Noutăți literare august 2016

Pentru a vizualiza varianta online a email-ului dati click aici

Articole

Concurs: câștigă 3 pachete cu câte 2 cărți „Introspectiv” „Prieteni și eroi” (Trilogia Balcanică, partea a treia), de Olivia Manning (fragment în avanpremieră)

De ce nu a ales lumea pacea în 1914?, fragment din „Războiul care a pus capăt păcii”, de Margaret MacMillan „Amintirea dragostei”, de Jim Fergus (fragment în avanpremieră)

Cărți deschise pentru minți deschise! Te așteptăm în librărie, ediția a VIII-a „Poştaşul sună întotdeauna de două ori”, de James M. Cain (fragment)

Evenimente

Books, tea & more - „Puls”, de J. Barnes Miercuri, 24 august 2016, ora 18:30, la clubul de carte Books, tea & more se va discuta despre „Puls” de Julian Barnes.

Clubul de lectură Nemira #42 - „Ready Player One”, de Ernest Cline Luna aceasta la Clubul de lectură Nemira vorbim de o carte specială pentru pasionaţii de SF şi de cultura pop a anilor '80 - „Ready Player One”, un roman cum nu ați mai citit, despre gameri şi geeks, pentru gameri şi geeks.

Club de carte Litera #23: „Billy Bathgate”, de E.L. Doctorow Editura Litera vă invită la o nouă ediție a clubului nostru de carte, la care se va discuta despre una dintre cele mai noi apariții în colecția Clasici Moderni Litera - „Billy Bathgate” de E.L. Doctorow.

Jurnal de cititoare

Bergman, Knausgård și Ibsen O întâlnire artistică între Ingmar Bergman, Karl Ove Knausgård și Henrik Ibsen, în volumul doi din romanul autobiografic „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård.

Bibliotecă

Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp - Matei Călinescu „În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, [ ... citeste mai mult]

Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta - Ciprian Măceșaru În romanul Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Ciprian Macesaru a creat o Românie miniaturală. Tarele unei întregi societăți se regăsesc concentrate în lumea fictivei comune Strâmbeni. Întâmplări dintre cele mai diverse și mai colorate, pline de personaje viguroase animă viața localnicilor. E o carte cu foarte mult umor (a se citi: haz de necaz), scrisă alert și poetic, cu ușoare alunecări în fantastic, construită după modelul unui puzzle, chiar dacă unele episoade nu comunică cu celelalte decât [ ... citeste mai mult]

Carieră malefică - Robert Galbraith Robin Ellacott primește un pachet misterios și descoperă îngrozită că înăuntru e un picior de femeie. Șeful ei, detectivul privat Cormoran Strike, e mai puțin surprins, dar cel puțin la fel de alarmat. În trecutul lui există patru oameni care, crede el, ar putea fi responsabili – și Strike știe că oricare dintre ei e capabil, pe termen lung, de cele mai cumplite acte de cruzime. În timp ce poliția se concentrează asupra singurului suspect pe care Strike tinde din [ ... citeste mai mult]

CRONICĂ DE CARTE FRAGMENTE ALESE BIBLIOTECA MEA SPECIAL CULTURAL ARTE JURNAL DE CITITOARE

This email was sent to scacun_cristina@yahoo.com
why did I get this?    unsubscribe from this list    update subscription preferences
Blogul unei cititoare de cursa lunga · Bucharest · Bucharest 021211 · Romania

Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Laurenţiu Orăşanu
Migraţii
Editura Eikon, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

***
In memoriam - Laurenţiu Orăşanu: Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Un om în deplină forţă creatoare, abia instalat în confortul mental al pensiei, şi care îşi intuieşte sfârşitul foarte aproape, la ce se gândeşte? Cum să dea un sens gestului morţii. Şi cum orice călătorie presupune şi o întoarcere, când şi sub ce formă? - sunt întrebările pe care le ridică Laurenţiu Orăşanu în ultima sa carte Migraţii.

Personalitatea lui Laurenţiu Orăşanu în universul literar este proteică; se vrea autor şi personaj al scrierilor sale ipostaziat în mai multe dimensiuni (pseudonime) ce demonstrează o sensibilitate complexă şi un talent diversificat: Ipse - desemnează eul poetic, Calimero semnează genul umoristic (Dicţionar cu umor geto-dacic), Ghiocel - proză scurtă şi poezie. Scriitorul editează, publică şi susţine singur o revistă de literatură la New York - Conexiuni - pe care o continuă o vreme pe internet, după ce se repatriază. A fost un activ corespondent al site-ului de poezie poezie.ro, cu poezii, proză scurtă, articole de presă. Întors în ţară după un lung exil, este recipientul a numeroase premii literare printre care şi: Premiul pentru proză al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LITERART XXI şi primit în U.S.R., în 2014.

Regretul pentru viaţa curmată prea devreme e transcendat pe calea artei şi în locul lui se instalează firesc speranţa şi posibilitatea întoarcerii. Pornind de la Mitul Reintegrării (Mircea Eliade)şi de la Călătorii în lumea de dincolo (Petru Culianu), autorul imaginează moartea ca pe un experiment al spiritului ce se vrea împrospătat, reînvigorat prin noi forţe creatoare. Tema romanului este migraţia ce se defineşte nu numai prin schimbarea geografiei dar şi a hărţii spirituale. Filozofic, Laurenţiu Orăşanu propune călătoria inversă ca contrapunct al Marii Călătorii. Un spirit, deopotrivă ştiinţific şi umanist, autorul explică energetic acest tip de migraţie; numai un spirit tânăr (ce-şi părăseşte înainte de termen trupul) posedă forţa necesară întoarcerii (în sensul de voinţă, motivaţie a celor ce pleacă lăsând în lume o iubire sau o idee ce trebuie continuată sau valorificată). Prin eroul său Matei Gorganu, autorul propune o rezolvare a enigmei savantului Petru Culianu, ucis în toaleta din University of Chicago. El interpretează această dispariţie ca o intenţie de-a comunica cu acel dincolo. Mitul Reintegrării e deplasat către ideea de simbioză a spiritelor, fenomen ce poate surveni în anumite momente cruciale ale existenţei. Această reprezentare presupune o evoluţie spirituală ce nu ţine doar de istoria formării ca individ, dar şi de fenomene de întoarcere şi integrare parţială a altor spirite. Moartea lui Matei Gorganu nu este o simplă sinucidere ce deschide un joc al presupunerilor despre crima organizată de grupul mişcării legionare din Chicago sau de securitatea română. Ea se impune ca ritual de trecere în scopul cunoaşterii şi a legitimării unei teorii ce aşează Mitul Reintegrării într-o nouă perspectivă.

Romanul are o arhitectură polifonică ce face posibilă curgerea debordantă şi întâlnirea migraţiilor. Personajele îşi încrucişează destinele dincolo de limitele unui ciclu existenţial. Primul capitol urmăreşte exodul unei grupări legionare la Chicago (după condamnarea mareşalului Antonescu) şi surprinde o familie de evrei a cărei istorie este patetic descrisă de bijutierul Sami Weissman aflat la a treia migraţie: Lemberg -Polonia, Bacău-România şi ultima destinaţie New York (1940) (, alungat de mişcarea legionară către un nou pământ al făgăduinţei, după ce se înrolase voluntar şi luptase în armata lui Ferdinand (1914), în scopul naturalizării). Capitolul doi urmăreşte migraţia lui Felix, fata profesorului Chiriacescu - curtată de majoritatea colegilor de an - pentru a-şi uni destinul cu Matei Gorganu (alias Petru Culianu). Matei evadează din lagărul comunist pentru a deveni discipolul profesorului Vlad Mirescu (alias Mircea Eliade) cu o bursă de studii la Roma. În partea a treia, destinele se despică şi demersul alunecă în ezoteric urmărind exclusiv destinul lui Matei Gorganu, aflat şi el la a treia migraţie: Roma, Copenhaga, şi iată-l, în sfârşit, profesor la U-Chicago, deopotrivă indezirabil regimului politic din România şi grupului legionar din Chicago. Epilogul reuneşte în pagină condiţia eroilor la zece ani după moartea profesorului Gorganu. Felix, femeia fatală, cu veleităţi divinatorii moare într-un atac de cord când realizează iubirea incestuoasă a fiicei - rezultatul unei iubiri furtive - cu fratele vitreg pe care-l cunoaşte întâmplător într-o vacanţă în România.

Descoperim o scriitură armonioasă şi zveltă, de esenţă clasicizantă. Structural, prin construcţia şi minuţiozitatea detaliului scenic, întreruperea bruscă şi reluarea firelor narative, este mai apropiată de tehnica cinematografică. Finalizarea lor nu pare esenţială, importantă este trăirea, schimbarea şi impactul istoriei. Istoria este ţesută din vieţile oamenilor ce la rândul lor sunt determinate şi rânduite de istorie. Portretele psihologice - vignete ce pornesc de la modele reale sau autobiografice - sunt imortalizate într-un anumit moment de timp ce ţine de afectul sau amintirea auctorială. De multe ori istoriile se opresc brusc, chiar în punctul lor culminant, constituindu-se ca o peliculă dedicată unei idei sau unui spaţiu socio-cultural, în care epicul se mişcă în subsidiar, ca element estetic de animaţie. Istoriile demonstrează o artă desăvârşită a portretului psihologic, schiţat de multe ori în câteva linii sigure de caricaturist, alteori învăluit în detalii covârşitoare, creatoare de atmosferă. În final, havuzul narativ pune în corespondenţă toate personajele.

Există o densitate şi o conciziune a textului specifică creatorului care nu mai are timp. Un ritm susţinut în care se desfăşoară şi amalgamează destine, o vrie de migraţii transgresează spaţii istorice şi metafizice conduse sau mijlocite de sentimentul intransigent şi irevocabil al iubirii. Iubirea se aşează în afara moralei creştine, este năprasnică şi neîndurătoare, ea consolidează fiinţa şi o determină, îi dă un sens sau urmăreşte împlinirea unui destin exemplar. Aceeaşi vrie şi ritm de sarabandă l-am întâlnit la regizorul Nemescu în filmul California Dreamin' - unde viaţa- dinaintea morţii - forfoteşte, trepidează, are acea viteză, intensitate şi strălucire a călătoriei prin tunelul luminos al celor trecuţi prin moartea clinică, despre care autorul comentează ca fiind singurele mărturii înspre şi dinspre dincolo în care senzaţiile şi percepţiile sunt înlocuite de impresii şi halucinaţii.

În apropierea morţii ce se prefigura cu certitudinea unei boli terminale dintre cele mai agresive, Laurenţiu Orăşanu este fascinat de lumea ezoterică a chiromanţilor, a para-normalilor şi a prezicătorilor. Scriitorul îşi îndreaptă privirea către miracolul acestei lumi în prag de-a o părăsi, evocând fenomene ca Nostradamus, Giordano Bruno sau Petrache Lupu, sfântul de la Maglavit (ciobanul cu darul clarviziunii, căruia "Moşul" i s-a arătat de trei ori). Spiritul magic al lui Culianu, fascinat de lumea şi filozofia Renaşterii, (Marsilio Ficino şi Pico de la Mirandola), este modelul personajului său, marcat de un destin la fel de tragic şi misterios. În viziunea lui Matei Gorganu, aceşti aleşi aud voci sau au viziuni integrând marile spirite ale celor trecuţi dincolo. Ideea se naşte într-o mănăstire din Veneţia, unde Matei descoperă o scrisoare a lui Giordano Bruno către protectorului său Giovanni Moncenigo. Ea vorbeşte de lucrarea "Cena de le Cenere" ce preia şi continuă teoria heliocentrică a lui Copernic, fără ca G. Bruno să fi cunoscut vreodată scrierile fizicianului.

Sintagma "de-aici nu se vede acolo" explică condiţia damnată a omului ce nu găseşte sprijin în "zeii" care pur şi simplu "nu văd" , sau nu înţeleg suferinţa umană. Ea impune o nouă religie, aşa cum îi şopteşte spiritul profesorului Mirescu, în care comunicarea cu dincolo se realizează în două sensuri. Universul lui Laurenţiu O. este populat de spirite ezoterice ce au un destin de împlinit, şi prin urmare, acţiunile lor, oricare or fi ele, sunt justificabile. Religia lor se apropie mai mult de filozofia greacă decât de spiritul creştin. Morala lor este cea a elitelor, a stăpânilor, aşa cum o definea Nietzsche, ce lucrează în sensul dezvoltării şi îmbogăţirii spirituale a societăţii. Felix acţionează condusă de spiritul iubirii. Asemenea Medeii sacrifică tot, lăsând în urmă părinţi, tradiţii, iubiţi, prieteni. Îşi părăseşte iubitul şi pleacă într-o lume necunoscută cu un Jan oarecare pentru a-l întâlni pe Matei şi a se dedica întru-totul carierei lui ştiinţifice Personajele romanului ridică întrebarea pe care Nietzsche o pune în Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa Voioasă): dacă ne putem imagina că ştiinţa ar fi existat sau atins nivelul de astăzi dacă n-ar fi fost pusă la cale de magicieni, alchimişti, astrologi şi vrăjitoare?

Lumea de dincolo este abordată spiritual, ca modalitate de transcendere a suferinţei. Filozofia autorului se concretizează în acel dincolo există şi ideea că putem să ne întoarcem când dorim; concepte induse prin epifania profesorului ce-l iniţiază în noua religie.

Scriitorul îşi propune o trecere magică abordând terapia scrisului chiar şi pe patul de moarte în spital, când face ultimele corecturi. Moartea autorului în paralel cu desăvârşirea unei creaţii defineşte o poetică ce reproduce ca pattern primul episod al Migraţiilor. Vera, nepoata lui Sami Weissman, o tânără artistă hippie, suferind de o boală necunoscută, nu poate să moară până nu-şi desăvârşeşte tabloul-templu, ce se întinde circular pe zidurile atelierului de creaţie. Episodul trimite la legenda Meşterului Manole şi la templul Iuliei Haşdeu. Zidul pe care Vera pictează are semnificaţia durabilităţii creaţiei şi este în acelaşi timp un sanctuar sau un portal către dincolo prin care comunicarea cu defunctul va rămâne viabilă pe calea artei. Iconografia Verei aduce o religie "hippie" provocată de dispariţia profetului ei: John Lennon. Părinţii Verei a căror destine s-au despărţit cu 40 de ani în urmă (Simona Weissman şi Adrian Georgescu, simpatizant activ al grupării legionare din Chicago) se vor regăsi prin fiica lor în acest spaţiu sacru - punte peste timp.

Laurenţiu Orăşanu este şi autorul iubirilor furtive. Înainte de-a se concretiza într-un ideal, iubirea este un joc, o cavalcadă, o căutare sau un instrument de cunoaştere. Ea nu istoveşte şi nici nu acţionează în detrimentul virtuţilor eroului, ci le potenţează sau se constituie ca sursă de inspiraţie şi energie. Un ideal ludic, impudic şi cavaleresc al iubirii aparţine deopotrivă femeilor şi bărbaţilor, în afara oricăror pre-concepţii moral-creştine. Idealul feminin nu este soţia castă, dedicată copiilor şi casei, ci femeia atot-cuceritoare, fatală, superioară bărbatului, devoratoare, meşteră şi fără scrupule în ale iubirii. În ciuda unei aparente frivolităţi, femeia caută iubirea perfectă care trebuie să corespundă modelului şi idealului ei.

Se observă o evoluţie a sentimentului iubirii de la genul scurt (Totul pe alb -culegere de povestiri), unde modelul erotic este mecanicist, la roman - unde erotismul devine doar o dimensiune importantă a fiinţei ce-şi arogă drepturile tinereţii şi frumuseţii.

Autorul aşteaptă cu stoicism ultima migraţie şi regretul plecării din lume este escamotat în speranţa întoarcerii oricând dorim. De aceea, Matei se vrea, precum autorul, călător etern între două lumi. Matei se pregăteşte pentru experimentul trecerii şi urmăreşte o dispariţie care să-i aducă notorietatea (asemenea artistului ce-şi desăvârşeşte opera în ultimele zile de viaţă.)

Eroul se surprinde dintr-odată în jocul unor preocupări bizare: şahul, pe care-l practică miraculos cu mutările marelui campion Emanuel Lasker, jurnalismul anti-comunist şi presa favorabilă monarhiei. Profesorul îi revelă epifanic legătura cu spiritul evreului Wolfi Eisen, camarad de regiment cu Sami Weissman. Wolfi moare în tranşee, unde juca şah orb purtând cu el cartea cu mutările celebre ale lui Lasker. Sami nu e altul decât străbunicul noii sale iubite Patty, ce intră în posesia cărţii lui Lasker după moartea prietenului său. Locuit de spiritul lui Wolfi, prin acel fenomen de întoarcere controlată şi integrare a spiritelor, Matei îşi explică înclinaţia subită către religia şi filozofia iudaică. Spiritele alese deţin această calitate de-a efectua călătoria invers fără riscul de-a se întoarce în persoana unui troglodit.

Autorul încearcă o elucidare a misterului morţii lui Culianu, propunând varianta sinuciderii, la care eroul, angajat în proiectul călătoriei în două sensuri, nu se gândise până n-a intrat în posesia pistolului oferit de Adrian Georgescu (bunicul iubitei şi omul de bază al lui Malcu, şeful mafiei legionare din Chicago). Eroii acţionează în sprijinul unei idei sau instituţii ce le conferă un sens existenţial şi o misiune de credinţă. Malcu şi Andrei se manifestă sub semnul jurământului dat legiunii, Felix îşi pune toată priceperea şi energia în cariera lui Matei, Marcel Dragoman - spionul post-revoluţionar rămâne fidel securităţii care l-a educat şi l-a scos din mizerie. Gorganu se sacrifică pe altarul ştiinţelor ezoterice

Toate personajele contribuie la crearea imaginii crimei perfecte: telefoanele de ameninţare, victima care îşi invită călăii la aceeaşi oră în cabinetul său, pentru a îndepărta obiectul delict ce ar fi putut fi interpretat ca o sinucidere. Convocarea victimelor la ora morţii anunţă o formulă ritualică a trecerii.

În subsidiarul acestui demers cu aparenţă de thriller, răzbate pluralitatea lumilor, configurarea destinelor într-un arbore de decizie, puterea extraordinară a gândului ce poate controla conştiinţe. Precum în tragedia greacă, destinul eroilor este predeterminat şi revelat prin arta premoniţiei cu care eroul cochetează prin emisiuni televizate despre telepatie şi clarviziune, unde Patty serveşte ca mediu.

Aspecte ale peisajului socio-politic românesc se reliefează documentar, echilibrat, fără parti-pris-uri, analiza în evantai urmăreşte mai multe perspective, reliefând ipoteze sau puncte de vedere. Spre deosebire de fanaticii Malcu sau Rădoianu - securistul în rezervă catapultat pe rol după revoluţie, atât Andrei cât şi Marcel Dragoman îşi simpatizează şi compătimesc victima dar sunt gata să ucidă în spiritul misiunii încredinţate de legiune sau securitate. De-asemenea amândoi vădesc simpatie pentru regele bătrân şi inofensiv. Structura de thriller din partea a doua a romanului conferă o anume tensiune dramatică, dar în fapt, toate aceste intrigi încurcate constituie în accepţiunea autorului instrumente ale sorţii controlate sau induse de eroul ce vrea să-şi asigure notorietatea post-mortem. Detaliile scenetelor ce aduc profesionalismul înalt al securistului în periplul său Amsterdam-Toronto-NY sunt excesive şi de multe ori gratuite. Tot acest arsenal de schimbat plăci la maşini, paşapoarte, deghizări, procurat pistoale în ţara în care oricine poate fi purtător de arme, sunt demne de un James Bond.

Matei nu numai că-şi atrage proprii călăi pe care-i recunoaşte aşa cum cândva a recunoscut-o pe Felix, dar îi şi absolvă de crimă, îndeplinind el actul al cărui semnificaţie ar fi însemnat îndeplinirea misiunilor celor doi.

Geografia spirituală a migraţiei trece prin mitul Marii Călătorii într-o perspectivă filozofică nouă, a celui care-şi pregăteşte temeinic şi conştient trecerea. Ea este imaginată ca o migraţie către acel "dincolo" de unde se poate întoarce oricând - "controlat" - să ne locuiască cu spiritul sau cu opera pe care o lasă în urmă.

Migraţii rămâne viabilă prin punerea în ficţiune a unor fenomene socio-istorice de interes pentru înţelegerea destinului României pe întinderea unui secol în paralel cu resuscitarea ideii de spirit universal într-o viziune filozofică nouă. Acel homo universalis al renaşterii îşi găseşte explicaţia în teoria "călătoriei" în ambele sensuri prin care spiritele se integrează în sensul continuării şi elucidării marilor idei ce n-au putut fi rostite în întregime pe parcursul meschin al unei vieţi. "Călătoria" inversă, atunci când poate fi "controlată", devine benefică pentru omenire în măsura în care spiritul universal se îmbogăţeşte.

Numele eroilor nu sunt întâmplătoare. Profesorului Mirescu asistă la miracolul lumii, căruia îi caută semnificaţii. Numele face aluzie la Pico de la Mirandola, obiectul cercetărilor lui Petru Culianu. Gorgan, cuvânt de origine orientală, are semnificaţia unei movile peste un mormânt străvechi. Numele anunţă destinul morţii pe care eroul are forţa să şi-l construiască singur şi sugerează deopotrivă reprizele reiterate ale spiritului în această lume şi conexiunile lor în material.

Tema migraţiilor stă în centrul preocupărilor scriitorului Laurenţiu Orăşanu. Ea vizează biografia autorului îmbrăcând diverse forme: anecdota, povestirea, romanul şi poezia în variate şi ingenioase formule prozodice. În ultimul său roman, Laurenţiu Orăşanu integrează ficţional migraţiile terestre în Marea Călătorie - ca ultimă experienţă existenţială şi creatoare a scriitorului, dar tema apare mai întâi în volumul de versuri Cronica lui Ipse şi alte valentine (Editura Timpul, 2004) şi în volumul de povestiri, Totul pe alb (Editura Semne, 2014), superior din punct de vedere estetic romanului.

Proza scurtă (Totul pe alb) defineşte o scriitură poetică, subtilă, de o mare sensibilitate. Laurenţiu Orăşanu este poetul adolescenţei surprinsă cu un umor nostalgic, fin şi debordant: Vocaţia unui agent de circulaţie, Ultima noapte a adolescenţei. Poetul urmăreşte anii de şcoală, ai serviciului militar, anii de formare. Remarcabilă este povestirea artă poetică ce conferă titlul volumului (Totul pe alb). Autorul este nemulţumit de autenticitatea scenelor erotice din scrierile sale. Muza scrisului este iubirea. O femeie într-un pardesiu negru se lipeşte senzual şi olfactiv de trupul lui în tramvaiul ce merge spre Miciurin. Lasă un număr de telefon asigurându-l languros că "nu e ce-ai putea crede". Coboară şi dispare urcând treptele mănăstirii Caşin. Scrisul e, prin urmare, un har, o conexiune cu divinul, el apare şi dispare enigmatic - e un număr de telefon, nu trebuie decât să-l chemi - după cum îi face semn femeia desenând cu mâna un cerc în jurul urechii în timp ce coboară.

Tema iubirii e concretizată într-un erotism exacerbat şi excesiv, dar se anunţă şi în pas de vals şi parfum de trandafiri roşii - în Maman Giselle; o povestire cu iz romantic în care Eros şi Thanatos îşi găsesc expresia perfectă în episodul cu bătrâna ce moare retrăind un moment sublim cu fiinţa iubită. În urma unui atac cerebral şi a pierderii memoriei, Giselle se întoarce în lumea de-odinioară în care a fost cu-adevărat fericită, îşi pune rochia albă şi pălăria ce au aparţinut acelei lumi şi se pregăteşte pentru o seară la Ritz, unde căpitanul Stamatescu o va cere în căsătorie. Motivul divinaţiei, surprins la limita între artă şi ştiinţă în ultimul roman, apare şi în proza scurtă. La ghicitoare este o "La ţigănci" eliadescă. O suită de road-stories (Saint Louis, New York-Las Vegas-... California) - realizate cinematografic - se constituie într-un periplu autobiografic ce înscrie experienţa americană fără parti-pris -uri, cu plusurile şi minusurile ei.

Laurenţiu Orăşanu este şi poet şi încă unul autentic. În Cronica lui Ipse şi alte valentine, se vădeşte un adevărat maestru al prozodiei, se joacă cu cuvintele cu uşurinţa şi profesionalismul unui scamator ce pare că ţese la pânza poeziei fără cel mai mic efort. Ludicul conferă la prima vedere o uşurătate a versului ce alunecă, prin forţa de expresie şi calamburul cuvintelor, în epigramă sau parodie, dar la o evaluare mai atentă, sensibilitatea şi arta poetică se impun. Înainte de-a se grupa în carte, poeziile apar pe site-ul poezie.ro sub pseudonimul Calimero, şi se înscriu adesea ca un dialog poetic "de portrete" cu colegii de breaslă ce publică pe acelaşi site.

Într-o poezie de notaţie poetul propune un univers tehnologic de Păcală modern, digitalizat, populat cu biţi, bugs, viruşi, telefonie şi alte vieţuitoare binare. Mare creator de atmosferă, înfăţişează o lume împestriţată, de şaradă prin care strecoară subtil manifestul poetic, ridicând jocul în prelungirile lui abisale: Calculatorul lui Ipse: "În colţ lucea un Pentium IV" / Lângă ceaunul gros de tuci, O oaie-l privea idolatru, / Şi rumegând făcea clăbuci.... El i-a întrebat cumva în şoaptă / Ce caută-n eter hai-hui, / I-au spus: De la Ignat aşteaptă / Pe Ipse şi cronica lui.". Ironia, şaga, burlescul răzbat din fiecare vers prin construcţia butadei şi arta rimei.

Ca univers poetic, prin rima încifrată se apropie de Leonid Dimov, atât că forma e riguros fixă şi nu alternează versul alb cu rima. Poetul se auto-persiflează, ironia îi defineşte poetica, se recunoaşte în poezia lui Dimov: Am vrut să fiu poet oniric: "Priveam, de mic, poeţii-onirici, / Mi se păreau frumoşi şi cinici, / Mergeam pe jos, pe Dimitrov, / Un pas în urma lui Dimov."

Sentimentul iubirii se concretizează din anii de şcoală unde este asociat cu tezele de mate sau meciurile de fotbal (Şoapte de dor). Apoi iubirea delirează în proiecţii cazone, instrumentalizată cu recuzita câmpului de luptă: archebuza, reduta, binocularii. În cetatea cu creneluri andaluze (Reduta andaluză), se semnează tratate de pace cu iubita. Iubirea este un fel de chemare la arme - o luptă crâncenă, fără cauză, ea se reliefează mereu ca o bătălie pierdută: Cetatea cu creneluri andaluze / Tu ai predat-o-n zori, cu un ştergar, Am adormit visând, pe archebuze, / Cu-o ultimă scânteie de amnar / Şi un tratat de pace-nscris pe buze.

Ciclul Valentinelor - aluzie la sărbătoarea moştenită în ţara de împrumut - alternează rimele încrucişate cu cele împerecheate, trivializând în favoarea curgerii impetuoase a versului precum sângele nerăbdător şi fierbinte prin venele valentinelor. Lumea e o forfotă de valentine: sore medicale, curtezane, doctoriţe, ghicitoare - un univers în care feminitatea răzbate la tot pasul. A treia valentină reprezintă un adevărat festin gastro-erotic: "Şi de la fuste la sandale / Văd şlefuiri monumentale / Copane rumenite bine / Nu guşti la alte Valentine... / Şi-n plin delir papilo-gastric / Constat că am stomacul spastic. /

Iubirea sfârşeşte în cămările încărcate cu aromele senzuale ale lui Emil Brumaru sau în descendenţa lui Ion Pillat ce cântă Cămara de fructe. Poetul abordează senzual şi voluptuos miesmele şi gustul mâncărurilor ce devin emanaţii ale ideii de femeie, în poezia "Cămări nostalgice". Absenţa iubirii este asimilată unei cămări goale, pustiite care-şi pierde culorile şi aromele. Cămările nostalgice definesc deopotrivă un univers matematic, erotic şi cazon, preluând expresionist suferinţa poetului: "Rătăceam prin cămări, mă priveau borcanele goale, / Dulceaţa de vişine toată fugise-n clătite, / Pisici languros măsurau perimetrul la oale, / Torceau iar şi iar amintirile lor smântânite. /... Atârnă ciorchini stafidiţi pe o sfoară de iută, / Îi scutur şi cad ca stindarde de-armate învinse / ". Deliciile femeii dispărute se contopesc cu gusturile uitate ale cămării. Poetul rămâne împietrit în euforia pierdută a nunţii, iubirea nu mai e recuperabilă: "Sunt singur în toată cămară, ca sus pe redută, / Am tălpile-n sânge şi-n ceara de nuntă sunt prinse."

Volumul Cronica lui Ipse şi alte valentine experimentează formele fixe ale poeziei, inspirate de poeţi clasici sau moderni. Urmează ciclul rondelelor parodizante: "Rondelul mahalalelor", "Rondelul curtezanelor", "Rondelul dinozaurilor" - cu tentă politică ce într-un limbaj cifrat face apologia dinozaurului; el, de fapt, nu a dispărut ci s-a adaptat la noile condiţii, acum când globul s-a mai încălzit, dar oul dinozauresc a rămas de prăsilă. Poeziile aduc uneori construcţii sintactice ce repetă prozodic sau muzical poeme cunoscute: "Bărbatul", "Lapte, vin şi revoluţie" ("Sunt tânăr, doamnă", Mircea Dinescu), Mae (Mioriţa), "Blonde şi şoareci", "Cezarul şi brokerii" (referinţe eminesciene: "La steaua", "Împărat şi proletar"). Portretele poetice de factură umoristică, adresate colegilor de pe poezie.ro, încearcă o formulă mixtă, fiind un soi de balade-epigrame-parodii. Balada electronului se încheie cu o tentă argheziană: "De n-ar fi electronii, n-ar fi nici Internet, / Iar noi în loc de chaturi am sta la tabinet. / Aşa că pentru omul, ce-a scormonit atomul, / Am scris poemu-n care îşi creşte electronul" În "Balada şemineului" focul sacru al şemineului se eternizează sorescian prin prezenţa electricităţii. "Balada Romtelecomului" este o glosă cu metrică şi ritm eminescian. "Rondelul mahalalei" aduce o tentă simbolistă, o monorimă şi atmosferă minulesciană.

Sunt urmărite pe rând toate formulele prozodice: epigrame, ghicitori, zicale, mirări, legi, nimericuri - ce sunt echivalente sintactice ale acelor limericks (poezii populare ce ţin de folclorul saxon): "Era în deşert un dud crud, / Crescuse stingher şi zălud. / Un câine a trecut, / şi dudu-a crezut / că plouă în deşert doar pe dud". Alte poezii abordează teme livreşti: "Odiseea modernă", "Don Quijote la Salamanca". Parodia nu adresează autorul sau textul literar ales ca model poetic, ci relaţionarea acestor creaţii cu actualitatea unei lumi superficiale şi mercantile în care adevăratele valorile sunt depreciate sau integrate mecanic.

O nouă estetică a poeziei se prefigurează abstract în "Prescomante şi frintuşi", unde limbajul poetic este descentrat sau inventat cu excepţia cuvintelor de legătură (conjuncţii şi prepoziţii) şi câtorva verbe, singurele care dau un sens epic dicteului. Limbajul născocit nu are nimic din tonalitatea incantaţiilor barbiene sau magia cântecului de înger al lui Matei Gavril (Lavola-dolada, lavoladolid./ Sufiexodimero uburumabora). Poezia trimite mai degrabă la "glorii şi cronopii" lui Julio Cortazar. O anumită muzicalitate susţinută de alternanţa şi aliteraţia consoanelor împreună cu rima ingenioasă conferă organicitate poeziei: "Prescomante hipertate de glosturi, / Mistornisite că vin delibosturi... / Că frintuşii înfrintoşau pe la zosturi / Prescomante hipertate de glosturi."

Revenit din migraţii, regăsindu-se în matricea stilistică românească, scriitorul părăseşte graţios această lume, propunând corespondenţe literare şi metafizice legate de iminenta sa dispariţie. Romanul Migraţii - o autoscopie a psihiei ultragiate de un destin stupid - nu aduce cu sine lamentaţie sau spaimă în faţa necunoscutului, ci oferă un sens măreţ şi constructiv condiţiei artistului.

(Pe 13 februarie 2016 s-a comemorat la Ploieşti un an de la trecerea în nefiinţă a scriitorului urmată de lansarea "Migraţiilor" la care au participat Bedros Horasangian şi Christian Crăciun. O altă lansare a cărţii a avut loc la librăria Eminescu în Bucureşti, pe 20 februarie 2016. Avem credinţa că autorul a călătorit invers cu aceste ocazii, s-a integrat spiritului viu al audienţei şi s-a bucurat de recunoaşterea ultimei sale creaţii.)

(NY, mai 2016)

Bambini di Praga

Bohumil Hrabal
Bambini di Praga
Editura ART, 2015
Traducere din limba cehă şi note de Corneliu Barborică
Ilustraţii de Mircea Pop



*****
Intro

Bambini di Praga este un microroman în care umorul negru, melancolia şi ironia se întâlnesc într-un carusel de situaţii cum numai Hrabal putea imagina. Escroci care înşală oameni de bună credinţă sub acoperirea societăţii fictive "Sprijin la bătrâneţe", un drogher, un măcelar, un pictor nebun sunt doar câteva dintre personajele care dau naştere unor situaţii în care absurdul se insinuează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.

Bohumil Hrabal (1914 - 1997) este un scriitor ceh considerat de mulţi una dintre cele mai importante voci ale literaturii secolului XX. Multă vreme, cărţile sale au circulat în samizdat, adunând în jurul lor o comunitate de hrabalieni pasionaţi, cuceriţi definitiv de umanismul tragicomic şi umorul savuros al operei sale. În timpul vieţii, aproape trei milioane de exemplare au fost vândute numai în Cehoslovacia natală. Mare băutor de bere şi mare iubitor de pisici, Hrabal obişnuia să recite la "Tigrul de Aur", crâşma lui preferată din Praga, pasaje întregi din Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. A murit la 83 de ani, după ce a căzut de la etajul unui spital, încercând să hrănească porumbeii.

Fragment

Caruselul se afla chiar pe malul apei unde se desfăşura serbarea nopţii veneţiene. Orchestrionul, instalat în pântecele lui, împrăştia de jur-împrejur o muzică furibundă, care se potrivea cu siluetele de nimfe şi naiade zugrăvite pe panourile caruselului. Caruselul era împodobit cu becuri multicolore. Când viteza creştea, scaunele se înălţau deasupra râului şi cel care se apleca putea să vadă schelăria caruselului frământând adâncurile, vârtejuri de picioare, de lanţuri şi chipuri, pentru că în oglinda apei toate se dublează.

Domnul Viktor Tůma, agentul, o trase lângă el pe fata cu nuferi, o răsuci şi lanţurile i se împletiră. Ceva mai târziu, el o azvârli cu putere drept spre umbrele albastre ale nopţii... Scaunul reveni, fata se întoarse, întinse mâna înapoi, domnul Viktor întinse mâna înainte, puţin, încă puţin... degetele li se încleştară, agentul trase fata spre el, îi răsuci scaunul, o ţinu o clipă lângă el şi-i şopti la ureche vorbe dulci, după care o aruncă iar în spaţiu, atât cât permitea forţa centrifugă şi lanţurile caruselului, în timp ce el aproape că se opri în loc. În clipa aceea se izbi de domnul diriginte de la "Sprijinul la bătrâneţe", care ocupa un scaun chiar în spatele lui şi care, înainte de a-i face vânt, îi şopti domnului Viktor:
- Pe fata asta trebuie să pui laba!

Propulsat spre cer cu o lovitură de picior, Viktor închise ochii.

Proprietarul caruselului sună, trase manivela în poziţia vitezei maxime, lanţurile şi scaunele se îndepărtară şi mai mult de pajiştea bătătorită, iar chipurile oamenilor defilau dincolo de cercul de lumină al becurilor, în umbra albastră a nopţii, ca un imens rulment conic.

Fata cu nuferi încremeni la gândul că s-ar putea rupe scaunul cu ea. Până unde ar zbura? Poate chiar până în mijlocul râului unde ar face praf globul răsturnat al lunii, sau poate drept în mijlocul bacului care plutea liniştit, împodobit cu lampioane, în sunetele ansamblului de mandoline; ar străpunge bacul, iar lampioanele s-ar stinge uşor... Dar dacă s-ar rupe deasupra râului şi inerţia ar arunca-o pe mal în prelata chioşcului cu dulciuri? Sau dacă ar nimeri drept în figurinele de tablă de la tir şi toate resorturile ascunse s-ar declanşa dintr-odată ca după nişte lovituri bine ţintite... Sau ce s-ar întâmpla dacă ar ateriza cu lanţuri cu tot pe chioşcul individului în halat alb, care înfăşura pe beţişoare vată trandafirie de zahăr? Sau dacă ar zbura şi mai departe, drept în căzile în care stăteau la gheaţă sticlele de bere şi de sifon?

Dar proprietarul caruselului puse capăt tuturor acestor eventualităţi, încetinind viteza. Lanţurile începură să se strângă încet, ca o umbrelă care se închide... Câteva tălpi se loviră pe podeaua de scânduri şi caruselul se opri.
- Mi se învârte capul, zise fata.
- Cu un păhăruţ îţi trece imediat, o invită dirigintele.

Stând sub prelata chioşcului de băuturi şi sorbind dintr-un lichior dulce, dirigintele o întrebă:
- Ei, cum merg afacerile?
- Prost, nu se prea cumpără, zise ea.
- Zău?... Ce ţânţari nesuferiţi! strigă dirigintele, dând din mâini şi aruncând lichiorul de anason în ochii agentului Tonda. Pardon, se scuză domnul diriginte, şi apoi desfăcu rucsacul fetei râzând cu lacrimi. Scoase un fir de nufăr înfăşurat în hârtie fină.
- Ce glume proaste, se revoltă domnul Tonda, ştergându-şi lichiorul lipicios de pe ochi.
- Deci, domnişoară...?
- Uršula Krásenská, răspunse ea înclinându-se şi roşind.
- Deci, domnişoară Uršula, o marfă atât de frumoasă şi să nu se vândă?
- Poate că nu mă pricep să vând, zise ea îmbujorându-se şi mai tare.
- Şi cât spui că face o floare ca asta?
- Douăzeci şi cinci de coroane, îi răspunse fata punând pe masă paharul gol.
- Încă unul, şefule, comandă dirigintele, încă unul!
- Dar dumneavoastră ce vindeţi? întrebă ea.
- Eu şi prietenii mei oferim oamenilor un viitor fericit.
- Aha, vindeţi horoscoape! zise ea râzând.
- Nu, ghiceşte!
- Atunci rugăciuni, sau ghiciţi din palmă!
- Nu, o să-ţi explice domnul Viktor, zise domnul diriginte întinzându-i fetei un păhărel de lichior de chimion.
- Domnişoară Uršula, noi oferim oamenilor iluzii. Pensie. Prăvăliaşii primesc o hârtie şi ne dau în schimb bănuţi. Şi atunci când cred că ce le spunem noi este adevărat, înseamnă că au un viitor fericit, explică domnul Viktor, fixându-şi privirea drept în ochii fetei cu nuferi.
- Dumneavoastră vindeţi speranţă? întrebă ea.
- Da, zise domnul Viktor, ca şi Domnul nostru Isus Christos pe vremea când era comis-voiajor şi vizita clientela din zona lacului Ghenizaret având ca marfă Credinţa, Speranţa, Dragostea. La fel şi noi. Dar haideţi să vedem noaptea veneţiană!
- Aveţi o ocupaţie frumoasă, spuse admirativ fata.
- Da, încuviinţă domnul diriginte, apoi luă nufărul artificial şi începu să-şi croiască drum prin puhoiul de oameni. Ultima noutate pariziană pe masa dumneavoastră! Nufărul artificial, podoaba locuinţei dumneavoastră! O ocazie unică! striga el scrutând chipurile oamenilor.
- Şeful nostru face glume proaste, se indignă domnul Tonda, mirosindu-şi degetele, acum put a anason!
- Ce splendoare! exclamă fata întorcându-se către Viktor şi arătându-i cu degetul o tarabă unde un bărbat lua dintr-o cutie nişte obiecte fleşcăite ca nişte mănuşi de cauciuc, le fixa pe o butelie de hidrogen, răsucea de o rotiţă şi de sub mâna lui ieşea un minunat balon. Apoi făcea câteva mişcări iuţi şi balonul se înălţa în aer atât cât îi îngăduia o sfoară invizibilă... Copiii cumpărau baloane şi râdeau fericiţi... Negustorul de sub lampa cu acetilenă umfl a mereu alte baloane.

Îşi făcu apariţia domnul diriginte, ţinând de mână o femeie şi strigând:
- Uršula, doamna doreşte doi nuferi!

Fata desfăcu rucsacul, scoase două flori artificiale şi le vârî în sacoşa voluminoasei doamne care încerca să se opună.
- Unul nu mi-ar ajunge?
- Doi, doi, strigă domnul diriginte, şi când vrei să-ţi cumperi căţel, e mai bine să iei doi, pentru că doi căţei mănâncă mai bine. Cincizeci de coroane, vă rog!

Femeia scoase portmoneul cu mâinile tremurânde, dar domnul diriginte îi sări în ajutor:
- Pardon, madam, îi zise luându-i portmoneul.

Scoase din el cincizeci de coroane şi le întinse Uršulei, după care îl înapoie doamnei. Apoi desfăcu rucsacul, luă un alt nufăr şi străbătând mulţimea începu să strige: "Cumpăraţi ultima noutate vieneză, nufăr artificial, practic nedegradabil, o floare artificială pe care o puteţi spăla fără să-şi piardă prospeţimea...
- Aş vrea şi eu unul... zise fata.
- Ce, un nufăr? întrebă domnul Tonda.
- Nu... un balon de colo...
- Ce culoare? întrebă domnul Viktor.
- Verde.
- Verdele e culoarea speranţei, zise domnul Viktor.

Tonda îşi înfundă mâna în buzunar şi se îndreptă în direcţia din care veneau copiii cu baloane, cumpără un balon verde, dar cum îl ducea de sfoară ţopăind, dintr-odată încremeni. Cineva îl pocnise cu o piatră în tâmplă. Simţi cum îi ţâşneşte sângele şi zări doi puştani fugind prin semiîntunericul nopţii veneţiene spre sălciile de lângă râu.
- Nişte derbedei, domnule! ţipă negustorul.

Se distrează spărgând baloanele cu praştia. V-au lovit în cap?
- Noroc că nu mi-au scos ochii, zise domnul Tonda apăsându-şi batista pe rana făcută de piatră.

Luând apoi balonul şi întinzându-i-l fetei cu nuferi, domnul Viktor o luă de braţ şi porniră împreună spre bărci. Proprietarul bărcilor striga la două femei care se legănau într-o barcă distrându-se copios:
- Hohoho!

Proprietarul apăsă pe manivela de frânare atât de tare că începură să sară aşchii din scânduri. Dar femeile aveau putere, nu glumă, zburau când într-o parte, când într-alta, până ce ajungeau în poziţie orizontală ca nişte steaguri fluturând. Una se lăsase pe vine şi făcea vânt bărcii mai întâi la vale, apoi la deal, iar cealaltă, în picioare, se înălţa spre cer, vrând parcă să străpungă cu capul albastrul boltei... Apoi schimbau rolurile, barca aluneca în direcţie inversă, partenera se ridica în picioare acoperind cu capul câteva stele. Şi părul lor despletit le flutura ba pe spate, ba le acoperea faţa. Fiecare avea pe rând când un vârtej de păr la spate, când faţa ascunsă în volbura lui...

Se apropie domnul diriginte, scuturând de departe rucsacul gol şi mestecând alune americane.
Puse rucsacul în spatele fetei şi-i dădu banii.

Zdrobea alunele între degete şi punea cojile în buzunarul pardesiului lui Tonda. Izbucni brusc în râs, împroşcându-l pe Tonda cu resturile din gură, după care îl luă de braţ şi-l conduse către o tarabă deasupra căreia strălucea o ţintă uriaşă, făcută din cercuri de toate culorile. Deasupra ţintei era o inscripţie luminoasă: CURCUBEUL. O tânără blondă striga:
- Doamnelor! Ce este decolorantul "Curcubeul"? Este un ajutor nepreţuit în gospodărie!

Avea în mână un pacheţel de decolorant pe care îl vântura încolo şi încoace.
- Ce glume tâmpite, se oţărî domnul Tonda scoţându-şi din ochi, cu batista plină de sânge, o fărâmă de alună.
- Ţine un plasture, zise mulţumit domnul diriginte, băgând în buzunarul lui Tonda o hârtie de o sută de coroane.

Apoi cuprinse dintr-o singură privire toată serbarea, se uită la luna care intona un arpegiu deasupra apei.
- Îmi plac nopţile astea, prietene. E ceva formidabil să simţi, să simţi că trăieşti... spuse el.

Fata care demonstra la o masă cum se foloseşte decolorantul marca "Curcubeul" strigă:
- Există însă, scumpe doamne, şi pete care nu pot fi scoase fără să se strice materialul.
- Vă mulţumesc, zise fata cu nuferi înclinându-se, în timp ce balonul îi mângâia faţa. Mie mi-ar fi trebuit o săptămână să-i vând pe toţi. Cum faceţi?
- Trebuie să te pricepi, îi răspunse dirigintele. Odată, la Kolín, douăzeci de croitori m-au acuzat că au iscălit contractele cu "Sprijinul la bătrâneţe" într-un fel de somn hipnotic. Atunci mi-am pus gura la treabă şi aşa de bine m-am apărat, încât şi-au retras plângerea toţi douăzeci, ba pe coridor am mai prelucrat şi vreo doi asesori, experţi... Depinde cum începi, trebuie să fii concentrat şi hotărât. Cum abordezi clientul, trebuie să-l dobori din prima lovitură, ca pe un tigru... e nevoie de o presiune psihologică cât mai directă ca să-l faci să semneze şi să plătească... Ca într-un somn hipnotic. Fără dialog! Doar monolog!

Dirigintele era încântat de sine. Fata cu nuferi se înclină şi se îndreptă cu Viktor spre tir.

Blonda arăta spre ţinta mare cu cercuri colorate şi striga:
- Atunci când nu aveţi posibilitatea să vă înălbiţi rufele pe iarbă, folosiţi cu încredere produsul nostru, decolorantul "Curcubeul"! Dar, aşa cum am spus, există pete care nu pot fi scoase fără să se strice urzeala materialului.
- Domnişoară, întrebă domnul diriginte, eu am pe suflet nişte pete care nu pot fi curăţate cu una, cu două... Ce mă sfătuieşti să fac?
- Decolorantul nostru "Curcubeul" nu vă poate fi de mare ajutor în acest caz. Aţi face mai bine să le scoateţi cu briceagul, îl sfătui blonda.
- S-ar putea să-mi dau duhul!
- Când mă uit la dumneata, mă gândesc că n-ar fi nici o nenorocire, zise ea râzând.
- Cum adică?
- Nici popa nu toacă de două ori, zise ea continuând să râdă şi să ia banii de la oamenii care cumpărau decolorantul.

Blonda se uită cu nostalgie în depărtare, de unde răsunau gingaşe acorduri de mandolină. Bacul iluminat plutea pe râu şi după un timp dispăru după tufele de răchită...
- Ce viaţă au unii... oftă ea.
- Ai avea vreo dorinţă, domnişoară? O întrebă dirigintele.
- Să fac o plimbare pe râu.
- Te invit!
- Şi cine vinde în locul meu? Trebuia să ţin o conferinţă la hotel pe tema "Ce este CURCUBEUL?", dar mi-a încurcat socotelile noaptea asta veneţiană. Aşa se face că m-am instalat aici.
- Bine ai făcut, se vede că eşti pragheză. Dar ia spune-mi: cât costă toată şandramaua asta? Două, trei, patru sute? Întrebă el, băgând mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor.
- Patru sute, zise.
- Ţine banii, strânge-ţi calabalâcul şi... hop! La râu! Să ne spălăm mâinile în apele lunii! strigă el.

Domnul diriginte ridică braţele romantic spre lună. Dar când îşi coborî din nou privirile spre mulţimea din jur, se chirci brusc şi se ascunse iute după reclama pentru "Curcubeul".
- Fie-ţi milă, Tonda, salvează-mă! Uite un client care a înnebunit, şopti el implorându-şi tovarăşul.
- Ce să fac cu el? întrebă Tonda.
- Du-l undeva, oriunde, şi să nu-l scapi din ochi! Te răsplătesc gras, gras de tot!

Se apropia un individ sfrijit, care-şi făcea loc printre participanţii la serbarea nopţii veneţiene, uitându-se cu luare-aminte în ochii fiecăruia.
- Ce căutaţi, domnule, dacă îmi daţi voie să vă întreb? i se adresă domnul Antonín Uhde.
- Cică ar fi pe-aici! strigă omul. Unul de la asigurări, îl cheamă Krahulík, care m-a asigurat şi pe mine. Am alergat după el până la gară, am îngenuncheat înaintea vagonului ca să-mi dea banii înapoi, dar el se uita la mine de la fereastră şi zicea că e târziu, că nu se poate anula contractul cu societatea, cum nici popa catolic nu poate să-şi părăsească după toane biserica... Trenul pornise şi eu mă ţineam după el şi băteam cu pumnul în vagon să-mi înapoieze bănuţii... nevastă-mea e bolnavă...
- Nu trebuie să vă mai necăjiţi, un asemenea individ ajunge sigur la puşcărie, într-un fel sau altul, declară cu toată convingerea domnul Tonda.
- Sper, domnule. Ar trebui să rad la bărbi de dimineaţă şi până la miezul nopţii ca să pot depune banii de pensie, lua-l-ar dracu' de viitor fericit! Ah, ce i-aş mai pune otravă în mâncare!
- Degeaba, zise domnul Tonda, n-ar avea nici un efect asupra puşlamalei ăleia. Cu cât e gloaba mai mare, cu atât rezistă mai mult, adăugă el cu ochii pe blonda care îşi strângea măsuţa şi aşeza pacheţelele cu decolorantul "Curcubeul" într-un geamantănaş.
- Dacă aş pune mâna pe el, strigă bărbierul, uite-aşa l-aş pocni la scăfârlie!

Cum anume ar fi făcut demonstră un pic mai încolo, unde nişte tineri îşi încercau puterile: loveau într-un butuc care transmitea printr-un mecanism forţa loviturii la o stinghie gradată, luminată de un bec. Tinerii plecară dezumflaţi, dar se întoarseră şi zguduiră furioşi aparatul. Proprietarul îi alungă de acolo împingându-i cu pântecul.

Din câteva salturi, bărbierul ajunse lângă aparat şi apucă ciocanul. Plin de bune intenţii, un flăcău îi zise:
- Mai bine ţi-ai cumpăra mătănii, nene.

Dar bărbierul nu se lăsă, trăsni cu ciocanul, aparatul începu să sune, tinerii care plecaseră se uitară înapoi, se întoarseră şi rămaseră cu gurile căscate, îi pipăiră muşchii, se ridicară pe vârfuri ca să citească gradele, iar proprietarul alese o păpuşă rozalie şi i-o dădu câştigătorului ca premiu.
- Un ţel clar reduce consumul de energie, strigă bărbierul. Uite-aşa l-aş pocni pe individ, uite-aşa l-aş face praf şi pulbere, ca pe un şarpe veninos.

Luă păpuşa de picioare şi se apucă să o jumulească şi să o ferfeniţeze metodic, cu răbdare. Apoi se repezi la tir şi ceru o puşcă.
- Aţi mai tras? îl întrebă proprietăreasa.
- Nu! strigă bărbierul. Unde aveţi figurile cu crime?
- Aici, zise proprietăreasa arătând cu un băţ. Braconierul trage în pădurar.

Bărbierul ochi, apăsă pe trăgaci şi pădurarul se dădu de-a berbeleacul.

Alături stătea domnul Viktor, o strângea în braţe pe fata cu nuferi şi îi dădea sfaturi.
- Cătarea şi ţinta... trebuie să fie pe aceeaşi linie, ştii?
- Nu ştiu..., şopti ea.
- Uite aşa, îi arătă îmbrăţişând-o mai tare şi apăsându-i capul cu bărbia până ce o făcu să atingă metalul rece. Uite aşa, zise în şoaptă. Eşti atât de frumoasă, Uršula, mi se rup băierile inimii, pune mâna să auzi cum mi se zbate în piept... auzi?
- Aud, dar dumneata îţi baţi joc de mine.

Întoarse capul şi îşi puse obrazul pe obrazul lui.

Proprietăreasa îi întinse bărbierului o altă puşcă:
- Dacă doriţi, aici aveţi o căprioară.

Bărbierul îşi propti puşca la bărbie, apăsă pe trăgaci şi căprioara se rostogoli.
- Asta îl aşteaptă dacă dau ochii cu el!
- Nu mă surprinde, zise domnul Tonda.

Domnul Viktor şopti:
- Unde dormi, Uršula?
- La gară.
- Parcă nu e nici un hotel pe acolo.
- Dorm în sala de aşteptare, eu dorm întotdeauna prin sălile de aşteptare. Impiegatul mi-a promis că în noaptea asta îmi dă voie să mă culc la el, la casierie, că îmi pune sub cap cartea cu tarifele de călătorie şi că o să mă învelească în pelerina uniformei de serviciu...
- Ce gropiţe ai, îi şopti strângând-o în braţe.

Stăteau amândoi rezemaţi de postavul verde al mesei, cu mâinile încleştate pe puşcă.
- Glumiţi.
- Nu... de ce aş spune ceva ce nu e adevărat? şopti el.
- Aici sunt doi bărbaţi care taie o buturugă, arătă proprietăreasa.

Bărbierul apucă puşca şi trase dintr-o parte... Cei doi vlăjgani începură să taie buturuga cu mişcări smucite.
- Asta este! jubilă bărbierul. Nu-i doresc moarte bruscă. Trebuie să-l torturez! Să-l tai încet cu fierăstrăul! Şi cu cât ar urla mai tare cu atât mai mulţumită mi-ar fi inima.
- O idee pe care o susţin, zise domnul Tonda. Hai, meştere, să dăm o raită prin acest bâlci al nopţii veneţiene, ca să te linişteşti. Ce părere ai?
- Hai să ne culcăm împreună, şopti Viktor.
- Dar mă iubeşti? îl întrebă fata cu nuferi.
- Te iubesc. Dragostea face legătura între cer şi pământ.
- Minunat! În sfârşit, dacă n-ar fi adevărat, de ce mi-ai spune-o? zise fata zâmbind şi desprinzându-se din braţele lui.

Domnul Viktor luă puşca, trecu în revistă toate figurinele de tablă, ţinti spre o căprioară care sărea peste un brăduleţ, apăsă pe trăgaci şi căprioara, lovită în ţinta neagră, căzu. Fata cu nuferi ţinea cu o mână sfoara balonului verde, iar cu cealaltă îmbrăţişase un stâlp de lemn şi se uita spre malul râului unde se afla bacul încărcat de lampioane. Îl văzu pe domnul diriginte cum ducea în cârcă uriaşa ţintă cu cercuri de toate culorile, cum o ajută pe blondă să urce pe bac, cum se aşeză pe o scândură şi privi în apă. Îl zări şi pe domnul Tonda, cel care îi cumpărase balonaşul verde, îl văzu mergând alături de individul ăla sfrijit şi, după ce se urcară amândoi, cineva împinse bacul cu o prăjină, iar în clipa aceea ansamblul de mandoline aflat la pupa vasului începu un cântec.

Domnul diriginte se pitise după ţinta "Curcubeul", blonda băgase mâna în apa rece şi zâmbea, patru fete frumoase cântau la mandoline "Pe Elba cea cu spume de argint" şi un bătrân matroz împingea bacul cu prăjina. Ajungând în mijlocul râului, pasagerii văzură în oglinda apei pe toată lumea de la noaptea veneţiană umblând în mâini. Încă un rând de bărci, încă un carusel care se învârtea în adânc... Şi când se aplecară, văzură încă un bac încărcat de lampioane care plutea cu fundul în sus şi cu chipurile lor răsturnate.
- Ce i-aţi face tipului, zise domnul Tonda, dacă din greşeală ar veni tocmai la dumneavoastră să-l bărbieriţi?
- L-aş săpuni şi, cum aş pune mâna pe brici, al meu ar fi. I-aş arăta eu lui viitor fericit! L-aş apuca de ureche şi l-aş întreba: "Ce facem cu urechiuşa?" şi i-aş tăia-o încet şi aş striga: "Hârşti, hârşti, hârşti!"

Bărbierul ţipa şi arăta, ţinându-l pe domnul Tonda de ureche, cum l-ar ciopârţi pe diriginte. Cele patru frumoase domnişoare cântau la mandolină "Pe Elba cea cu spume de argint" şi în urma bacului se oglindea luna într-un larg arpeggio.
- Cum credeţi că mă cheamă? îl întrebă blonda pe dirigintele care dispăruse în dosul reclamei "Curcubeul".

Domnul diriginte, pitit pe fundul ambarcaţiunii, îşi puse capul în poala ei.
- Dacă ai avea părul roşcat şi pistrui pe nas şi ai cânta la vioară, ai putea să te numeşti Wanda... Bărbierul ăsta mă calcă pe nervi!
- Mă cheamă Nadja, zise.
- A, Nadja? Asta înseamnă Speranţa...! Decolorantul "Curcubeul"... Se potriveşte, zise în şoaptă domnul diriginte.
- Şi ce i-aţi mai face după aia? Continuă să-l ispitească domnul Tonda.
- Apoi aş apuca secătura aia de nas şi i-aş sufla în urechea tăiată: "Şi acum ce facem cu năsucul? Hârşti! Hârşti! Hârşti!" Şi i l-aş ciopârţi încetinel şi alene, cum ai trage cu arcuşul pe vioară. Ar trebui să tund şi oi ca să-mi pot plăti viitorul ăla fericit.
- Aţi fi în stare de una ca asta? îl întrebă Nadja pe bărbier.
- Aş fi! Şi asta n-ar fi tot. Pe urmă i-aş rupe un ţurloi, ca să nu-mi scape şi după aia de-abia aş începe să-l schingiuiesc cum scrie la carte! strigă bărbierul şi, drept dovadă, lovi cu piciorul într-o scândură fixată pe fundul bacului.
- Uşurel, uşurel, sfrijitule! îl admonestă bătrânul matroz.

Lampioanele se legănară, cercuri şi valuri neliniştite se îndepărtară de bac, iar luna se transformă într-o linie prelungă. Domnul diriginte stătea pe fundul bacului, cu capul în poala domnişoarei Nadja, ţinând într-o mână panoul de reclamă "Curcubeul".
- Şi să te mai miri, zise Nadja, că în fiecare secundă se comite o crimă.
- O crimă ar fi prea puţin pentru o bestie ca el! strigă bărbierul. Ăsta trebuie schingiuit! O să-i ajustez barba cu ascuţitoarea de creioane!
- S-ar putea să-l doară niţel, zise Nadja râzând.
- I-aş zdrobi costiţă după costiţă şi apoi aş sta să ascult cum îi slăbeşte piuitul.

Bărbierul rosti aceste cuvinte cu o vădită plăcere.
- Sfrijitule, nu mai lovi în bac! îl admonestă din nou bătrânul matroz.
- La urmă i-aş pune briciul la gât şi l-aş întreba: "Şi acum ce facem cu gâtul?", strigă bărbierul dezlănţuit. Şi aş face hârşti, hârşti, hârşti, şi i l-aş tăia în aşa fel ca să-i cadă capul, l-aş pune jos şi i-aş trage un picior, de s-ar învârti ca luna pe cer! încheie bărbierul şi izbi cu toată puterea în scândura bătută în cuie pe fundul bacului.

Scândura se desprinse, iar apa năvăli smulgând scândura şi ţâşnind ca un gheizer. Bacul începu să se scufunde încet.
- Ce ai făcut, sfrijitule? strigă bătrânul matroz.