceput a lui Dumnezeu - este atât de mic încât nici nu poate fi numit." Fichte vedea în imaginea sferei infinite simbolul Eului nostru creator şi absolut în psihic. M.-L. von Franz observă că s-au produs schimbări şi în privinţa raportării oamenilor de ştiinţă la divinitate, Gnoza de la Princeton, cartea lui R. Ruyer aducînd o viziune mai dinamică asupra realităţii materiale, aşa cum Jung aducea o viziune dinamică a arhetipurilor inconştientului. Omul occidental este în căutarea sensului, un univers static ar fi ceva intolerabil: "În timp ce occidentalul vrea să desăvîrşească sensul lumii, orientalul se străduieşte să găsească desăvârşirea acestui sens în om"; dincolo de alternanţa sensului şi a nonsensului, "lumea în care am fost născuţi este brutală şi crudă, şi în acelaşi timp, de o frumuseţe divină", scria Jung.

Timp, sincronicitate, psihic, materie, vis, sînt teme pe care C.G. Jung le-a abordat în cărţile sale, sînt teme pe care Marie-Louise von Franz le prezintă cu acribia binecunoscută, într-un demers plin de erudiţie, de armonia şi de bucuria cunoaşterii, de admiraţie pentru întîlnirea cu C.G. Jung. La finalul unuia din capitole scria că unul dintre marile merite ale lui Jung este că nu a lăsat o doctrină formală, ci a deschis mai multe uşi către nebănuite posibilităţi creatoare. Pe una din uşi va pătrunde cîndva cel ce va descifra tainele din Cartea Roşie...

Memoriile unui foarte actual Săgetător

Vintilă Horia
Memoriile unui fost Săgetător
Editura Vremea, 2015
Ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi Silvia Colfescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Memoriile unui foarte actual Săgetător

Destinul lui Vintilă Horia (18/31 decembrie 1915 - 4 aprilie 1992) nu este un roman, ci o adevărată epopee. Iar Memoriile unui fost Săgetător reconstituie primele "cânturi" ale acestei epopei. Născut la Segarcea (Dolj), unde tatăl său, inginerul agronom Caftangioglu, lucra pe Domeniile regale, viitorul premiat Goncourt a luat calea exilului când nu avea decât un an, din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Familia dinspre mamă se trăgea din sudul Moldovei, judeţul Vaslui, iar bună parte din copilărie şi majoritatea vacanţelor de mai târziu Vintilă Horia şi le-a petrecut fie la Aldeşti, lângă Roman, fie la Bălţaţi, actualmente Valea Râmnicului, de lângă Râmnicu Sărat. Cu o paranteză semnificativă în Basarabia, unde s-a şi născut fratele său mai mic, Alexandru. Memoriile descriu anii de încolţire şi de coacere intelectuală a unui gentleman valah. Familia joacă un rol esenţial, printr-o serie de personalităţi din mediul militar, administrativ, cultural, dar şi stilul de viaţă interbelic, european-interbelic, înlocuit, după Al Doilea Război, în Est, cu barbaria sovietizantă, în Vest, cu inodorul, însă comodul, American way of life. Lectura acestei cărţi ar trebui să producă un dublu efect: anamnestic şi terapeutic. Generaţiile născute în Europa după al Doilea Război consideră ca un datum lipsa unei identităţi europene. Ei bine, cartea lui Vintilă Horia ne reaminteşte ce suntem: europeni. Şi nu de ieri, de alaltăieri, nu de la Yalta sau din 1989, ci din vremea Papilor şi a Împăraţilor romani sau bizantini.

Vintilă Horia a fost un cavaler în cel mai autentic şi medieval sens al cuvântului. Respecta şi preţuia valorile militare (unul dintre unchii săi, Alexandru Caftangioglu, dându-şi eroic viaţa în bătălia de la Turtucaia), dar în acelaşi timp detesta violenţa. Cel mai bine l-aş defini prin sintagma, aparent contradictorie, "anarhist creştin de dreapta". Există în acest sens o pagină revelatorie, din care citez un fragment: "Îmi dau seama că lucrul cel mai greu de ajuns în secolul al XX-lea este să poţi rămâne liber, să fii un om liber, desfăcut de orice grupare, de orice partid, de orice fel de mafie mai mult sau mai puţin secretă. Mi-am dat seama de această dificultate de când eram foarte tânăr, însă pot spune că, în afară de grupări literare şi artistice, de Academii de acelaşi fel ţinând de mai multe ţări, am izbutit să rămân în afara oricărui fel de înregimentare, deci în afara oricărui fel de sprijin partinic. Tot ce am reuşit să realizez, în mai mic sau în mai mare, a fost opera teribilei mele înfruntări solitare cu viaţa şi cu societatea. Îmi dau seama cât e de greu pentru cei mai mulţi din contemporanii mei să creadă că o astfel de poziţie e posibilă. Zilele trecute, de 10 mai, sărbătorind la o biserică din Madrid, cineva m-a luat de o parte şi mi-a spus: - Sunt convins că dumneata faci parte din... (şi a spus numele unei puternice organizaţii internaţionale), pentru că te descurci prin viaţă mai bine decât alţii. I-am spus că sunt un om liber şi că nu am fost niciodată susţinut de nimeni, în afară de alţi oameni liberi. - Nu, nu, mi-a răspuns, m-am gândit bine, de multă vreme încerc să-ţi aflu o definiţie şi să-ţi descopăr secretul şi sunt convins, orice mi-ai spune, că faci parte... Nu i-am mai oferit niciun fel de argument în favoarea libertăţii mele pentru că mi-am dat seama că discuţia era inutilă. (...) Era un om incapabil să conceapă o existenţă ca a mea, pentru că era fasonat, fără ştirea lui de altfel, de făgaşul secolului care nu mai admite excepţii. L-am lăsat în plata Domnului - şi niciodată această expresie, care repune în evidenţă justiţia ultimă, nu mi s-a părut mai justă -, şi am plecat."

Fidel structurii sale sufleteşti, ADN-ului său "metapolitic", cum îi plăcea să spună, Vintilă Horia n-a fost afiliat unei ideologii politice, contrar insinuărilor şi acuzelor care încă se perpetuează, cu o indecenţă revoltătoare. Între 20 şi 24 de ani a avut un episod naţionalist, concretizat în colaborări literare şi jurnalistice la Gândirea, Sfarmă Piatră, Meşterul Manole, Ţara etc. Da, Vintilă Horia a fost un anticomunist visceral, un om de dreapta, în sensul autentic al termenului, a fost un creştin practicant, a fost un elitist, iar aceste crezuri nu se iartă într-o Europă dominată, dar încă nu răpusă, de "intelectuali" filocomunişti, atei şi demagogi. "Procurorii" fără operă şi fără bun-simţ de astăzi, care ar face bine să-şi numere caprele foarte râioase din propriile familii înainte de a-i condamna pe alţii, vor găsi, dacă vor deschide acest volum extraordinar, o mărturie despre interbelicul românesc şi despre postbelicul european cum rar ne-a fost dat să întâlnim. Episoadele din Bucureştiul anilor 1930, fermentul revistei Gândirea, grupul de la Meşterul Manole, revistă întemeiată de Vintilă Horia împreună cu Axente Sever, Ion Mirea, Ion Frunzetti, Alecu Gregorian et comp., încercările junelui diplomat de a ţine piept, în timpul scurtei sale misiuni la Viena, umilinţelor venite din partea Germaniei naziste, convertirea la idealul estetico-religios al sfântului Francisc din Assisi, anii de sărăcie, dar şi de entuziasm cărturăresc din Italia şi Argentina, apoi din Spania alcătuiesc una dintre cele mai palpitante "povestiri iniţiatice" din literatura secolului XX.

E trist să constat că un scriitor de talie internaţională, cunoscut şi apreciat în toate culturile mari de pe planetă, câştigător al faimosului Premiu Goncourt (1960) pentru romanul Dieu est né en exil, prieten cu Fellini, Heisenberg, Georges Matthieu, Gonseth, Toynbee (doar câteva din personajele volumului Viaje a los centros de la tierra, Călătorie la centrele pământului, Barcelona, 1971), a rămas un cvasinecunoscut în propria lui ţară. Recuperarea întregii sale opere şi redactarea unei biografii se impun de urgenţă ca un act de patriotism elementar. Vintilă Horia întruchipează cele mai banale (dar uitate), vetuste (dar veşnic actuale), dispreţuite (dar necesare) valori umane: cinstea intelectuală, curajul, patriotismul, politeţea, hărnicia, talentul. Modelul său, pe planul carierei, a fost Duiliu Zamfirescu, scriitorul vrâncean, autorul celebrului roman idilic Viaţa la ţară, ambasador rafinat, cu diferite însărcinări diplomatice la Roma, Istanbul, Atena sau Bruxelles. Dar, la nici 30 de ani, visul lui Vintilă Horia, de a deveni un al doilea Duiliu Zamfirescu al culturii române, s-a spulberat. Internat în două lagăre de către nazişti, după ocupaţia sovietică de la 23 august 1944, el alege calea exilului: în Italia, Argentina, Spania, Franţa şi din nou Spania până la moartea survenită în aprilie 1992.

L-am cunoscut la Villalba (în casa unde locuieşte astăzi fiica sa, Cristina, la începutul anului 1992, cu puţin înainte de a ne părăsi. Îi adusesem o scrisoare de la Pan Vizirescu, pe care-l cunoscusem prin 1987 şi pe care îl frecventam aproape săptămânal în locuinţa situată vis-à-vis de Facultatea de Limbi străine de pe strada Pitar Moş. Alături, pe aceeaşi stradă, aveam să aflu în 1992, se afla casa părintească a soţiei lui Vintilă Horia, devenită sub comunişti sediul unei ambasade. Pentru autorul romanului Dumnezeu s-a născut în exil, întâlnirea cu revista Gândirea, condusă de Nichifor Crainic, cel mai aerisit, competent şi inteligent teolog pe care l-a avut ortodoxia în secolul trecut (şi nu vorbesc în calitate de critic literar de pe malul Dâmboviţei), a reprezentat o revelaţie. Chiar şi după ce şi-a creat propria revistă, Meşterul Manole, tânărul poet şi publicist a continuat să preţuiască şi să publice în Gândirea. În clipa în care i-am înmânat, la începutul anului 1992, scrisoarea de la Pan Vizirescu, glasul i s-a înecat pur şi simplu în lacrimi. Scrisoarea aceea trezise un noian de amintiri şi nostalgii. Peste câteva săptămâni aveam să aflu de boala neaşteptată ale cărei simptome (afectarea memoriei, afazie) apăruseră cumva peste noapte. Am refuzat să-mi iau rămas bun de la el. Împreună cu "tizii" mei madrileni, Cristian Langa şi Cristian Arieşanu, am mers la clinica privată din Madrid, unde fusese internat, dar n-am avut puterea să intru în salon. Am rămas pe hol şi m-am rugat pe fondul unui horcăit continuu, venit deja de pe lumea cealaltă. Peste câteva zile l-am privegheat, cei trei Cristian, alături de soţia, de fiicele sale, de prieteni şi admiratori, în capela aceleiaşi clinici private. Slujba a fost săvârşită de preoţi catolici, aşa cum şi-a dorit, iar pe sicriu i s-a desfăşurat un drapel tricolor. Îmi amintesc de faptul că toate emisiunile de ştiri de la televiziunile şi radiourile spaniole i-au consacrat o atenţie deosebită. Iar profesorii de la Teologie ne prezentau nouă, celor trei români, condoleanţe, ca şi cum am fi pierdut o rudă apropiată. Datorită lui Vintilă Horia m-am simţit în Spania ca într-o Românie civilizată.

Cu prilejul împlinirii a o sută de ani de la naştere, i-am transmis doamnei Cristina Horia, fiica mai mică a scriitorului, prin intermediul doamnei Marilena Rotaru, un mesaj ale cărui urmări nu le bănuiam niciunul dintre noi. O rugam să caute cu atenţie în biroul tatălui ei un Jurnal inedit în franceză, despre existenţa căruia ştiam de multă vreme, dar fără să îndrăznesc forţarea publicării. Nu mică mi-a fost uimirea când, o săptămână mai târziu, am aflat că se descoperise un dosar conţinând 248 pagini inedite, dactilografiate (Vintilă Horia scria direct la maşină) cu numeroase inserturi manuscrise şi corecturi, pe coperta căruia scrie, de mână, Memoriile unui fost Săgetător. Aşadar un text în româneşte, cu atât mai preţios cu cât, până în 1989, Vintilă Horia nu scrisese proză decât în franceză, spaniolă şi italiană. Conţinutul acestui dosar apare, acum, pentru prima dată în România, la Editura Vremea, sub îngrijirea mea şi a Silviei Colfescu, prin intercesiunea doamnei Marilena Rotaru, autoarea unui film-interviu admirabil despre / cu autorul Scrisorii a şaptea, al Unei femei pentru Apocalips şi al Jurnalului unui ţăran de la Dunăre. Redactarea Memoriilor a fost întreruptă de moarte, dar şi aşa ele au o valoare excepţională constituind încă o izbândă a culturii noastre interbelice. Limitele acestei Prefeţe mă constrâng la esenţial. Începute în 1985, într-o staţiune din Elveţia, continuate în 1986 şi reluate în 1991, Memoriile unui fost Săgetător (aflăm din primele pagini de ce se intitulează aşa) merg din copilăria petrecută în Oltenia, Basarabia, sudul Moldovei şi Bucureşti, până în 1957, când scriitorul se instalează în Spania şi când încolţeşte ideea scrierii, în franceză, a romanului Dieu est né en exil. Cine doreşte să înţeleagă sine ira et studio ce s-a întâmplat, pe plan politic, cultural şi spiritual, în interbelicul românesc, cine doreşte să cunoască, la sursă, un capitol din epopeea dramatică a exilului românesc, cine doreşte să intre în fondul sufletesc al unuia dintre cei mai rafinaţi "spadasini intelectuali" ai secolului XX, cine, în sfârşit, tânjeşte după o baie sănătoasă de luciditate nu are decât să parcurgă Memoriile lui Vintilă Horia. Alături de Jurnalul fericirii, de Memoriile lui Mircea Eliade, de convorbirile cu Theodor Cazaban din Captiv în lumea liberă, ele ne lămuresc asupra unei epoci pline de contraste şi paradoxuri, dar situată la cel puţin un nivel deasupra celei actuale.

(Cristian Bădiliţă, România, în exil, 8 nov. 2015)

Rătăcitorii

Carl Sagan
Un palid punct albastru. Viziune asupra viitorului omenirii în spaţiu
Editura Herald, 2016
Traducere din limba engleză de Walter Fotescu

Citiţi un fragment din această carte.

***
Rătăcitorii. Introducere

Spune-mi, cine sunt ei, Rătăcitorii...?
Rainer Maria Rilke, Elegia a cincea (1923)

Am fost rătăcitori încă de la început. Cunoşteam poziţia fiecărui copac pe o distanţă de o sută de mile de jur împrejur. Când fructele sau nucile erau coapte, noi ne aflam acolo. Urmăream cirezile în migraţiile lor anuale. Ne bucuram de carne proaspătă. Pe nesimţite, prin tertipuri, punând la cale ambuscade şi atacând cu forţă brută, reuşeam să facem într-un număr mic ceea ce, în cadrul unei vânători individuale, nu am fi reuşit vreodată. Depindeam unul de celălalt. A ne imagina că ne putem descurca de unii singuri era la fel de ridicol precum a ne imagina că ne putem stabili într-un punct fix.

Lucrând împreună, ne protejam copiii de lei şi de hiene. Îi învăţam să deprindă abilităţile de care aveau nevoie. Îi învăţam să folosească uneltele. Atunci, ca şi acum, tehnologia reprezenta cheia supravieţuirii noastre.

Când seceta era prelungită sau când o răcoare tulburătoare persista în aerul văratic, grupul nostru pornea mai departe, uneori spre tărâmuri necunoscute. Căutam un loc mai bun, iar atunci când nu ne înţelegeam cu ceilalţi din măruntul nostru grup nomad, îl părăseam în căutarea unor tovarăşi mai prietenoşi. Puteam să o luăm mereu de la început.

Aproape 99,9% din timpul ce se scurge de la naşterea speciei noastre, am fost vânători şi culegători, rătăcind prin savane şi stepe. Atunci nu existau grăniceri, nici personal vamal. Frontiera era peste tot. Eram mărginiţi doar de pământ, de ocean şi de cer, şi uneori de către vreun vecin ostil.

Totuşi, când clima era plăcută, când hrana era abundentă, eram dispuşi să rămânem într-un loc. Fără a căuta aventura. Supraponderali. Fără griji. În ultimii zece mii de ani - abia o clipă din îndelungata noastră istorie - am abandonat viaţa nomadă. Am domesticit plante şi animale. De ce să alergi după hrană, când poţi s-o faci pe ea să vină la tine?

Cu toate avantajele sale materiale, viaţa sedentară ne-a lăsat o urmă de nelinişte, de neîmplinire. Chiar şi după patru sute de generaţii care au trăit în sate şi oraşe, nu am uitat. Câmpul deschis continuă să ne cheme cu blândeţe, ca un cântec din copilărie aproape uitat.

Învestim locuri îndepărtate cu un anumit romantism. Această atracţie, am bănuiala, a fost dezvoltată cu meticulozitate de către selecţia naturală ca un element esenţial pentru supravieţuirea noastră. Verile lungi, iernile blânde, recoltele bogate, vânatul abundent - niciunul dintre aceste lucruri nu este etern. Nu avem capacitatea de a prezice viitorul. Evenimentele catastrofale obişnuiesc să vină pe nesimţite, să ne ia prin surprindere. Propria ta viaţă, cea a grupului tău sau chiar cea a speciei tale ar putea să depindă de câteva personaje neliniştite, atrase spre pământuri nedescoperite şi spre noi lumi de o râvnă pe care abia o pot articula sau înţelege. Herman Melville, în Moby Dick, vorbea în numele aventurierilor din toate vremurile şi din toate locurile: "Sunt chinuit de o poftă nesfârşită pentru lucrurile îndepărtate. Îmi place la nebunie să navighez pe mări interzise..."

Pentru vechii greci şi romani, lumea cunoscută cuprindea Europa, o Asie şi o Africă limitate, toate înconjurate de o lume oceanică de netrecut. Călătorii puteau să întâlnească fiinţe inferioare, numite barbari, sau fiinţe superioare, numite zei. Fiecare copac îşi avea propria driadă, fiecare regiune eroul său legendar. Nu existau totuşi foarte mulţi zei, cel puţin la început, poate doar câteva zeci. Aceştia trăiau pe munţi, sub pământ, în mare sau acolo, în cer. Ei trimiteau mesaje oamenilor, interveneau în activităţile umane şi se cuplau cu specia noastră.

Odată cu trecerea timpului, când omul a descoperit capacitatea de a explora, au început surprizele: barbarii puteau fi la fel de ingenioşi ca grecii şi ca romanii. Africa şi Asia erau mai mari decât ne închipuiserăm. Oceanul înconjurător nu era de netrecut. Existau antipozi. S-au descoperit trei noi continente, care fuseseră colonizate de asiatici în vremuri îndepărtate fără ca această veste să ajungă la urechile europenilor. În plus, zeii erau dezamăgitor de greu de găsit.

Prima migraţie umană la scară mare din Lumea Veche spre cea Nouă s-a produs în timpul ultimei perioade glaciare, cu aproximativ 11.500 de ani în urmă, când calotele polare tot mai accentuate au scăzut nivelul oceanelor şi ne-au permis să ne deplasăm pe uscat din Siberia până în Alaska. O mie de ani mai târziu, ne aflam în Ţara de Foc, punctul cel mai sudic al Americii de Sud. Cu mult înainte de Columb, argonauţi indonezieni în canoe au explorat partea occidentală a Pacificului, oameni din Borneo s-au stabilit în Madagascar, egipteni şi libieni au navigat în jurul Africii, iar o mare flotă formată din jonci de cursă lungă, ce aparţineau dinastiei chineze Ming, a traversat Oceanul Indian, a stabilit o bază în Zanzibar, a ocolit Capul Bunei Speranţe şi a pătruns în Oceanul Atlantic.

Între secolele al cincisprezecelea şi al şaptesprezecelea, corăbiile europene au descoperit noi continente (noi, cel puţin, pentru europeni) şi au circumnavigat planeta. În secolele al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, exploratori americani şi ruşi, comercianţi şi colonişti au concurat în cursa către Est şi Vest, traversând două uriaşe continente spre Pacific. Acest entuziasm neînfrânat pentru explorare şi exploatare, oricât de necugetaţi ar fi fost cei care le-au materializat, are o valoare clară de supravieţuire. Nu se reduce la o singură naţiune sau la un singur grup etnic. Este o înzestrare împărtăşită de toţi membrii speciei umane.

Încă din momentul în care ne-am făcut apariţia, în urmă cu câteva milioane de ani, în estul Africii, ne-am făcut drum pe tot cuprinsul planetei. Există acum oameni pe fiecare continent, pe cele mai îndepărtate insule, de la pol la pol, de la Everest până la Marea Moartă, în adâncul oceanelor şi chiar, uneori, oameni care locuiesc în cer, la o înălţime de trei sute de kilometri, asemenea zeilor din vechime. S-ar părea că astăzi nu mai există nimic de explorat, cel puţin în zona de uscat a Pământului. Victime ale propriului lor succes, exploratorii de acum preferă în mare parte să rămână acasă.

Migraţii importante de populaţii - unele voluntare, dar cele mai multe forţate - au modelat condiţia umană. Astăzi, sunt mult mai numeroase persoanele care se văd obligate să fugă de război, de opresiune şi de foamete comparativ cu orice altă perioadă din istoria umană. Pe măsură ce clima Pământului se va schimba în deceniile următoare, va exista probabil un număr mult mai mare de refugiaţi ecologici. Vom răspunde întotdeauna la chemarea unor locuri mai bune. Mareele umane vor continua să crească şi să scadă pe tot cuprinsul planetei. Regiunile spre care fugim acum sunt însă deja populate. Alte persoane, de multe ori nepăsătoare faţă de necazurile noastre, se află acolo înainte să ajungem noi.

La sfârşitul secolului al nouăsprezecelea, Leib Gruber creştea în Europa Centrală, într-un oraş obscur pierdut în uriaşul şi poliglotul Imperiu Austro-Ungar. Tatăl său vindea peşte când putea. Cu toate astea, vremurile erau de multe ori dificile. În tinereţe, singura slujbă sinceră pe care Leib a putut să o găsească a fost aceea de a-i ajuta pe oameni să treacă râul Bug aflat în apropiere. Clientul, bărbat sau femeie, se urca în spatele lui Leib; încălţat cu cizmele lui preţioase, uneltele meseriei sale, tânărul traversa o porţiune mai puţin adâncă a râului şi îşi lăsa pasagerul pe malul opus. Uneori apa îi ajungea până la mijloc. Acolo nu exista niciun pod, nici măcar bacuri. Ar fi fost utili caii, dar aceştia aveau alte întrebuinţări. Această muncă îi rămânea lui Leib şi altor tineri ca el.

Ei nu aveau alte întrebuinţări. Nu exista nicio altă activitate disponibilă. Aceştia stăteau pe malul râului anunţându-şi preţurile şi lăudându-se în faţa potenţialilor clienţi cu superioritatea îndemânării lor de cărăuş. Se închiriau pe ei înşişi ca pe nişte animale patrupede. Bunicul meu a fost o bestie de povară.

Nu cred că, în toată tinereţea sa, Leib s-a aventurat la mai mult de o sută de kilometri de Sassow, orăşelul în care se născuse. Din senin, în anul 1904 a fugit în Lumea Nouă, potrivit unei legende de familie, pentru a scăpa de o acuzaţie de crimă, lăsându-şi în urmă tânăra soţie. Cât de diferite de cătunul său înapoiat trebuie să-i fi părut marile oraşe portuare germane, cât de imens oceanul, cât de ciudaţi înalţii zgârie- nori şi cât de neobişnuită neîncetata agitaţie din noul său cămin. Nu ştim nimic despre călătoria sa transoceanică, dar am descoperit lista de pasageri ce corespunde călătoriei făcute mai târziu de soţia sa, Chaiya, care s-a alăturat lui Leib după ce acesta economisise suficient pentru a o aduce şi pe ea. Aceasta a călătorit la clasa cea mai ieftină la bordul vasului Batavia, înregistrat în Hamburg. Documentul are o concizie aproape dezarmantă: Ştie să citească sau să scrie? Nu. Ştie engleză? Nu. Câţi bani are? Îmi pot imagina vulnerabilitatea şi ruşinea pe care o simte Chayia atunci când răspunde: "Un dolar".

A debarcat în New York, l-a regăsit pe Leib, a trăit suficient pentru a o naşte pe mama mea şi pe sora ei şi apoi a murit în urma unor "complicaţii" la naştere. În acei puţini ani petrecuţi în America, numele ei a fost uneori anglicizat, transformându-se în Clara. La un sfert de secol după aceea, mama mea şi-a botezat primul născut, un fiu, după numele mamei pe care nu a ajuns să o cunoască vreodată.

Strămoşii noştri îndepărtaţi, observând stelele, au descoperit cinci care nu se limitau la a răsări şi a apune într-o progresie imperturbabilă, aşa cum făceau aşa-numitele stele "fixe". Acestea cinci aveau o mişcare ciudată şi complexă. În decursul lunilor, acestea păreau să se mişte încet printre celelalte stele. Uneori executau bucle. Astăzi le numim planete, cuvântul grecesc pentru rătăcitori, şi îmi închipui că acestea evocă o particularitate cu care strămoşii noştri puteau avea o afinitate.

Astăzi ştim că planetele nu sunt stele, ci alte lumi, legate gravitaţional de Soare. Nici nu încheiasem bine explorarea Pământului, că începusem să îl recunoaştem drept o lume printre nenumărate altele, care înconjoară Soarele sau orbitează în jurul altor stele care alcătuiesc galaxia Calea Lactee. Planeta noastră şi sistemul nostru solar sunt înconjurate de un nou ocean al lumii: adâncul spaţiului. Şi nu este mai de netrecut decât oceanul celorlalte epoci.

Poate este prea devreme. Poate nu a sosit încă momentul. Dar celelalte lumi - care promit oportunităţi negrăite - ne cheamă.

În ultimele decenii, Statele Unite şi fosta Uniune Sovietică au realizat un lucru cu adevărat istoric şi uimitor: explorarea apropiată a tuturor acelor puncte de lumină, de la Mercur la Saturn, care au uimit şi au trezit curiozitatea ştiinţifică a strămoşilor noştri. Începând cu succesul primului zbor interplanetar din anul 1962, aparatele noastre s-au apropiat, au orbitat sau au asolizat pe mai mult de şaptezeci de noi lumi. Am rătăcit printre rătăcitori. Am descoperit uriaşe înălţimi vulcanice care eclipsează şi cel mai înalt munte de pe Pământ; vechi văi fluviale pe două planete, în mod ciudat una prea rece şi cealaltă prea fierbinte pentru apa curgătoare; o planetă uriaşă cu un interior lichid de hidrogen metalic în care ar încăpea o mie de planete Pământ; sateliţi naturali întregi care s-au topit; un loc învelit în nori cu o atmosferă compusă din acizi corozivi, a cărui temperatură, chiar şi în cele mai înalte platouri, o depăşeşte pe cea a punctului de topire a plumbului; suprafeţe milenare pe care este gravată cu fidelitate istoria formării violente a sistemului solar; lumi de gheaţă refugiate în adâncurile transPlutoniene; sisteme inelare minunat modelate, mărturie a armoniilor subtile ale gravitaţiei; şi o lume înconjurată de nori alcătuiţi din molecule organice complexe asemenea celor care, în perioada de început a planetei noastre, au condus la naşterea vieţii. Acestea orbitează tăcute în jurul Soarelui, aşteptând.

Am descoperit minuni la care nici măcar nu au visat acei strămoşi care au speculat pentru prima dată cu privire la luminile rătăcitoare ce împodobesc cerul nopţii. Am sondat originile planetei noastre şi originile speciei noastre. Descoperind alte posibilităţi, întâlnindu-ne faţă în faţă cu destine alternative ale altor lumi asemănătoare cu a noastră, am început să înţelegem mai bine Pământul. Fiecare dintre aceste lumi este frumoasă şi instructivă. În ciuda acestui fapt, din câte ştim, fiecare dintre ele este, în egală măsură, o lume pustie şi stearpă. Acolo nu există "un loc mai bun". Cel puţin pentru moment.

În timpul misiunii robotice Viking, care a început în luna iulie a anului 1976, am petrecut, într-un anumit sens, un an pe Marte. Am examinat roci şi dune de nisip, cerul roşu, chiar şi la amiază, vechile văi fluviale, înalţii munţi vulcanici, necruţătoarea eroziune eoliană, terenul polar laminat, cei doi sateliţi întunecaţi, în formă de cartof. Dar nu exista viaţă, niciun greier ori vreun fir de iarbă sau măcar - din câte ne puteam da seama - un microb. Aceste lumi nu au fost înfrumuseţate cu viaţă, aşa cum a fost a noastră. Viaţa este, comparativ vorbind, o raritate. Putem inspecta zeci de lumi şi putem descoperi că numai pe una dintre ele viaţa apare, evoluează şi persistă.

După ce, întreaga lor viaţă de până atunci, nu traversaseră vreo apă care să depăşească dimensiunea unui râu, Leib şi Chaiya au atins nivelul traversării oceanelor. Ei au avut un mare avantaj: de cealaltă parte a apelor îi aşteptau alte fiinţe umane, cu obiceiuri străine, desigur, dar care le vorbeau limba şi cu care împărtăşeau, cel puţin, unele valori; chiar şi oameni cu care erau strâns înrudiţi.

În momentul de faţă, am traversat sistemul solar şi am trimis patru vehicule spaţiale spre stele. Neptun se află de un milion de ori mai departe de Pământ decât se află New Yorkul faţă de malurile râului Bug. Nu există nici rude îndepărtate, nici oameni şi aparent nicio formă de viaţă care să ne aştepte pe aceste lumi îndepărtate. Nu există scrisori trimise de către imigranţi recenţi care să ne ajute să înţelegem aceste noi tărâmuri, ci doar date digitale transmise cu viteza luminii de către emisari robotici precişi şi insensibili. Ne spun că aceste lumi noi nu seamănă foarte mult cu a noastră. Noi continuăm totuşi să căutăm posibili locuitori. Nu ne putem abţine. Viaţa caută viaţă.

Nu există nimeni pe Pământ, nici printre cei mai bogaţi dintre noi, care să-şi permită această călătorie; motiv pentru care nu putem să ne facem bagajele şi să plecăm spre Marte sau spre Titan când ne vine nouă sau pentru că ne-am plictisit, pentru că nu mai avem loc de muncă, pentru că ne-am înrolat în armată, pentru că suntem oprimaţi sau pentru că, în mod drept sau nedrept, am fost acuzaţi de o crimă. Nu pare să existe un profit pe termen scurt suficient pentru a motiva industria privată. Dacă noi, oamenii, vom ajunge vreodată să călătorim spre aceste lumi, se va întâmpla pentru că o naţiune sau un consorţiu de naţiuni crede că este în avantajul său sau în avantajul speciei umane. În momentul de faţă, suntem copleşiţi de multe probleme care concurează pentru fondurile expediţiilor umane spre alte lumi.

Despre aceste lucruri este vorba în cartea de faţă: despre alte lumi, despre ce ne aşteaptă pe ele, ce ne spun despre noi înşine şi - date fiind problemele urgente cu care se confruntă specia noastră acum - dacă are vreun sens să mergem spre ele. Ar trebui să ne rezolvăm mai întâi problemele? Sau aceste probleme reprezintă cumva un motiv pentru a merge spre alte lumi?

Această carte este, în multe privinţe, optimistă în ceea ce priveşte perspectiva umanităţii. Iniţial, în primele capitole ar putea să pară că pun un accent prea mare asupra imperfecţiunilor noastre. Însă acestea furnizează un fundament spiritual şi logic pentru dezvoltarea argumentului meu.

Am încercat să prezint mai multe faţete ale fiecărei probleme. Vor exista pasaje în care dau impresia că mă combat pe mine însumi. De fapt, asta şi fac. Când descopăr merite în cadrul mai multor puncte de vedere, de multe ori mă combat pe mine însumi. Sper că, ajunşi la ultimul capitol, poziţia mea va deveni clară.

Pe scurt, planul cărţii este următorul: mai întâi, voi examina răspânditele afirmaţii formulate de-a lungul întregii istorii umane potrivit cărora lumea noastră şi specia noastră sunt unice şi ocupă chiar un rol central în funcţionarea şi în finalitatea Cosmosului. Mai departe, ne aventurăm prin sistemul solar mergând pe urmele ultimelor călătorii de explorare şi descoperire, pentru ca apoi să evaluăm motivele oferite de obicei pentru a trimite fiinţe umane în spaţiu. În ultima şi cea mai speculativă parte a cărţii, voi trasa o schiţă a modului în care îmi imaginez dezvoltarea pe termen lung a viitorului nostru în spaţiu.

Un palid punct albastru se referă la o nouă conştientizare, care se face încă lent simţită, a coordonatelor noastre, a locului pe care îl ocupăm în Univers, şi se referă la modul în care, chiar dacă chemarea aventurii este amorţită în vremea noastră, un element central al viitorului umanităţii este situat dincolo de Pământ.

În căutarea fiinţei

George Ivanovitch Gurdjieff
În căutarea fiinţei. A patra cale către conştienţă
traducere din limba engleză de Bogdan Brumă
Editura Herald, 2016

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

***
Introducere

Mergi afară într-o noapte cu cer senin undeva într-un spaţiu deschis şi priveşte spre cer, la acele milioane de lumi aflate deasupra capului tău. Aminteşte-ţi că probabil, pe fiecare dintre ele, roiesc milioane de fiinţe, similare sau probabil superioare ţie în organizarea lor. Priveşte spre Calea Lactee. Pământul nu poate nici măcar fi numit un grăunte de nisip în această infinitate. Se dizolvă şi dispare. Şi cu el, şi tu - unde eşti tu?

Cunoaşterea relaţiei dintre om şi univers a existat din timpuri extrem de îndepărtate. Marea Cunoaştere este întotdeauna aceeaşi, dar forma în care este exprimată se schimbă, depinzând de loc şi de epocă. Ca şi limbajul care a evoluat de-a lungul secolelor, forma este cu greu comprehensibilă generaţiilor următoare. În cea mai mare parte este luată literal şi, în acest mod, conţinutul interior se pierde.

Marea Cunoaştere este predată prin succesiune din epocă în epocă, de la popor la popor, de la rasă la rasă. Marile centre ale iniţierii din India, Asiria, Egipt, Grecia, iluminează lumea cu o lumină strălucitoare. Numele venerate ale marilor iniţiaţi, purtătorii vii ai adevărului, sunt transmise cu respect din generaţie în generaţie. Adevărul este fixat prin scrieri simbolice şi legende, şi este transmis maselor de oameni pentru a fi conservate sub forma obiceiurilor şi ceremoniilor, în tradiţiile orale, în monumente, în arta sacră, prin calitatea invizibilă din dansuri, muzică, sculptură şi diverse ritualuri.

Este comunicată în mod deschis după anumite probe acelora care caută şi este conservată prin transmisia orală în lanţul acelora care ştiu.

După ce o anumită perioadă de timp a trecut, centrii de iniţiere se sting unul după altul şi cunoaşterea antică pleacă prin canale subterane în adânc, ascunzându-se de ochii căutătorilor. Purtătorii acestei cunoaşteri se ascund, de asemenea, devenind necunoscuţi celor din jurul lor. Totuşi, nu încetează să existe. Din timp în timp, curente separate ajung la suprafaţă, arătând că undeva, adânc în interior, chiar în zilele noastre, curge curentul puternic al adevăratei cunoaşteri a fiinţei.

Să pătrunzi dincolo de acest curent, să îl găseşti - aceasta este sarcina şi scopul căutării; căci găsindu-l, o persoană se poate dedica, având curaj, căii pe care intenţionează să meargă. Atunci rămâne doar "să ştii" pentru "a fi" şi "a face". Principiul cunoaşterii de sine este clar: ,,Pentru a şti, este necesar să descoperi cum să ştii".

Pe această cale, căutătorul nu va fi complet singur. În momente dificile va primi sprijin şi îndrumare, deoarece toţi cei care urmează această cale sunt conectaţi printr-o legătură neîntreruptă. Teoria ezoterismului este că omenirea este formată dintr-un cerc exterior mare, ce cuprinde toate fiinţele omeneşti, şi un cerc mic de oameni instruiţi şi cunoscători în centru. Aceasta produce liniile exoterice şi ezoterice ale civilizaţiei, care sunt paralele şi independente.

Invariabil, una dintre ele o depăşeşte pe cealaltă şi se dezvoltă, în timp ce cealaltă slăbeşte. O perioadă a civilizaţiei ezoterice vine atunci când există condiţii exterioare favorabile, politice şi de altă natură. Atunci cunoaşterea, îmbrăcată în forma învăţăturii corespunzătoare condiţiilor timpului şi locului, se răspândeşte peste tot.

Fiecare religie indică spre existenţa unui centru comun al cunoaşterii şi în fiecare carte sacră această cunoaştere este exprimată, chiar şi dacă oamenii nu doresc să o cunoască. În realitate, această cunoaştere este cu mult mai accesibilă decât presupunem de obicei. Nimeni nu ascunde nimic; nu mai există niciun secret, dar o muncă şi un efort enorm sunt necesare pentru a obţine şi a transmite cunoaşterea adevărată, atât din partea persoanei care dă, cât şi a celei care primeşte. Şi aceia care au această cunoaştere fac tot posibilul de a o împărţi cu cât mai mulţi oameni cu putinţă, străduindu-se întotdeauna să îi ajute să se apropie de aceasta într-o stare pregătită pentru a primi adevărul. Dar, la urma urmei, cunoaşterea nu poate fi impusă nimănui, şi o privire imparţială asupra vieţii omului mediu, asupra a ceea ce îl interesează şi îi umple ziua, va arăta imediat că întreaga problemă este că oamenii fie că nu doresc această cunoaştere, fie sunt incapabili de a o recepţiona.

Oricine doreşte cunoaşterea trebuie, în primul rând, să facă singur un efort iniţial de a găsi şi de a se apropia de sursă prin propriile puteri. Acest lucru poate fi îndeplinit lejer prin urmarea semnelor care, deşi sunt disponibile tuturor, vederea sau recunoaşterea lor este în general refuzată de către oameni. Cunoaşterea nu va veni niciodată la noi de la sine. Înţelegem aceasta foarte bine în ceea ce priveşte viaţa obişnuită, dar în ceea ce priveşte Marea Cunoaştere, atunci când admitem posibilitatea existenţei sale, cumva ne aşteptăm la ceva diferit. Ştim cu toţii destul de bine că, spre exemplu, cineva care doreşte să stăpânească limba chineză are nevoie pentru aceasta de câţiva ani de muncă asiduă. Ştim că cinci ani sunt necesari pentru a înţelege principiile medicinei şi probabil de două ori mai mulţi pentru pictură sau muzică. Şi totuşi există teorii ce susţin că putem obţine cunoaşterea fără niciun fel de efort, chiar şi în somnul nostru. Însăşi existenţa unor asemenea teorii demonstrează din nou de ce cunoaşterea ne este încă inaccesibilă. Totuşi, în acelaşi timp, trebuie să înţelegem că eforturile noastre independente pentru a obţine orice de acest gen nu pot avea succes. Putem obţine cunoaşterea doar cu ajutorul acelora care deja o posedă. Trebuie să înveţi de la cei care ştiu.

Cunoaşterea noastră din prezent se bazează pe percepţiile simţurilor - precum cea a copiilor. Dacă dorim să obţinem cunoaşterea realităţii, trebuie să ne schimbăm pe noi înşine, deschizându-ne spre o stare de conştienţă superioară prin dezvoltarea fiinţei noastre. Schimbarea cunoaşterii vine din schimbarea fiinţei. Trebuie ca mai întâi să avem cunoaşterea de sine şi cu ajutorul acesteia vom învăţa cum să ne schimbăm - dacă dorim aceasta. Sistemele şi şcolile pot indica metode şi căi, astfel încât atunci când suntem gata, noi cunoştinţe vor veni din exterior. Dar niciun sistem sau şcoală nu poate să facă munca pentru noi - trebuie să o facem noi înşine. Creşterea interioară, o schimbare a fiinţei, depind în întregime de munca pe care cineva trebuie să o facă personal.

În capitolele care urmează, multe lucruri vor fi explicate în mod schematic, incluzând legea unităţii care este reflectată în toate fenomenele; dar când folosim cuvinte ce au de-a face cu o cunoaştere obiectivă, cu unitatea în diversitate, încercările de înţelegere în mod literal duc la iluzie. Aşadar, nu luaţi nimic în sens literal. În această învăţătură, primul principiu este că nimic nu poate fi însuşit prin credinţă. Nu trebuie să crezi nimic din ceea ce nu poţi verifica tu însuţi.

I. Cunoaşte-te pe tine însuţi
Cine sunt eu?

Abordând diverse subiecte, am remarcat cât este de dificil să-ţi comunici înţelegerea, chiar şi atunci când trebuie să vorbeşti despre un subiect banal unei persoane pe care o cunoşti bine. Limba noastră este prea săracă pentru o descriere exactă şi completă. Şi am descoperit că această lipsă de înţelegere între doi oameni este un fenomen ordonat matematic, la fel de precis ca şi tabla înmulţirii. Înţelegerea depinde, în mare, de ceea ce numim "psyche"-ul interlocutorilor, şi mai apoi de starea acestui "psyche" la un moment dat.

Adevărul acestei legi poate fi verificat la fiecare pas. Ca să fii înţeles de un alt om, nu e suficient ca cel care vorbeşte să ştie cum să vorbească, trebuie ca şi cel care ascultă să ştie cum să asculte. Trebuie mai întâi să punem bazele unei înţelegeri comune.

Tot ce aş vrea să vă propun acum este să încercaţi să priviţi lucrurile, fenomenele care vă înconjoară şi în mod special pe voi înşivă dintr-un punct diferit de cel care vă este obişnuit sau natural. Să priviţi doar, pentru că a face mai mult nu este posibil decât cu voinţă şi prin cooperarea auditoriului, doar atunci când acesta încetează să asculte intr-un mod pasiv şi începe să asculte intr-o stare activă.

Foarte des, în conversaţiile cu oamenii, găsim, exprimată mai mult sau mai puţin deschis, ideea că omul, aşa cum îl întâlnim în viaţa obişnuită, ar fi intr-un fel centrul universului, "coroana creaţiei" sau cel puţin o entitate vastă şi importantă; că posibilităţile sale sunt aproape nelimitate, puterile sale aproape infinite. Acest punct de vedere are şi el un anumit număr de rezerve: se spune că, pentru aceasta, e nevoie de condiţii excepţionale, împrejurări speciale, inspiraţie, revelaţie şi aşa mai departe.

Totuşi, dacă studiem această concepţie despre om, vedem imediat că este făcută dintr-un ansamblu de trăsături care nu aparţin unui om unic, ci unui anumit număr de indivizi reali sau imaginari. Niciodată nu vom întâlni un asemenea om în viaţa reală, nici în prezent, nici ca personaj istoric în trecut. Pentru că orice om are propriile sale slăbiciuni şi, dacă vă priviţi îndeaproape, mirajul grandorii şi al puterii se spulberă.

Cel mai interesant, de altfel, nu este faptul că oamenii transmit altora acest miraj, ci că, din cauza unei trăsături particulare a psihismului lor, îl raportează la ei înşişi, dacă nu în totalitate, cel puţin în parte, ca pe o reflectare. Atât de mult încât, fiind nulităţi sau aproape nulităţi, îşi imaginează că ar corespunde acestui tip colectiv sau că nu se îndepărtează prea mult de el.

Dar dacă un om ştie cum să fie sincer faţă de el însuşi - nu sincer în sensul în care cuvântul este înţeles de obicei, ci nemilos de sincer - atunci, la întrebarea: "ce sunteţi?", nu va conta pe un răspuns confortabil. Astfel, fără să aştept până când veţi căpăta singuri experienţa despre care vorbesc, şi ca să înţelegeţi mai bine ce vreau să spun, sugerez ca fiecare dintre voi să îşi pună întrebarea: "Cine sunt eu?". Sunt sigur că nouăzeci şi cinci la sută dintre voi vor fi descumpăniţi şi vor răspunde printr-o altă întrebare: "Ce vreţi să spuneţi?".

Asta arată că un om şi-a trăit viaţa fără să îşi pună această întrebare şi consideră firesc ca el să fie "ceva" şi încă ceva foarte preţios, ceva de care nu s-a îndoit niciodată. În acelaşi timp, este incapabil să explice altuia ce este acest ceva, incapabil să îi dea chiar cea mai mică idee, din moment ce nici el nu ştie. Şi dacă el nu ştie, nu înseamnă numai că acest "ceva" nu există, ci că nici nu ar putea să existe? Nu e ciudat că oamenii îşi acordă atât de puţină atenţie lor înşişi, cunoaşterii de sine? Nu e ciudat că ei închid ochii cu atâta îngăduinţă faţă de ceea ce ei sunt cu adevărat şi îşi petrec viaţa în plăcuta convingere că reprezintă ceva preţios? Ei uită să vadă vidul insuportabil din spatele superbei faţade create de modul în care se înşală singuri şi nu îşi dau seama că această faţadă nu are decât o valoare pur convenţională.

La drept vorbind, nu e întotdeauna aşa. Nu toată lumea priveşte la fel de superficial. Sunt oameni care caută, cărora le este sete de adevărul inimii şi fac eforturi ca să îl găsească, care încearcă să rezolve problemele pe care viaţa le pune, să ajungă până la esenţa lucrurilor şi a fenomenelor şi să pătrundă în ei înşişi. Dacă un om gândeşte sănătos, oricare ar fi drumul pe care îl urmează pentru a rezolva aceste probleme, trebuie în mod inevitabil să revină la el şi să înceapă prin a rezolva problema a ceea ce este el, a locului său în lumea care îl înconjoară. Căci fără această cunoaştere nu va exista un centru de greutate în cunoaşterea sa. Cuvintele lui Socrate: "Cunoaşte-te pe tine însuţi" rămân deviza tuturor celor care caută adevărata cunoaştere şi fiinţa.

Tocmai am utilizat un nou cuvânt: "fiinţă" - cu referire la care este important să înţelegem cu toţii acelaşi lucru. Tocmai ne-am întrebat dacă ceea ce un om gândeşte despre el însuşi corespunde cu ceea ce este el în realitate şi v-aţi întrebat despre ceea ce sunteţi. Iată un doctor, un inginer, un pictor. Sunt ei cu adevărat ceea ce credem noi că sunt? Putem să considerăm personalitatea fiecăruia dintre ei ca şi cum s-ar confunda cu profesia sa, cu experienţa pe care această profesie sau pregătirea sa i-a dat-o?

Orice om vine pe lume asemenea unei foi albe de hârtie; dar oamenii şi împrejurările care îl înconjoară rivalizează care să murdărească mai tare această foaie şi să o acopere cu inscripţii de tot felul. Educaţia, lecţiile de morală, lucrurile pe care le ştim şi pe care le numim cunoaştere intervin - toate sentimentele de datorie, de onoare, de conştiinţă etc. Şi toţi proclamă caracterul imuabil şi infailibil al metodelor de care ei se servesc pentru a altoi aceste ramuri ale arborelui "personalităţii" omului. Încetul cu încetul, foaia este murdărită, şi cu cât este mai murdărită cu pretinse "cunoştinţe", cu atât omul este considerat mai inteligent. Cu cât există mai multe inscripţii în locul numit "datorie", cu atât posesorul este considerat mai cinstit; şi aşa se întâmplă cu toate. Şi foaia astfel murdărită, văzând că murdăria i se ia drept un merit, începe să o considere preţioasă. Iată un exemplu a ceea ce noi înţelegem prin numele de "om", adăugând aici adesea chiar cuvinte de genul "talent" şi "geniu". Totuşi, "geniul" nostru îşi va strica ziua dacă nu îşi găseşte papucii lângă pat când se trezeşte dimineaţa.

Omul nu este liber nici în manifestările sale, nici în viaţa sa. El nu poate fi ceea ce ar vrea să fie, nici chiar ceea ce crede că este. El nu seamănă cu imaginea pe care şi-a făcut-o despre sine însuşi, iar cuvintele "omul - coroană a creaţiei" nu i se potrivesc.

"Omul" - asta sună cu mândrie, dar trebuie să ne întrebăm despre ce fel de om este vorba. Desigur, nu omul care se enervează pentru fleacuri, care îşi acordă atenţia problemelor meschine şi se lasă implicat în tot ceea ce îl înconjoară. Ca să ai dreptul să te numeşti om, trebuie să fii un om şi "a fi un om" nu este posibil decât datorită cunoaşterii de sine şi a lucrului cu sine, în direcţiile pe care le arată această cunoaştere de sine.

Aţi încercat vreodată să vedeţi ce se întâmplă în voi când atenţia nu este concentrată asupra unei anumite probleme? Presupun că, pentru majoritatea dintre voi, asta nu este o stare obişnuită, deşi puţini dintre voi, fără îndoială, au observat-o în mod sistematic. Poate că vă daţi seama de modul în care procedează gândirea prin asociaţii întâmplătoare, atunci când ea lasă să se desfăşoare scene şi amintiri fără legătură, atunci când tot ceea ce cade în câmpul conştienţei noastre sau numai o atinge uşor, suscită în noi aceste asociaţii întâmplătoare. Firul gândurilor pare să se înşire fără întrerupere, ţesând între ele fragmente de imagini, de percepţii anterioare, scoase din diverse înregistrări înmagazinate în memoria noastră. Şi, în timp ce aceste înregistrări se întorc şi se derulează, aparatul nostru formator urzeşte fără încetare, pornind de la acest material, înlănţuirea gândurilor. Înregistrările emoţiilor noastre defilează în acelaşi fel - agreabil şi dezagreabil, bucurie şi necaz, râs şi iritare, plăcere şi durere, simpatie şi antipatie. Cineva vă elogiază şi sunteţi mulţumit. Cineva vă face reproşuri şi buna dispoziţie se strică. Ceva nou vă atrage şi uitaţi imediat ce vă interesa atât de tare cu o clipă înainte. În curând, interesul vostru vă leagă de acest lucru nou atât de tare, încât vă cufundaţi în el din cap până în picioare; şi deodată nu îl mai aveţi, aţi dispărut, v-aţi legat de acest lucru, v-aţi pierdut în el. De fapt, el este cel care vă posedă, cel care vă ţine captiv, şi această rătăcire, această tendinţă de a se lăsa captiv este, sub multiple forme, proprie fiecăruia dintre noi. Asta ne leagă şi ne împiedică să fim liberi. Şi mai mult, asta ne ia forţa şi timpul, ne lipseşte de orice posibilitate de a fi obiectivi şi liberi - două calităţi esenţiale pentru cel care hotărăşte să urmeze calea cunoaşterii de sine.

Trebuie să luptăm ca să devenim liberi, dacă vrem să luptăm pentru a ne cunoaşte. A se cunoaşte şi a se dezvolta reprezintă o sarcină atât de importantă şi atât de serioasă, care cere un efort atât de intens, încât să o încerci intr-un fel obişnuit, printre multe altele, este imposibil. Omul care întreprinde această sarcină trebuie să îi rezerve primul loc în viaţa sa, care nu este atât de lungă încât să îşi poată permite să o risipească cu nimicuri.

Ce îl va face pe om capabil să îşi consacre în mod util timpul căutării sale, dacă nu libertatea faţă de orice ataşament? Libertate şi seriozitate. Nu acel serios al sprâncenelor încruntate, al buzelor strânse, al gesturilor măsurate cu grijă, al cuvintelor pronunţate printre dinţi, ci seriosul care înseamnă determinare şi persistenţă în căutare, intensitate şi constanţă, astfel încât chiar în momentele sale de odihnă omul îşi urmează sarcina sa principală.

Puneţi-vă întrebarea: sunteţi liberi? Mulţi ar fi tentaţi să spună "da", dacă sunt intr-o stare de relativă siguranţă materială, fără grija zilei de mâine, şi dacă nu depind de nimeni pentru subzistenţa lor sau pentru alegerea condiţiilor lor de viaţă. Însă libertatea de care avem nevoie nu depinde de circumstanţele exterioare. Ea depinde de structura noastră interioară şi de atitudinea noastră faţă de aceste circumstanţe exterioare.

De-a lungul vieţii, noi învăţăm fără încetare lucruri noi. Noi numim rezultatul acestei acumulări "cunoştinţe". Şi totuşi, în ciuda acestor cunoştinţe, nu părem a fi adesea departe de viaţa reală şi prin urmare neadaptaţi ei? Noi suntem pe jumătate formaţi, ca nişte mormoloci, sau, mai mult, adesea suntem pur şi simplu "instruiţi", adică avem fărâme de informaţii despre multe lucruri, dar toate astea rămân vagi şi neadecvate. Şi de fapt, acestea nu sunt decât informaţii. Asta nu putem s-o numim "cunoaştere". Cunoaşterea este proprietatea inalienabilă a unui om; ea nu poate fi nici mai mică, nici mai mare decât el. Pentru că un om "cunoaşte" doar atunci când "este" el însuşi această cunoaştere.

Cât despre convingerile voastre - le-aţi văzut vreodată schimbându-se? Nu sunt şi ele supuse fluctuaţiilor, ca şi tot ce este în noi? N-ar fi corect să le numim mai degrabă opinii decât convingeri, astfel încât ele să depindă de starea noastră la fel cum depind de informarea noastră sau poate, pur şi simplu, de starea digestiei noastre în acel moment?

Fiecare dintre voi nu este decât un banal exemplar de automat animat. Voi credeţi că un "suflet" şi chiar un "spirit" sunt necesare pentru a face ceea ce faceţi şi pentru a trăi aşa cum trăiţi. Dar poate că e suficientă doar o cheie pentru a întoarce arcul mecanismului vostru. Raţiile voastre de hrană zilnică contribuie la întoarcerea acestui arc şi la reînnoirea fără încetare a zadarnicelor piruete ale asociaţiilor voastre. Unele gânduri dezlânate se ivesc în acest plan secund şi încercaţi să faceţi din ele un tot, prezentându-le ca preţioase şi personale. La fel şi cu sentimentele şi senzaţiile care trec, stările, experienţele trăite, creăm mirajul unei vieţi interioare. Spunem că suntem fiinţe conştiente, capabile de raţionamente, vorbim despre Dumnezeu, eternitate, viaţa veşnică şi despre alte subiecte elevate; vorbim despre tot ce ne putem imagina; judecăm, discutăm, definim şi apreciem, dar uităm să vorbim despre noi înşine şi despre adevărata noastră valoare obiectivă. Căci suntem cu toţii convinşi că, dacă ne lipseşte ceva, putem cu siguranţă să îl dobândim.

Dacă, prin tot ceea ce am spus, am reuşit, chiar intr-o mică măsură, să arăt în mod clar în ce haos trăieşte această fiinţă pe care o numim om, veţi fi în măsură să găsiţi prin voi înşivă un răspuns la întrebarea ce îi lipseşte, ce îl poate aştepta dacă rămâne ceea ce este, ce poate adăuga ca fiind valabil la valoarea pe care el însuşi o reprezintă.

Am spus deja că anumitor oameni le este foame şi sete de adevăr. Dacă se gândesc la problemele vieţii şi sunt sinceri faţă de ei înşişi, ei se vor convinge în curând că nu le mai este posibil să trăiască aşa cum au trăit, nici să fie ceea ce au fost până acum; că trebuie cu orice preţ să găsească o ieşire din această situaţie şi că un om nu îşi poate dezvolta puterile şi capacităţile ascunse decât dacă îşi curăţă maşina de toate murdăriile care s-au depus de-a lungul vieţii sale. Ca să facă această curăţenie în mod raţional, e nevoie să vadă ce trebuie curăţat, unde şi cum; dar este aproape imposibil să vadă prin el însuşi. Pentru a vedea ceva de acest gen, trebuie să privească din exterior; şi, pentru asta, ajutorul reciproc este indispensabil.

Pe scurt, iată starea lucrurilor în ceea ce priveşte cunoaşterea de sine: pentru a face, trebuie să ştii - dar pentru a şti, trebuie să descoperi cum să ştii; şi asta nu o putem descoperi decât prin noi înşine.

***
Cartea aceasta face parte din campania "Te aşteptăm în librărie!", ediţia 2016.

În 2016, Editura Herald te invită în librării, pentru a descoperi a VIII-a ediţie a campaniei "Te aşteptăm în librărie!". Prin sloganul "Cărţi deschise pentru minţi deschise", Editura Herald doreşte să pună în prim-plan rolul crucial pe care cărţile îl joacă în educaţia non-formală: prin lectură, îi înţelegem mai bine pe ceilalţi şi reuşim să ne facem înţeleşi, contribuind astfel la crearea unei lumi mai armonioase.

Între 1 august şi 1 noiembrie 2016, timp de 3 luni, Editura Herald te invită să intri în librării şi să descoperi cele 30 de cărţi aflate în promoţie. Pe lângă cultivarea unei minţi deschise, te vei bucura de 20% reducere la titlurile selecţionate. Mai multe aici.