Rămânerea trecerii

C.D. Zeletin
Rămânerea trecerii
Editura Spandugino, 2011


*****
Intro

După Respiro în amonte, Gaură-n cer, Amar de vreme şi Distinguo, C.D. Zeletin face să apară astăzi un alt volum de eseuri, Rămânerea trecerii, în care valoarea timpului e descoperită deopotrivă în logica şi în nostalgia trecerii a toate câte freamătă pe pământ. Structurată în patru părţi: eseuri, evocări, schiţe şi convorbiri, noua apariţie editorială aşteaptă acelaşi cititor instruit şi rafinat, iubitor de surpriză a gândirii şi de măiestrie artistică, cititor de care s-a bucurat întotdeauna scrisul subtil al lui C.D. Zeletin. El se va întâlni cu o proză în care adie un uşor scepticism, biruit însă de lumina firii scriitorului şi compensat prin aspiraţia lui spre absolut şi credinţa în valorile eterne ale sufletului şi ale faptei umane. Prezenţa neaşteptată a cinci schiţe alături de eseuri, evocări şi convorbiri subliniază arta scriitoricească a celui în care, cu cinci decenii în urmă, Tudor Vianu vedea atât un poeta doctus, cât şi un artist inspirat: în cheia amândurora trebuie citită Rămânerea trecerii, o carte a elevaţiei spirituale şi a splendorii stilistice.

Prestigiul filozofic al singularului

Dacă în istoria aritmeticii evenimentul cel mai important pare să fi fost descoperirea ideii de 0 (zero), cu alte cuvinte a ideii că nimicul are semnificaţie numerică, în filozofia aritmeticii cea mai mare descoperire a constat în deja descoperitul 1 (unu).

Unu e şi unicul, dar e şi cel dintâi, e şi singurul care, proiectat asupra a tot ce există, îşi asumă supremaţia a tot, rămânând izvoditorul a toate. În tensiunea lui maximă, el are semnificaţia mişcării închise care împlineşte un cerc. În unu se află, potenţiale, premisa şi concluzia, ceea ce-l făcea pe Blaise Pascal să formuleze gnomic excepţionala zicere după care nu m-ai căuta dacă nu m-ai fi găsit... Gradul maxim de generalitate îi conferă lui unu atributele abstractului. Atât Abraham, părintele seminţiei ebree, cât şi Amenophis IV, faraonul Egiptului, numit şi Akhenaton, prin care se înţelege adoratorul lui Aton (Soarele), amândoi părinţi ai monoteismului, rămân personalităţi de cotitură în gândirea omenească.

Dar în timp ce primul concepea unicitatea Creatorului ca pe o abstracţie, al doilea o recunoştea în concreteţea discului solar, diferenţa valorică dintre ei rămânând diferenţa dintre abstract şi concret. Amândoi însă intuiau şi un element abstract al celui ce era Unu: instrumentarea unităţii. Faptul acesta scade în ochii noştri distanţa dintre patriarh şi faraon, apropiindu-l pe acesta din urmă, dar numai într-o anumită măsură, de cel dintâi. Nu-i mai puţin adevărat că dacă îi reproşăm lui Amenophis IV concreteţea faptului de a fi văzut ceea ce adoră, adică Soarele, nu putem trece peste percepţia senzorială, legată de concreteţea vibraţiei aerului, a lui Abraham, care a auzit şi el pe Cel ce primeşte să fie adorat fără să poată fi văzut, adică pe abstractul Dumnezeu, răspunzându-i la întrebarea cine este: "Eu sunt cel ce sunt!". Şi unul şi altul aveau reprezentări concret-senzoriale legate de Unu, însă în timp ce reprezentarea concretă a lui Abraham privea indirect şi parţial identitatea subiectului, prin faptul de a-L fi auzit fără să-L vadă, reprezentarea lui Amenophis IV, pornind de la percepţia optică, privea direct şi total subiectul, în afara oricărei abstracţii.

Pentru Eminescu, Unul rămâne un mister a cărui existenţă frământă orice frunte gânditoare de la domn pân' la opincă: "De a vieţii lor enigmă îi vedem pe toţi munciţi" (Scrisoarea I). E vorba de intuirea de către fiecare om a elementului unic pe care îl ascunde în sine, a fărâmii infinitezimale din Unu, ce conferă prestigiu unicatului şi face din fiecare ins un om insubstituibil. E atributul divin ce trebuie să stea la baza oricărei filozofii ori ideologii, să stea la baza tuturor umanismelor: "Unul e în toţi, tot astfel precum una e în toate..." Întrebarea ce se pune îndată: cine-i una? Dacă unul aflat în toţi e Principiul Divin, una care se află în toate pare să fie unitatea a tot ce există în Univers. După cum, în varianta De-oi adormi curând... a poeziei Mai am un singur dor:

Să treacă lin prin vânt

Atotştiutoarea,

De-asupra-mi teiul sfânt

Să-şi scuture floarea,

Atotştiutoarea îndemnată, în varianta Nu voi mormânt bogat, să reverse dulci scântei, ar putea fi Conştiinţa spiritului atoatefăcător din Sfânta Treime. Să se observe că acestui vers îi premerg viziuni mai curând uranice decât romantice, cum ar fi stolurile zburând în seninătăţile pe care alunecă luna.

Singularul e categoria gramaticală care indică un singur exemplar dintr-o categorie de fiinţe sau de lucruri. Pluralul începe de la două sau de la mai multe fiinţe sau lucruri de acelaşi fel. Şi singularul şi pluralul sunt entităţi numerice. Privind însă filozofic lucrurile, geniul singularului constă întâi de toate în unicitate şi apoi în informaţia strict numerică pe care o vehiculează. De aceea el şi indică, în polisemia lui, înţelesurile de unic, rar, straniu, surprinzător, original, aparte, iar câte o dată şi de superior. El este mai filozofic, dacă ne putem exprima aşa, decât pluralul, a cărui devoţiune se îndreaptă spre descriptivismul celor câte se arată în lumea aceasta şi nu celor câte se ascund. Sensibil întâi de toate la felurime, pluralul înlesneşte fenomenologicul, ignorând legile abstracte şi fixe ale lumii.

O confirmare a acestei observaţii o aduce stilistica. În timp ce singularul adânceşte redarea filozofică, pluralul desăvârşeşte, prin potenţialul expresiv, redarea artistică. Sinecdoca (sinekdoké, gr. = înţelegerea mai multor lucruri deodată) ne ajută să pricepem aceasta, ea exprimând întregul prin parte, generalul prin particular, singularul prin plural, puţinul prin mult etc., fapt pentru care a mai fost numită şi comprehensiune simultană. Sinecdoca dispune însă şi de o basculă, graţie căreia poate exprima situaţiile şi invers: partea prin întreg, particularul prin general etc., însă din punct de vedere statistic şi în practica limbii, prevalează situaţia cealaltă.

Prin sinecdocă, singularul ajută laconicului şi redundanţei mici, în timp ce pluralul ajută facondei şi redundanţei mari. Singularul creşte prestigiul frazei, pluralul îl diminuă; singularul ridică subiectul din magma obştii, pluralul îl coboară în ea. Ceea ce singularul înalţă, pluralul trage în jos. Singularul ajută nimeririi, pluralul presupune riscul divagării sau al rătăcirii ("Bate câmpii!" era, în intimitate, o expresie preferată a lui Perpessicius - observaţi pluralul, iar mama mea numea demersurile zadarnice din start ca fiind hrănire a păsărilor cerului...). E vădit faptul că o expresie cum este, să zicem, "pădurea românească e fascinantă în septembrie" e superioară formulării "pădurile româneşti sunt fascinante în septembrie".

În fine, întârziind în ecourile capodoperei lui Eminescu, Mai am un singur dor, observ că unu numeric, în formulare feminină (una), a suferit o transformare numerico-temporală, convertindu-se în adverbul de timp întruna:

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntruna.

Aceasta s-a săvârşit prin trecerea unui număr (una) în câmpul temporal pe care îl crează întru, această "vocabulă filozofică de prim ordin" (Constantin Noica), făcând să apară întruna, şirag infinit de clipe. Prefigurând aproape întreg universul circumstanţelor, "făptura atât de vie" pe care filozoful român o vedea în prepoziţia întru a creat întruna, sinonim valoric foarte înalt al lui mereu, neîncetat, neîntrerupt, neostenit, permanent, pururi, întotdeauna şi altele până la preţiosul, coborâtor din latină, necontenit, ori, din iliră, necurmat.

Rigoarea

Râvna şi măiestria în lucrarea omenească au căzut, printre cele dintâi, victime ale frivolităţii grăbite de astăzi. Răbdarea nu mai intră în termenii educaţiei. Sintagma a-ţi trăi viaţa se precipită să iasă din circumscrierile muncii, pulsând spre imperiul seducător al senzualităţii abstrase, al imposturii şi al trăirii aleatoare, într-un epicureism empiric. Exaltarea clipei şi nesocotirea timpului par să împingă lumea spre o vastă chermeză de hipocefali voioşi, ca într-o frescă de Bruegel. Zadarnic îi ating cu aripile îngerii păzitori. Liniştea, aţintirea în opera minţii şi a mâinilor, dăruirea şi cultul faptei în sine, nearticulată cu interesul imediat, sunt socotite chestiuni perimate.

Mi-a răsărit din nu ştiu ce ungher al memoriei imaginea antică a savantului sclav, ori a sclavului savant, care, pentru a dobândi un strop de aur coloidal, freca zile şi nopţi o lamă de aur, picurând în răstimpuri largi câte un strop de apă deasupra, până aproape de tocirea buricului degetelor. Târziu, obţinea fluidul terapeutic, întrebuinţat, ca şi astăzi de altfel, în tratamentul a ceea ce numim tuberculoză, lupus eritematos sau poliartrită cronică evolutivă. Vai, cum se schimbă lumea!

O, jerum, jerum, jerum,
O, quae mutatio rerum!

... În anii '60, făceam experienţe citospectrofotometrice în Laboratorul de Biofizică al Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Metoda consta în determinarea in situ, într-un micron pătrat de suprafaţă celulară, a unei cantităţi infime de substanţă, evaluând-o matematic pe baza energiei fotonice absorbite. Preparatele histologice necesare presupuneau măiestrie tehnică, acurateţe mare şi experienţă. La etaj, se afla Centrul de Antropologie al Academiei Române, a cărui bibliotecă, din fostul cabinet al profesorului Francisc Rainer (1874-1944), învăţatul anatomist şi antropolog, o cercetasem carte cu carte. Mă impresionase o ediţie a Poeziilor lui Michelangelo, pe care savantul o umpluse cu adnotări în italiană. La fel, ediţia îngrijită de Léon Robin a fundamentalului Simposion (Banchetul) de Platon, în originalul elin, având manşeta paginilor plină cu însemnări în greacă, franceză şi germană al profesorului de... anatomie! Seriozitate germană, căci profesorul era neamţ din Bucovina.

Laboratorul fusese vizitat pe vremuri de Vasile Pârvan, care-l numise "citadelă a meditaţiei biologice". Într-adevăr, era o răspântie în care se întâlneau biologia lui Rainer cu arheologia lui Pârvan, îngemănate în disciplina antropologiei. Unică în lume, colecţia de cranii, alcătuită şi studiată de Rainer, rămâne "opera unui uriaş", cum a numit-o antropologul elveţian Henri Beer.

Citeam o scrisoare din 21 iunie 1906, în care Rainer scria: "Azi am descompus o larvă de axolotl de 6-8 milimetri în mai bine de 600 de secţiuni..." Studiul secţiunilor seriate îi permitea reconstituirea spaţială a organelor cavitare ori parenhimatoase şi evoluţia lor. Exact de astfel de secţiuni perfect realizate aveam şi eu nevoie în cercetările mele citospectrofotometrice. De-odată mi-am adus aminte că o cunosc pe bătrâna doamnă Mândriloiu, în tinereţile ei tehniciană a lui Rainer. Cum o secţiune de ţesut trebuia să fie groasă de 15 microni, şi cum un micron este a mia parte dintr-un milimetru, vă închipuiţi câte mii de secţiuni erau cuprinse într-un embrion de lungimea unei unghii! Dar doamna Mândriloiu avea răbdare şi fineţe de benedictin.

Am chemat-o fără întârziere s-o consult în chestiuni practice de fixare, secţionare şi colorare a preparatelor. Vizita ei a fost încântătoare. Fosta domnişoară era acum o vârstnică îngrijită, chiar elegantă, şi cu o memorie perfectă. Povestea frumos şi cu haz.
- Ce trăsătură a profesorului Rainer v-a impresionat?
- Rigoarea! mi-a răspuns.

Să vă spun o întâmplare. Îmi dăduse un embrion, trecut de către el însuşi prin soluţiile fixatoare, să-l includ în parafină, să-l secţionez, să colorez felioarele şi să le montez între lamă şi lamelă, trecând pe eticheta de la margine numărul fiecărei secţiuni. Cum eram îndrăgostită şi mă grăbeam să ajung la întâlnirea de la nouă seara, montam câteva secţiuni, aruncam alte câteva jos şi tot aşa. În felul acesta m-am putut întâlni cu soarele vieţii mele, deşi era întuneric!... Profesorul a studiat cât e noaptea de lungă suita de lame. A doua zi, cu ochii scoşi de nesomn, mi-a mulţumit, m-a lăudat, dar la urmă mi-a spus în treacăt:
- Domnişoară, vedeţi că lipsesc secţiunile de la 1389 la 1435, de la 1487 la 1507 ş.a.m.d. Inventariase absolut toate ştirbăturile! Se învârtea laboratorul cu mine!

Aveam acasă, la mansardă, un adolescent handicapat mintal. Ca să stea liniştit, părinţii îi dăduseră o chitară căreia de dimineaţa până seara îi ciupea o singură strună. Una singură. Aşa simţeam eu fiecare număr citat de profesor: ca pe ciupitura oligofrenului.

... Munca, sârguinţa, rigoarea, cinstea. Şi legenda, al cărei tâlc e de la sine înţeles, ca şi nevoia de a-l evoca în zilele noastre. O legendă cu atât mai preţioasă, cu cât se afundă într-o zare ideală care absoarbe oamenii model, anume parcă pentru a-i sustrage fuşărelii şi forfotei de făcături a lumii noastre.

Somnul fericirii, somnul nefericirii

Trecând peste semnificaţiile fiziologice ale somnului, Leonardo da Vinci apropia această jumătate a vieţii noastre de înfăţişarea morţii: il sonno è simile alla morte. Nu încape îndoială că, privind lucrurile în immediatezza lor, artistul exprimă un adevăr. În altă parte, el opune metaforei somnului, stare discontinuă şi trecătoare în măsura în care e alternantă cu trezia, metafora viului etern, stare continuă şi infinită, văzând în eternitatea veghei triumful posibil al operei de artă: O, muritorule, pentru ce nu faci o astfel de lucrare încât, după moarte, să ai înfăţişarea viului desăvârşit, decât, trăind, să te asameni, graţie somnului, triştilor morţi?!

Somnul şi veghea sunt două stări antinomice ale fiziologiei, apărute şi consolidate în timpul vieţii, de milioane şi milioane de ani, a neamului omenesc şi a tot ce este viu, determinate de către ritmul nictemeral, adică de succesiunea ritmică a nopţii cu ziua, asociate lunii si soarelui. Noaptea, hărăpoaica de mai târziu a lui Arghezi, veşnic şi inutil alergată de flăcăul soare, deoarece aceasta vroia... să moară / Şi frumoasă şi fecioară, oferea lui Michelangelo metafora morţii, în unul din cele mai frumoase sonete (102), închinat nopţii, din care citez terţinele:

O ombra del morir, per cui si ferma
ogni miseria a l'alma, al cor nemica,
ultimo delli afflitti e buon rimedio,

tu rendi sana nostra carn'inferma,
rasciughi i pianti e posi ogni fatica,
e furi a chi ben vive ogn'ira e tedio,
*
O, noapte, umbra morţii, vestejire
mizeriilor sufletului, visul
salvării celor hărăziţi tristeţii,

bolnavei cărni dai însănătoşire,
sustragi din traiul chibzuit plictisul
şi ne usuci înlăcrimarea feţii!

Subiectul acestui sonet al lui Michelangelo e noaptea recuperatoare prin linişte şi prin somn, noaptea tămăduitoare deci, noaptea ce restabileşte echilibrul funcţional şi somatic al omului la parametrii care definesc, prin convenţie, starea de normalitate. Dar iată-l pe acelaşi Michelangelo scriind un catren pe care îl pune în gura figurii alegorice Noaptea, o femeie viguroasă şi căzută în somn, sculptată pentru mormintele medicee din Florenţa:

Caro m'è 'l sonno e più l'esser di sasso,
mentre che 'l danno e la vergogna dura;
non veder, non sentir m'è gran ventura;
però non mi destar, deh! parla basso.
*
Cât timp în jur domneşte reaua faptă,
mi-e drag să dorm, dar mai mult să fiu stâncă;
n-aud, nu văd - ce fericire-adâncă!
Deci, nu mă deştepta. Vorbeşte-n şoaptă.

În comparaţie cu terţinele de mai sus, termenii acestui catren au o concreteţe sporită şi o adresabilitate pe care cititorii contemporani lui Michelangelo, zbuciumaţi sub tirania ducelui Alessandro de' Medici, i-o dibuiau. Ideea după care somnul te face fericit, dar şi mai fericit faptul de a fi de piatră, ne aminteşte de ceea ce Eminescu numea setea liniştii eterne, aceeaşi cu setea activului şi eficientului Michelangelo. O simţim ca pe o adiere budistă, ca pe un vis al încremenirii, ce nu-l putem atribui însă, în niciun caz, adâncului creştin care era Michelangelo.

În urmă cu exact 50 de ani, eram intern la Spitalul Caritas din Bucureşti, la clinica de cardiologie a profesorului C.C. Iliescu ("Tantinel"). Spitalul era alcătuit dintr-un ansamblu de pavilioane în care funcţionau clinici distincte, legate între ele numai prin administraţie: Cardiologia, Chirurgia, Ftiziologia şi Obstetrica. În saloanele de care aveam grijă, se internase o bolnavă de 35 de ani, cu insuficienţă cardiacă pe cale de a se decompensa, urmare a unei stenoze mitrale. Toate bune, cât puteau fi ele bune, numai că nefericita mai era şi gravidă, şi încă în ultima lună. Deci, trebuia să nască! Naşterea echivala cu exitus-ul, recte cu moartea. Luni de-a rândul escaladase, cu încăpăţânare oarbă, toate cursele cu obstacole ale sfatului medicilor. Iar acum, mai mult moartă decât vie, mai şi voia să nască şi ea ca toate femeile, refuzând cu obstinaţie cezariana.
- Vreau copil! Pot să şi mor...

A venit şi ziua când a fost dusă, cianotică (vânătă), dispneică (gâfâind) şi cu anasarcă (edem generalizat), în sala de naştere a Clinicii de obstetrică de vis-à-vis. Erau de faţă profesorii tuturor celorlalte clinici, printre care cardiologul C.C. Iliescu şi chirurgul Ion Juvara, toţi cu o linişte prea suverană ca să nu fi fost suspectată de o îngrijorare profundă.

... Şi femeia a născut, destul de repede şi fără probleme prea mari, un băiat voinic şi sănătos, un urlatore care-l striga de pe culoarele clinicii pe Enrico Caruso!

Istovită, mama şi-a înălţat capul întrebând dacă e fată ori băiat. I s-a arătat nou născutul, i-a zâmbit cu firele de păr intrate odată cu sudoarea în colţurile gurii şi s-a prăbuşit într-un somn adânc. Alarmate, surorile s-au repezit la puls, la tensiunea arterială etc. - toate normale!

Profesorii s-au privit între ei contrariaţi / necontrariaţi şi, nu după multă vreme, s-au retras gânditori, fiecare spre clinica lui.

Mama a fost transportată într-o rezervă, prăbuşită în somnul fericirii ei, veghiat cu atenţie religioasă. Foşnetul cipicilor ce se învârteau în jurul patului şopteau cu o fericire împrumutată:
- Parla basso!

Adică: vorbeşte în şoaptă!

Lecturi în cheia delicateţei

Totdeauna mă întorc fericit la poezia populară, mai ales la cea lirică. Nu trebuie să bat cale prea lungă, că mi se şi oferă prilejul celei mai pure euharistii artistice. Mă cutreieră fără întârziere emoţia estetică, dau în metaforă peste izvorul surprizei ori peste sămânţa genialităţii, iar în lapidaritate îmi descopăr un ideal propriu. Zgura nu mă interesează.

În cazul poeziei epice însă, trebuie să-mi subţiez auzul şi să-mi ascut mintea. Întârzii mult pe drumul amăgirii prin ritm, lăsându-mă furat de muzica lui, care nu-mi lasă timp să dibui tâlcurile, cu atât mai mult să le dezleg. Satisfacţia îmi este oferită mai mult de construcţiile pe care le înalţă firul narativ. În râul nărăvaş al cadenţei, brutalităţi de un fel sau altul acopăr gingăşiile, suavitatea, fineţea. Căci de multe ori, mai cu seamă în balade, versurile curg când grandilocvent, purtând grohotişuri ca apele de munte în timpul ploilor ce îneacă murmurul, când plat sub meteorologii senine, în vastitatea unei banalităţi exasperante. Poetul anonim rimează la nesfârşit, nebiciuit de har sau grijă, substantiv cu substantiv sau, mai ales, verb cu verb la imperfect, persoana a treia singular: clătina / închina / grăia / auzea / necheza / apropia / scula / uita... (Toma Alimoş, în ediţia Alecsandri). Acestei frivolităţi i-a căzut victimă şi Tudor Arghezi în Hore şi-n multe alte lungi poezii de bătrâneţe, când pare să fi zvârlit în fântână, din cinism şi oboseală, cheia supravegherii de sine. În acest din urmă caz, ar fi impropriu să cauţi fineţe în platitudine...

Poezia lirică e mult mai propice suavităţilor. Ea permite câte o dată eufemizarea unor situaţii dramatice, realizată cu o gingăşie extremă, până la subtilitatea vecină cu părelnicia sau disoluţia. Un exemplu în această privinţă îl găsesc în poezia populară Toate fetele se duc, vehiculată prin muzica lui Ion Vidu. Ea ascunde o suavă aluzie la pierderea castităţii: Toate fetele se duc / La umbra de nuc, / Numai eu nu mă mai duc / La umbra de nuc, / Căci măicuţa nu mă lasă / Ca să plec de-acasă, / Căci i-i teamă că m-a pierde / Prin pădurea verde, / Că m-a mai pierdut o dată / Prin pădurea lată, / Şi până ce m-a aflat / Iarba s-a uscat, / Şi până ce m-a găsit, Iarba s-a cosit! Toate fetele se duc!... Şi când te gândeşti că subtilul poet anonim avea la îndemână, şi încă justificat, rima haiduc...

Fără îndoială că ultimele patru versuri se referă, întâi de toate, la timpul scurs până la găsirea rătăcitei (!) prin pădurea deasă, timp care a fost lung, sunt însă încredinţat că, dincolo de această precizare temporală, se află aluzia, aproape insezisabilă prin delicateţea formulării, la fatalitatea unui act unic în viaţa unei fete: iarba s-a cosit! Las psihanaliştilor ce se vor pleca asupra poeziei de mai sus voluptatea de a-şi face treaba lor, mult mai puţin eficace decât a flăcăului din codru...

La antipodul acestei alegorii de o gingăşie rară se află cazul fetei a cărei frumuseţe se trece, fără să-i fie dat s-o fure cineva şi fără să se rătăcească în codru. E vorba de o pereche de versuri tulburătoare şi prin ceea ce spun şi prin felul cum o spun:

S-a trecut iarba de coasă
Şi mândra de frumoasă...

Ele s-au smuls din coasta vreunei poezii pe care n-o ştiu, şi circulă singure, cu vigoarea unui aforism încărcat de tristeţe şi părere de rău...

Motivul desconsiderării artistului, prin socotirea artei ca element de importanţă cel mult secundară, dacă nu dispensabilă, exprimat de data aceasta prin mijloacele epicii, stă la baza cunoscutei fabule Greierele şi furnica. Îngustimea câinoasă a furnicii care-l umileşte pe cântăreţul greier îl scandaliza pe Mihail Sadoveanu. El a scris în câteva rânduri despre meschinăria harnicei insecte ce-l osândea pe greier la moartea prin inaniţie. Hulpavei după muncă, furnicii, nici prin cap nu-i trecea că şi arta e o muncă. Se vede asta şi-n zilele noastre! Expertă în acumulare, maestră a cuantificabilului, furnica ilustrează auxiliarul a avea, în timp ce cântăreţul ce exprimă prin artă inefabilul, deci calitatea ce se sustrage evaluării cantitative, rămâne exponent al auxiliarului a fi. În realitatea fabulei situaţia era inversată de către furnică, întrucât, deşi amândouă auxiliarele sunt necesare (ceea ce furnica nu admitea!) a fi este superior valoric lui a avea, aşa cum existenţa e superioară posedării, de cele mai multe ori materiale. Meschinăria ei recriminatorie a încântat un lung şir de cântăreţi ai acestui motiv seducător, începând cu Esop, continuând cu un sonetist necunoscut din Prerenaşterea italiană (sonetul Mancando alla cicala che mangiare...) şi terminând cu La Fontaine.

Nu-i putem învinovăţi nici pe Esop, nici pe Necunoscutul din Trecento, nici pe La Fontaine, deoarece desconsiderarea artistului e un topos etern şi universal. Nu vor fi fost ei primii, după cum vor mai fi şi alţii. Putem s-o aflăm şi-n unele poezii populare româneşti, dacă le citim în cheia acestei discerneri. Parcă o aud pe Rodica Bujor cu 65 de ani în urmă cântând: - Ia mai cântă cucule! / - Nu pot dragă puiule, / C-am cântat la Câmpulung / Pe-un ştiulete de porumb, / Şi-am cântat la Ialomiţa, / Şi mi s-a uscat guriţa! Ce vrea să spună cucul? A cântat la petrecerile câmpulungene pe mai nimica ("pe-un ştiulete de porumb"), iar undeva în Ialomiţa, mesenii nu i-au dat nici măcar să bea, încât i s-a uscat organul orolaringienelor emisiuni sonore...

Gânduri despre coincidenţă

Coincidenţa constă în întâlnirea în acelaşi timp ori în acelaşi punct al spaţiului a două evenimente care altfel s-ar petrece foarte rar sau nu s-ar petrece deloc. Ea rămâne legată de simultaneitate, de potrivire, de suprapunere, de identitatea comună. Fiind eveniment, coincidenţa survine mai des ori mai rar, posedă o frecvenţă deci chiar dacă este imprevizibilă, şi, în consecinţă, poate fi prelucrată statistic în fel şi chip, după cum poate beneficia de toate semnificaţiile ce decurg din legile statisticii. Coincidenţa iscă surpriză: cu cât frecvenţa coincidenţelor e mai mare, surpriza e mai mică şi, invers, cu cât frecvenţa lor e mai mică, surpriza e mai mare. Pe măsură ce frecvenţa ei de apariţie sporeşte, survine o tocire a uimirii prin care o întâmpinăm, aceasta este însă o oglindire în psihologie. Întâlnirea a două evenimente ce conferă identitate coincidenţei intră în ordinea cuantificabilului şi-i putem atribui o însuşire sau alta a cantitativului: putem, cu alte cuvinte, s-o evaluăm.

Există o tendinţă greu sezisabilă a tuturor entităţilor universului de a se distanţa unele de altele. În termeni foarte generali, această tendinţă este asigurată de mişcarea în linie curbă, căci la un univers curb distanţa minimă între două puncte nu este o linie dreaptă. Numai într-un univers de curbură zero distanţa minimă între două puncte este o dreaptă. Aşa stând lucrurile, reflectarea acestei tendinţe în psihologic face să ne mire mai mult elementele care se întâlnesc decât cele care prind distanţă unele faţă de celelalte. Şi ne surprind cu atât mai mult cu cât probabilitatea de apariţie a întâlnirii lor este mai mică.

Judecând în felul acesta toate câte se întâmplă, găsim coincidenţei semnificaţie ori justificare. Dar coincidenţa biciuie metafizic platitudinea mai mult sau mai puţin previzibilă a existenţei noastre fizice. A găsi tâlc unei coincidenţe înseamnă a o putea explica; explicând-o, îi distrugi ipostaza de coincidenţă. Căci splendoarea coincidenţei stă tocmai în puritatea ei semantică, stă tocmai în lipsa ei desăvârşită de tâlc, lipsă prin care îi triumfă identitatea. Numai prin această lipsă totală de determinare ea fascinează, intrigă ori sperie. Abia când nu mai înseamnă nimic, abia când coincidenţa e pură, curăţată de conotaţii posibile, abia atunci tresărim gândindu-ne dacă nu cumva e purtătoarea vreunui mesaj transcendent şi dacă nu cumva îşi activează vreo simbolistică divinatorie... Căutarea însoţită de probabilitatea scăzută de a-i descoperi un înţeles echivalează cu scotocirea, căci a scotoci înseamnă a căuta şi a nu prea găsi. E o arheologie plină de risc şi ratată din start.

Prin coincidenţă biruie întâmplătorul. Dacă două evenimente sortite să nu se întâlnească la infinit se întâlnesc totuşi, asta înseamnă că putem vedea în coincidenţă una din ratările infinitului, percepută ca o provocare dinspre malefic şi debut al unei mistici de răsturnare, percepem existenţa cuiva care forţează întâlnirea. Parcurgerea inversă a itinerarului hărăzit adaugă polisemantismului coincidenţei un element diavolesc, de aceea tresărirea în faţa ei exprimă un amestec de surprindere lucidă şi spaimă instinctivă. Pe de altă parte, găsirea tâlcului coincidenţei scade partea de întâmplător şi creşte partea de determinat din eveniment. Orice explicaţie scade libertatea întâlnirilor aleatoare şi creşte împletirea dintre întâmplări. Ţesătura universală devine şi mai deasă. E un fel de a ni se revela şi mai mult, prin minus-coincidenţă, unitatea lumii şi de a face încă un pas către Dumnezeu. Succesiunea înţeleasă a întâmplărilor tulbură mai puţin omul, ca-n ascultarea dată recomandării lui Horaţiu către Numicius de a nu-l surprinde nimic, de a nu-l mira nimic. Pe măsură ce ne apropiem cu gândul de Dumnezeu, coincidenţa se clatină în absolutul ei. Coborând dinspre El spre firul de nisip ce suntem, coincidenţele sporesc, ne înviorează, ne răscolesc cenuşiul vieţii, ne întreţin mirarea şi ne dau de gândit. Mă întreb, de pildă, cum de a scris oare Shakespeare exact 154 de sonete, fapt pe care în momentul acesta de reverie îl descopăr, sumă ce coincide cu numărul de silabe pe care trebuie să-l aibă sonetul? Mă refer la sonetul de tip italian, cel impus de Şcoala Siciliană a Dulcelui Stil Nou, alcătuit din 14 endecasilabi. Căci 14 x 11 = 154... Şi de ce Shakespeare, respectându-i simbolistica, s-a îndepărtat totuşi de modelul italian al acestei forme fixe de poezie, preferând decasilabul, mai masculin în condiţia ritmului iambic, decât endecasilabul...

Migraţii

Laurenţiu Orăşanu
Migraţii
Editura Eikon, 2015

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Fragmente

(migraţia legionară)

În lagăr, cu sprijinul camarazilor din Cuibul său, a reuşit să se impună în faţa celorlalţi legionari. Deşi avea numai 22 de ani, cuvântul său era ascultat. Pentru legionarii cu mai puţină şcoală, Malciu era învăţătorul care le explica matematica şi fizica, geografia şi istoria. Ţară frumoasă, cu oameni curaţi, cu frica lui Dumnezeu, a dat eroi care s-au jertfit pentru ea. Exemplul lor trebuie urmat. Nu uita să-l pună pe Căpitan în rând cu Ştefan, cu Mihai Viteazul, cu Brâncoveanu. Cantemir nu - trădat de boieri sau nu, se oploşise pe la ruşi. Şi nici Carol I, şi nici Ferdinand. Nu Ferdinand făcuse România Mare, ci ţăranul român: prost înarmat, flămând, lăsat singur în faţa neamţului de rusul plecat la revoluţia bolşevică, ţăranul român n-avea de ce şi unde să plece. Mereu a rămas aici, indiferent de năvălire, pentru că aici era glia lui. În ea erau îngropaţi moşii şi strămoşii lui.

Ţară frumoasă, le spunea Malciu, dar ajunsă pe mâna unor netrebnici. Afacerişti gata s-o vândă străinilor, politicieni certându-se pe ciolan, regi dedulciţi la plăceri, îndestulându-şi ibovnicele şi linguşitorii cu redevenţe şi onoruri. Malciu punea pe toţi regii României păcatele lui Carol al II-lea. Mihai? Un puţoi manevrat de Antonescu. Aşa cum Lupoaica îl manevrase pe Carol al II-lea până când ajunsese să piardă tot: şi Cadrilaterul, şi Basarabia, şi Ardealul. Asta era problema: regii nemţi, aduşi din afară, nu pierdeau de la ei. Pământul acela pierdut fără luptă, fără a trage un foc de armă, pământul acela nu era al lor. De aceea nu-l apăraseră. Strămoşii lor nu erau îngropaţi în Ardeal sau în Basarabia. De fapt, nimic nu era al lor, din moment ce veniseră aici numai cu ce le încăpuse în cuferele de voiaj. Li se dăduse Domeniul Regal, ei doar pe ăsta îl apărau, când, de fapt, trebuiau să apere o ţară.

Dar vina nu era numai a regilor României. Vinovaţi erau şi Maniu, şi Brătianu, şi Titulescu, şi Iorga, şi Tătărescu. Nemaivorbind de otrepe ca Duca sau Armand Călinescu care, în loc să stârpească bolşevismul din ţară, trimiseseră la temniţă sau la moarte forţa tânără a neamului, singura care ar fi putut să scape ţara de distrugerea de dinăuntru şi de dinafară. Aşa a pierit Căpitanul, luptând cu credinţă în Dumnezeu pentru a face din România Raiul pe pământ. Aşa au pierit Nicadorii, Decemvirii, Moţa şi Marin, Răzbunătorii. Ca ei trebuie să trăiască şi să moară orice legionar: urmând exemplul Căpitanului. Până la sacrificiul suprem. El, Malciu, era pregătit pentru asta.

Camarazii lui din Cuib, legionari care îl cunoscuseră acţionând fără frică, în libertate, nu se mirau că Malciu n-o lasă mai moale nici în lagăr, când puteau cu toţii să păţească ce păţise Căpitanul. Când izbucneau conflicte între ei, sau între legionari şi comunişti, era chemat Malciu. Bine legat, cu braţele vânjoase, întărite de muncile câmpului, Malciu se impunea şi prin forţă, nu numai prin cuvânt. Se făcea temut, pentru a fi ascultat.

Odată, când erau în curte, "la aer", Malciu s-a legat de un comunist, unul Ghiţă. Era un fel de şef al lor, condamnat pentru greva de la C.F.R. din 1933. Şi el se impusese ca şef al deţinuţilor comunişti, aşa cum Malciu era căpetenia legionarilor din lagăr. Nu întâmplător îl alesese Malciu ca să-şi reverse oful.
- Voi comuniştii, voi aţi vrut să daţi Basarabia ruşilor. Asta chiar înainte de '40. Aţi urmat directiva Moscovei, aşa, ca între tovarăşi. Voi nu sunteţi români, măi, Ghiţă. Nu v-a păsat de fraţii noştri de dincolo de Prut, românaşi de-ai noştri, şi aţi făcut jocul lui Stalin. Cozi de topor, asta sunteţi! i-a strigat lui Ghiţă.

Ghiţă, şi el bine legat şi băţos din fire, nu s-a lăsat mai prejos:
- Voi aţi intrat în cârdăşie cu Antonescu, aţi jefuit şi aţi omorât. Şi îi tot daţi, în sus şi-n jos, cu patria. Câţi evrei aţi omorât la Rebeliune? Câţi la Iaşi, când cu pogromul, în 1941, Malciule?
- La Iaşi i-am prigonit pe ăia din casele din care li s-a semnalizat ruşilor, cu lumini, unde e oraşul. Altfel, sub camuflaj, nu ar fi ştiut aeroplanele lor unde să bombardeze. Şi, surpriză, ăia care au adus bombele ruseşti peste oraş s-au dovedit a fi evrei comunişti. Ce zici ,Ghiţă, de asta?

S-au repezit unul la altul. Până să-i despartă gardienii, şi-au dat pumni şi picioare în gură, s-au tăvălit prin praful din curte, răcnind ca apucaţii. S-au umplut de vânătăi şi de sânge. Două săptămâni de celulă a primit fiecare. Numai cu pâine şi apă.

A meritat, şi-a spus Malciu. Prin răbufnirea asta se eliberase, măcar în parte, de furie, de ură. Se gândea că toate asasinatele lor - cum le numeau duşmanii -, toate jertfele lor - cum le numeau ei, legionarii -, fuseseră săvârşite tocmai pentru a mai elibera din furie şi din ură. Furia împotriva guvernanţilor. Ura împotriva ucigaşilor Căpitanului. Împotriva vânzătorilor de ţară. Împotriva bolşevicilor, care uitaseră de Dumnezeu şi lucrau în numele Diavolului. Poate că greşiseră că nu continuaseră cu lupta politică şi se repeziseră la metoda asta radicală. Se dovedise că nu putuseră să convingă prin asasinate. Asocierea cu Antonescu, e drept, prea scurtă, îi găsise nepregătiţi să conducă. Ăla, vulpe vicleană, cum s-a văzut cu sacii în căruţă, i-a provocat şi s-a lepădat de ei ca de nişte zdrenţe. Ei, dacă ar fi trăit Căpitanul!

Când Antonescu, în căutare de carne de tun pentru frontul rusesc, le-a promis legionarilor libertatea în schimbul înrolării în armată, Malciu a ieşit la raport şi s-a cerut primul pe front. Motivul: voia să împuşte cât mai mulţi ofiţeri de-ai lui Antonescu, de-ai regelui. Nu din cauza câinelui roşu erau camarazii lui în puşcării? Nu-i trădase el pe legionari, mişeleşte, după ce ajunsese la putere sprijinindu-se pe umerii lor? Nu-l asasinase Carol al II-lea, mişeleşte, pe Căpitan?

Aşa se face că nici gând să fie trimis pe front. Nici gând să fie eliberat. Au plecat câţiva şi de la ei, ca să se lupte cu bolşevicii şi să elibereze Basarabia. Au plecat şi câţiva comunişti, ca să treacă linia de front, cât au putut de repede, şi să se alăture ruşilor. Numai câţiva dintre comunişti, mai naivi, mai cu drag de ţară, au plecat chiar cu gândul ca să lupte pentru ea. Printre ei a plecat şi omul lui Ghiţă, unul cu nume de neamţ, Maurer, un avocat care-l apărase în proces, la Craiova. Avocatul, cât timp a fost deţinut în lagăr, îşi comanda mâncarea din oraş, de la hotelul Mignon; asta când nu mânca acolo, însoţit de gardian. Aşa că nu plecase pe front pentru că n-ar mai fi suportat condiţiile în care erau deţinuţi...

(Migraţii reprezentative: Matei Gorganu alias Petru Culianu, Vlad Mirescu alias Mircea Eliade)

Datorită cărţilor profesorului Vlad Mirescu îl descoperise pe Giordano Bruno. Eretic, potrivnic bisericii, adept al teoriei lui Copernic, ars pe rug de inchiziţie - se putea scrie despre el. Chiar dacă nu avea sursele de documentare pe care profesorul le cita în Tratatul său, Matei trudi luni de zile la un eseu în care, pe lângă lucrurile cunoscute, investiga şi ezoterismul lui Bruno, căutările lui în zona ocultă, de comunicare cu spiritele, cu cei de dincolo. Poteca i-o arătase cartea lui Vlad Mirescu, Matei reuşi să o lărgească. Pe lângă susţinerea teoriei heliocentrice, practicile lui diavoleşti - cum le considera Biserica - îl duseseră pe Bruno la rug. Oare toate rezultatele căutărilor lui Bruno se pierduseră? Inchiziţia arsese toate lucrările lui? Cine ştie, poate că unele mai existau, păstrate prin cine ştie ce minune, prin vreo arhivă, prin vreo mănăstire din Italia, din Franţa sau din Elveţia, locuri în care filozoful poposise şi din care fusese, de fiecare dată, alungat.

Panteismul lui Bruno îl duse înapoi la Platon şi, înainte, la Spinoza, la Hegel. Analiză evoluţia ideilor de la unul la altul. Linia aceasta filozofică îl atrăgea. Raţional, judecând cauzal, Matei simţea că nu poate rămâne la monodeismul bisericii. Cu un singur Dumnezeu îi venea greu să explice lumea. Dar, dacă lumea întreagă, materială şi spiritual, era ea însăşi Divinitatea, în formele ei multiple? În ea ar fi putut să gândească liber, aşa cum gândise Bruno, fără constrângerea dogmelor bisericii. Ar fi putut să justifice şi să ducă mai departe eşafodajul filozofic al panteiştilor şi, de ce nu, să vină cu un sistem filozofic nou. Visul oricărui filozof! Ar fi fost în stare? se întreba Matei. Poate că nu, poate că da, cine ştie? Era pregătit să încerce.

Eseul său, analizat şi răs-analizat de conducerea revistei, apăru în trei numere succesive ale Revistei de Filozofie. Mai mult de o treime din el căzuse sub foarfecele redactorului-şef. Dacă lui, ca redactor, i se ciuntise lucrarea, la ce se puteau aştepta alţi autori? se gândi Matei. Nici măcar nu emisese nu-ştiu-ce idei subversive, nu contravenise liniei. Nimeni nu-i explică motivul ciuntirii textului său. Îşi explică singur: nu se putea acorda prea mult spaţiu unor filozofi idealişti într-o revistă de filozofie care, nu-i aşa, servea ideologia marxistă.

Fu surprins să constate că forfecarea nu eliminase nicio referinţă bibliografică la lucrările profesorului Vlad Mirescu, deşi lucrările citate nu erau traduse în ţară şi nu existau, în ediţiile iniţiale, în engleză, în nicio bibliotecă din România.

A expediat cele trei numere de revistă pe adresa Universităţii din Chicago. Într-o scurtă scrisoare către profesorul Mirescu, menţionă faptul că e vorba de o versiune prescurtată. Spera ca profesorul să înţeleagă despre ce fel de prescurtare era vorba. Vlad Mirescu îi răspunse cu o scrisoare binevoitoare de mulţumire. Matei se aştepta la mai mult. Nu la o remarcă privind originalitatea lucrării - în fond, mersese pe urmele profesorului, nu adusese nimic nou -, dar măcar o apreciere privind efortul său de analiză şi de sintetizare a concluziilor.

Prin eseul despre Giordano Bruno, Matei Gorganu crescu în aprecierea profesorilor de la facultate. Primi îndemnuri de a continua cu studiul filozofilor Renaşterii. Mai mult, Decanul îl chemă la el şi îl ajută să-şi întocmească un program de bursă în Italia. Îi indică universităţile la care ar fi putut fi primit, ca bursier, profesorii de la care ar fi avut de învăţat. Programul plecă la minister şi... nimeni nu mai ştiu nimic despre el.

Acceptat şi ca doctorand, tot de către Decan, cu o temă pe care singur şi-o alese: "Filozofia şi Miturile Renaşterii", Matei se cufundă în pregătirea examenelor şi a referatelor. Uitase de bursa din Italia. Ştia că se pleca greu în Vest. Organele suspectau pe oricine că va rămâne acolo. Decât să aibă pierderi, să se audă că unii dau cu piciorul raiului socialist, decât să fie acuzate că dăduseră aprobări cui nu trebuie, preferau să nu aprobe pe nimeni. Aşa că nu-şi făcuse prea multe iluzii atunci când fusese propus.

Trecuse mai bine de un an de atunci, când Decanul îl invită pe la facultate. Cu dată şi oră precisă. Decanul îl luă de braţ, ca pe un coleg, şi îi şopti la ureche:
- Dacă vrei să pleci, spune da. Mi-ar părea rău să ratezi bursa.

Fără ca să-i explice mai mult, fără ca să aştepte reacţia lui Matei, îl împinse în biroul Prodecanului. Acolo, pe fotoliul Prodecanului, stătea vechea lui cunoştinţă: Omul Rectoratului. Decanul îi lăsă singuri.

***

- Vă felicit, mă bucur că sunt primul, făcu Omul Rectoratului. Se ridică şi îi întinse mâna, peste birou. Va fi o experienţă utilă şi pentru dumneata, şi pentru Universitate. Şi pentru renumele nostru, al ţării.

Tonul său deveni ceva mai oficial, păstrându-şi totuşi blândeţea.
- Să aveţi grijă cum ne reprezentaţi, continuă Omul Rectoratului. Trebuie să ştiţi că acolo, în Vest, nu ne privesc toţi cu ochi buni. Realizările noastre nu sunt recunoscute. Sunt unii, chiar printre universitari, care ne sunt ostili. Dacă îi întâlniţi, am vrea să ştim şi noi. Dacă sunt lucruri care nu suportă amânare, vă adresaţi Ambasadei noastre de la Roma. Ne interesează orice despre orice persoană cu care veţi avea contacte. Când vă întoarceţi...
- Peste şase luni, atât e bursa, preciză Matei, ca să-şi tragă sufletul, ca să mai câştige timp.
- Atunci, când vă întoarceţi, ne vedem din nou şi îmi povestiţi ce, cum şi cine. Poate chiar, şi mai bine, puneţi totul pe hârtie, ca să ne fie mai uşor. De acord? îl întrebă Omul Rectoratului, privindu-l drept în ochi.

***

Documentându-se pentru eseu, Matei se duse şi la Maglavit. Stătu de vorbă cu Petrache Lupu, ciobanul căruia, în 1935, în trei rânduri, i se arătase Moşu', cum îi spunea el lui Dumnezeu. Avea acum peste 70 de ani. Petrache Lupu îi spuse aceeaşi poveste pe care o spusese atunci sătenilor şi mai apoi ziariştilor, doctorilor care îl consultaseră ca să vadă dacă e în deplinătatea minţilor şi, după război, organelor care se chinuiseră şi îl chinuiseră să-i scoată obscurantismul din cap. Pe chestia asta, nea Petrache Lupu făcuse şi ceva puşcărie, dar rămăsese neclintit: Da, îl văzuse pe Moşu'. Şi încă de trei ori. El era cu oile, Moşu' se iţise lângă o salcie.
- Avea părul lung până la călcâie, îl învelea tot, ca o sarică, glăsui el. Spuse că să ne pocăim, să nu mai păcătuim, că altminteri va fi foc şi pară pe capul nostru. Şi că să le spui asta la oameni. Să meargă la biserică, să asculte de părinţi şi să se roage. În rugăciune am trăit de-atunci, domnule dragă, şi uite că Moşu' nu m-a lăsat să pier. Şi zise că o să mai vină, io cred că d-aia mai trăiesc. Ca să vie el să-mi mai spuie ce să facă oamenii, că iar s-or depărtat de biserică, nu se mai roagă şi tăbară unii pe alţii. Dumneatale, domnule, ce eşti?
- Cercetător, răspunse Matei.
- Vine mulţi cerşetori la mine să-i lecuiesc. Care olog, care ciung, care de nu vede din naştere...
- Nu cerşetor, cercetător. Studiez poveştile populare, folclorul, nene Petrache.
- Aşa, înţelesei anapoda. Cerşetător! D-aia nu te opri din drum jandarul...
- De ce să mă fi oprit? se miră Matei.
- Păi nu te opri, că te văzu întreg, fără beteşug. Că pe toţi cu beteşug, care nu-i de pe-aci, îi opreşte, să nu vie la mine. Parcă îi chem io? Io dădui în scris, la anterogatar, că n-oi chema pe nime'. Da' ei tot vine, cu beteşuguri, cu supărări mari. Mai puţini ca pe vremuri, că mulţi e acu' pe la fabrici, are serviciu, are leafă, nu mai are timp să se caute.
- Spune-mi, nea Petrache, atunci când l-ai văzut pe Moşu', te aşteptai să-l vezi?
- Asta cum vine? Adică, dacă îl văzui când îl văzui, or mai 'nainte?
- Cam aşa ceva.
- Înainte să-l văz, nu fu nimenica lângă salcie, spuse Petrache Lupu după ce se gândi o vreme.
- Era aşa, ca un abur, îl întrebă Matei, sau era ca mine şi ca dumneata la trup?
- Fu şi duh, arătare, nălucă, dar avu ochii şi părul ca oamenii. Şi glasul Lui suna a glas de om. Fuse trist, ca şi cum îl necăjise copiii. Copiii lui, adicătelea noi, ţinu să explice Petrache Lupu.
- Se vede treaba că îi mai pasă de noi, îi întări Matei vorbele. A făcut lumea, ne-a făcut şi pe noi, dar nu ne lasă de izbelişte. Ţi s-a arătat matale taman pentru a ne spune că nu-i place cum mergem prin lumea pe care ne-a dat-o. Că o stricăm, că ne batem joc de ea. Şi că stă în puterea Lui să ne îndrepte cu povaţa, iar dacă nu, cu asprimea pedepsei.
- Aşa, dragă domnule, dumnetale văd că înţeleseşi mai bine decât mine de ce mi se arătă Moşu' mie. Toţi m-a întrebat: de ce ţi se arătă taman ţie, un cioban fără carte, cu limba şi auzul legat?

Chiar aşa! De ce Domnul sau Maica Precistă alegeau, pentru a li se arăta, numai oameni simpli? Sfânta Fecioară, Maica Domnului, se arătase, la Lourdes, în 1858, unei ţărăncuţe de 14 ani. În Portugalia, la Fatima, în 1917, tot Maica Domnului fusese zărită de trei copii. Lor, unor inocenţi precum acest Petrache Lupu, lor le spusese Prea-Sfânta că războiul acela care sfâşia Europa era pedeapsa Lui pentru păcatele oamenilor. Prin aceşti naivi, aceşti inocenţi, oamenii erau îndemnaţi la pocăinţă.

Cum se face că aceia aleşi pentru a primi şi a transmite mesajul Divinităţii erau oameni simpli, lipsiţi de educaţie şi de imaginaţie? se gândi Matei. Era greu de crezut că pe Petrache Lupu l-ar fi dus mintea să imagineze întâlnirile lui cu Moşu'. Şi nici că steaua de la răsărit se va revărsa peste ţara noastră, cu prăpăd, aşa cum îi spusese, la a patra întâlnire, Moşu'. Avea să se reverse cu sânge. Şi aşa s-a şi întâmplat. N-avea cum să ştie nea Petrache, acolo, lângă oile lui, ce e acela comunism şi cât se vor întinde ruşii peste noi.

Prin astfel de oameni alesese Divinitatea să ni se adreseze. Să ne transmită ceva. Nu să comunice, pentru că oamenii aceştia simpli fuseseră aleşi ca receptori, ca purtători de voce, nu ca să se discute cu ei. Nu pentru o comunicare în ambele sensuri. Nu ca interlocutori.

***

Dar ghicitoarele? Cum făceau ghicitoarele, când îţi citeau viitorul în palmă, sau în cărţi, sau dând cu bobii? Pentru că nu auzise că ele ar avea viziuni, că se pogoară asupra lor vreun duh care să le spună ce ne aşteaptă. Mulţi povesteau că ghicitul lor se adeverise. Majoritatea erau femei simple, ţigănci needucate, incapabile să inventeze o poveste pentru fiecare dintre cei care le treceau pragul. Erau ca Petrache Lupu.

Se duse la o ghicitoare de faimă, la care mergeau până şi nevestele ştabilor comunişti. Chipurile, ca să-i ghicească viitorul. Era oacheşă, dar ieşea din tiparul ghicitoarelor ţigănci. Elegantă, îmbrăcată după ultima modă, doamna Floriana era o femeie pe la 40 de ani, cu forme pline, dar bine proporţionate. Ochii verzi, pătrunzători - ochi de vrăjitoare.

Matei îi puse în palmă o hârtie de o sută. Doamna Floriana îi luă palma şi o privi lung. Din palmele ei, Matei simţi iradiind căldură. Căldura aceea i se răspândi în tot corpul. Încercă să nu privească la sânii ei plini, care mai că ieşeau din bluza de mătase. Dar căldura continua să-i inunde corpul.

Doamna Floriana îl privi apoi, tot lung, drept în ochi. Închizând pe jumătate ochii, începu să vorbească şoptit, de parcă ar fi fost în transă:
- Ai mare trecere la dame, dragă domnule. Le aprinzi şi tot dumneata le stingi focul. Iubeşti de două ori în viaţă, da' iubeşti tare. Nu văd aici, în palma dumitale, copii. Dar nu sunt sigură, uite, sunt două linii ale vieţii. De parcă trăieşti două vieţi. Încurcată palmă mai ai, rar am mai văzut aşa ceva.
- Drumuri se arată? întrebă Matei.
- Pleci la drum lung, negreşit. Pleci curând. Dar şi aici văd două plecări: una e sigur fără întoarcere... E ca un labirint... înaintezi printre pereţi înalţi, întortocheaţi... De-abia se vede cerul deasupra. Văd şi cărţi... multe cărţi, una peste alta.
- Or fi cărţile din biblioteci, o ajută Matei. Şi pereţii sunt rafturile.
- Nu... stai aşa... e o singură carte, se corectă ghicitoarea. Sunt şi stâlpi de lemn, şi scânduri... dar e şi mult zgomot, te asurzeşte. Nu poate fi bibliotecă... Văd şi şobolani mişunând peste tot... Nu se poate! Uite, drumul se deschide larg şi se vede toată lumea... Te plimbi prin lume şi toţi te primesc ca pe un stăpân. Ca pe un prinţ, ca pe un rege... Sigur sunt două drumuri diferite. Cred că ăsta e drumul al doilea... primul drum se înfundă în labirint. Ai grijă, domnule, ce drum alegi, că primul nu-mi place deloc.

Doamna Floriana, uşor încurcată în propria prezicere, îi ghici şi în cărţi. Îi dădu şi cu bobii. Încercă să-l dezlege de primul drum, ca de un pericol mare. De unde, la început, era zâmbitoare şi relaxată, pe măsură ce îi ghicea şi îi spunea lui Matei ce-l aşteaptă, ghicitoarea devenea tot mai gânditoare, mai încruntată.
- N-aş putea fi sigură de tot ce ţi-am spus, pentru că, efectiv, viitorul dumitale îmi apare tulbure. Şi în palmă, şi în cărţi, şi în bobi. Bunul Dumnezeu îţi va lumina calea, el o ştie în mod sigur. Noi, cu ghicitul, vedem numai crâmpeie din ce te aşteaptă. Atât cât ne îngăduie El să vedem.
- Nu ştiam că ghiciţi cu ajutorul Lui, declară, prudent, Matei. De fapt, ce se întâmplă când ghiciţi? Ce simţiţi? Mă interesează, pentru că studiez miturile, sunt un fel de om de ştiinţă. Lucrez şi la o teză de doctorat. M-ar ajuta mult să aflu cât mai multe despre magie.
- Văzusem în palma dumitale că n-ai venit numai pentru ghicit. E bine totuşi că mi-ai spus. Înseamnă că n-ai venit aici cu gândul că ghicitul e o mare înşelăciune. Că nu crezi în el pe deplin, asta mi-e clar. De aceea nici n-am putut să-ţi prezic decât aşa, în mare. Numai celor care cred li se poate prezice exact ce-i aşteaptă. Dar, trecem peste asta. Mă întrebi de secretele noastre...
- Cât puteţi să-mi spuneţi, dacă puteţi să-mi spuneţi. Vă daţi seama că, dacă eram convins că înşelaţi, că vă bazaţi pe neştiinţa şi pe disperarea oamenilor, mă rog, teza oficială, nu veneam la dumneavoastră. Faceţi vrăji, spuneţi-mi cum le faceţi. Mergeţi pe principii statistice, arătaţi-mi măcar unul din criterii. Citiţi în privirile sau în sufletul omului? Sau, cum?
- Văd că nu vă lăsaţi, zâmbi doamna Floriana. De aceea cred că veţi ieşi, până la urmă, în larg, pe drumul cel bun. Păi, cum ghicim? De unde ne vin prezicerile? De unde i-au venit şi lui Nostradamus, de unde le-au venit tuturor prezicătorilor. De niciunde.
- Dar vin de undeva, nu? nu se lăsă Matei.
- Da, acceptă doamna Floriana, vin de undeva. Numai că nu ştim de unde. Prezicerile nu ne vin statistic, cum spuneai. Nici astrologic nu le putem explica pe toate. Deşi multe dintre noi mergem pe harta astrologică. Şi nu greşim prea mult. Dar astrologia nu e totul. Ghicitul e adevărat şi precis numai atunci când simţim că ne vorbeşte cineva, dinăuntru. Atunci nu mai spunem vorbele noastre, ci vorbele ni le pune în gură cineva. Noi credem că e Dumnezeu cel care vorbeşte prin noi. Cei care ne acuză că facem vrăji zic că e vocea Diavolului.
- Prezicerea viitorului nu se învaţă din cărţi, nu? se interesă Matei.
- Nici vorbă. Ar fi prea simplu. Ne-am ghici cu toţii, singuri, ce ne aşteaptă. Ar fi prea frumos şi prea uşor. De fapt, înveţi de la mama, dacă şi ea este ghicitoare. Înveţi de la ea, să zic tehnica, dar înveţi numai până la un punct. Ca să ajungi ghicitoare adevărată, ca să faci vrăji, cum se zice, magie cum spui dumneata, trebuie să fii aleasă. Aleasă de o ghicitoare sau o vrăjitoare care a trăit sau care va trăi, cândva. Odată ce te alege, ea îţi va şopti, ea va vorbi prin tine. În fapt, ea ghiceşte.
- Aşa a fost şi astăzi? întrebă Matei, din ce în ce mai interesat.
- Bineînţeles. Te cunoştea. Te aştepta. N-a fost simplu pentru ea, nu ştiu de ce. Şoaptele îi erau încurcate, spunea şi apoi se corecta.
- Când a trăit? întrebă Matei. Unde? Ştiţi cine a fost?
- Numai vocea ei trece prin mine, niciodată n-o voi cunoaşte. Aşa se întâmplă cu toate ghicitoarele dăruite cu o voce de dincolo.
- De dincolo? Ce înţelegeţi prin asta?
- De dincolo de lumea noastră, preciză doamna Floriana. Sunt duse de aici, dar ne vorbesc. E drept, nu le aude toată lumea, le auzim numai noi. V-am spus, noi, cele dăruite pentru a fi alese.

Nu era prea mult, dar era ceva. Doamna Floriana îi spusese atât cât putea să-i spună. Secretul profesiunii, zâmbise Matei. Sau, poate, cine ştie, îi spusese chiar tot. Mai mult nu era de spus. Mai mult nu ştiau nici ele, alesele. Vocile le şopteau, ele preluau şi îţi spuneau ce te aşteaptă. Simplu, dacă nu cauţi alte explicaţii.

Nostradamus fusese mai norocos. Lui i-a şoptit Îngerul. Un abur, o nălucă, dar, în orice caz, mai mult decât o voce dinăuntru. La fel şi Petrache Lupu. Moşul lui se arătase. Vocea venise dintr-o alcătuire, dintr-un trup. Matei avea toate motive să creadă că vocile acelea dinăuntru veneau de la Dumnezeu. În niciun caz de la Diavol. Vrăjitoarele, se gândi el, fuseseră prigonite, unele chiar arse pe rug, pe nedrept. Preoţii nu acceptaseră ca Domnul să vorbească prin ele şi nu prin ei, trimişii lui Dumnezeu pe Pământ. Numai Diavolul putea să le şoptească, să le folosească drept uneltele sale ca să tulbure vieţile şi credinţa fiilor Domnului. Acesta fusese, dintotdeauna, motivul excomunicării vrăjitoarelor de către Biserică. Iar ele, vrăjitoarele, neştiind cu siguranţă de unde vin vocile acestea, se temuseră să se apere spunând răspicat că Dumnezeu e cel care le şopteşte. Altfel cine? Numai El, Atotputernicul, putea să ştie şi să le spună oamenilor ce îi aşteaptă. Căci numai El avea în mână soarta tuturor. Numai El rânduia lumea, pentru că El o crease. Era numai şi numai lumea Lui.

Însemna că de dincolo, cumva, se putea comunica înspre lumea noastră, se gândi Matei. Acolo viitorul oricărui trăitor de pe Pământ era cunoscut. Din când în când, prin Nostradamus, prin ghicitoare, lumea de dincolo comunica spre noi. Dar de aici spre ei, cei de dincolo, comunicase cineva?...

Doamna Floriana îl invitase să mai vină pe la ea. Matei o vizită des în cochetul ei apartament dintr-un bloc vechi de pe Bulevardul Dacia. Iniţiindu-i spiritul în ale ghicitului, doamna Floriana se ocupă deopotrivă de trupul învăţăcelului. Matei fu răsfăţat cum nu fusese răsfăţat de niciuna dintre colegele sale studente. Absorbea cu nesaţ. Magia şi amorul îi erau predate cu ştiinţă şi pasiune. Profesoara, strângându-l între şoldurile ei frumos arcuite, oferindu-şi sânii buzelor sale, îl încărca de energie. Şi tot ea avea grijă să nu-l lase să plece înainte de a-şi face, conştiincios, datoria de elev...

***

Într-o mănăstire din Veneţia, Matei descoperi o scrisoare trimisă din Germania de către Giordano Bruno către protectorul său, Giovanni Moncenigo. Scrisoarea, aflată în arhiva monsegniorului Moncenigo, scăpase de furia cu care Biserica îl vânase nu numai pe Bruno, dar şi toate scrierile sale.

În scrisoare, filozoful vorbea despre lucrarea sa "Cena de le Cenere" ("Cina cenuşii"), lucrare în care reluase şi susţinuse teoria heliocentrică a lui Copernic. Bruno recunoştea că nu citise, neavând de unde, lucrările cărturarului polonez. De aceea, se scuza el faţă de nobilul Moncenigo, prezentarea sa e cumva vagă şi lipseşte argumentaţia riguroasă. Nu-l studiase pe Copernic, ideile lui îi fuseseră şoptite. Şoptite de o voce dinăuntru, o voce care era şi nu era a lui. O voce acordată pe gândul lui, o voce atât de puternică, de convingătoare, încât îl făcuse să adere imediat la ideile lui Copernic. Ba, mai mult, extinsese heliocentrismul copernican postulând mai multe lumi, nu numai cea pe care polonezul îşi axase şi îşi demonstrase teoria. Acea voce îi şoptise şi teoria, aşa cum o lăsase Copernic, mort înainte ca el să se nască, dar şi continuarea ei. Giordano era, în acelaşi timp, şi un continuator, dar şi un descoperitor.

Să fie oare posibil? Să fi reuşit Giordano Bruno să fi comunicat cu Copernic? Să-i fi fost transmise, cumva, ideile aceluia, peste timp şi peste graniţa dintre lumea în care el trăia şi lumea în care Copernic se odihnea, atunci, de mai bine de treizeci de ani?

Bruno se născuse la cinci ani după moartea lui Copernic. Vigilenţa şi metodele Inchiziţiei nu putuseră să se schimbe într-un răstimp atât de scurt. Pe Copernic, Biserica îl lăsase în pace, deşi era primul care, punând Soarele în centru şi rotind Pământul în jurul lui, contrazicea geocentrismul. În schimb, Inchiziţia stătuse tot timpul cu ochii pe Bruno - un emul numai, unul pentru care heliocentrismul fusese numai o preocupare secundară. Fusese urmărit cu cerbicie, aşa cum trebuia urmărit un duşman de moarte. Copernic, în Polonia, fusese mai departe de braţul ferm al Bisericii, care elimina orice potrivnic din Spania, Italia, Franţa. Dacă ar fi găsit scrisoarea lui către Giovanni Moncenigo, cu şoaptele acelea, Inchiziţia ar fi avut un motiv în plus să-l ardă pe Giordano Bruno pe rug. Şoaptele acelea nu puteau fi decât vocea Diavolului. Dar, din tot ceea ce citise Matei, rezulta că Biserica găsise dovezi suficiente pentru a-l arde pe rug. Păcat că odată cu marele filozof pieriseră în flăcări şi alte dovezi scrise ale experimentelor lui. Mai cunoscute erau scrierile sale mai cuminţi, care însumau sau extindeau ideile altor filozofi din vremea sa, Marsilio Ficino şi Giovanni Pico della Mirandola: toţi trei puneau dragostea şi magia la baza tuturor sentimentelor şi alcătuirilor omeneşti. Heliocentrismul lui Bruno era excentric preocupărilor lui, străin preocupărilor celorlalţi doi. Oare acesta să fi fost singurul motiv pentru care Biserica îl târâse pe rug?

Citind atent scrierile lui Giordano Bruno despre eros şi magie, atent la ceea ce filozoful sugera numai, subliminal, evitând expunerea directă, deschisă, Matei detectă mărturii discrete ale unor deschideri. Fără a fi explicit, ca în scrisoarea către protectorul său, Bruno scria uneori despre idei care îi veneau pe neaşteptate, despre momente de graţie în care pana lui parcă scria singură. Faptul că nu pomenea de acele şoapte era lesne de înţeles: voia să-şi publice scrierile, ştia că Inchiziţia stă cu ochii pe el.

Asta pe partea de magie. Gândindu-se la ceea ce aflase la Bucureşti, de la doamna Floriana, Matei se simţi îndreptăţit să creadă că Giordano Bruno fusese, şi el, un ales. Un ales mai aproape de Nostradamus, cel care se sfârşise, aşa cum singur îşi prevestise, pe când Bruno avea cincisprezece ani. Se pare că prezicerile lui Nostradamus rămăseseră necunoscute marelui filozof. Nici nu trecuse suficientă vreme pentru ca prezicerile lui să se adeverească, astfel că Nostradamus era încă privit, pe atunci, ca un şarlatan. Dar, la fel ca Nostradamus, Giordano Bruno fusese un ales iniţiat, instruit, capabil să recepteze lucruri complicate, capabil să împingă mai departe cunoaşterea omenirii. Un ales complet opus celor trei copii din Fatima sau lui Petrache Lupu de mai târziu, ca şi vrăjitoarelor sau ghicitoarelor din toate timpurile.

Om al ideilor, ca unul care vedea, în toate, spiritul, Giordano Bruno se rezumase să ateste, discret, călătoria gândurilor, a ideilor, de dincolo spre noi. Mă rog, spre el, ca ales. Nu mersese mai departe. Nu se gândise la reîntrupare. El era numai mesagerul lui Copernic. Copernic nu era în el, Copernic îl vizita doar, uneori, doar pentru a-i şopti idei noi.

Pe atunci, pe vremea lui Giordano, hinduismul nu era cunoscut, se gândi Matei. Lumea, chiar şi filozofii cei mai cutezători, în inerţia ideilor Bisericii, credea în nemurirea pe care Dumnezeu o va dărui aleşilor săi, celor care o vor merita, cândva, dar nu ca o întoarcere pe Pământ. Nu ca o întoarcere într-un alt trup. Nu ca o nouă viaţă. Şi dacă, îndrăzni Matei să gândească, întoarcerile acestea sunt posibile? Dacă întoarcerile acestea s-au întâmplat şi încă se mai întâmplă? Să fi fost Giordano Bruno ales pentru reîntruparea lui Copernic?

Reîntrupare, nu, concluzionă Matei. Bruno, observator atent, inteligent, detectase acea voce, o pomenise în scrisoare fără să-şi dea seama a cui este. Nu cunoştea opera lui Copernic, nu-l identificase cu vocea. Oricui ar fi aparţinut, vocea aceea o auzea numai din când în când, nu sălăşluia în el. Nu, niciun spirit nu se reîntrupase în Giordano Bruno. Fusese numai un ales, ca şi alţii, pentru a i se vorbi de dincolo. Numai Iisus, El singur fusese ales să-l întrupeze pe Dumnezeu pe Pământ. Numai El putea fi considerat un adevărat Messia. Lui Bruno şi celorlalţi - simpli receptori - doar le parveniseră mesaje de dincolo, mesaje pentru ei sau pentru întreaga omenire. Atât.

Îi scrise profesorului Vlad Mirescu, semnalându-i scrisoarea găsită în arhiva Moncenigo. Îi trimise şi o fotocopie a documentului. Era a treia scrisoare pe care o trimitea din Italia la Chicago. În primele două, îi trimisese profesorului textele celor două conferinţe pe care le pregătise şi le susţinuse în faţa profesorilor şi studenţilor de la Facultatea de Filosofie la Padova, la Milano. Conferinţele lui fuseseră primite cu interes. Conducătorul stagiului său, profesorul Giulio Nerro, aprecia efortul său de documentare şi de sintetizare a unui material documentar atât de vast, într-un timp atât de scurt.

(alte migraţii şi sensul călătoriei)

Matei îşi dădea seama perfect. Ceea ce-i spunea Profesorul încerca el încă din anii în care Marele Savant trăia. Şi uite, după atâtea şi atâtea încercări eşuate, reuşise să comunice cu lumea de dincolo. Aşadar, dincolo exista. De dincolo încoace se vede, se aude, se emite. De aici nu se vede acolo. Sau, nu se vedea până acum. Doamne, chiar reuşise?
- O nouă religie, îi şopti Profesorul, răspunsul. O nouă religie, Matei. Asta e miza. Trebuie să încerci, tu întruneşti toate condiţiile. Dacă nu reuşeşti tu, nimeni nu va reuşi vreodată.
- Da, o nouă religie, Maestre. Creştinismul are la bază promisiunea lumii de dincolo. Moralitatea creştină e şi ea bazată pe ameninţarea cu Iadul, pentru păcatele lumeşti, sau răsplata Raiului, pentru o viaţă trăită în umilinţă, post şi rugăciuni. Ce ştiaţi acolo, ce am aflat şi eu, astăzi, acum, nu aduce, deocamdată, nimic nou. Doar certitudinea că dincolo există.
- Dar dacă reuşim să ne mişcăm oricând voim dintr-o lume în alta? îl ajută Profesorul.
- Dacă reuşim călătoria şi într-un sens şi în celălalt, reluă Matei, atunci nu mai suntem ţintuiţi acolo. Nu mai suntem la mâna lui Dumnezeu. Nu trebuie să aşteptăm Judecata de Apoi. Mila Lui. Putem să ne întoarcem oricând dorim. Şi să plecăm iar, acolo, tot aşa: când dorim. Am fi ca nişte Dumnezei. Am fi Dumnezei.
- Poate că nu chiar toţi, îl ajută din nou, Profesorul.
- Desigur că nu toţi vor fi în măsură să controleze călătoria, aprobă Matei. De aceea şi vorbim despre o nouă religie. O religie cu Dumnezeii pe Pământ. Şi preoţii îl reprezintă pe Dumnezeu pe Pământ, dar niciunul nu se pretinde Dumnezeu. Nici şamanii, nici zeii păgâni la care ne rugam în timpuri străvechi şi la care unele popoare se mai roagă şi acum, nici ei nu erau sau nu sunt, cu adevărat, Dumnezei. Nici unii, nici alţii nu stăpânesc călătoria. Nici măcar pe cea la dus. Nemaivorbind de întoarcere, să-i zicem Întoarcere, nu Înviere. Căci Învierea nu se poate repeta, ca în cazul lui Iisus. Întoarcerea, da.

O călătorie spre şi dinspre dincolo! se gândea Matei. Mulţi au povestit cum au făcut-o şi ce au văzut în timpul ei, dar se îndoia că o făcuse cineva cu adevărat. Majoritatea au fost în acel moment în moarte clinică. Ori, în acea stare, când trupul şi gândul sunt între, între viaţă şi moarte, între aici şi dincolo, impresiile şi halucinaţiile înlocuiesc senzaţiile şi percepţiile. Halucinaţiile nu duc la o concluzie, nu probează experimentul. Nu te poţi baza pe ele pentru a generaliza, pentru a extrage o metodă. Ele nu pot defini calea spre dincolo, o cale pe care să mergem cu toţii.

Mai mult, călătorii se influenţează unii pe alţii: e tunel luminos la unul, îl preiau toţi. Invariabil, Dumnezeu îi readuce pe lumea aceasta. Socotise greşit, nu le venise încă timpul.

Nu că era tentat, luase imediat hotărârea să plece, cât mai curând, dincolo. Să plece, ca să se întoarcă, aşa vedea el călătoria. Acum, cât era tânăr. Nu avusese el această premoniţie, că va muri tânăr? O va împlini. Îşi va îngheţa pe veci trupul şi mintea la vârsta marii creativităţi. Se va întoarce tot tânăr, va fi veşnic tânăr, indiferent de ipostazele în care se va întrupa aici, indiferent de forma - de duh, de spirit - pe care o va lua dincolo. Călător etern între două lumi!

Hotărârea o luase, dar nu-i era clar felul concret în care va părăsi lumea aceasta. O numea, deocamdată dispariţie. Ştia numai că dispariţia lui trebuia să fie înconjurată de mister. Nu răpus de boală, nu accident. Oricum, pe acestea două nu le putea comanda sau controla. Rămânea sinuciderea. Asta îi era la îndemână, oricând. Mai încercase aşa ceva în Italia. Sinuciderea l-ar fi îndepărtat însă de călătoria lui Iisus. Sigur, nu trebuia s-o repete - nici nu putea s-o repete cu exactitate -, dar, la Iisus, toate elementele favorabile au fost prezente: în public, martiriu, jertfire pentru salvarea sufletelor omeneşti. Sinuciderea nu i-ar fi adus însă notorietatea pe care Iisus o căpătase prin răstignirea pe cruce, în public. Chiar dacă n-ar fi Înviat, Iisus ar fi fost pomenit peste veacuri măcar pentru acea răstignire odioasă.

Asasinatul ar fi fost o altă cale. Îi veneau în minte cazurile celebre: Iulius Cezar, Lincoln, fraţii Kennedy, Martin Luther King. Misterul acelor tragedii nu se risipise nici peste zeci, sute sau mii de ani. Dar, pe de o parte, oamenii aceia erau deja celebri, erau cunoscuţi de întreaga omenire atunci când fuseseră asasinaţi. Pe el îl cunoştea numai comunitatea ştiinţifică, mai ales în America. Abia după Revoluţie începuse să fie cunoscut şi în ţară: publicat, recenzat, apreciat. Câteva sute de români îl citeau în "România liberă". Cam puţin.

La notorietate avea timp să mai lucreze, îşi spunea el. Dar cine să-l asasineze? N-avea duşmani. L-or fi urând fanaticii regimului nou de la Bucureşti pentru articolele lui anticomuniste publicate aici, în State, sau în ţară. Dar articole ca ale lui apăreau acum cu sutele şi niciun ziarist român nu plătise cu viaţa pentru aşa ceva.

Singură Biserica l-ar vrea dispărut de pe faţa Pământului. Asta dacă i-ar cunoaşte gândurile, dacă ar şti despre planurile lui de călătorie spre lumea de dincolo şi, mai ales, despre planurile lui de întoarcere. Biserica creştină a vegheat întotdeauna ca mitul Învierii să rămână unic. Iisus e unicul fiu al lui Dumnezeu trimis vreodată pe Pământ. Nu poate exista un altul ca El. Un nou Iisus ar pune Biserica în pericol. Ar putea da naştere unei noi religii. Dar, chiar dacă ar şti că el e capabil să călătorească dus şi întors, Biserica n-ar acţiona violent în cazul lui. N-ar pune pe cineva să-l asasineze. Pe ereticii ca Giordano Bruno îi arsese pe rug în public, în văzul tuturor, cu sentinţe în regulă, după procese răsunătoare. Dar vremurile acelea trecuseră. Biserica catolică îşi vlăguise puterile în lupta cu protestantismul. Nici învinsă, dar nici învingătoare, ieşise slăbită, împuţinată. Pierduse ţări întregi. Din Scaunul său de la Roma, Papa mai afurisea câte un eretic, mai vocifera împotriva divorţului sau cuplărilor nenaturale, mai îndemna la pace atunci când era invadată vreo ţară. Câştiga victorii mici, iluzorii, şi pierdea marile bătălii: sectele aşa-zis creştine se înmulţeau pe zi ce trece. Biserica ortodoxă nu fusese nici în trecut radicală. Ea lăsa în seama Domnului judecarea ereticilor care-i luau cuvântul în răspăr şi care nu-i respectau porunca. Iar până la Judecata de Apoi mai era... Biserica protestantă, mai activă când era vorba de a sprijini o cucerire teritorială aducătoare de bogăţii, nu se arătase la fel de energică atunci când tot felul de pastori se declaraseră trimişii lui Dumnezeu pe Pământ. Îi lăsase să predice în voie.

N-avea duşmani, nu-l ameninţase nimeni, dar asta nu însemna că nu putea inventa astfel de ameninţări. La începutul anului 1991 începu să se plângă colegilor, profesori la Universitate, şi studenţilor, că a primit repetate ameninţări cu moartea. La întrebarea cine crede că e în spatele acelor ameninţări? ridica din umeri. Mister. N-avea nicio idee despre cel sau cei care îi doreau dispariţia. A găsit şi mesaje pe computerul de la facultate. Cine să fie?

Nu respingea ideea unei combinaţii: asasinat şi sinucidere. Un asasinat care să pară sinucidere, sau o sinucidere care să fie luată drept un asasinat. Dacă ar fi reuşit aşa ceva, ar fi creat şi mai mult mister în jurul morţii sale. Dar cum să se sinucidă şi să dea impresia că a fost asasinat? Iar cealaltă variantă era şi mai dificilă, dacă nu imposibilă: n-avea duşmani, nu exista niciun potenţial asasin, de unde să-l ia pe cel care şi-ar fi cosmetizat actul, ca să pară o sinucidere?

Notorietatea. Notorietate dincolo de mediul universitar şi ştiinţific. Cum s-o câştigi mai bine decât apărând la televizor? Dacă Revoluţia n-ar fi fost transmisă în direct, la televiziune, ar fi ştiut de ea întreaga lume?

S-a dus la Chicago Fox şi le-a propus o emisiune. Un show, deşi termenul de show îl găsea impropriu. Va prezenta un amestec bine dozat de elemente de fizică, cosmogonie, astrologie şi ocultism, învăluind totul în mister. Va atrage audienţă, ce-ar fi să îi dea spaţiu de emisie, dacă se poate chiar în reţeaua naţională Fox?

***

Din când în când, în momentele de linişte, mai ales când lucra noaptea târziu, auzea vocea profesorului Mirescu. Îl aşteptau. Să nu se grăbească, să aleagă singur momentul potrivit. Şi să nu-i fie teamă. Ei sunt siguri că va reuşi.

Într-o seară, profesorul Mirescu îl întrebă:
- Te-ai gândit, Matei, cum se face că ai început să joci şah la un nivel destul de bun? Ţii minte că am încercat odată să joc cu tine şi am renunţat după acea încercare: aveai un nivel de copil care abia ştia să mute piesele.
- Da, mi-e şi ruşine când îmi aduc aminte, recunoscu Matei. Şi, acum doi ani, m-am trezit că ştiu pe de rost partidele lui Lasker. Sigur că m-am întrebat, dar n-am găsit explicaţia.
- Ai auzit vorbindu-se de o minte genială, un evreu tânăr, tot din Bacău, ca şi tine?
- Profesorul meu de fizică, de la liceu, a auzit de el. A murit în Primul Război Mondial?
- Da, despre acel tânăr vorbim. Wolfi Eichenck. Pasionat de şah. Voia să ajungă ca Lasker, campion mondial. Juca şah orb, n-avea nevoie de tablă de şah şi de piese. L-am cunoscut aici. O parte din el e în tine. Şi el a putut călători, aşa cum sunt convins că o vei face şi tu.
- Uimitor, professore. Cu alte cuvinte, în mine, Matei Gorganu, trăieşte acest Wolfi? În realitate sunt Wolfi Eichenck?
- Nu întru totul. Eşti şi el, eşti şi tu. De la el cred că mai ai şi dorinţa de a-l apăra pe rege. Şi acest tânăr a plecat la război şi a ajuns să-şi dea viaţa Pentru ţară şi rege. Şi pe tine te-a apucat subit grija faţă de ţară. Când?
- În 1988, spre sfârşitul anului, preciză Matei.
- Până atunci nu scrisesei nimic anticomunist, nu? Şi, deodată, ai început seria de articole din "România liberă". Poate că nu te-ai întrebat de ce. Acesta e motivul. Motivul pentru care Wolfi a plecat, în 1916, pe front. Şi regalismul tău?
- Tot subit a apărut, recunoscu Matei. Imediat după Revoluţie.
- Şi regalismul i-l datorezi lui Wolfi. Dar şi el îţi datorează ţie, în mare măsură, întoarcerea. O minte strălucită ca a lui nu putea să se întoarcă decât într-o minte strălucită ca a ta.
- Mai e ceva din Wolfi în mine? întrebă Matei.
- Nu-i eşti copie exactă, nu s-a reîntrupat în tine decât cu calităţile lui excepţionale. El, cât a trăit, a fost un visător. Tu eşti raţional. El - un neîndemânatec. N-a ştiut niciodată să-şi lege şireturile de la bocanci. Asta ca să-ţi dau numai un exemplu. N-a avut niciodată o iubită. A şi trăit prea puţin, a murit de tânăr. Tu te bucuri de viaţă şi pentru el. Patty, logodnica ta, e poate acea iubită pe care Wolfi n-a mai ajuns s-o aibă. Stau şi mă gândesc dacă nu cumva e şi ceva mai mult decât atât. Ea evreică... Străbunicul ei, Sami Weissman...
- Ce-i cu el?
- Sami Weissman a fost camarad, pe front, cu Wolfi Eichenck. A fost lângă Wolfi când acesta a murit. L-a dus la Bacău. Sami a păstrat cartea cu partidele lui Lasker. S-ar putea ca acea carte să mai existe în familia logodnicei tale. După acea carte ai jucat tu, atunci când l-ai provocat pe profesorul Brian. Vezi legătura? întrebă Vlad Mirescu.
- Să încerc, spuse Matei. Eu, prin partea Wolfi din mine, mă simt atras de Patty, urmaşa prietenului său de pe front, Sami Weissman. Poate că e şi mai mult decât atât. Să nu râdeţi...
- Ce anume?
- Poate că din acelaşi motiv mă simt atras de iudaism. Şi nu m-am oprit la studiu, vreau să trec la religia mozaică. Wolfi?

***

Într-adevăr, nu avea de ce să se teamă: întoarcerea era sigură, era controlabilă. Nu risca să se întoarcă în persoana unui troglodit. Va reveni, cu tot ceea ce ştia, într-o minte superdotată, capabilă să-l absoarbă, să-l asimileze şi să îmbogăţească astfel zestrea de cunoaştere a omenirii.

***

(misterul crimei lui Petru Culianu - scenarii metafizice)

Când inginerul Adrian Georgescu intră în birou, Matei Gorganu se ridică şi îi strânse mâna:
- Domnul Adrian Georgescu, da?
- Da, eu v-am telefonat. Vă mulţumesc că m-aţi primit, să mă scuzaţi dacă vă deranjez...
- Matei, domnule inginer. Niciun deranj. Înţeleg că sunteţi un apropiat al lui Patty...
- Am cunoscut-o pe bunica ei în România. În ultimii ani am fost apropiaţi. Simona, bunica lui Patty, m-a rugat să mă ocup de administrarea bunurilor familiei. De fapt, e mai mult decât atât. Mama lui Patty, Vera, e fata mea şi a Simonei. A fost, că s-a prăpădit. Simona a plecat din România însărcinată cu Vera. Eu n-am ştiut de asta multă vreme. Simona m-a ţinut departe de ea, a avut motivele ei. Abia când s-a prăpădit Vera, mi-a spus că era fata mea. De atunci, atât cât îmi dă voie ea, încerc să am grijă de nepoată, aşa cum aş fi vrut să am grijă de fata mea, dacă aş fi ştiut.

Se hotărâse brusc să-i spună ceea ce numai el, Simona şi Patty ştiau. Avea oare dreptul să spună altcuiva secretul lor? O făcuse spre binele lui Patty, ca să-i câştige încrederea logodnicului ei, ca să-şi justifice într-un fel vizita?
- Impresionant, făcu Matei. Ca o poveste de film. Nu vi s-a rupt inima când aţi aflat?
- N-aş vrea să vorbim prea mult despre asta. E vorba de trecut, trecutul nu-l putem schimba. Viitorul lui Patty mă interesează...
- Înţeleg, spuse Matei. Poate chiar vă îngrijorează. Dar eu pot să vă asigur că am cele mai bune intenţii faţă de ea. Ne vom căsători. Ştiu că asta e grija părinţilor fetelor în România...
- E tânără, e crudă şi, ca şi bunica ei, e naivă. Iar dumneata, domnule Matei, eşti atât de puternic. Te-am văzut aseară la TV. Păreai că poţi subjuga pe oricine, cu puterea minţii.
- Domnule inginer, fiţi sigur că nu mă joc cu Patty. Ce părere v-a făcut emisiunea?
- Ce să spun? Am fost surprins, nu ştiam că dumneata eşti profesorul despre care mi-a povestit Simona. Ca inginer, cred numai în lucruri palpabile. Cred în ceea ce văd. E drept, cred şi în Dumnezeu, şi asta fără ca să-l văd sau să-l aud. Dar religia e o excepţie. Crezi pur şi simplu. Nu îţi explici de ce. Dacă-mi daţi voie, chiar aveţi darul premoniţiei? Auziţi vocile acelea care vin dinspre viitor?
- Le aud, spuse Matei. Nu trişez. Nu încerc să epatez. Uneori mă feresc să spun chiar tot. Uite, dumneata mi-ai spus un secret pe care Patty nu-l ştie. Îţi voi spune şi eu ceva ce n-am spus nimănui. Asta pentru că vreau să verific ceva, iar dumneata m-ai putea ajuta. Acum câţiva ani, m-am trezit că joc şah foarte bine. Aşa, dintr-odată. Că joc refăcând partidele lui Lasker, fără să le fi studiat vreodată. Se pare că nu le joc eu, ci un tip, tot din Bacău, de unde sunt şi eu. Unul care s-a prăpădit pe front, în Primul Război Mondial. Era prieten cu Sami Weissman, străbunicul lui Patty. Îl chema Wolfi Einchenck. Ştiţi ceva despre asta? Aţi văzut vreo carte veche de şah, cu partidele lui Lasker, pe la familia Weissman?
- Da, Simona mi-a arătat o astfel de carte. Mi-a spus că tatăl ei, Sami, pe care l-am cunoscut şi eu, o păstra cu sfinţenie, ca pe o amintire de preţ de la un camarad de pe front.
- Aşadar bănuielile se confirmă, spuse, privind în gol, Matei. Să nu-mi cereţi vreo explicaţie raţională, domnule inginer. Iată o dovadă că existenţa noastră e compusă din mai multe apariţii. Că plecăm, dar ne şi întoarcem pe acest pământ. Vedeţi aşadar că nu exageram în ceea ce spuneam aseară în emisiune. Ba încă n-am spus tot, ca să nu sperii lumea. De aceea n-am întrebat-o pe Patty de existenţa acelei cărţi. Ea nu trebuie să se teamă de mine sau de forţa mea, cum nu trebuie să vă temeţi nici dumneavoastră.

Oricât de neîncrezător ar fi fost în astfel de lucruri, Adrian trebuia să admită că lucrurile prea se potriveau. Matei Gorganu era şi logodnicul nepoatei sale, era şi prietenul - revenit, reîntrupat - al lui Sami Weissman. Şi el avea misiunea să le curme viaţa. Amândurora. S-o facă să sufere pe Patty, sânge din sângele lui.

Trebuia să-l lovească, dar totul îl îndemna acum să-l cruţe pe acest profesor. Un om puternic, dar, în acelaşi timp, un visător. Poate chiar un deschizător de drumuri. Unul care controla minţile şi gândurile, cum nu reuşise nimeni până atunci.

Simţi nevoia să rupă tăcerea care se instalase:
- Am citit într-un ziar românesc că ai fost ameninţat. Ai idee, domnule Matei, cine ar putea fi?
- Nu ştiu, domnule Adrian. Vedeţi doar cu ce mă ocup. Pe cine să deranjeze cercetările mele?
- Nu ţi-e frică? Patty ce zice?
- Nu mi-e frică. Ştiu că voi muri tânăr. Iar faptul că ştiu că voi reveni, cândva, aşa cum a revenit acest Wolfi Einchenck, îmi dă puterea să ignor ameninţările acestea.
- Totuşi, insistă Adrian Georgescu, poate ar fi bine să-ţi iei măsuri de apărare.
- În ce sens?
- Uite, am fost deschişi unul cu celălalt. Am venit aici pentru că mă îngrijora situaţia lui Patty. Pe partea asta, dumneata m-ai liniştit. Dar nu pot să-l las pe logodnicul nepoatei mele să înfrunte pericolul cu pieptul gol. Matei, ai o armă?
- Nu, nici n-aş şti ce să fac cu ea.

Adrian îl scoase de sub haină pe Baby One şi i-l întinse peste birou.
- Ce-i cu ăsta? se miră Matei.
- Un fel de Beretta, construit de mine. N-are serie. Dacă îl găseşte cineva, nu ajunge nici la mine, nici la dumneata. Trebuie să te aperi, dacă va fi cazul. Uite cum se manevrează.

Scoase dintr-un buzunar încărcătorul şi îl montă în tocul pistolului. Îi arătă cum se manevrează închizătorul, cum să-l echilibreze în palmă şi cum să ţintească. Matei repetă mişcările, amuzat.
- Ştiţi ce? Lăsaţi-l aici, cine ştie? Poate că reuşesc să sperii pe cineva cu el. Îmi pare rău că nu mai putem sta de vorbă, peste zece minute intru la curs. Dar, ce-ar fi să veniţi din nou pe aici? Luni dimineaţa mai sunteţi în Chicago?
- Da, plec până la Joliet în seara asta, dar ne putem vedea luni. La ce oră? întrebă Adrian.
- La 9:30 dimineaţa. La zece intru la curs.
- Cred că nu trebuie să insist: te rog nu-i spune lui Patty despre vizita mea. Ştiu cum sunt tinerii, nu le place să te amesteci în viaţa lor.
- Sigur. Pe luni, domnule Adrian.
- Pe luni, Matei.

Ieşind din biroul lui Matei Gorganu, Adrian Georgescu încă se mai gândea la ce se întâmplase. Venise să-şi observe ţinta, să se întărească în hotărârea de a o executa, şi, când colo, se înduioşase. În loc să-l ameninţe cu pistolul, i-l oferise ca să se apere. Ce-o să-i spună lui Malciu? Ce va face luni? Ce avea să se întâmple cu profesorul?

Îi veni în gând ciobanul din Mioriţa. La fel ca el, Matei Gorganu vorbea - senin şi resemnat - despre moarte. Avertizat, ca şi ciobanul, n-avea de gând să se apere. Şi unul şi celălalt se lăsau în voia destinului. Lăsându-i pistolul, încercase să-l înarmeze împotriva destinului. Nu era însă sigur că profesorul îl va folosi, la nevoie.

Conducând spre ieşirea din campus, observă o Toyota maronie parcată pe o alee. Avea numere de Illinois. Spionul Bucureştiului era pe-acolo! Mai bine că n-a dat ochii cu el. Ăsta complica şi mai mult lucrurile. De ce n-o mai fi aşteptând Malciu? De ce s-o grăbi? Poate că securiştii au acelaşi gând ca şi el. Din ambiţie se grăbeşte, nu vrea să i-o ia altul înainte!

***

Pregătindu-şi notele pentru curs, Matei Gorganu se gândea şi la vizita inginerului, şi la telefonul securistului. Le dăduse întâlnire la aceeaşi oră, simţind că ora aceea venise. Luni era ziua lui de naştere. Împlinea 35 de ani. Era un moment potrivit, ideal chiar, nu putea aştepta altul mai bun. Securistul va acţiona, aşa i se părea normal. Nu era sigur ce va face inginerul, dar, în mod sigur, prezenţa lui va complica lucrurile. De aceea îi dăduse întâlnire tot atunci. Iar pistolul adus de el era un dar nepreţuit. Ştia cum îl va folosi.

Luni dimineaţa, Marcel Dragoman, îmbrăcat în salopeta gri-albastră, îşi ocupă postul de observaţie din balconaş. Era ora 9. Îl văzu pe Matei Gorganu intrând în birou la ora 9:15. A mai aşteptat: a zis ora 9:30, la 9:30 va intra în birou. Îşi puse mănuşile şi îşi pregăti pistolul: montă încărcătorul, ridică piedica. Oglinda era acolo, nu-i mai rămânea decât s-o spargă. Şi apoi să dispară.

William Seiffert se hotărâse să discute cu profesorul Gorganu ca de la bărbat la bărbat. O iubea încă pe Patty, o iubea cu disperarea că o pierduse şi tot cu disperare ar fi vrut-o înapoi la el. Dar Patty îl evita ori de câte ori el încerca să-i aducă aminte de ceea ce fusese între ei. "Ce a fost, a fost, Will. Îl iubesc acum pe Matei, nu mai e nimic de făcut. Putem rămâne prieteni..."

Auzi, îl iubea pe profesor! Îl iubea numai pentru că profesorul o făcuse să-l iubească. Se juca cu mintea ei, îi controla şi sentimentele. Îşi bătea joc de Patty, cum îşi bătea joc de toţi. Şi, dacă nu-i păsa prea mult de restul lumii, nu putea suporta s-o vadă pe marea lui dragoste înlănţuită în vrăjile de doi bani ale profesorului. Mersese şi el la şedinţele lui de spiritism în grup. Trucuri, vorbe, nimic concret. Premoniţia lui? Aiureli. Un singur lucru reuşise profesorul: o controla, telepatic, pe Patty. Făcea cu ea orice dorea. O folosea ca pe o jucărie. Ştia perfect de care sfoară să tragă, pe care buton să apese. Patty răspundea perfect la comenzile lui.

Colegii lor, văzându-l că suferă, îl îndemnau s-o uite. "Will, n-ai nicio şansă. El - profesor renumit, tu - ca noi toţi, la mâna lui. Ne dă notă de trecere sau nu. Cu ce s-o impresionezi? Cu cei douăzeci şi trei de ani? Cu faţa ta angelică şi cu trupul tău atletic? Păi nici proful nu arată deloc rău, la treizeci şi cinci de ani. Să fii în locul lui Patty, pe cine ai alege?"

De aceea venise mai devreme la curs, în acea dimineaţă de luni 29 aprilie. Ca să-i spună profesorului, deşi era sigur că ştie: că ţine la Patty şi că e gata să facă orice pentru ea. Chiar şi un gest disperat. Aşa îi va spune.

Urcând scările, William Seiffert se uită la ceas. Era 9:28. Mai era o jumătate de oră până la începerea cursului. Cine ştie, poate reuşea să-l convingă pe Matei Gorganu să renunţe la Patty.

Bătu la uşă şi auzi, dinăuntru, vocea profesorului: "Intră". Intră şi închise uşa în urma lui. Când se întoarse spre biroul profesorului, auzi o bubuitură.

După ce spuse "Intră", Matei Gorganu ridică pistolul şi îl lipi de ceafă. Cu degetul mare pe trăgaci, aşteptă ca vizitatorul din uşă să se întoarcă cu faţa spre el. Constată cu mirare că nu era Adrian Georgescu, nu era nici vreun necunoscut, trimisul Securităţii. Ce-o fi vrând Will, de a venit neanunţat? Se va lămuri el mai târziu. Apăsă pe trăgaci. Cu mirarea pe faţă îşi începu călătoria.

De lângă uşă, Will văzu cum capul profesorului se mişcă spre stânga, ca şi cum l-ar fi împins cineva, apoi cade cu zgomot, cu faţa în jos, pe tăblia biroului. După câteva clipe, lângă ceafa profesorului cădea mâna lui dreaptă. În cădere, din mână se desprinse un pistol. Pistolul se rostogoli pe birou. Încă mai fumega. Din părul de pe ceafă, sângele se scurgea, întinzându-se pe birou.

Will nu îndrăzni să facă niciun pas. N-ar fi văzut mai mult decât vedea de acolo, de lângă uşă, unde rămăsese încremenit. Capul şi mâna profesorului încremeniseră şi ele. Totul încremenise.

Se gândi să strige după ajutor. Să sune la Serviciul de Urgenţă, la 911. Cui i-ar fi folosit? Profesorului, în niciun caz. Iar pe el l-ar fi luat la întrebări: Ce căuta acolo? Cum de l-a găsit tocmai el, fostul iubit al logodnicei profesorului? Nu cumva era pistolul lui? Gelozie? Chiar trebuia să-l omoare?

***

În clădire domnea liniştea obişnuită. Niciun semn despre grozăvia care se întâmplase.

Marcel Dragoman se pregătea să coboare din balconaş, când văzu un tânăr intrând în biroul lui Matei Gorganu. Imediat după ce tânărul dispăru în birou, se auzi un zgomot. Oricine ar fi putut crede că e un pocnet de uşă închisă cu putere, dar pentru el nu putea fi decât explozia unui glonţ. Oare ce se întâmplase în biroul profesorului?

Era periculos să coboare. Risca să fie văzut. Aşteptă.

Nu trecu mai mult de un minut. Tânărul ieşi în fugă, busculând un bătrân care urca scările. Dragoman, care se pregătea să coboare, trebui să se întoarcă şi să se ascundă din nou balconaş. De acolo îl văzu pe inginerul Georgescu intrând în biroul lui Matei Gorganu.

Adrian Georgescu ajunsese la etaj, în capul scărilor. Tânărul care ieşise din biroul profesorului era gata-gata să-l răstoarne. Adrian Georgescu mormăi: Tinerii din ziua de azi. De ce s-or fi grăbind, când n-au nicio idee unde vor să ajungă?

Se uită la ceas. Era 9:30. Ajunsese la timp. Îi plăcea să fie punctual. Bătu la uşa lui Matei Gorganu. Nu-i răspunse nimeni. Aşteptă un timp, apoi intră.

Primul lucru pe care-l zări fu pistolul lui. Baby One era pe birou, cu ţeava îndreptată spre capul profesorului. Capul profesorului era năpădit de sânge. Sângele se scursese şi pe birou. Viaţa profesorului se scursese şi ea.

Se duse lângă birou. Gaura din ceafă, pistolul alături - părea sinucidere. De ce nu trăsese în tâmplă? Când te împuşti din spate, e mai greu să controlezi arma. Sau l-a împuşcat tânărul care ieşise din birou. Să fi fost acela trimisul Securităţii? Executorul, omul bărbosului? Dacă ar fi fost aşa, de ce ar fi folosit arma lui, arma pe care i-o dăduse el profesorului? Ce, n-avea Securitatea arme? Încercase Matei Gorganu să se apere şi tânărul acela l-a dezarmat şi apoi l-a executat cu Baby One? Posibil, dar tot sinuciderea i se părea mai plauzibilă.

Ori sinucidere, ori execuţie comandată de Securitate, nu mai era nimic de făcut pentru Matei Gorganu. Îşi făcu cruce şi se rugă pentru sufletul lui: Dumnezeu să-l ierte şi să-l primească la El! Şi să-l întoarcă pe Pământ, aşa cum visase omul acesta netemător de moarte.

Dădu să plece, dar se întoarse şi se apropie de birou. Pistolul lăsat acolo ar fi fost o dovadă că profesorul s-a sinucis. Dacă-l lăsa acolo şi reuşea să dispară fără să fie văzut, n-avea de ce să se teamă: Baby One nu i-ar fi condus pe anchetatori la el. Şi chiar dacă ar fi ajuns la el, Adrian Georgescu ar fi arătat spre tânăr: acela fusese în birou în momentul împuşcăturii. El a venit după, nu putea fi incriminat.

Dar, nu era numai asta, nu de asta se întorsese din drum. Dacă lăsa pistolul acolo, Malciu ar afla că nu şi-a îndeplinit misiunea. Nu l-ar fi crezut, n-ar fi crezut nimeni pe lumea asta că a tras şi a plecat lăsându-şi arma la locul crimei. Iar Malciu îşi dorea nespus ca misiunea lor să reuşească. Ultima misiune. Nu putea să nu-i ofere satisfacţia mult dorită. Mai ales că nu îl costa nimic. Atâta doar că, negăsind arma cu care s-a tras, ancheta va trebui să înlăture varianta sinuciderii.

Cu un şerveţel din cutia de pe masă, Adrian Georgescu luă pistolul şi îl ascunse în buzunarul din interior al jachetei. Apoi, închizând uşa cu grijă, ca şi cum n-ar fi vrut să-l tulbure pe profesor, coborî, calm, scările şi se urcă în Fordul Taurus.

La ora 10:30 ieşise deja din zona Chicago şi gonea pe autostrada I-90 spre New York.

Marcel Dragoman îl văzu pe inginer coborând scările. Nici el nu stătuse mai mult de un minut în biroul profesorului. Ce făcuse acolo, n-avea cum să ştie. Dar, cu orice risc, trebuia să vadă ce e acolo. Căci ceva trebuie să fi fost: nu bubuie un pistol din senin, intră acolo, pe rând, doi inşi, şi pleacă la treburile lor ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Nu iese fum fără foc.

Coridorul de la etaj era gol. Privind în toate părţile, Dragoman se furişă în biroul profesorului. Ceea ce văzu acolo nu-l surprinse. Glonţul care bubuise făcuse o gaură în ceafa profesorului. Numai că nu se vedea nicăieri arma din care acel glonţ pornise. Cineva trăsese. Ia să vedem: inginerul Georgescu intrase în birou după ce ieşise de acolo tânărul, student sau ce-o fi fost. Inginerul ieşea din schemă, nu putea fi el cel care a tras. Nici nu era de crezut că Malciu îl trimisese şi pe inginer, şi pe tânăr, cu aceeaşi misiune. Înseamnă că inginerul sosise prea târziu, aşa cum sosise prea târziu şi el, Dragoman. Altcineva le-a luase înainte. Tânărul! Cu ce motiv? Sigur, nu era de-al lor, după cum era aproape sigur că nu era nici de-al legionarilor. Atunci, cine îl trimisese? Unde mai pui că timpul în care acţionase fusese scurt, poate prea scurt. A avut timp să intre, să-i dea ocol profesorului şi să-i înfigă glonţul în ceafă? Nu era sigur: bubuitura o auzise la câteva secunde după ce tânărul intrase în birou. Un timp prea scurt. Să se fi sinucis profesorul? Exclus. Ar trebui să aibă, lângă el, o armă.

Nu mai era nimic de văzut, nimic de făcut şi nici nu era timp de pierdut. Oricând putea intra cineva. Se strecură cu grijă afară din birou. Şterse clanţele uşii, ca să nu rămână nicio urmă. În câteva clipe, ajunse în balconaş şi, de acolo, ieşi prin luminator. Aplecându-se, aproape târându-se, coborî pe clădirea depozitului de alături. Îşi dădu drumul pe rafturi şi se îndreptă, în goană, spre ieşire. Prin uşa întredeschisă, se asigură că nu era nimeni prin preajmă. Ieşi pe alee şi, cu paşi egali, ca şi cum ar fi examinat arbuştii de pe margine, se îndreptă spre Toyota lui.

***

Câtă vreme nu vor găsi adevăratul făptaş, asasinul, ancheta va rămâne la acele bănuieli. Asta era! Putea să-şi revendice acţiunea. Nu în public, bineînţeles, dar putea să-i raporteze lui Rădoianu că misiunea a fost îndeplinită. Că-l redusese la tăcere pe duşmanul regimului de la Bucureşti. Dar, legionarii puteau să facă şi ei acelaşi lucru: să-şi revendice asasinatul. Cu atât mai bine. Nici ei n-o puteau face în public. Va rămâne, veşnic, un mister: securiştii sau legionarii?

Nici dacă ar fi plănuit-o în felul acesta n-ar fi putut ieşi mai bine. Misterul morţii profesorului Matei Gorganu! Ca un titlu de roman! I-ar fi plăcut şi profesorului, tot a fost el mare amator de mistere. I-ar fi plăcut. Dar acum nu mai poate să-i placă.

Cuvânt înainte la În căutarea fiinţei

George Ivanovitch Gurdjieff
În căutarea fiinţei. A patra cale către conştienţă
traducere din limba engleză de Bogdan Brumă
Editura Herald, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

***
Cuvânt înainte

În urmă cu o sută de ani, în Rusia, George Ivanovitch Gurdjieff (1866-1949) a prezentat o învăţătură străveche a evoluţiei conştiente a omului, o ştiinţă uitată pentru a percepe realitatea în sine însuşi şi în univers. Deşi a fost aproape necunoscut în timpul vieţii sale, în anii de după moartea sa, ideile lui Gurdjieff s-au răspândit în toată lumea, inspirând noi generaţii de căutători să caute semnificaţia ezoterică a religiilor tradiţionale. Până acum, primele sale învăţături au fost reproduse doar în fragmente de convorbiri din anul 1915 până în anul 1924, aranjate în ordine cronologică; nu a fost făcută nicio încercare de a prezenta învăţătura în propriile sale cuvinte ca pe un tot închegat.

Gurdjieff a privit cunoaşterea realităţii - ceea ce el numea adevărata "cunoaştere a fiinţei" - ca pe un curent ce curge din vechea Antichitate, trecând din epocă în epocă, de la un om la altul, de la o rasă la alta. El a privit această cunoaştere ca pe un mijloc indispensabil de a obţine libertatea interioară. Pentru aceia care caută să înţeleagă sensul vieţii omului în univers, spunea el, scopul căutării constă în a pătrunde prin acest curent, pentru a-l găsi. Atunci va rămâne doar a şti pentru a fi. Dar pentru a putea şti, ne învăţa el, este necesar să decoperi "cum să ştii".

Gurdjieff a respectat căile tradiţionale pentru transformarea spirituală şi a arătat că abordările lor diferite ar putea fi subsumate uneia din trei categorii: "calea fachirului", care se concentrează pe stăpânirea corpului fizic; "calea călugărului", bazată pe credinţă şi sentimente religioase şi "calea yoghinului", care se concentrează pe dezvoltarea minţii. El şi-a prezentat învăţătura drept a "Patra Cale" care necesită muncă asupra tuturor celor trei instanţe în acelaşi timp. În locul obedienţei credinţei, calea sa solicită cunoaştere şi înţelegere - trezirea unei alte inteligenţe. Dorinţa sa personală, a spus el odată, a fost să trăiască şi să vorbească astfel încât să poată exista o nouă concepţie despre Dumnezeu în lume, o schimbare în orice sens al cuvântului.

Născut în anul 1866 în Caucaz, la frontiera dintre Rusia şi Turcia, din copilărie Gurdjieff a simţit că trebuie să înţeleagă misterul vieţii omului şi a căutat adânc în religie şi ştiinţă pentru a găsi unele explicaţii. A găsit ambele abordări ca fiind convingătoare şi consistente în ele însele, dar sortite să ajungă la concluzii contradictorii, date fiind premisele diferite de la care pornesc. A devenit convins că, separat, nici religia şi nici ştiinţa nu pot explica sensul vieţii omului. În acelaşi timp, Gurdjieff a simţit că o cunoaştere reală şi completă a existat în timpurile străvechi, şi că trebuie să fi fost transmisă pe cale orală din generaţie în generaţie în diverse civilizaţii. A pornit să îi găsească pe cei care aveau această cunoaştere, călătorind pentru o perioadă de mai bine de douăzeci de ani. Călătoriile sale s-au întins din Grecia şi Egipt până în Asia Centrală, incluzând munţii din Hindukuş şi Tibet.

Cu o mică echipă de tovarăşi, Gurdjieff a găsit şi a reunit elemente ale unei cunoaşteri uitate care reconcilia marile credinţe tradiţionale. El a numit-o "ştiinţa antică", dar nu a indicat originea sa sau pe cei care au descoperit-o. Această ştiinţă vedea lumea materiei vizibile aşa cum o face fizica modernă, recunoscând echivalenţa dintre masă şi energie, iluzia subiectivă a timpului, teoria generală a relativităţii. Cercetarea sa nu s-a oprit însă acolo, acceptând ca reale doar fenomenele care pot fi măsurate şi dovedite prin experiment controlat.

Această ştiinţă a explorat de asemenea lumea exterioară a misticului din afara percepţiei simţurilor, viziunea unei alte realităţi, infinită dincolo de spaţiu şi timp. Scopul era să înţeleagă locul omului în ordinea cosmică, înţelesul vieţii omeneşti pe pământ şi, în mod real, să ştie şi să experimenteze în sine însuşi, în acelaşi timp, atât realitatea lumilor finite, cât şi a celor infinite. Această ştiinţă îşi avea rădăcinile în Asia Centrală şi în Egipt, iar principiile sale au fost încorporate în toate religiile tradiţionale. Gurdjieff spunea că ar putea fi numită "creştinism ezoteric", dar a notat că aceste principii au fost dezvoltate cu mii de ani înainte de Iisus Hristos. Ar fi putut fi numită "budism ezoteric" cu originile sale cu mii de ani înainte de Gautama Buddha.

În anul 1912, Gurdjieff a început să adune simpatizanţi în Moscova, iar în 1915 a organizat un grup de studiu în Sankt Petersburg. Doi ani mai târziu, pentru a scăpa de violenţa revoluţiei bolşevice, s-a mutat în Caucaz şi în cele din urmă, în 1922 s-a stabilit în Franţa, unde a fondat un institut pentru a practica învăţătura sa la Castelul Prieuré în Fontainebleau, lângă Paris.

Aşa cum este descrisă în notele biografice de la sfârşitul acestei cărţi, figura emblematică în promovarea celei de-a Patra Căi a fost P.D. Ouspensky. Acesta s-a alăturat grupului lui Gurdjieff în anul 1915 şi a mers cu el în Caucaz. Ouspensky nu a fost un simpatizant obişnuit. Dotat cu o minte cuprinzătoare şi un intelect ascuţit, călătorise mult ca jurnalist, investigând teozofia şi alte tradiţii ezoterice. Din propriile sale experienţe, era convins de posibilitatea unei conştienţe mai înalte. După eşecul contactării unei "şcoli" ezoterice în India, era în căutarea cunoaşterii ascunse pe care Gurdjieff şi tovarăşii săi o descoperiseră. În calitate de scriitor şi de cititor, reprezenta recrutul ideal pentru a primi învăţătura şi a promova cea de-a Patra Cale.

Când l-a întâlnit pentru prima dată pe Gurdjieff, Ouspensky a fost imediat interesat să înveţe ceea ce ştia Gurdjieff despre ezoterism şi despre "şcolile" despre care vorbea. I-a plăcut maniera clară şi precisă a lui Gurdjieff de a vorbi şi, fidel profesiei sale jurnalistice, a păstrat note ce au înregistrat cuvintele exacte ale lui Gurdjieff, deseori în pagini întregi de propoziţii citate. După ce l-a ajutat pe Gurdjieff să formeze un grup în Sankt Petersburg, de-a lungul unei perioade de optsprezece luni, Ouspensky l-a presat să reveleze, pas cu pas, elementele de bază ale ştiinţei sale antice, pe care grupul o numea "Sistemul".

Cu permisiunea lui Gurdjieff, Ouspensky a păstrat înregistrările sale cu aceste discuţii şi mai apoi a aranjat materialul într-un manuscris autobiografic intitulat Fragmente dintr-o învăţătură necunoscută, în care a scris că în anul 1921 i-a spus lui Gurdjieff "în detaliu despre un plan pe care îl creionasem pentru o carte ce avea să prezinte prelegerile sale din Sankt Petersburg... El a fost de acord cu acest plan".

Din motive menţionate în notele biografice, cartea care expunea învăţăturile nu a fost niciodată scrisă. Până în anul 1924, Gurdjieff a fost ocupat cu institutul său din Franţa şi apoi cu scrierea operei sale monumentale, Despre tot şi toate. Ouspensky a pus bazele propriei sale activităţi în Londra, conferenţiind despre Sistem şi scriind propria carte, Un nou model al Universului. Despărţirea dintre cei doi oameni a împiedicat colaborarea lor. În realitate, Ouspensky nu i-a trimis lui Gurdjieff manuscrisul Fragmentelor până în 1947, anul propriei sale morţi. Gurdjieff a confirmat acurateţea sa şi manuscrisul a fost publicat postum în anul 1949, ca fiind o lucrare originală autobiografică a lui Ouspensky, deşi mai bine de două treimi din aceasta era reprezentată de citate cuvânt cu cuvânt ale lui Gurdjieff (ediţia franceză a purtat titlul de Fragments d'un enseignement inconnu, dar titlul în engleză a fost schimbat în În căutarea miraculosului, pentru a evita confuzia cu o altă lucrare a autorului, Fragmente dintr-o credinţă uitată, publicată în anul anterior).

Prin prezenta lucrare se doreşte împlinirea scopului original al convorbirilor din Sankt Petersburg. Ea reinstaurează expunerea citată a lui Gurdjieff, suplimentată de prelegerile sale timpurii, majoritatea din perioada 1922-1924. Aceste discuţii ulterioare, care au avut loc la Prieuré în Fontainebleau şi în New York, au fost înregistrate şi aranjate de Jeanne de Salzmann, discipolul cel mai apropiat al lui Gurdjieff. Ele au fost publicate în anul 1973, sub titlul Aspecte din lumea reală.

În căutarea miraculosului şi Aspecte din lumea reală rămân cărţile sursă autentice ale învăţăturilor de început ale lui Gurdjieff. Cartea autobiografică a lui Ouspensky recreează în mod viu aventura întrebării sale, dar şi gândurile sale asupra aspectelor critice, incluzând dimensiunile superioare şi interpretarea Eneagramei. Ambele cărţi-sursă conţin material auxiliar despre ideile lui Gurdjieff cu privire la o varietate de subiecte, incluzând educaţia şi arta. În reconstrucţia învăţăturilor sale de început, acest volum restabileşte mai puţin de o treime din În căutarea şi chiar şi mai puţin din Aspecte, lăsând sursele originale a fi citite în vederea unui tablou complet al învăţăturii.

Această carte a fost aranjată şi editată de un mic grup de discipoli ai lui Gurdjieff şi ai doamnei de Salzmann. În afară de acest cuvânt înainte şi de notele biografice, textul constă aproape în întregime din cuvintele lui Gurdjieff, reformulate dintr-o nouă traducere în limba engleză a textului original din limba rusă a Fragmentelor dintr-o învăţătură necunoscută şi, cu permisiunea Penguin Group (USA), din Aspecte din lumea reală. Singura excepţie este prima parte a capitolului II ("Funcţii şi centri"), care a fost elaborată pornind de la lucrarea lui Ouspensky, Psihologia evoluţiei posibile a omului, bazată pe percepţia sa asupra manierei în care Gurdjieff a explicat funcţiile şi centrii "în modul în care sunt prezentaţi în conferinţele psihologice". Cuvintele rostite de către Gurdjieff la momente diferite şi cu diverse ocazii au fost modificate, mai ales în stil şi voce, unde a fost necesar, pentru o prezentare consistentă într-o singură carte. A fost luată precauţia de a conserva folosirea de către Ouspensky a italicelor pentru sublinieri şi a ghilimelelor pentru a semnala cuvintele convenţionale care au un înţeles special.

Cititorii care iau contact cu ideile lui Gurdjieff pentru prima dată ar trebui să fie pregătiţi pentru o provocare iconoclastă ce merge până la fundaţiile modului nostru modern de percepţie a lumii - mai precis, conştiinţa omului şi liberul arbitru, progresul şi civilizaţia şi semnificaţia vieţii omului în univers. Poziţionând sistemul nostru solar în vastitatea Căii Lactee, autorul introduce ideea unei măsuri în definirea lumilor finite şi infinite. El reaminteşte teoriile antice ale cosmosurilor şi statuează că legile fundamentale ce guvernează fenomenele sunt aceleaşi la toate nivelurile, că omul este un microcosmos reprezentând întregul univers. Astfel, realitatea nu trebuie percepută printr-o privire din exterior - o viziune mistică a pământului sau a cerurilor -, ci prin întoarcerea spre interior şi transcenderea timpului şi a spaţiului. Dictonul antic "Cunoaşte-te pe tine însuţi" este invocat în sensul său originar în templul egiptean - o chemare de a ne deschide spre conştienţă, spre a vedea realitatea.

La început, Gurdjieff desfiinţează cunoaşterea modernă, presupus "ştiinţifică", bazată pe percepţiile simţurilor, şi afirmă că realitatea se poate cunoaşte doar printr-un fel special de "autostudiu" ce are loc simultan cu alte metode. În capitolele următoare, el începe prin a arăta că realizarea acestei posibilităţi depinde de propria noastră dorinţă şi efort; nimănui altcuiva nu îi pasă şi nimeni altcineva nu poate face această muncă pentru noi. Apoi, arată principiile învăţăturii sale - dar nu ca adevăruri relevate pentru a fi crezute sau ascultate. Dimpotrivă, primul principiu este ca nimic să nu fie însuşit pe baza credinţei. Cea de-a Patra Cale este, mai întâi de toate, una a cunoaşterii - nu una a credinţei sau a obedienţei. Este o cale a înţelegerii.

Gurdjieff oferă acest sfat cheie pentru înţelegerea scrierilor sale: "Nu luaţi nimic în sens literar. Încercaţi pur şi simplu să prindeţi principiul". Acest îndemn se aplică în mod evident când el vorbeşte despre relaţiile cosmice (spre exemplu, "raza creaţiei" sau "hrană pentru lună") sau conceptele metafizice (obţinerea "corpurilor" transsubstanţiale), dar este aplicabil în egală măsură structurii sale multicerebrale cu privire la fiziologia umană, de care ne avertizează că este propusă "doar ca un plan pentru observarea-de-sine". Nimic nu trebuie luat ad litteram.

Notele biografice admit că Cea de-a Patra Cale este o învăţătură ezoterică a ceea ce Gurdjieff a numit Marea Cunoaştere: ştiinţa uitată a relaţiei omului cu Dumnezeu şi cu universul, care a fost transmisă prin iniţiaţi de-a lungul a mii de ani în Asia Centrală, Egipt şi Grecia. Pasiunea sa pentru a descoperi această cunoaştere a fost cea care l-a diferenţiat de cel mai apropiat prieten al său, un prinţ rus discipol al budismului Vajrayana. Tocmai principiile acestei transmisii ezoterice au fost cele care au hotărât respectivele roluri ale lui Gurdjieff şi ale celor mai apropiaţi discipoli ai săi, Ouspensky şi Jeanne de Salzmann.

Specificul final al ezoterismului este acela de a diferenţia forma exterioară, exoterică a învăţăturii ce este vizibilă celor neiniţiaţi, de cea interioară, respectiv conţinutul ezoteric ce poate fi cunoscut doar adepţilor care o practică. Exteriorul poate fi transmis de o persoană care înţelege doctrina sa, dar interiorul poate fi transmis mai departe doar de un iniţiat care poate, în practică, trăi învăţătura. Gurdjieff face această distincţie în capitolul V asupra religiilor, când deosebeşte învăţarea doctrinei care specifică ce trebuie făcut, de învăţarea cunoaşterii practice a cum să fie făcut. Pentru el, doar o persoană ce poate trăi conform perceptelor lui Hristos are a dreptul de a se numi creştin.

Învăţătura de început a lui Gurdjieff pentru grupul de la Sankt Petersburg şi de la Prieuré se desfăşura în forma exterioară a ideilor prezentate oamenilor care nu aveau niciun fel de experienţă în munca practică pentru conştienţă. Gurdjieff arăta că făgaşul spre realitatea obiectivă era prin "conştienţa-de-sine", dar putea indica direcţia necesară doar în termeni conceptuali, cu ilustraţii din viaţa de zi cu zi. Spre exemplu, relaţia cheie dintre minte, sentimente şi corp era exprimată metaforic prin termenii de vizitiu, cal şi căruţă. În analogia cu o casă cu patru camere, el se referea la "munca" simultană în camere diferite. Şi nevoia pentru un "supra-efort" - adică, unul dincolo de mijloacele obişnuite - a fost transmis ca un extraordinar efort normal, ca împingerea cuiva dincolo de punctul epuizării. Pentru o audienţă nepregătită, Gurdjieff nu putea indica munca practică interioară necesară fie pentru a uni centrii inferiori, fie pentru deschiderea centrilor superiori. În ultimii ani, cu vizitatori din America şi Anglia, s-a bazat pe lecturi din prima sa carte, Învăţăturile lui Belzebut către nepotul său, ca metodă de a-şi împărtăşi învăţătura în termeni alegorici.

Natura ezoterică a învăţăturilor lui Gurdjieff a fost recunoscută de la început de către Ouspensky, care era familiarizat cu scrierile teozofice şi care călătorise el însuşi în India în căutarea unei "şcoli" ezoterice. Când l-a întâlnit pe Gurdjieff, a vrut imediat să afle ce ştia acesta despre ezoterism şi "şcolile" ezoterice. Aşa cum este subliniat în notele biografice, a recunoscut mai târziu că rolul său a fost să promoveze sistemul de idei - forma exterioară a învăţăturii - mai degrabă decât să se angajeze în practica interioară sub îndrumarea lui Gurdjieff. De vreme ce amândoi au văzut învăţătura în termenii ezoterismului, despărţirea lor nu a reprezentat ruptura percepută de către discipolii lor.

Această interpretare, care acceptă distincţia exoteric / ezoteric în ceea ce priveşte învăţătura şi participanţii, contrazice percepţia stabilită pe baza comportamentului lor exterior. Pentru mine este impusă de două fapte cheie citate în notele biografice. În primul rând, Gurdjieff a condamnat învăţătura independentă a lui Ouspensky ca pe o trădare demnă de Iuda Iscariotul, când în realitate, Gurdjieff îl respecta profund pe Iuda ca fiind discipolul loial care a înţeles singur misiunea lui Hristos. La rândul său, Ouspensky a respins în mod altruist Sistemul pe care îl predase timp de douăzeci şi cinci de ani, pentru a permite discipolilor săi să se mute la Gurdjieff. Aceste acţiuni separate, chiar extraordinare, sunt, în viziunea mea, inexplicabile doar dacă cei doi oameni nu acţionau împreună pentru a promova Cea de-a Patra Cale. Pentru a fi siguri, complicitatea lor secretă nu a fost niciodată admisă de vreunul dintre ei sau de doamna de Salzmann, care trebuie să fi ştiut de aceasta. A fost însă confirmată graţie deplasării sale speciale la Londra în anul 1947 pentru a îl invita pe Ouspensky la Paris, unde avea să se reunească cu Gurdjieff. Am fost de faţă când, patruzeci de ani mai târziu, ea şi-a amintit de ultima întâlnire cu Ouspensky, cu nouă luni înainte de moartea lui. Ea a spus că a vorbit cu Ouspensky, care era în lacrimi, până târziu în noapte, despre faptul că nu era posibil să vină la Paris. Atunci el i-a înmânat manuscrisul Fragmentelor, pentru a-l returna lui Gurdjieff. Ce m-a impresionat cel mai mult a fost felul în care a vorbit despre Ouspensky, ca despre un vechi prieten, cu o profundă afecţiune pe care nu ar fi putut să o fi simţit dacă acesta ar fi trădat omul pe care îl venera ca fiind maestrul său.