Noutăți literare august 2016

Pentru a vizualiza varianta online a email-ului dati click aici

Articole

Concurs: câștigă 3 pachete cu câte 2 cărți „Introspectiv” „Prieteni și eroi” (Trilogia Balcanică, partea a treia), de Olivia Manning (fragment în avanpremieră)

De ce nu a ales lumea pacea în 1914?, fragment din „Războiul care a pus capăt păcii”, de Margaret MacMillan „Amintirea dragostei”, de Jim Fergus (fragment în avanpremieră)

Cărți deschise pentru minți deschise! Te așteptăm în librărie, ediția a VIII-a „Poştaşul sună întotdeauna de două ori”, de James M. Cain (fragment)

Evenimente

Books, tea & more - „Puls”, de J. Barnes Miercuri, 24 august 2016, ora 18:30, la clubul de carte Books, tea & more se va discuta despre „Puls” de Julian Barnes.

Clubul de lectură Nemira #42 - „Ready Player One”, de Ernest Cline Luna aceasta la Clubul de lectură Nemira vorbim de o carte specială pentru pasionaţii de SF şi de cultura pop a anilor '80 - „Ready Player One”, un roman cum nu ați mai citit, despre gameri şi geeks, pentru gameri şi geeks.

Club de carte Litera #23: „Billy Bathgate”, de E.L. Doctorow Editura Litera vă invită la o nouă ediție a clubului nostru de carte, la care se va discuta despre una dintre cele mai noi apariții în colecția Clasici Moderni Litera - „Billy Bathgate” de E.L. Doctorow.

Jurnal de cititoare

Bergman, Knausgård și Ibsen O întâlnire artistică între Ingmar Bergman, Karl Ove Knausgård și Henrik Ibsen, în volumul doi din romanul autobiografic „Lupta mea”, de Karl Ove Knausgård.

Bibliotecă

Un altfel de jurnal. Ieșirea din timp - Matei Călinescu „În genere, trăiesc după principiul (sănătos, în fond) one day at a time. Fiecare zi e (sau nu e) una din ultimele, dar asta nu se simte direct. O trăiesc, voit, ca pe o zi oarecare. Timpul este o explozie de timpuri mari, de timpuri mijlocii, de timpuri mici şi infinitezimale, şi de goluri de timp absorbante, amestecate esenţial haotic şi la care trebuie adăugate marile, mijlociile, micile false eternităţi ale extazului sau ale durerii. Timpul viu e o explozie, [ ... citeste mai mult]

Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta - Ciprian Măceșaru În romanul Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta, Ciprian Macesaru a creat o Românie miniaturală. Tarele unei întregi societăți se regăsesc concentrate în lumea fictivei comune Strâmbeni. Întâmplări dintre cele mai diverse și mai colorate, pline de personaje viguroase animă viața localnicilor. E o carte cu foarte mult umor (a se citi: haz de necaz), scrisă alert și poetic, cu ușoare alunecări în fantastic, construită după modelul unui puzzle, chiar dacă unele episoade nu comunică cu celelalte decât [ ... citeste mai mult]

Carieră malefică - Robert Galbraith Robin Ellacott primește un pachet misterios și descoperă îngrozită că înăuntru e un picior de femeie. Șeful ei, detectivul privat Cormoran Strike, e mai puțin surprins, dar cel puțin la fel de alarmat. În trecutul lui există patru oameni care, crede el, ar putea fi responsabili – și Strike știe că oricare dintre ei e capabil, pe termen lung, de cele mai cumplite acte de cruzime. În timp ce poliția se concentrează asupra singurului suspect pe care Strike tinde din [ ... citeste mai mult]

CRONICĂ DE CARTE FRAGMENTE ALESE BIBLIOTECA MEA SPECIAL CULTURAL ARTE JURNAL DE CITITOARE

This email was sent to scacun_cristina@yahoo.com
why did I get this?    unsubscribe from this list    update subscription preferences
Blogul unei cititoare de cursa lunga · Bucharest · Bucharest 021211 · Romania

Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Laurenţiu Orăşanu
Migraţii
Editura Eikon, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

***
In memoriam - Laurenţiu Orăşanu: Migraţii, iubiri furtive şi valentine

Un om în deplină forţă creatoare, abia instalat în confortul mental al pensiei, şi care îşi intuieşte sfârşitul foarte aproape, la ce se gândeşte? Cum să dea un sens gestului morţii. Şi cum orice călătorie presupune şi o întoarcere, când şi sub ce formă? - sunt întrebările pe care le ridică Laurenţiu Orăşanu în ultima sa carte Migraţii.

Personalitatea lui Laurenţiu Orăşanu în universul literar este proteică; se vrea autor şi personaj al scrierilor sale ipostaziat în mai multe dimensiuni (pseudonime) ce demonstrează o sensibilitate complexă şi un talent diversificat: Ipse - desemnează eul poetic, Calimero semnează genul umoristic (Dicţionar cu umor geto-dacic), Ghiocel - proză scurtă şi poezie. Scriitorul editează, publică şi susţine singur o revistă de literatură la New York - Conexiuni - pe care o continuă o vreme pe internet, după ce se repatriază. A fost un activ corespondent al site-ului de poezie poezie.ro, cu poezii, proză scurtă, articole de presă. Întors în ţară după un lung exil, este recipientul a numeroase premii literare printre care şi: Premiul pentru proză al Asociaţiei Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români - LITERART XXI şi primit în U.S.R., în 2014.

Regretul pentru viaţa curmată prea devreme e transcendat pe calea artei şi în locul lui se instalează firesc speranţa şi posibilitatea întoarcerii. Pornind de la Mitul Reintegrării (Mircea Eliade)şi de la Călătorii în lumea de dincolo (Petru Culianu), autorul imaginează moartea ca pe un experiment al spiritului ce se vrea împrospătat, reînvigorat prin noi forţe creatoare. Tema romanului este migraţia ce se defineşte nu numai prin schimbarea geografiei dar şi a hărţii spirituale. Filozofic, Laurenţiu Orăşanu propune călătoria inversă ca contrapunct al Marii Călătorii. Un spirit, deopotrivă ştiinţific şi umanist, autorul explică energetic acest tip de migraţie; numai un spirit tânăr (ce-şi părăseşte înainte de termen trupul) posedă forţa necesară întoarcerii (în sensul de voinţă, motivaţie a celor ce pleacă lăsând în lume o iubire sau o idee ce trebuie continuată sau valorificată). Prin eroul său Matei Gorganu, autorul propune o rezolvare a enigmei savantului Petru Culianu, ucis în toaleta din University of Chicago. El interpretează această dispariţie ca o intenţie de-a comunica cu acel dincolo. Mitul Reintegrării e deplasat către ideea de simbioză a spiritelor, fenomen ce poate surveni în anumite momente cruciale ale existenţei. Această reprezentare presupune o evoluţie spirituală ce nu ţine doar de istoria formării ca individ, dar şi de fenomene de întoarcere şi integrare parţială a altor spirite. Moartea lui Matei Gorganu nu este o simplă sinucidere ce deschide un joc al presupunerilor despre crima organizată de grupul mişcării legionare din Chicago sau de securitatea română. Ea se impune ca ritual de trecere în scopul cunoaşterii şi a legitimării unei teorii ce aşează Mitul Reintegrării într-o nouă perspectivă.

Romanul are o arhitectură polifonică ce face posibilă curgerea debordantă şi întâlnirea migraţiilor. Personajele îşi încrucişează destinele dincolo de limitele unui ciclu existenţial. Primul capitol urmăreşte exodul unei grupări legionare la Chicago (după condamnarea mareşalului Antonescu) şi surprinde o familie de evrei a cărei istorie este patetic descrisă de bijutierul Sami Weissman aflat la a treia migraţie: Lemberg -Polonia, Bacău-România şi ultima destinaţie New York (1940) (, alungat de mişcarea legionară către un nou pământ al făgăduinţei, după ce se înrolase voluntar şi luptase în armata lui Ferdinand (1914), în scopul naturalizării). Capitolul doi urmăreşte migraţia lui Felix, fata profesorului Chiriacescu - curtată de majoritatea colegilor de an - pentru a-şi uni destinul cu Matei Gorganu (alias Petru Culianu). Matei evadează din lagărul comunist pentru a deveni discipolul profesorului Vlad Mirescu (alias Mircea Eliade) cu o bursă de studii la Roma. În partea a treia, destinele se despică şi demersul alunecă în ezoteric urmărind exclusiv destinul lui Matei Gorganu, aflat şi el la a treia migraţie: Roma, Copenhaga, şi iată-l, în sfârşit, profesor la U-Chicago, deopotrivă indezirabil regimului politic din România şi grupului legionar din Chicago. Epilogul reuneşte în pagină condiţia eroilor la zece ani după moartea profesorului Gorganu. Felix, femeia fatală, cu veleităţi divinatorii moare într-un atac de cord când realizează iubirea incestuoasă a fiicei - rezultatul unei iubiri furtive - cu fratele vitreg pe care-l cunoaşte întâmplător într-o vacanţă în România.

Descoperim o scriitură armonioasă şi zveltă, de esenţă clasicizantă. Structural, prin construcţia şi minuţiozitatea detaliului scenic, întreruperea bruscă şi reluarea firelor narative, este mai apropiată de tehnica cinematografică. Finalizarea lor nu pare esenţială, importantă este trăirea, schimbarea şi impactul istoriei. Istoria este ţesută din vieţile oamenilor ce la rândul lor sunt determinate şi rânduite de istorie. Portretele psihologice - vignete ce pornesc de la modele reale sau autobiografice - sunt imortalizate într-un anumit moment de timp ce ţine de afectul sau amintirea auctorială. De multe ori istoriile se opresc brusc, chiar în punctul lor culminant, constituindu-se ca o peliculă dedicată unei idei sau unui spaţiu socio-cultural, în care epicul se mişcă în subsidiar, ca element estetic de animaţie. Istoriile demonstrează o artă desăvârşită a portretului psihologic, schiţat de multe ori în câteva linii sigure de caricaturist, alteori învăluit în detalii covârşitoare, creatoare de atmosferă. În final, havuzul narativ pune în corespondenţă toate personajele.

Există o densitate şi o conciziune a textului specifică creatorului care nu mai are timp. Un ritm susţinut în care se desfăşoară şi amalgamează destine, o vrie de migraţii transgresează spaţii istorice şi metafizice conduse sau mijlocite de sentimentul intransigent şi irevocabil al iubirii. Iubirea se aşează în afara moralei creştine, este năprasnică şi neîndurătoare, ea consolidează fiinţa şi o determină, îi dă un sens sau urmăreşte împlinirea unui destin exemplar. Aceeaşi vrie şi ritm de sarabandă l-am întâlnit la regizorul Nemescu în filmul California Dreamin' - unde viaţa- dinaintea morţii - forfoteşte, trepidează, are acea viteză, intensitate şi strălucire a călătoriei prin tunelul luminos al celor trecuţi prin moartea clinică, despre care autorul comentează ca fiind singurele mărturii înspre şi dinspre dincolo în care senzaţiile şi percepţiile sunt înlocuite de impresii şi halucinaţii.

În apropierea morţii ce se prefigura cu certitudinea unei boli terminale dintre cele mai agresive, Laurenţiu Orăşanu este fascinat de lumea ezoterică a chiromanţilor, a para-normalilor şi a prezicătorilor. Scriitorul îşi îndreaptă privirea către miracolul acestei lumi în prag de-a o părăsi, evocând fenomene ca Nostradamus, Giordano Bruno sau Petrache Lupu, sfântul de la Maglavit (ciobanul cu darul clarviziunii, căruia "Moşul" i s-a arătat de trei ori). Spiritul magic al lui Culianu, fascinat de lumea şi filozofia Renaşterii, (Marsilio Ficino şi Pico de la Mirandola), este modelul personajului său, marcat de un destin la fel de tragic şi misterios. În viziunea lui Matei Gorganu, aceşti aleşi aud voci sau au viziuni integrând marile spirite ale celor trecuţi dincolo. Ideea se naşte într-o mănăstire din Veneţia, unde Matei descoperă o scrisoare a lui Giordano Bruno către protectorului său Giovanni Moncenigo. Ea vorbeşte de lucrarea "Cena de le Cenere" ce preia şi continuă teoria heliocentrică a lui Copernic, fără ca G. Bruno să fi cunoscut vreodată scrierile fizicianului.

Sintagma "de-aici nu se vede acolo" explică condiţia damnată a omului ce nu găseşte sprijin în "zeii" care pur şi simplu "nu văd" , sau nu înţeleg suferinţa umană. Ea impune o nouă religie, aşa cum îi şopteşte spiritul profesorului Mirescu, în care comunicarea cu dincolo se realizează în două sensuri. Universul lui Laurenţiu O. este populat de spirite ezoterice ce au un destin de împlinit, şi prin urmare, acţiunile lor, oricare or fi ele, sunt justificabile. Religia lor se apropie mai mult de filozofia greacă decât de spiritul creştin. Morala lor este cea a elitelor, a stăpânilor, aşa cum o definea Nietzsche, ce lucrează în sensul dezvoltării şi îmbogăţirii spirituale a societăţii. Felix acţionează condusă de spiritul iubirii. Asemenea Medeii sacrifică tot, lăsând în urmă părinţi, tradiţii, iubiţi, prieteni. Îşi părăseşte iubitul şi pleacă într-o lume necunoscută cu un Jan oarecare pentru a-l întâlni pe Matei şi a se dedica întru-totul carierei lui ştiinţifice Personajele romanului ridică întrebarea pe care Nietzsche o pune în Die fröhliche Wissenschaft (Ştiinţa Voioasă): dacă ne putem imagina că ştiinţa ar fi existat sau atins nivelul de astăzi dacă n-ar fi fost pusă la cale de magicieni, alchimişti, astrologi şi vrăjitoare?

Lumea de dincolo este abordată spiritual, ca modalitate de transcendere a suferinţei. Filozofia autorului se concretizează în acel dincolo există şi ideea că putem să ne întoarcem când dorim; concepte induse prin epifania profesorului ce-l iniţiază în noua religie.

Scriitorul îşi propune o trecere magică abordând terapia scrisului chiar şi pe patul de moarte în spital, când face ultimele corecturi. Moartea autorului în paralel cu desăvârşirea unei creaţii defineşte o poetică ce reproduce ca pattern primul episod al Migraţiilor. Vera, nepoata lui Sami Weissman, o tânără artistă hippie, suferind de o boală necunoscută, nu poate să moară până nu-şi desăvârşeşte tabloul-templu, ce se întinde circular pe zidurile atelierului de creaţie. Episodul trimite la legenda Meşterului Manole şi la templul Iuliei Haşdeu. Zidul pe care Vera pictează are semnificaţia durabilităţii creaţiei şi este în acelaşi timp un sanctuar sau un portal către dincolo prin care comunicarea cu defunctul va rămâne viabilă pe calea artei. Iconografia Verei aduce o religie "hippie" provocată de dispariţia profetului ei: John Lennon. Părinţii Verei a căror destine s-au despărţit cu 40 de ani în urmă (Simona Weissman şi Adrian Georgescu, simpatizant activ al grupării legionare din Chicago) se vor regăsi prin fiica lor în acest spaţiu sacru - punte peste timp.

Laurenţiu Orăşanu este şi autorul iubirilor furtive. Înainte de-a se concretiza într-un ideal, iubirea este un joc, o cavalcadă, o căutare sau un instrument de cunoaştere. Ea nu istoveşte şi nici nu acţionează în detrimentul virtuţilor eroului, ci le potenţează sau se constituie ca sursă de inspiraţie şi energie. Un ideal ludic, impudic şi cavaleresc al iubirii aparţine deopotrivă femeilor şi bărbaţilor, în afara oricăror pre-concepţii moral-creştine. Idealul feminin nu este soţia castă, dedicată copiilor şi casei, ci femeia atot-cuceritoare, fatală, superioară bărbatului, devoratoare, meşteră şi fără scrupule în ale iubirii. În ciuda unei aparente frivolităţi, femeia caută iubirea perfectă care trebuie să corespundă modelului şi idealului ei.

Se observă o evoluţie a sentimentului iubirii de la genul scurt (Totul pe alb -culegere de povestiri), unde modelul erotic este mecanicist, la roman - unde erotismul devine doar o dimensiune importantă a fiinţei ce-şi arogă drepturile tinereţii şi frumuseţii.

Autorul aşteaptă cu stoicism ultima migraţie şi regretul plecării din lume este escamotat în speranţa întoarcerii oricând dorim. De aceea, Matei se vrea, precum autorul, călător etern între două lumi. Matei se pregăteşte pentru experimentul trecerii şi urmăreşte o dispariţie care să-i aducă notorietatea (asemenea artistului ce-şi desăvârşeşte opera în ultimele zile de viaţă.)

Eroul se surprinde dintr-odată în jocul unor preocupări bizare: şahul, pe care-l practică miraculos cu mutările marelui campion Emanuel Lasker, jurnalismul anti-comunist şi presa favorabilă monarhiei. Profesorul îi revelă epifanic legătura cu spiritul evreului Wolfi Eisen, camarad de regiment cu Sami Weissman. Wolfi moare în tranşee, unde juca şah orb purtând cu el cartea cu mutările celebre ale lui Lasker. Sami nu e altul decât străbunicul noii sale iubite Patty, ce intră în posesia cărţii lui Lasker după moartea prietenului său. Locuit de spiritul lui Wolfi, prin acel fenomen de întoarcere controlată şi integrare a spiritelor, Matei îşi explică înclinaţia subită către religia şi filozofia iudaică. Spiritele alese deţin această calitate de-a efectua călătoria invers fără riscul de-a se întoarce în persoana unui troglodit.

Autorul încearcă o elucidare a misterului morţii lui Culianu, propunând varianta sinuciderii, la care eroul, angajat în proiectul călătoriei în două sensuri, nu se gândise până n-a intrat în posesia pistolului oferit de Adrian Georgescu (bunicul iubitei şi omul de bază al lui Malcu, şeful mafiei legionare din Chicago). Eroii acţionează în sprijinul unei idei sau instituţii ce le conferă un sens existenţial şi o misiune de credinţă. Malcu şi Andrei se manifestă sub semnul jurământului dat legiunii, Felix îşi pune toată priceperea şi energia în cariera lui Matei, Marcel Dragoman - spionul post-revoluţionar rămâne fidel securităţii care l-a educat şi l-a scos din mizerie. Gorganu se sacrifică pe altarul ştiinţelor ezoterice

Toate personajele contribuie la crearea imaginii crimei perfecte: telefoanele de ameninţare, victima care îşi invită călăii la aceeaşi oră în cabinetul său, pentru a îndepărta obiectul delict ce ar fi putut fi interpretat ca o sinucidere. Convocarea victimelor la ora morţii anunţă o formulă ritualică a trecerii.

În subsidiarul acestui demers cu aparenţă de thriller, răzbate pluralitatea lumilor, configurarea destinelor într-un arbore de decizie, puterea extraordinară a gândului ce poate controla conştiinţe. Precum în tragedia greacă, destinul eroilor este predeterminat şi revelat prin arta premoniţiei cu care eroul cochetează prin emisiuni televizate despre telepatie şi clarviziune, unde Patty serveşte ca mediu.

Aspecte ale peisajului socio-politic românesc se reliefează documentar, echilibrat, fără parti-pris-uri, analiza în evantai urmăreşte mai multe perspective, reliefând ipoteze sau puncte de vedere. Spre deosebire de fanaticii Malcu sau Rădoianu - securistul în rezervă catapultat pe rol după revoluţie, atât Andrei cât şi Marcel Dragoman îşi simpatizează şi compătimesc victima dar sunt gata să ucidă în spiritul misiunii încredinţate de legiune sau securitate. De-asemenea amândoi vădesc simpatie pentru regele bătrân şi inofensiv. Structura de thriller din partea a doua a romanului conferă o anume tensiune dramatică, dar în fapt, toate aceste intrigi încurcate constituie în accepţiunea autorului instrumente ale sorţii controlate sau induse de eroul ce vrea să-şi asigure notorietatea post-mortem. Detaliile scenetelor ce aduc profesionalismul înalt al securistului în periplul său Amsterdam-Toronto-NY sunt excesive şi de multe ori gratuite. Tot acest arsenal de schimbat plăci la maşini, paşapoarte, deghizări, procurat pistoale în ţara în care oricine poate fi purtător de arme, sunt demne de un James Bond.

Matei nu numai că-şi atrage proprii călăi pe care-i recunoaşte aşa cum cândva a recunoscut-o pe Felix, dar îi şi absolvă de crimă, îndeplinind el actul al cărui semnificaţie ar fi însemnat îndeplinirea misiunilor celor doi.

Geografia spirituală a migraţiei trece prin mitul Marii Călătorii într-o perspectivă filozofică nouă, a celui care-şi pregăteşte temeinic şi conştient trecerea. Ea este imaginată ca o migraţie către acel "dincolo" de unde se poate întoarce oricând - "controlat" - să ne locuiască cu spiritul sau cu opera pe care o lasă în urmă.

Migraţii rămâne viabilă prin punerea în ficţiune a unor fenomene socio-istorice de interes pentru înţelegerea destinului României pe întinderea unui secol în paralel cu resuscitarea ideii de spirit universal într-o viziune filozofică nouă. Acel homo universalis al renaşterii îşi găseşte explicaţia în teoria "călătoriei" în ambele sensuri prin care spiritele se integrează în sensul continuării şi elucidării marilor idei ce n-au putut fi rostite în întregime pe parcursul meschin al unei vieţi. "Călătoria" inversă, atunci când poate fi "controlată", devine benefică pentru omenire în măsura în care spiritul universal se îmbogăţeşte.

Numele eroilor nu sunt întâmplătoare. Profesorului Mirescu asistă la miracolul lumii, căruia îi caută semnificaţii. Numele face aluzie la Pico de la Mirandola, obiectul cercetărilor lui Petru Culianu. Gorgan, cuvânt de origine orientală, are semnificaţia unei movile peste un mormânt străvechi. Numele anunţă destinul morţii pe care eroul are forţa să şi-l construiască singur şi sugerează deopotrivă reprizele reiterate ale spiritului în această lume şi conexiunile lor în material.

Tema migraţiilor stă în centrul preocupărilor scriitorului Laurenţiu Orăşanu. Ea vizează biografia autorului îmbrăcând diverse forme: anecdota, povestirea, romanul şi poezia în variate şi ingenioase formule prozodice. În ultimul său roman, Laurenţiu Orăşanu integrează ficţional migraţiile terestre în Marea Călătorie - ca ultimă experienţă existenţială şi creatoare a scriitorului, dar tema apare mai întâi în volumul de versuri Cronica lui Ipse şi alte valentine (Editura Timpul, 2004) şi în volumul de povestiri, Totul pe alb (Editura Semne, 2014), superior din punct de vedere estetic romanului.

Proza scurtă (Totul pe alb) defineşte o scriitură poetică, subtilă, de o mare sensibilitate. Laurenţiu Orăşanu este poetul adolescenţei surprinsă cu un umor nostalgic, fin şi debordant: Vocaţia unui agent de circulaţie, Ultima noapte a adolescenţei. Poetul urmăreşte anii de şcoală, ai serviciului militar, anii de formare. Remarcabilă este povestirea artă poetică ce conferă titlul volumului (Totul pe alb). Autorul este nemulţumit de autenticitatea scenelor erotice din scrierile sale. Muza scrisului este iubirea. O femeie într-un pardesiu negru se lipeşte senzual şi olfactiv de trupul lui în tramvaiul ce merge spre Miciurin. Lasă un număr de telefon asigurându-l languros că "nu e ce-ai putea crede". Coboară şi dispare urcând treptele mănăstirii Caşin. Scrisul e, prin urmare, un har, o conexiune cu divinul, el apare şi dispare enigmatic - e un număr de telefon, nu trebuie decât să-l chemi - după cum îi face semn femeia desenând cu mâna un cerc în jurul urechii în timp ce coboară.

Tema iubirii e concretizată într-un erotism exacerbat şi excesiv, dar se anunţă şi în pas de vals şi parfum de trandafiri roşii - în Maman Giselle; o povestire cu iz romantic în care Eros şi Thanatos îşi găsesc expresia perfectă în episodul cu bătrâna ce moare retrăind un moment sublim cu fiinţa iubită. În urma unui atac cerebral şi a pierderii memoriei, Giselle se întoarce în lumea de-odinioară în care a fost cu-adevărat fericită, îşi pune rochia albă şi pălăria ce au aparţinut acelei lumi şi se pregăteşte pentru o seară la Ritz, unde căpitanul Stamatescu o va cere în căsătorie. Motivul divinaţiei, surprins la limita între artă şi ştiinţă în ultimul roman, apare şi în proza scurtă. La ghicitoare este o "La ţigănci" eliadescă. O suită de road-stories (Saint Louis, New York-Las Vegas-... California) - realizate cinematografic - se constituie într-un periplu autobiografic ce înscrie experienţa americană fără parti-pris -uri, cu plusurile şi minusurile ei.

Laurenţiu Orăşanu este şi poet şi încă unul autentic. În Cronica lui Ipse şi alte valentine, se vădeşte un adevărat maestru al prozodiei, se joacă cu cuvintele cu uşurinţa şi profesionalismul unui scamator ce pare că ţese la pânza poeziei fără cel mai mic efort. Ludicul conferă la prima vedere o uşurătate a versului ce alunecă, prin forţa de expresie şi calamburul cuvintelor, în epigramă sau parodie, dar la o evaluare mai atentă, sensibilitatea şi arta poetică se impun. Înainte de-a se grupa în carte, poeziile apar pe site-ul poezie.ro sub pseudonimul Calimero, şi se înscriu adesea ca un dialog poetic "de portrete" cu colegii de breaslă ce publică pe acelaşi site.

Într-o poezie de notaţie poetul propune un univers tehnologic de Păcală modern, digitalizat, populat cu biţi, bugs, viruşi, telefonie şi alte vieţuitoare binare. Mare creator de atmosferă, înfăţişează o lume împestriţată, de şaradă prin care strecoară subtil manifestul poetic, ridicând jocul în prelungirile lui abisale: Calculatorul lui Ipse: "În colţ lucea un Pentium IV" / Lângă ceaunul gros de tuci, O oaie-l privea idolatru, / Şi rumegând făcea clăbuci.... El i-a întrebat cumva în şoaptă / Ce caută-n eter hai-hui, / I-au spus: De la Ignat aşteaptă / Pe Ipse şi cronica lui.". Ironia, şaga, burlescul răzbat din fiecare vers prin construcţia butadei şi arta rimei.

Ca univers poetic, prin rima încifrată se apropie de Leonid Dimov, atât că forma e riguros fixă şi nu alternează versul alb cu rima. Poetul se auto-persiflează, ironia îi defineşte poetica, se recunoaşte în poezia lui Dimov: Am vrut să fiu poet oniric: "Priveam, de mic, poeţii-onirici, / Mi se păreau frumoşi şi cinici, / Mergeam pe jos, pe Dimitrov, / Un pas în urma lui Dimov."

Sentimentul iubirii se concretizează din anii de şcoală unde este asociat cu tezele de mate sau meciurile de fotbal (Şoapte de dor). Apoi iubirea delirează în proiecţii cazone, instrumentalizată cu recuzita câmpului de luptă: archebuza, reduta, binocularii. În cetatea cu creneluri andaluze (Reduta andaluză), se semnează tratate de pace cu iubita. Iubirea este un fel de chemare la arme - o luptă crâncenă, fără cauză, ea se reliefează mereu ca o bătălie pierdută: Cetatea cu creneluri andaluze / Tu ai predat-o-n zori, cu un ştergar, Am adormit visând, pe archebuze, / Cu-o ultimă scânteie de amnar / Şi un tratat de pace-nscris pe buze.

Ciclul Valentinelor - aluzie la sărbătoarea moştenită în ţara de împrumut - alternează rimele încrucişate cu cele împerecheate, trivializând în favoarea curgerii impetuoase a versului precum sângele nerăbdător şi fierbinte prin venele valentinelor. Lumea e o forfotă de valentine: sore medicale, curtezane, doctoriţe, ghicitoare - un univers în care feminitatea răzbate la tot pasul. A treia valentină reprezintă un adevărat festin gastro-erotic: "Şi de la fuste la sandale / Văd şlefuiri monumentale / Copane rumenite bine / Nu guşti la alte Valentine... / Şi-n plin delir papilo-gastric / Constat că am stomacul spastic. /

Iubirea sfârşeşte în cămările încărcate cu aromele senzuale ale lui Emil Brumaru sau în descendenţa lui Ion Pillat ce cântă Cămara de fructe. Poetul abordează senzual şi voluptuos miesmele şi gustul mâncărurilor ce devin emanaţii ale ideii de femeie, în poezia "Cămări nostalgice". Absenţa iubirii este asimilată unei cămări goale, pustiite care-şi pierde culorile şi aromele. Cămările nostalgice definesc deopotrivă un univers matematic, erotic şi cazon, preluând expresionist suferinţa poetului: "Rătăceam prin cămări, mă priveau borcanele goale, / Dulceaţa de vişine toată fugise-n clătite, / Pisici languros măsurau perimetrul la oale, / Torceau iar şi iar amintirile lor smântânite. /... Atârnă ciorchini stafidiţi pe o sfoară de iută, / Îi scutur şi cad ca stindarde de-armate învinse / ". Deliciile femeii dispărute se contopesc cu gusturile uitate ale cămării. Poetul rămâne împietrit în euforia pierdută a nunţii, iubirea nu mai e recuperabilă: "Sunt singur în toată cămară, ca sus pe redută, / Am tălpile-n sânge şi-n ceara de nuntă sunt prinse."

Volumul Cronica lui Ipse şi alte valentine experimentează formele fixe ale poeziei, inspirate de poeţi clasici sau moderni. Urmează ciclul rondelelor parodizante: "Rondelul mahalalelor", "Rondelul curtezanelor", "Rondelul dinozaurilor" - cu tentă politică ce într-un limbaj cifrat face apologia dinozaurului; el, de fapt, nu a dispărut ci s-a adaptat la noile condiţii, acum când globul s-a mai încălzit, dar oul dinozauresc a rămas de prăsilă. Poeziile aduc uneori construcţii sintactice ce repetă prozodic sau muzical poeme cunoscute: "Bărbatul", "Lapte, vin şi revoluţie" ("Sunt tânăr, doamnă", Mircea Dinescu), Mae (Mioriţa), "Blonde şi şoareci", "Cezarul şi brokerii" (referinţe eminesciene: "La steaua", "Împărat şi proletar"). Portretele poetice de factură umoristică, adresate colegilor de pe poezie.ro, încearcă o formulă mixtă, fiind un soi de balade-epigrame-parodii. Balada electronului se încheie cu o tentă argheziană: "De n-ar fi electronii, n-ar fi nici Internet, / Iar noi în loc de chaturi am sta la tabinet. / Aşa că pentru omul, ce-a scormonit atomul, / Am scris poemu-n care îşi creşte electronul" În "Balada şemineului" focul sacru al şemineului se eternizează sorescian prin prezenţa electricităţii. "Balada Romtelecomului" este o glosă cu metrică şi ritm eminescian. "Rondelul mahalalei" aduce o tentă simbolistă, o monorimă şi atmosferă minulesciană.

Sunt urmărite pe rând toate formulele prozodice: epigrame, ghicitori, zicale, mirări, legi, nimericuri - ce sunt echivalente sintactice ale acelor limericks (poezii populare ce ţin de folclorul saxon): "Era în deşert un dud crud, / Crescuse stingher şi zălud. / Un câine a trecut, / şi dudu-a crezut / că plouă în deşert doar pe dud". Alte poezii abordează teme livreşti: "Odiseea modernă", "Don Quijote la Salamanca". Parodia nu adresează autorul sau textul literar ales ca model poetic, ci relaţionarea acestor creaţii cu actualitatea unei lumi superficiale şi mercantile în care adevăratele valorile sunt depreciate sau integrate mecanic.

O nouă estetică a poeziei se prefigurează abstract în "Prescomante şi frintuşi", unde limbajul poetic este descentrat sau inventat cu excepţia cuvintelor de legătură (conjuncţii şi prepoziţii) şi câtorva verbe, singurele care dau un sens epic dicteului. Limbajul născocit nu are nimic din tonalitatea incantaţiilor barbiene sau magia cântecului de înger al lui Matei Gavril (Lavola-dolada, lavoladolid./ Sufiexodimero uburumabora). Poezia trimite mai degrabă la "glorii şi cronopii" lui Julio Cortazar. O anumită muzicalitate susţinută de alternanţa şi aliteraţia consoanelor împreună cu rima ingenioasă conferă organicitate poeziei: "Prescomante hipertate de glosturi, / Mistornisite că vin delibosturi... / Că frintuşii înfrintoşau pe la zosturi / Prescomante hipertate de glosturi."

Revenit din migraţii, regăsindu-se în matricea stilistică românească, scriitorul părăseşte graţios această lume, propunând corespondenţe literare şi metafizice legate de iminenta sa dispariţie. Romanul Migraţii - o autoscopie a psihiei ultragiate de un destin stupid - nu aduce cu sine lamentaţie sau spaimă în faţa necunoscutului, ci oferă un sens măreţ şi constructiv condiţiei artistului.

(Pe 13 februarie 2016 s-a comemorat la Ploieşti un an de la trecerea în nefiinţă a scriitorului urmată de lansarea "Migraţiilor" la care au participat Bedros Horasangian şi Christian Crăciun. O altă lansare a cărţii a avut loc la librăria Eminescu în Bucureşti, pe 20 februarie 2016. Avem credinţa că autorul a călătorit invers cu aceste ocazii, s-a integrat spiritului viu al audienţei şi s-a bucurat de recunoaşterea ultimei sale creaţii.)

(NY, mai 2016)

Bambini di Praga

Bohumil Hrabal
Bambini di Praga
Editura ART, 2015
Traducere din limba cehă şi note de Corneliu Barborică
Ilustraţii de Mircea Pop



*****
Intro

Bambini di Praga este un microroman în care umorul negru, melancolia şi ironia se întâlnesc într-un carusel de situaţii cum numai Hrabal putea imagina. Escroci care înşală oameni de bună credinţă sub acoperirea societăţii fictive "Sprijin la bătrâneţe", un drogher, un măcelar, un pictor nebun sunt doar câteva dintre personajele care dau naştere unor situaţii în care absurdul se insinuează tot mai mult în viaţa de zi cu zi.

Bohumil Hrabal (1914 - 1997) este un scriitor ceh considerat de mulţi una dintre cele mai importante voci ale literaturii secolului XX. Multă vreme, cărţile sale au circulat în samizdat, adunând în jurul lor o comunitate de hrabalieni pasionaţi, cuceriţi definitiv de umanismul tragicomic şi umorul savuros al operei sale. În timpul vieţii, aproape trei milioane de exemplare au fost vândute numai în Cehoslovacia natală. Mare băutor de bere şi mare iubitor de pisici, Hrabal obişnuia să recite la "Tigrul de Aur", crâşma lui preferată din Praga, pasaje întregi din Nietzsche, Schopenhauer sau Kant. A murit la 83 de ani, după ce a căzut de la etajul unui spital, încercând să hrănească porumbeii.

Fragment

Caruselul se afla chiar pe malul apei unde se desfăşura serbarea nopţii veneţiene. Orchestrionul, instalat în pântecele lui, împrăştia de jur-împrejur o muzică furibundă, care se potrivea cu siluetele de nimfe şi naiade zugrăvite pe panourile caruselului. Caruselul era împodobit cu becuri multicolore. Când viteza creştea, scaunele se înălţau deasupra râului şi cel care se apleca putea să vadă schelăria caruselului frământând adâncurile, vârtejuri de picioare, de lanţuri şi chipuri, pentru că în oglinda apei toate se dublează.

Domnul Viktor Tůma, agentul, o trase lângă el pe fata cu nuferi, o răsuci şi lanţurile i se împletiră. Ceva mai târziu, el o azvârli cu putere drept spre umbrele albastre ale nopţii... Scaunul reveni, fata se întoarse, întinse mâna înapoi, domnul Viktor întinse mâna înainte, puţin, încă puţin... degetele li se încleştară, agentul trase fata spre el, îi răsuci scaunul, o ţinu o clipă lângă el şi-i şopti la ureche vorbe dulci, după care o aruncă iar în spaţiu, atât cât permitea forţa centrifugă şi lanţurile caruselului, în timp ce el aproape că se opri în loc. În clipa aceea se izbi de domnul diriginte de la "Sprijinul la bătrâneţe", care ocupa un scaun chiar în spatele lui şi care, înainte de a-i face vânt, îi şopti domnului Viktor:
- Pe fata asta trebuie să pui laba!

Propulsat spre cer cu o lovitură de picior, Viktor închise ochii.

Proprietarul caruselului sună, trase manivela în poziţia vitezei maxime, lanţurile şi scaunele se îndepărtară şi mai mult de pajiştea bătătorită, iar chipurile oamenilor defilau dincolo de cercul de lumină al becurilor, în umbra albastră a nopţii, ca un imens rulment conic.

Fata cu nuferi încremeni la gândul că s-ar putea rupe scaunul cu ea. Până unde ar zbura? Poate chiar până în mijlocul râului unde ar face praf globul răsturnat al lunii, sau poate drept în mijlocul bacului care plutea liniştit, împodobit cu lampioane, în sunetele ansamblului de mandoline; ar străpunge bacul, iar lampioanele s-ar stinge uşor... Dar dacă s-ar rupe deasupra râului şi inerţia ar arunca-o pe mal în prelata chioşcului cu dulciuri? Sau dacă ar nimeri drept în figurinele de tablă de la tir şi toate resorturile ascunse s-ar declanşa dintr-odată ca după nişte lovituri bine ţintite... Sau ce s-ar întâmpla dacă ar ateriza cu lanţuri cu tot pe chioşcul individului în halat alb, care înfăşura pe beţişoare vată trandafirie de zahăr? Sau dacă ar zbura şi mai departe, drept în căzile în care stăteau la gheaţă sticlele de bere şi de sifon?

Dar proprietarul caruselului puse capăt tuturor acestor eventualităţi, încetinind viteza. Lanţurile începură să se strângă încet, ca o umbrelă care se închide... Câteva tălpi se loviră pe podeaua de scânduri şi caruselul se opri.
- Mi se învârte capul, zise fata.
- Cu un păhăruţ îţi trece imediat, o invită dirigintele.

Stând sub prelata chioşcului de băuturi şi sorbind dintr-un lichior dulce, dirigintele o întrebă:
- Ei, cum merg afacerile?
- Prost, nu se prea cumpără, zise ea.
- Zău?... Ce ţânţari nesuferiţi! strigă dirigintele, dând din mâini şi aruncând lichiorul de anason în ochii agentului Tonda. Pardon, se scuză domnul diriginte, şi apoi desfăcu rucsacul fetei râzând cu lacrimi. Scoase un fir de nufăr înfăşurat în hârtie fină.
- Ce glume proaste, se revoltă domnul Tonda, ştergându-şi lichiorul lipicios de pe ochi.
- Deci, domnişoară...?
- Uršula Krásenská, răspunse ea înclinându-se şi roşind.
- Deci, domnişoară Uršula, o marfă atât de frumoasă şi să nu se vândă?
- Poate că nu mă pricep să vând, zise ea îmbujorându-se şi mai tare.
- Şi cât spui că face o floare ca asta?
- Douăzeci şi cinci de coroane, îi răspunse fata punând pe masă paharul gol.
- Încă unul, şefule, comandă dirigintele, încă unul!
- Dar dumneavoastră ce vindeţi? întrebă ea.
- Eu şi prietenii mei oferim oamenilor un viitor fericit.
- Aha, vindeţi horoscoape! zise ea râzând.
- Nu, ghiceşte!
- Atunci rugăciuni, sau ghiciţi din palmă!
- Nu, o să-ţi explice domnul Viktor, zise domnul diriginte întinzându-i fetei un păhărel de lichior de chimion.
- Domnişoară Uršula, noi oferim oamenilor iluzii. Pensie. Prăvăliaşii primesc o hârtie şi ne dau în schimb bănuţi. Şi atunci când cred că ce le spunem noi este adevărat, înseamnă că au un viitor fericit, explică domnul Viktor, fixându-şi privirea drept în ochii fetei cu nuferi.
- Dumneavoastră vindeţi speranţă? întrebă ea.
- Da, zise domnul Viktor, ca şi Domnul nostru Isus Christos pe vremea când era comis-voiajor şi vizita clientela din zona lacului Ghenizaret având ca marfă Credinţa, Speranţa, Dragostea. La fel şi noi. Dar haideţi să vedem noaptea veneţiană!
- Aveţi o ocupaţie frumoasă, spuse admirativ fata.
- Da, încuviinţă domnul diriginte, apoi luă nufărul artificial şi începu să-şi croiască drum prin puhoiul de oameni. Ultima noutate pariziană pe masa dumneavoastră! Nufărul artificial, podoaba locuinţei dumneavoastră! O ocazie unică! striga el scrutând chipurile oamenilor.
- Şeful nostru face glume proaste, se indignă domnul Tonda, mirosindu-şi degetele, acum put a anason!
- Ce splendoare! exclamă fata întorcându-se către Viktor şi arătându-i cu degetul o tarabă unde un bărbat lua dintr-o cutie nişte obiecte fleşcăite ca nişte mănuşi de cauciuc, le fixa pe o butelie de hidrogen, răsucea de o rotiţă şi de sub mâna lui ieşea un minunat balon. Apoi făcea câteva mişcări iuţi şi balonul se înălţa în aer atât cât îi îngăduia o sfoară invizibilă... Copiii cumpărau baloane şi râdeau fericiţi... Negustorul de sub lampa cu acetilenă umfl a mereu alte baloane.

Îşi făcu apariţia domnul diriginte, ţinând de mână o femeie şi strigând:
- Uršula, doamna doreşte doi nuferi!

Fata desfăcu rucsacul, scoase două flori artificiale şi le vârî în sacoşa voluminoasei doamne care încerca să se opună.
- Unul nu mi-ar ajunge?
- Doi, doi, strigă domnul diriginte, şi când vrei să-ţi cumperi căţel, e mai bine să iei doi, pentru că doi căţei mănâncă mai bine. Cincizeci de coroane, vă rog!

Femeia scoase portmoneul cu mâinile tremurânde, dar domnul diriginte îi sări în ajutor:
- Pardon, madam, îi zise luându-i portmoneul.

Scoase din el cincizeci de coroane şi le întinse Uršulei, după care îl înapoie doamnei. Apoi desfăcu rucsacul, luă un alt nufăr şi străbătând mulţimea începu să strige: "Cumpăraţi ultima noutate vieneză, nufăr artificial, practic nedegradabil, o floare artificială pe care o puteţi spăla fără să-şi piardă prospeţimea...
- Aş vrea şi eu unul... zise fata.
- Ce, un nufăr? întrebă domnul Tonda.
- Nu... un balon de colo...
- Ce culoare? întrebă domnul Viktor.
- Verde.
- Verdele e culoarea speranţei, zise domnul Viktor.

Tonda îşi înfundă mâna în buzunar şi se îndreptă în direcţia din care veneau copiii cu baloane, cumpără un balon verde, dar cum îl ducea de sfoară ţopăind, dintr-odată încremeni. Cineva îl pocnise cu o piatră în tâmplă. Simţi cum îi ţâşneşte sângele şi zări doi puştani fugind prin semiîntunericul nopţii veneţiene spre sălciile de lângă râu.
- Nişte derbedei, domnule! ţipă negustorul.

Se distrează spărgând baloanele cu praştia. V-au lovit în cap?
- Noroc că nu mi-au scos ochii, zise domnul Tonda apăsându-şi batista pe rana făcută de piatră.

Luând apoi balonul şi întinzându-i-l fetei cu nuferi, domnul Viktor o luă de braţ şi porniră împreună spre bărci. Proprietarul bărcilor striga la două femei care se legănau într-o barcă distrându-se copios:
- Hohoho!

Proprietarul apăsă pe manivela de frânare atât de tare că începură să sară aşchii din scânduri. Dar femeile aveau putere, nu glumă, zburau când într-o parte, când într-alta, până ce ajungeau în poziţie orizontală ca nişte steaguri fluturând. Una se lăsase pe vine şi făcea vânt bărcii mai întâi la vale, apoi la deal, iar cealaltă, în picioare, se înălţa spre cer, vrând parcă să străpungă cu capul albastrul boltei... Apoi schimbau rolurile, barca aluneca în direcţie inversă, partenera se ridica în picioare acoperind cu capul câteva stele. Şi părul lor despletit le flutura ba pe spate, ba le acoperea faţa. Fiecare avea pe rând când un vârtej de păr la spate, când faţa ascunsă în volbura lui...

Se apropie domnul diriginte, scuturând de departe rucsacul gol şi mestecând alune americane.
Puse rucsacul în spatele fetei şi-i dădu banii.

Zdrobea alunele între degete şi punea cojile în buzunarul pardesiului lui Tonda. Izbucni brusc în râs, împroşcându-l pe Tonda cu resturile din gură, după care îl luă de braţ şi-l conduse către o tarabă deasupra căreia strălucea o ţintă uriaşă, făcută din cercuri de toate culorile. Deasupra ţintei era o inscripţie luminoasă: CURCUBEUL. O tânără blondă striga:
- Doamnelor! Ce este decolorantul "Curcubeul"? Este un ajutor nepreţuit în gospodărie!

Avea în mână un pacheţel de decolorant pe care îl vântura încolo şi încoace.
- Ce glume tâmpite, se oţărî domnul Tonda scoţându-şi din ochi, cu batista plină de sânge, o fărâmă de alună.
- Ţine un plasture, zise mulţumit domnul diriginte, băgând în buzunarul lui Tonda o hârtie de o sută de coroane.

Apoi cuprinse dintr-o singură privire toată serbarea, se uită la luna care intona un arpegiu deasupra apei.
- Îmi plac nopţile astea, prietene. E ceva formidabil să simţi, să simţi că trăieşti... spuse el.

Fata care demonstra la o masă cum se foloseşte decolorantul marca "Curcubeul" strigă:
- Există însă, scumpe doamne, şi pete care nu pot fi scoase fără să se strice materialul.
- Vă mulţumesc, zise fata cu nuferi înclinându-se, în timp ce balonul îi mângâia faţa. Mie mi-ar fi trebuit o săptămână să-i vând pe toţi. Cum faceţi?
- Trebuie să te pricepi, îi răspunse dirigintele. Odată, la Kolín, douăzeci de croitori m-au acuzat că au iscălit contractele cu "Sprijinul la bătrâneţe" într-un fel de somn hipnotic. Atunci mi-am pus gura la treabă şi aşa de bine m-am apărat, încât şi-au retras plângerea toţi douăzeci, ba pe coridor am mai prelucrat şi vreo doi asesori, experţi... Depinde cum începi, trebuie să fii concentrat şi hotărât. Cum abordezi clientul, trebuie să-l dobori din prima lovitură, ca pe un tigru... e nevoie de o presiune psihologică cât mai directă ca să-l faci să semneze şi să plătească... Ca într-un somn hipnotic. Fără dialog! Doar monolog!

Dirigintele era încântat de sine. Fata cu nuferi se înclină şi se îndreptă cu Viktor spre tir.

Blonda arăta spre ţinta mare cu cercuri colorate şi striga:
- Atunci când nu aveţi posibilitatea să vă înălbiţi rufele pe iarbă, folosiţi cu încredere produsul nostru, decolorantul "Curcubeul"! Dar, aşa cum am spus, există pete care nu pot fi scoase fără să se strice urzeala materialului.
- Domnişoară, întrebă domnul diriginte, eu am pe suflet nişte pete care nu pot fi curăţate cu una, cu două... Ce mă sfătuieşti să fac?
- Decolorantul nostru "Curcubeul" nu vă poate fi de mare ajutor în acest caz. Aţi face mai bine să le scoateţi cu briceagul, îl sfătui blonda.
- S-ar putea să-mi dau duhul!
- Când mă uit la dumneata, mă gândesc că n-ar fi nici o nenorocire, zise ea râzând.
- Cum adică?
- Nici popa nu toacă de două ori, zise ea continuând să râdă şi să ia banii de la oamenii care cumpărau decolorantul.

Blonda se uită cu nostalgie în depărtare, de unde răsunau gingaşe acorduri de mandolină. Bacul iluminat plutea pe râu şi după un timp dispăru după tufele de răchită...
- Ce viaţă au unii... oftă ea.
- Ai avea vreo dorinţă, domnişoară? O întrebă dirigintele.
- Să fac o plimbare pe râu.
- Te invit!
- Şi cine vinde în locul meu? Trebuia să ţin o conferinţă la hotel pe tema "Ce este CURCUBEUL?", dar mi-a încurcat socotelile noaptea asta veneţiană. Aşa se face că m-am instalat aici.
- Bine ai făcut, se vede că eşti pragheză. Dar ia spune-mi: cât costă toată şandramaua asta? Două, trei, patru sute? Întrebă el, băgând mâna în buzunarul de la spate al pantalonilor.
- Patru sute, zise.
- Ţine banii, strânge-ţi calabalâcul şi... hop! La râu! Să ne spălăm mâinile în apele lunii! strigă el.

Domnul diriginte ridică braţele romantic spre lună. Dar când îşi coborî din nou privirile spre mulţimea din jur, se chirci brusc şi se ascunse iute după reclama pentru "Curcubeul".
- Fie-ţi milă, Tonda, salvează-mă! Uite un client care a înnebunit, şopti el implorându-şi tovarăşul.
- Ce să fac cu el? întrebă Tonda.
- Du-l undeva, oriunde, şi să nu-l scapi din ochi! Te răsplătesc gras, gras de tot!

Se apropia un individ sfrijit, care-şi făcea loc printre participanţii la serbarea nopţii veneţiene, uitându-se cu luare-aminte în ochii fiecăruia.
- Ce căutaţi, domnule, dacă îmi daţi voie să vă întreb? i se adresă domnul Antonín Uhde.
- Cică ar fi pe-aici! strigă omul. Unul de la asigurări, îl cheamă Krahulík, care m-a asigurat şi pe mine. Am alergat după el până la gară, am îngenuncheat înaintea vagonului ca să-mi dea banii înapoi, dar el se uita la mine de la fereastră şi zicea că e târziu, că nu se poate anula contractul cu societatea, cum nici popa catolic nu poate să-şi părăsească după toane biserica... Trenul pornise şi eu mă ţineam după el şi băteam cu pumnul în vagon să-mi înapoieze bănuţii... nevastă-mea e bolnavă...
- Nu trebuie să vă mai necăjiţi, un asemenea individ ajunge sigur la puşcărie, într-un fel sau altul, declară cu toată convingerea domnul Tonda.
- Sper, domnule. Ar trebui să rad la bărbi de dimineaţă şi până la miezul nopţii ca să pot depune banii de pensie, lua-l-ar dracu' de viitor fericit! Ah, ce i-aş mai pune otravă în mâncare!
- Degeaba, zise domnul Tonda, n-ar avea nici un efect asupra puşlamalei ăleia. Cu cât e gloaba mai mare, cu atât rezistă mai mult, adăugă el cu ochii pe blonda care îşi strângea măsuţa şi aşeza pacheţelele cu decolorantul "Curcubeul" într-un geamantănaş.
- Dacă aş pune mâna pe el, strigă bărbierul, uite-aşa l-aş pocni la scăfârlie!

Cum anume ar fi făcut demonstră un pic mai încolo, unde nişte tineri îşi încercau puterile: loveau într-un butuc care transmitea printr-un mecanism forţa loviturii la o stinghie gradată, luminată de un bec. Tinerii plecară dezumflaţi, dar se întoarseră şi zguduiră furioşi aparatul. Proprietarul îi alungă de acolo împingându-i cu pântecul.

Din câteva salturi, bărbierul ajunse lângă aparat şi apucă ciocanul. Plin de bune intenţii, un flăcău îi zise:
- Mai bine ţi-ai cumpăra mătănii, nene.

Dar bărbierul nu se lăsă, trăsni cu ciocanul, aparatul începu să sune, tinerii care plecaseră se uitară înapoi, se întoarseră şi rămaseră cu gurile căscate, îi pipăiră muşchii, se ridicară pe vârfuri ca să citească gradele, iar proprietarul alese o păpuşă rozalie şi i-o dădu câştigătorului ca premiu.
- Un ţel clar reduce consumul de energie, strigă bărbierul. Uite-aşa l-aş pocni pe individ, uite-aşa l-aş face praf şi pulbere, ca pe un şarpe veninos.

Luă păpuşa de picioare şi se apucă să o jumulească şi să o ferfeniţeze metodic, cu răbdare. Apoi se repezi la tir şi ceru o puşcă.
- Aţi mai tras? îl întrebă proprietăreasa.
- Nu! strigă bărbierul. Unde aveţi figurile cu crime?
- Aici, zise proprietăreasa arătând cu un băţ. Braconierul trage în pădurar.

Bărbierul ochi, apăsă pe trăgaci şi pădurarul se dădu de-a berbeleacul.

Alături stătea domnul Viktor, o strângea în braţe pe fata cu nuferi şi îi dădea sfaturi.
- Cătarea şi ţinta... trebuie să fie pe aceeaşi linie, ştii?
- Nu ştiu..., şopti ea.
- Uite aşa, îi arătă îmbrăţişând-o mai tare şi apăsându-i capul cu bărbia până ce o făcu să atingă metalul rece. Uite aşa, zise în şoaptă. Eşti atât de frumoasă, Uršula, mi se rup băierile inimii, pune mâna să auzi cum mi se zbate în piept... auzi?
- Aud, dar dumneata îţi baţi joc de mine.

Întoarse capul şi îşi puse obrazul pe obrazul lui.

Proprietăreasa îi întinse bărbierului o altă puşcă:
- Dacă doriţi, aici aveţi o căprioară.

Bărbierul îşi propti puşca la bărbie, apăsă pe trăgaci şi căprioara se rostogoli.
- Asta îl aşteaptă dacă dau ochii cu el!
- Nu mă surprinde, zise domnul Tonda.

Domnul Viktor şopti:
- Unde dormi, Uršula?
- La gară.
- Parcă nu e nici un hotel pe acolo.
- Dorm în sala de aşteptare, eu dorm întotdeauna prin sălile de aşteptare. Impiegatul mi-a promis că în noaptea asta îmi dă voie să mă culc la el, la casierie, că îmi pune sub cap cartea cu tarifele de călătorie şi că o să mă învelească în pelerina uniformei de serviciu...
- Ce gropiţe ai, îi şopti strângând-o în braţe.

Stăteau amândoi rezemaţi de postavul verde al mesei, cu mâinile încleştate pe puşcă.
- Glumiţi.
- Nu... de ce aş spune ceva ce nu e adevărat? şopti el.
- Aici sunt doi bărbaţi care taie o buturugă, arătă proprietăreasa.

Bărbierul apucă puşca şi trase dintr-o parte... Cei doi vlăjgani începură să taie buturuga cu mişcări smucite.
- Asta este! jubilă bărbierul. Nu-i doresc moarte bruscă. Trebuie să-l torturez! Să-l tai încet cu fierăstrăul! Şi cu cât ar urla mai tare cu atât mai mulţumită mi-ar fi inima.
- O idee pe care o susţin, zise domnul Tonda. Hai, meştere, să dăm o raită prin acest bâlci al nopţii veneţiene, ca să te linişteşti. Ce părere ai?
- Hai să ne culcăm împreună, şopti Viktor.
- Dar mă iubeşti? îl întrebă fata cu nuferi.
- Te iubesc. Dragostea face legătura între cer şi pământ.
- Minunat! În sfârşit, dacă n-ar fi adevărat, de ce mi-ai spune-o? zise fata zâmbind şi desprinzându-se din braţele lui.

Domnul Viktor luă puşca, trecu în revistă toate figurinele de tablă, ţinti spre o căprioară care sărea peste un brăduleţ, apăsă pe trăgaci şi căprioara, lovită în ţinta neagră, căzu. Fata cu nuferi ţinea cu o mână sfoara balonului verde, iar cu cealaltă îmbrăţişase un stâlp de lemn şi se uita spre malul râului unde se afla bacul încărcat de lampioane. Îl văzu pe domnul diriginte cum ducea în cârcă uriaşa ţintă cu cercuri de toate culorile, cum o ajută pe blondă să urce pe bac, cum se aşeză pe o scândură şi privi în apă. Îl zări şi pe domnul Tonda, cel care îi cumpărase balonaşul verde, îl văzu mergând alături de individul ăla sfrijit şi, după ce se urcară amândoi, cineva împinse bacul cu o prăjină, iar în clipa aceea ansamblul de mandoline aflat la pupa vasului începu un cântec.

Domnul diriginte se pitise după ţinta "Curcubeul", blonda băgase mâna în apa rece şi zâmbea, patru fete frumoase cântau la mandoline "Pe Elba cea cu spume de argint" şi un bătrân matroz împingea bacul cu prăjina. Ajungând în mijlocul râului, pasagerii văzură în oglinda apei pe toată lumea de la noaptea veneţiană umblând în mâini. Încă un rând de bărci, încă un carusel care se învârtea în adânc... Şi când se aplecară, văzură încă un bac încărcat de lampioane care plutea cu fundul în sus şi cu chipurile lor răsturnate.
- Ce i-aţi face tipului, zise domnul Tonda, dacă din greşeală ar veni tocmai la dumneavoastră să-l bărbieriţi?
- L-aş săpuni şi, cum aş pune mâna pe brici, al meu ar fi. I-aş arăta eu lui viitor fericit! L-aş apuca de ureche şi l-aş întreba: "Ce facem cu urechiuşa?" şi i-aş tăia-o încet şi aş striga: "Hârşti, hârşti, hârşti!"

Bărbierul ţipa şi arăta, ţinându-l pe domnul Tonda de ureche, cum l-ar ciopârţi pe diriginte. Cele patru frumoase domnişoare cântau la mandolină "Pe Elba cea cu spume de argint" şi în urma bacului se oglindea luna într-un larg arpeggio.
- Cum credeţi că mă cheamă? îl întrebă blonda pe dirigintele care dispăruse în dosul reclamei "Curcubeul".

Domnul diriginte, pitit pe fundul ambarcaţiunii, îşi puse capul în poala ei.
- Dacă ai avea părul roşcat şi pistrui pe nas şi ai cânta la vioară, ai putea să te numeşti Wanda... Bărbierul ăsta mă calcă pe nervi!
- Mă cheamă Nadja, zise.
- A, Nadja? Asta înseamnă Speranţa...! Decolorantul "Curcubeul"... Se potriveşte, zise în şoaptă domnul diriginte.
- Şi ce i-aţi mai face după aia? Continuă să-l ispitească domnul Tonda.
- Apoi aş apuca secătura aia de nas şi i-aş sufla în urechea tăiată: "Şi acum ce facem cu năsucul? Hârşti! Hârşti! Hârşti!" Şi i l-aş ciopârţi încetinel şi alene, cum ai trage cu arcuşul pe vioară. Ar trebui să tund şi oi ca să-mi pot plăti viitorul ăla fericit.
- Aţi fi în stare de una ca asta? îl întrebă Nadja pe bărbier.
- Aş fi! Şi asta n-ar fi tot. Pe urmă i-aş rupe un ţurloi, ca să nu-mi scape şi după aia de-abia aş începe să-l schingiuiesc cum scrie la carte! strigă bărbierul şi, drept dovadă, lovi cu piciorul într-o scândură fixată pe fundul bacului.
- Uşurel, uşurel, sfrijitule! îl admonestă bătrânul matroz.

Lampioanele se legănară, cercuri şi valuri neliniştite se îndepărtară de bac, iar luna se transformă într-o linie prelungă. Domnul diriginte stătea pe fundul bacului, cu capul în poala domnişoarei Nadja, ţinând într-o mână panoul de reclamă "Curcubeul".
- Şi să te mai miri, zise Nadja, că în fiecare secundă se comite o crimă.
- O crimă ar fi prea puţin pentru o bestie ca el! strigă bărbierul. Ăsta trebuie schingiuit! O să-i ajustez barba cu ascuţitoarea de creioane!
- S-ar putea să-l doară niţel, zise Nadja râzând.
- I-aş zdrobi costiţă după costiţă şi apoi aş sta să ascult cum îi slăbeşte piuitul.

Bărbierul rosti aceste cuvinte cu o vădită plăcere.
- Sfrijitule, nu mai lovi în bac! îl admonestă din nou bătrânul matroz.
- La urmă i-aş pune briciul la gât şi l-aş întreba: "Şi acum ce facem cu gâtul?", strigă bărbierul dezlănţuit. Şi aş face hârşti, hârşti, hârşti, şi i l-aş tăia în aşa fel ca să-i cadă capul, l-aş pune jos şi i-aş trage un picior, de s-ar învârti ca luna pe cer! încheie bărbierul şi izbi cu toată puterea în scândura bătută în cuie pe fundul bacului.

Scândura se desprinse, iar apa năvăli smulgând scândura şi ţâşnind ca un gheizer. Bacul începu să se scufunde încet.
- Ce ai făcut, sfrijitule? strigă bătrânul matroz.

Rămânerea trecerii

C.D. Zeletin
Rămânerea trecerii
Editura Spandugino, 2011


*****
Intro

După Respiro în amonte, Gaură-n cer, Amar de vreme şi Distinguo, C.D. Zeletin face să apară astăzi un alt volum de eseuri, Rămânerea trecerii, în care valoarea timpului e descoperită deopotrivă în logica şi în nostalgia trecerii a toate câte freamătă pe pământ. Structurată în patru părţi: eseuri, evocări, schiţe şi convorbiri, noua apariţie editorială aşteaptă acelaşi cititor instruit şi rafinat, iubitor de surpriză a gândirii şi de măiestrie artistică, cititor de care s-a bucurat întotdeauna scrisul subtil al lui C.D. Zeletin. El se va întâlni cu o proză în care adie un uşor scepticism, biruit însă de lumina firii scriitorului şi compensat prin aspiraţia lui spre absolut şi credinţa în valorile eterne ale sufletului şi ale faptei umane. Prezenţa neaşteptată a cinci schiţe alături de eseuri, evocări şi convorbiri subliniază arta scriitoricească a celui în care, cu cinci decenii în urmă, Tudor Vianu vedea atât un poeta doctus, cât şi un artist inspirat: în cheia amândurora trebuie citită Rămânerea trecerii, o carte a elevaţiei spirituale şi a splendorii stilistice.

Prestigiul filozofic al singularului

Dacă în istoria aritmeticii evenimentul cel mai important pare să fi fost descoperirea ideii de 0 (zero), cu alte cuvinte a ideii că nimicul are semnificaţie numerică, în filozofia aritmeticii cea mai mare descoperire a constat în deja descoperitul 1 (unu).

Unu e şi unicul, dar e şi cel dintâi, e şi singurul care, proiectat asupra a tot ce există, îşi asumă supremaţia a tot, rămânând izvoditorul a toate. În tensiunea lui maximă, el are semnificaţia mişcării închise care împlineşte un cerc. În unu se află, potenţiale, premisa şi concluzia, ceea ce-l făcea pe Blaise Pascal să formuleze gnomic excepţionala zicere după care nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit... Gradul maxim de generalitate îi conferă lui unu atributele abstractului. Atât Abraham, părintele seminţiei ebree, cât şi Amenophis IV, faraonul Egiptului, numit şi Akhenaton, prin care se înţelege adoratorul lui Aton (Soarele), amândoi părinţi ai monoteismului, rămân personalităţi de cotitură în gândirea omenească.

Dar în timp ce primul concepea unicitatea Creatorului ca pe o abstracţie, al doilea o recunoştea în concreteţea discului solar, diferenţa valorică dintre ei rămânând diferenţa dintre abstract şi concret. Amândoi însă intuiau şi un element abstract al celui ce era Unu: instrumentarea unităţii. Faptul acesta scade în ochii noştri distanţa dintre patriarh şi faraon, apropiindu-l pe acesta din urmă, dar numai într-o anumită măsură, de cel dintâi. Nu-i mai puţin adevărat că dacă îi reproşăm lui Amenophis IV concreteţea faptului de a fi văzut ceea ce adoră, adică Soarele, nu putem trece peste percepţia senzorială, legată de concreteţea vibraţiei aerului, a lui Abraham, care a auzit şi el pe Cel ce primeşte să fie adorat fără să poată fi văzut, adică pe abstractul Dumnezeu, răspunzându-i la întrebarea cine este: "Eu sunt cel ce sunt!". Şi unul şi altul aveau reprezentări concret-senzoriale legate de Unu, însă în timp ce reprezentarea concretă a lui Abraham privea indirect şi parţial identitatea subiectului, prin faptul de a-L fi auzit fără să-L vadă, reprezentarea lui Amenophis IV, pornind de la percepţia optică, privea direct şi total subiectul, în afara oricărei abstracţii.

Pentru Eminescu, Unul rămâne un mister a cărui existenţă frământă orice frunte gânditoare de la domn pân' la opincă: "De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi" (Scrisoarea I). E vorba de intuirea de către fiecare om a elementului unic pe care îl ascunde în sine, a fărâmii infinitezimale din Unu, ce conferă prestigiu unicatului şi face din fiecare ins un om insubstituibil. E atributul divin ce trebuie să stea la baza oricărei filozofii ori ideologii, să stea la baza tuturor umanismelor: "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate..." Întrebarea ce se pune îndată: cine-i una? Dacă unul aflat în toţi e Principiul Divin, una care se află în toate pare să fie unitatea a tot ce există în Univers. După cum, în varianta De-oi adormi curând... a poeziei Mai am un singur dor:

Să treacă lin prin vânt

Atotştiutoarea,

De-asupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture floarea,

Atotştiutoarea îndemnată, în varianta Nu voi mormânt bogat, să reverse dulci scântei, ar putea fi Conştiinţa spiritului atoatefăcător din Sfânta Treime. Să se observe că acestui vers îi premerg viziuni mai curând uranice decât romantice, cum ar fi stolurile zburând în seninătăţile pe care alunecă luna.

Singularul e categoria gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe sau de lucruri. Pluralul începe de la două sau de la mai multe fiinţe sau lucruri de acelaşi fel. Şi singularul şi pluralul sunt entităţi numerice. Privind însă filozofic lucrurile, geniul singularului constă întâi de toate în unicitate şi apoi în informaţia strict numerică pe care o vehiculează. De aceea el şi indică, în polisemia lui, înţelesurile de unic, rar, straniu, surprinzător, original, aparte, iar câte o dată şi de superior. El este mai filozofic, dacă ne putem exprima aşa, decât pluralul, a cărui devoţiune se îndreaptă spre descriptivismul celor câte se arată în lumea aceasta şi nu celor câte se ascund. Sensibil întâi de toate la felurime, pluralul înlesneşte fenomenologicul, ignorând legile abstracte şi fixe ale lumii.

O confirmare a acestei observaţii o aduce stilistica. În timp ce singularul adânceşte redarea filozofică, pluralul desăvârşeşte, prin potenţialul expresiv, redarea artistică. Sinecdoca (sinekdoké, gr. = înţelegerea mai multor lucruri deodată) ne ajută să pricepem aceasta, ea exprimând întregul prin parte, generalul prin particular, singularul prin plural, puţinul prin mult etc., fapt pentru care a mai fost numită şi comprehensiune simultană. Sinecdoca dispune însă şi de o basculă, graţie căreia poate exprima situaţiile şi invers: partea prin întreg, particularul prin general etc., însă din punct de vedere statistic şi în practica limbii, prevalează situaţia cealaltă.

Prin sinecdocă, singularul ajută laconicului şi redundanţei mici, în timp ce pluralul ajută facondei şi redundanţei mari. Singularul creşte prestigiul frazei, pluralul îl diminuă; singularul ridică subiectul din magma obştii, pluralul îl coboară în ea. Ceea ce singularul înalţă, pluralul trage în jos. Singularul ajută nimeririi, pluralul presupune riscul divagării sau al rătăcirii ("Bate câmpii!" era, în intimitate, o expresie preferată a lui Perpessicius - observaţi pluralul, iar mama mea numea demersurile zadarnice din start ca fiind hrănire a păsărilor cerului...). E vădit faptul că o expresie cum este, să zicem, "pădurea românească e fascinantă în septembrie" e superioară formulării "pădurile româneşti sunt fascinante în septembrie".

În fine, întârziind în ecourile capodoperei lui Eminescu, Mai am un singur dor, observ că unu numeric, în formulare feminină (una), a suferit o transformare numerico-temporală, convertindu-se în adverbul de timp întruna:

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna.

Aceasta s-a săvârşit prin trecerea unui număr (una) în câmpul temporal pe care îl crează întru, această "vocabulă filozofică de prim ordin" (Constantin Noica), făcând să apară întruna, şirag infinit de clipe. Prefigurând aproape întreg universul circumstanţelor, "făptura atât de vie" pe care filozoful român o vedea în prepoziţia întru a creat întruna, sinonim valoric foarte înalt al lui mereu, neîncetat, neîntrerupt, neostenit, permanent, pururi, întotdeauna şi altele până la preţiosul, coborâtor din latină, necontenit, ori, din iliră, necurmat.

Rigoarea

Râvna şi măiestria în lucrarea omenească au căzut, printre cele dintâi, victime ale frivolităţii grăbite de astăzi. Răbdarea nu mai intră în termenii educaţiei. Sintagma a-ţi trăi viaţa se precipită să iasă din circumscrierile muncii, pulsând spre imperiul seducător al senzualităţii abstrase, al imposturii şi al trăirii aleatoare, într-un epicureism empiric. Exaltarea clipei şi nesocotirea timpului par să împingă lumea spre o vastă chermeză de hipocefali voioşi, ca într-o frescă de Bruegel. Zadarnic îi ating cu aripile îngerii păzitori. Liniştea, aţintirea în opera minţii şi a mâinilor, dăruirea şi cultul faptei în sine, nearticulată cu interesul imediat, sunt socotite chestiuni perimate.

Mi-a răsărit din nu ştiu ce ungher al memoriei imaginea antică a savantului sclav, ori a sclavului savant, care, pentru a dobândi un strop de aur coloidal, freca zile şi nopţi o lamă de aur, picurând în răstimpuri largi câte un strop de apă deasupra, până aproape de tocirea buricului degetelor. Târziu, obţinea fluidul terapeutic, întrebuinţat, ca şi astăzi de altfel, în tratamentul a ceea ce numim tuberculoză, lupus eritematos sau poliartrită cronică evolutivă. Vai, cum se schimbă lumea!

O, jerum, jerum, jerum,
O, quae mutatio rerum!

... În anii '60, făceam experienţe citospectrofotometrice în Laboratorul de Biofizică al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Metoda consta în determinarea in situ, într-un micron pătrat de suprafaţă celulară, a unei cantităţi infime de substanţă, evaluând-o matematic pe baza energiei fotonice absorbite. Preparatele histologice necesare presupuneau măiestrie tehnică, acurateţe mare şi experienţă. La etaj, se afla Centrul de Antropologie al Academiei Române, a cărui bibliotecă, din fostul cabinet al profesorului Francisc Rainer (1874-1944), învăţatul anatomist şi antropolog, o cercetasem carte cu carte. Mă impresionase o ediţie a Poeziilor lui Michelangelo, pe care savantul o umpluse cu adnotări în italiană. La fel, ediţia îngrijită de Léon Robin a fundamentalului Simposion (Banchetul) de Platon, în originalul elin, având manşeta paginilor plină cu însemnări în greacă, franceză şi germană al profesorului de... anatomie! Seriozitate germană, căci profesorul era neamţ din Bucovina.

Laboratorul fusese vizitat pe vremuri de Vasile Pârvan, care-l numise "citadelă a meditaţiei biologice". Într-adevăr, era o răspântie în care se întâlneau biologia lui Rainer cu arheologia lui Pârvan, îngemănate în disciplina antropologiei. Unică în lume, colecţia de cranii, alcătuită şi studiată de Rainer, rămâne "opera unui uriaş", cum a numit-o antropologul elveţian Henri Beer.

Citeam o scrisoare din 21 iunie 1906, în care Rainer scria: "Azi am descompus o larvă de axolotl de 6-8 milimetri în mai bine de 600 de secţiuni..." Studiul secţiunilor seriate îi permitea reconstituirea spaţială a organelor cavitare ori parenhimatoase şi evoluţia lor. Exact de astfel de secţiuni perfect realizate aveam şi eu nevoie în cercetările mele citospectrofotometrice. De-odată mi-am adus aminte că o cunosc pe bătrâna doamnă Mândriloiu, în tinereţile ei tehniciană a lui Rainer. Cum o secţiune de ţesut trebuia să fie groasă de 15 microni, şi cum un micron este a mia parte dintr-un milimetru, vă închipuiţi câte mii de secţiuni erau cuprinse într-un embrion de lungimea unei unghii! Dar doamna Mândriloiu avea răbdare şi fineţe de benedictin.

Am chemat-o fără întârziere s-o consult în chestiuni practice de fixare, secţionare şi colorare a preparatelor. Vizita ei a fost încântătoare. Fosta domnişoară era acum o vârstnică îngrijită, chiar elegantă, şi cu o memorie perfectă. Povestea frumos şi cu haz.
- Ce trăsătură a profesorului Rainer v-a impresionat?
- Rigoarea! mi-a răspuns.

Să vă spun o întâmplare. Îmi dăduse un embrion, trecut de către el însuşi prin soluţiile fixatoare, să-l includ în parafină, să-l secţionez, să colorez felioarele şi să le montez între lamă şi lamelă, trecând pe eticheta de la margine numărul fiecărei secţiuni. Cum eram îndrăgostită şi mă grăbeam să ajung la întâlnirea de la nouă seara, montam câteva secţiuni, aruncam alte câteva jos şi tot aşa. În felul acesta m-am putut întâlni cu soarele vieţii mele, deşi era întuneric!... Profesorul a studiat cât e noaptea de lungă suita de lame. A doua zi, cu ochii scoşi de nesomn, mi-a mulţumit, m-a lăudat, dar la urmă mi-a spus în treacăt:
- Domnişoară, vedeţi că lipsesc secţiunile de la 1389 la 1435, de la 1487 la 1507 ş.a.m.d. Inventariase absolut toate ştirbăturile! Se învârtea laboratorul cu mine!

Aveam acasă, la mansardă, un adolescent handicapat mintal. Ca să stea liniştit, părinţii îi dăduseră o chitară căreia de dimineaţa până seara îi ciupea o singură strună. Una singură. Aşa simţeam eu fiecare număr citat de profesor: ca pe ciupitura oligofrenului.

... Munca, sârguinţa, rigoarea, cinstea. Şi legenda, al cărei tâlc e de la sine înţeles, ca şi nevoia de a-l evoca în zilele noastre. O legendă cu atât mai preţioasă, cu cât se afundă într-o zare ideală care absoarbe oamenii model, anume parcă pentru a-i sustrage fuşărelii şi forfotei de făcături a lumii noastre.

Somnul fericirii, somnul nefericirii

Trecând peste semnificaţiile fiziologice ale somnului, Leonardo da Vinci apropia această jumătate a vieţii noastre de înfăţişarea morţii: il sonno è simile alla morte. Nu încape îndoială că, privind lucrurile în immediatezza lor, artistul exprimă un adevăr. În altă parte, el opune metaforei somnului, stare discontinuă şi trecătoare în măsura în care e alternantă cu trezia, metafora viului etern, stare continuă şi infinită, văzând în eternitatea veghei triumful posibil al operei de artă: O, muritorule, pentru ce nu faci o astfel de lucrare încât, după moarte, să ai înfăţişarea viului desăvârşit, decât, trăind, să te asameni, graţie somnului, triştilor morţi?!

Somnul şi veghea sunt două stări antinomice ale fiziologiei, apărute şi consolidate în timpul vieţii, de milioane şi milioane de ani, a neamului omenesc şi a tot ce este viu, determinate de către ritmul nictemeral, adică de succesiunea ritmică a nopţii cu ziua, asociate lunii si soarelui. Noaptea, hărăpoaica de mai târziu a lui Arghezi, veşnic şi inutil alergată de flăcăul soare, deoarece aceasta vroia... să moară / Şi frumoasă şi fecioară, oferea lui Michelangelo metafora morţii, în unul din cele mai frumoase sonete (102), închinat nopţii, din care citez terţinele:

O ombra del morir, per cui si ferma
ogni miseria a l'alma, al cor nemica,
ultimo delli afflitti e buon rimedio,

tu rendi sana nostra carn'inferma,
rasciughi i pianti e posi ogni fatica,
e furi a chi ben vive ogn'ira e tedio,
*
O, noapte, umbra morţii, vestejire
mizeriilor sufletului, visul
salvării celor hărăziţi tristeţii,

bolnavei cărni dai însănătoşire,
sustragi din traiul chibzuit plictisul
şi ne usuci înlăcrimarea feţii!

Subiectul acestui sonet al lui Michelangelo e noaptea recuperatoare prin linişte şi prin somn, noaptea tămăduitoare deci, noaptea ce restabileşte echilibrul funcţional şi somatic al omului la parametrii care definesc, prin convenţie, starea de normalitate. Dar iată-l pe acelaşi Michelangelo scriind un catren pe care îl pune în gura figurii alegorice Noaptea, o femeie viguroasă şi căzută în somn, sculptată pentru mormintele medicee din Florenţa:

Caro m'è 'l sonno e più l'esser di sasso,
mentre che 'l danno e la vergogna dura;
non veder, non sentir m'è gran ventura;
però non mi destar, deh! parla basso.
*
Cât timp în jur domneşte reaua faptă,
mi-e drag să dorm, dar mai mult să fiu stâncă;
n-aud, nu văd - ce fericire-adâncă!
Deci, nu mă deştepta. Vorbeşte-n şoaptă.

În comparaţie cu terţinele de mai sus, termenii acestui catren au o concreteţe sporită şi o adresabilitate pe care cititorii contemporani lui Michelangelo, zbuciumaţi sub tirania ducelui Alessandro de' Medici, i-o dibuiau. Ideea după care somnul te face fericit, dar şi mai fericit faptul de a fi de piatră, ne aminteşte de ceea ce Eminescu numea setea liniştii eterne, aceeaşi cu setea activului şi eficientului Michelangelo. O simţim ca pe o adiere budistă, ca pe un vis al încremenirii, ce nu-l putem atribui însă, în niciun caz, adâncului creştin care era Michelangelo.

În urmă cu exact 50 de ani, eram intern la Spitalul Caritas din Bucureşti, la clinica de cardiologie a profesorului C.C. Iliescu ("Tantinel"). Spitalul era alcătuit dintr-un ansamblu de pavilioane în care funcţionau clinici distincte, legate între ele numai prin administraţie: Cardiologia, Chirurgia, Ftiziologia şi Obstetrica. În saloanele de care aveam grijă, se internase o bolnavă de 35 de ani, cu insuficienţă cardiacă pe cale de a se decompensa, urmare a unei stenoze mitrale. Toate bune, cât puteau fi ele bune, numai că nefericita mai era şi gravidă, şi încă în ultima lună. Deci, trebuia să nască! Naşterea echivala cu exitus-ul, recte cu moartea. Luni de-a rândul escaladase, cu încăpăţânare oarbă, toate cursele cu obstacole ale sfatului medicilor. Iar acum, mai mult moartă decât vie, mai şi voia să nască şi ea ca toate femeile, refuzând cu obstinaţie cezariana.
- Vreau copil! Pot să şi mor...

A venit şi ziua când a fost dusă, cianotică (vânătă), dispneică (gâfâind) şi cu anasarcă (edem generalizat), în sala de naştere a Clinicii de obstetrică de vis-à-vis. Erau de faţă profesorii tuturor celorlalte clinici, printre care cardiologul C.C. Iliescu şi chirurgul Ion Juvara, toţi cu o linişte prea suverană ca să nu fi fost suspectată de o îngrijorare profundă.

... Şi femeia a născut, destul de repede şi fără probleme prea mari, un băiat voinic şi sănătos, un urlatore care-l striga de pe culoarele clinicii pe Enrico Caruso!

Istovită, mama şi-a înălţat capul întrebând dacă e fată ori băiat. I s-a arătat nou născutul, i-a zâmbit cu firele de păr intrate odată cu sudoarea în colţurile gurii şi s-a prăbuşit într-un somn adânc. Alarmate, surorile s-au repezit la puls, la tensiunea arterială etc. - toate normale!

Profesorii s-au privit între ei contrariaţi / necontrariaţi şi, nu după multă vreme, s-au retras gânditori, fiecare spre clinica lui.

Mama a fost transportată într-o rezervă, prăbuşită în somnul fericirii ei, veghiat cu atenţie religioasă. Foşnetul cipicilor ce se învârteau în jurul patului şopteau cu o fericire împrumutată:
- Parla basso!

Adică: vorbeşte în şoaptă!

Lecturi în cheia delicateţei

Totdeauna mă întorc fericit la poezia populară, mai ales la cea lirică. Nu trebuie să bat cale prea lungă, că mi se şi oferă prilejul celei mai pure euharistii artistice. Mă cutreieră fără întârziere emoţia estetică, dau în metaforă peste izvorul surprizei ori peste sămânţa genialităţii, iar în lapidaritate îmi descopăr un ideal propriu. Zgura nu mă interesează.

În cazul poeziei epice însă, trebuie să-mi subţiez auzul şi să-mi ascut mintea. Întârzii mult pe drumul amăgirii prin ritm, lăsându-mă furat de muzica lui, care nu-mi lasă timp să dibui tâlcurile, cu atât mai mult să le dezleg. Satisfacţia îmi este oferită mai mult de construcţiile pe care le înalţă firul narativ. În râul nărăvaş al cadenţei, brutalităţi de un fel sau altul acopăr gingăşiile, suavitatea, fineţea. Căci de multe ori, mai cu seamă în balade, versurile curg când grandilocvent, purtând grohotişuri ca apele de munte în timpul ploilor ce îneacă murmurul, când plat sub meteorologii senine, în vastitatea unei banalităţi exasperante. Poetul anonim rimează la nesfârşit, nebiciuit de har sau grijă, substantiv cu substantiv sau, mai ales, verb cu verb la imperfect, persoana a treia singular: clătina / închina / grăia / auzea / necheza / apropia / scula / uita... (Toma Alimoş, în ediţia Alecsandri). Acestei frivolităţi i-a căzut victimă şi Tudor Arghezi în Hore şi-n multe alte lungi poezii de bătrâneţe, când pare să fi zvârlit în fântână, din cinism şi oboseală, cheia supravegherii de sine. În acest din urmă caz, ar fi impropriu să cauţi fineţe în platitudine...

Poezia lirică e mult mai propice suavităţilor. Ea permite câte o dată eufemizarea unor situaţii dramatice, realizată cu o gingăşie extremă, până la subtilitatea vecină cu părelnicia sau disoluţia. Un exemplu în această privinţă îl găsesc în poezia populară Toate fetele se duc, vehiculată prin muzica lui Ion Vidu. Ea ascunde o suavă aluzie la pierderea castităţii: Toate fetele se duc / La umbra de nuc, / Numai eu nu mă mai duc / La umbra de nuc, / Căci măicuţa nu mă lasă / Ca să plec de-acasă, / Căci i-i teamă că m-a pierde / Prin pădurea verde, / Că m-a mai pierdut o dată / Prin pădurea lată, / Şi până ce m-a aflat / Iarba s-a uscat, / Şi până ce m-a găsit, Iarba s-a cosit! Toate fetele se duc!... Şi când te gândeşti că subtilul poet anonim avea la îndemână, şi încă justificat, rima haiduc...

Fără îndoială că ultimele patru versuri se referă, întâi de toate, la timpul scurs până la găsirea rătăcitei (!) prin pădurea deasă, timp care a fost lung, sunt însă încredinţat că, dincolo de această precizare temporală, se află aluzia, aproape insezisabilă prin delicateţea formulării, la fatalitatea unui act unic în viaţa unei fete: iarba s-a cosit! Las psihanaliştilor ce se vor pleca asupra poeziei de mai sus voluptatea de a-şi face treaba lor, mult mai puţin eficace decât a flăcăului din codru...

La antipodul acestei alegorii de o gingăşie rară se află cazul fetei a cărei frumuseţe se trece, fără să-i fie dat s-o fure cineva şi fără să se rătăcească în codru. E vorba de o pereche de versuri tulburătoare şi prin ceea ce spun şi prin felul cum o spun:

S-a trecut iarba de coasă
Şi mândra de frumoasă...

Ele s-au smuls din coasta vreunei poezii pe care n-o ştiu, şi circulă singure, cu vigoarea unui aforism încărcat de tristeţe şi părere de rău...

Motivul desconsiderării artistului, prin socotirea artei ca element de importanţă cel mult secundară, dacă nu dispensabilă, exprimat de data aceasta prin mijloacele epicii, stă la baza cunoscutei fabule Greierele şi furnica. Îngustimea câinoasă a furnicii care-l umileşte pe cântăreţul greier îl scandaliza pe Mihail Sadoveanu. El a scris în câteva rânduri despre meschinăria harnicei insecte ce-l osândea pe greier la moartea prin inaniţie. Hulpavei după muncă, furnicii, nici prin cap nu-i trecea că şi arta e o muncă. Se vede asta şi-n zilele noastre! Expertă în acumulare, maestră a cuantificabilului, furnica ilustrează auxiliarul a avea, în timp ce cântăreţul ce exprimă prin artă inefabilul, deci calitatea ce se sustrage evaluării cantitative, rămâne exponent al auxiliarului a fi. În realitatea fabulei situaţia era inversată de către furnică, întrucât, deşi amândouă auxiliarele sunt necesare (ceea ce furnica nu admitea!) a fi este superior valoric lui a avea, aşa cum existenţa e superioară posedării, de cele mai multe ori materiale. Meschinăria ei recriminatorie a încântat un lung şir de cântăreţi ai acestui motiv seducător, începând cu Esop, continuând cu un sonetist necunoscut din Prerenaşterea italiană (sonetul Mancando alla cicala che mangiare...) şi terminând cu La Fontaine.

Nu-i putem învinovăţi nici pe Esop, nici pe Necunoscutul din Trecento, nici pe La Fontaine, deoarece desconsiderarea artistului e un topos etern şi universal. Nu vor fi fost ei primii, după cum vor mai fi şi alţii. Putem s-o aflăm şi-n unele poezii populare româneşti, dacă le citim în cheia acestei discerneri. Parcă o aud pe Rodica Bujor cu 65 de ani în urmă cântând: - Ia mai cântă cucule! / - Nu pot dragă puiule, / C-am cântat la Câmpulung / Pe-un ştiulete de porumb, / Şi-am cântat la Ialomiţa, / Şi mi s-a uscat guriţa! Ce vrea să spună cucul? A cântat la petrecerile câmpulungene pe mai nimica ("pe-un ştiulete de porumb"), iar undeva în Ialomiţa, mesenii nu i-au dat nici măcar să bea, încât i s-a uscat organul orolaringienelor emisiuni sonore...

Gânduri despre coincidenţă

Coincidenţa constă în întâlnirea în acelaşi timp ori în acelaşi punct al spaţiului a două evenimente care altfel s-ar petrece foarte rar sau nu s-ar petrece deloc. Ea rămâne legată de simultaneitate, de potrivire, de suprapunere, de identitatea comună. Fiind eveniment, coincidenţa survine mai des ori mai rar, posedă o frecvenţă deci chiar dacă este imprevizibilă, şi, în consecinţă, poate fi prelucrată statistic în fel şi chip, după cum poate beneficia de toate semnificaţiile ce decurg din legile statisticii. Coincidenţa iscă surpriză: cu cât frecvenţa coincidenţelor e mai mare, surpriza e mai mică şi, invers, cu cât frecvenţa lor e mai mică, surpriza e mai mare. Pe măsură ce frecvenţa ei de apariţie sporeşte, survine o tocire a uimirii prin care o întâmpinăm, aceasta este însă o oglindire în psihologie. Întâlnirea a două evenimente ce conferă identitate coincidenţei intră în ordinea cuantificabilului şi-i putem atribui o însuşire sau alta a cantitativului: putem, cu alte cuvinte, s-o evaluăm.

Există o tendinţă greu sezisabilă a tuturor entităţilor universului de a se distanţa unele de altele. În termeni foarte generali, această tendinţă este asigurată de mişcarea în linie curbă, căci la un univers curb distanţa minimă între două puncte nu este o linie dreaptă. Numai într-un univers de curbură zero distanţa minimă între două puncte este o dreaptă. Aşa stând lucrurile, reflectarea acestei tendinţe în psihologic face să ne mire mai mult elementele care se întâlnesc decât cele care prind distanţă unele faţă de celelalte. Şi ne surprind cu atât mai mult cu cât probabilitatea de apariţie a întâlnirii lor este mai mică.

Judecând în felul acesta toate câte se întâmplă, găsim coincidenţei semnificaţie ori justificare. Dar coincidenţa biciuie metafizic platitudinea mai mult sau mai puţin previzibilă a existenţei noastre fizice. A găsi tâlc unei coincidenţe înseamnă a o putea explica; explicând-o, îi distrugi ipostaza de coincidenţă. Căci splendoarea coincidenţei stă tocmai în puritatea ei semantică, stă tocmai în lipsa ei desăvârşită de tâlc, lipsă prin care îi triumfă identitatea. Numai prin această lipsă totală de determinare ea fascinează, intrigă ori sperie. Abia când nu mai înseamnă nimic, abia când coincidenţa e pură, curăţată de conotaţii posibile, abia atunci tresărim gândindu-ne dacă nu cumva e purtătoarea vreunui mesaj transcendent şi dacă nu cumva îşi activează vreo simbolistică divinatorie... Căutarea însoţită de probabilitatea scăzută de a-i descoperi un înţeles echivalează cu scotocirea, căci a scotoci înseamnă a căuta şi a nu prea găsi. E o arheologie plină de risc şi ratată din start.

Prin coincidenţă biruie întâmplătorul. Dacă două evenimente sortite să nu se întâlnească la infinit se întâlnesc totuşi, asta înseamnă că putem vedea în coincidenţă una din ratările infinitului, percepută ca o provocare dinspre malefic şi debut al unei mistici de răsturnare, percepem existenţa cuiva care forţează întâlnirea. Parcurgerea inversă a itinerarului hărăzit adaugă polisemantismului coincidenţei un element diavolesc, de aceea tresărirea în faţa ei exprimă un amestec de surprindere lucidă şi spaimă instinctivă. Pe de altă parte, găsirea tâlcului coincidenţei scade partea de întâmplător şi creşte partea de determinat din eveniment. Orice explicaţie scade libertatea întâlnirilor aleatoare şi creşte împletirea dintre întâmplări. Ţesătura universală devine şi mai deasă. E un fel de a ni se revela şi mai mult, prin minus-coincidenţă, unitatea lumii şi de a face încă un pas către Dumnezeu. Succesiunea înţeleasă a întâmplărilor tulbură mai puţin omul, ca-n ascultarea dată recomandării lui Horaţiu către Numicius de a nu-l surprinde nimic, de a nu-l mira nimic. Pe măsură ce ne apropiem cu gândul de Dumnezeu, coincidenţa se clatină în absolutul ei. Coborând dinspre El spre firul de nisip ce suntem, coincidenţele sporesc, ne înviorează, ne răscolesc cenuşiul vieţii, ne întreţin mirarea şi ne dau de gândit. Mă întreb, de pildă, cum de a scris oare Shakespeare exact 154 de sonete, fapt pe care în momentul acesta de reverie îl descopăr, sumă ce coincide cu numărul de silabe pe care trebuie să-l aibă sonetul? Mă refer la sonetul de tip italian, cel impus de Şcoala Siciliană a Dulcelui Stil Nou, alcătuit din 14 endecasilabi. Căci 14 x 11 = 154... Şi de ce Shakespeare, respectându-i simbolistica, s-a îndepărtat totuşi de modelul italian al acestei forme fixe de poezie, preferând decasilabul, mai masculin în condiţia ritmului iambic, decât endecasilabul...