Omul de ianuarie

Omul de ianuarie
David Mitchell
Traducere din engleză de Mihnea Gafiţa
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016



*****
Intro

Scriitorul englez David Mitchell s-a născut în 1969, la Southport, Lancashire. Îşi face studiile de literatură engleză şi americană la University of Kent, urmând apoi un masterat de literatură comparată. Se mută în Sicilia şi apoi în Japonia, la Hiroshima, unde ţine cursuri de limba engleză timp de opt ani.

Debutează cu romanul Ghostwritten (1999), câştigător al John Llewellyn Rhys Prize şi nominalizat la Guardian First Book Award, căruia îi urmează, în 2001, number9dream, nominalizat la Booker Prize, şi Atlasul norilor (Cloud Atlas, 2004; Humanitas Fiction, 2008, 2013), roman câştigător al British Book Literary Fiction Award şi nominalizat la Booker Prize, Nebula Award şi Arthur C. Clarke Award, ecranizat în 2012, cu Tom Hanks şi Hale Berry în rolurile principale. În 2006 publică, de asemenea cu mare succes de critică şi de public, Omul de ianuarie (Black Swan Green), urmat de The Thousand Autumns of Jacob de Zoet (2010), roman nominalizat la Booker Prize şi distins cu Commonwealth Writer's Prize, The Bone Clocks (2014) şi Slade House (2015).

În 2003, David Mitchell apare în antologia Granta a celor mai importanţi tineri scriitori englezi, iar în 2007 este inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Printre numeroasele premii primite se află Geoffrey Faber Memorial Prize, South Bank Show Literature Prize şi Richard and Judy Best Read of the Year Prize.

În 2007, David Mitchell a fost inclus de revista Time în topul celor mai influente o sută de personalităţi din lume. Romanele lui David Mitchell sunt traduse în peste treizeci de limbi.

*

În Omul de ianuarie, vocea lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani din cel mai liniştit sat din Worcestershire, este la fel de puternică precum cea a lui Holden Caulfield din romanul De veghe în lanul de secară. La începutul anilor '80, în Anglia încă bântuită de spectrul Războiului Rece, maturizarea lui Jason se petrece sub auspiciile întâmplărilor dramatice care pun stăpânire pe întreaga lume - e totodată vremea recesiunii lui Margaret Thatcher, a muzicii celor de la Duran Duran, a taberelor de ţigani nomazi ajunşi şi în satul Black Swan Green -, o lume şocantă, greu de înţeles pentru un adolescent. Dar adevăratul război este pentru Jason cel de acasă, din mijlocul familiei pe cale să se destrame, şi de la şcoală, unde luptele dintre băieţi sunt dure şi lasă urme adânci asupra unei firi contemplative şi sensibile ca a celui care publică versuri sub pseudonim. De la prima dezamăgire trăită când fata de care se îndrăgosteşte, Dawn Madden, îi întoarce spatele, şi de la culpa morală resimţită când provoacă, fără intenţie, un accident grav, Jason e prins într-o serie de întâmplări care sfârşesc prin a-i schimba definitiv perspectiva asupra lucrurilor şi chiar viaţa.

Romanul de faţă urmăreşte un an (din ianuarie 1982 până în ianuarie 1983) din viaţa lui Jason Taylor, un băiat de treisprezece ani dintr-un sat situat în Worcestershire (al cărui nume este chiar titlul original al cărţii - Black Swan Green), unde ecourile Războiului Rece abia îşi fac simţite prezenţa. O lume necruţătoare, în ciuda aparenţei bucolice, mai ales pentru băieţii aflaţi la vârsta adolescenţei, se dezvăluie treptat, odată cu destrămarea familiei lui Jason, prima dragoste, veştile legate de moartea, în Insulele Malvine, a unor tineri soldaţi din Black Swan Green şi apariţia unei tabere de ţigani în pădurea din apropiere. Roman al devenirii, semiautobiografic, Omul de ianuarie e considerat cea mai subtilă şi luminoasă carte a lui David Mitchell.

Roman câştigător al American Library Association Alex Award, 2007 / Finalist la Costa Novel Award, 2006 / Finalist la Los Angeles Times Book Prize, 2006 / Nominalizat la Booker Prize, 2006 / Ales de revista Time între cele mai bune zece titluri ale anului 2006 / Menţionat pe listele celor mai bune cărţi ale anului 2006 de New York Times, Washington Post Book World, The Christian Science Monitor, Rocky Mountain News, Kirkus Reviews.

"Omul de ianuarie este De veghe în lanul de secară britanic, un nou triumf al lui David Mitchell, unul dintre cei mai importanţi şi cunoscuţi scriitori contemporani." (Kirkus Reviews)

"David Mitchell a creat unul dintre cei mai inteligenţi, îndrăzneţi şi amuzanţi tineri naratori care s-au născut vreodată din paginile unui roman. Limbajul său mereu proaspăt, strălucitor îi aduce pe cititori înapoi în adolescenţa lor. Un roman încântător." (The Boston Globe)

"David Mitchell e un autor extrem de curajos şi imaginativ. Ca în romanele lui Thomas Pynchon sau Herman Melville, când îl citeşti ai senzaţia că acoperişul literaturii s-a ridicat şi ţi se permite să te strecori înăuntru." (Time)

"Un roman când nostalgic, când amuzant, când dramatic." (The Washington Post)

Fragment

Regula Numărul Unu este: Nu te gândi la consecinţe. Dacă ignori această regulă, o să eziţi, o să faci totul varză şi-o să fii prins ca Steve McQueen în sârma ghimpată, în Marea evadare. Iată de ce azi-dimineaţă, la prelucrarea metalelor, m-am concentrat la cele două semne din naştere ale domnului Murcot, de parcă viaţa mi-ar fi depins de asta. Are două pete lungi pe gât, de forma Noii Zeelande.
- Bună să vă fie vremea, băieţi! (Profesorul s-a prefăcut că izbea-ntre ele talgerele.) Dumnezeu s-o apere pe Regină!
- Bună să vă fie vremea, domnule Murcot, am intonat noi, după care ne-am întors în direcţia Palatului Buckingham şi-am salutat: Şi Dumnezeu s-o apere pe Regină!

Neal Brose, proptit de menghina pe care o-mparte cu Gary Drake, s-a-ntors şi s-a uitat fix la mine. "Să nu crezi că te-am uitat, Vierme", am citit în ochii lui.
- La proiect, înainte, băieţi. (Jumate din clasă-s fete, dar domnul Murcot ne spune-ntotdeauna "băieţi", cu excepţia cazului în care ne ia la rost. Atunci, suntem cu toţii "fetelor".) Azi este ora finală pe 1982. Dacă nu vă terminaţi proiectul azi, vă paşte o deportare în colonii, pentru tot restul vieţilor voastre.

Proiectul nostru, în trimestrul de faţă, a fost să proiectăm şi să construim un fel de răzuitoare. Al meu era să curăţ între crampoanele ghetelor mele de fotbal.

Am lăsat să treacă vreo zece minute, până când Neal Brose a început să lucreze ceva la bormaşină.

Îmi bătea inima nebuneşte, dar mă hotărâsem.

Din ghiozdanul negru, marca Slazenger, al lui Neal Brose, am scos calculatorul lui matematic cu energie solară Casio, model-colegiu. Cel mai scump calculator de la W.H. Smith. O atracţie sumbră mă-ndemna să continui, aproape încurajându-mă, ca pe-un canoist care-ar fi vâslit de-a dreptul către cascada Niagara, în loc să-ncerce să lupte împotriva curentului. Am scos nepreţuitul calculator din carcasa lui specială.

Holly Deblin m-a văzut. Tocmai îşi lega părul la spate, ca să nu şi-l prindă-n strung. (Domnului Murcot îi face plăcere să reia subiectul morţilor hidoase, cu desfigurare, la care a fost martor de-a lungul anilor.) Cred că ne place, a şoptit Geamănul Nenăscut. Trimite-i o bezea.

Am prins calculatorul lui Neal Brose în menghină. Leon Cutler a observat şi el, dar n-a făcut altceva decât să se uite fix, nevenindu-i să creadă. Nu te gândi la consecinţe. Am rotit cu putere levier-mâner-manivela. Vagi proteste au sunat a pârâituri în carcasa calculatorului. Apoi, m-am lăsat cu toată greutatea pe levierul-pârghie. Scheletul lui Gary Drake, tigva lui Neal Brose, şira spinării lui Wayne Nashend, viitoarele lor, sufletele lor. Şi mai tare. Carcasa, pân' la urmă, s-a făcut ţăndări, circuitele dinăuntru s-au terciuit, fărâme din toate s-au revărsat pe podea, iar calculatorul gros de cinşpe milimetri s-a transformat într-un calculator gros de trei milimetri. Aşa. Praf şi pulbere. Vacarmul a izbucnit de peste tot din atelierul de prelucrarea metalelor.

Regula Numărul Doi este: Fă-o până nu se mai poate des-face.
Regulile-astea două sunt singurele pe care trebuie să le ţii minte.
Splendide şi-ameţitoare căderi de apă - am luat-o la vale pe ele.

- Domnul Kempsey mă informează - domnul Nixon şi-a încrucişat degetele, formând cu ele o bâtă - că tatăl tău şi-a pierdut serviciul de curând.

"Pierdut" - ca şi cum un serviciu ar fi un portmoneu pe care-l pierzi, dacă nu eşti atent. Şi totuşi, da, e-adevărat. La ora 8.55 dimineaţa, tati se dusese la Oxford, unde-şi avea biroul, şi, până la ora 9.15, părăsea deja sediul firmei, escortat de-un angajat de la pază. "Trebuie să mai strângem cureaua", zice Margaret Thatcher, cu toate că ea n-o strânge - nu ea personal. "Nu avem altă soluţie." Magazinele Universale "Groenlanda" l-au dat afară pe tati, fiin'că fusese găsită o lipsă de 20 de lire într-un cont de cheltuieli. După unşpe ani. În felul ăsta, i-a explicat mami la telefon mătuşii Alice, nu mai trebuiau să-i plătească lui tati nici măcar un penny daune pentru concediere. Danny Lawlor îl ajutase pe Craig Salt să-i tragă preşul de sub picioare, adăugase mami. Danny Lawlor pe care l-am cunoscut eu în august era simpatic rău de tot. Dar a fi simpatic nu-i totuna cu a fi bun, mă gândesc. Fiin'că el conduce-acum Roverul 3500 al firmei, care a fost maşina lui tati.
- Jason! a lătrat domnul Kempsey.
- Ăăă... (Da, eram într-un rahat cât casa.) Da, domnule?
- Domnul Nixon ţi-a pus o întrebare.
- Da. Tati a fost dat afară-n ziua cu Bâlciul. Acum... câteva săptămâni.
- O întâmplare nefericită. (Domnul Nixon are nişte ochi de om care se ocupă cu disecţiile.) Dar întâmplările nefericite sunt banale, Taylor, şi relative. Iată ce întâmplare nefericită a trebuit să suporte Nick Yew anul acesta. Sau Ross Wilcox. Cum îl ajută pe tatăl tău distrugerea unui bun al colegului tău de clasă?
- Nu-l ajută, domnule. (Atât de jos era scaunul elevului rău, că domnul Nixon ar fi putut foarte bine să-i reteze picioarele complet.) Faptul c-am distrus calculatorul lui Brose n-are absolut nimic de-a face cu faptul că tatăl meu a fost dat afară, domnule.
- Şi-atunci, cu ce anume, a întrebat domnul Nixon, modificând unghiul sub care-şi ţinea capul, va fi avut de-a face?

Fă-o până nu se mai poate des-face.
- Cu lecţiile de popularitate ale lui Brose, domnule.

Domnul Nixon s-a uitat la domnul Kempsey, căutând o explicaţie.
- Neal Brose? (Domnul Kempsey şi-a dres glasul, neştiind ce să spună.) Lecţii de popularitate?
- Brose - Călăul mi l-a reţinut în gură pe "Neal", dar asta era chiar bine - ne-a ordonat mie, lui Floyd Chaceley, Nicholas Briar şi Clive Pike să-i plătim câte o liră pe săptămână pentru lecţii de popularitate. Eu am refuzat. Aşa că i-a pus pe Wayne Nashend şi Ant Little să mă convingă de ce-o să se-ntâmple dacă nu-mi asigur mai multă popularitate.
- Ce modalitate de persuasiune - vocea domnului Nixon s-a făcut mai dură, semn bun - pretinzi c-ar fi folosit aceşti băieţi?

N-aveam nevoie să exagerez.
- Luni, mi-au golit ghiozdanul pe scări în jos, lângă laboratorul de Chimie. Marţi, m-au bombardat cu bulgări de pământ la ora domnului Carver, de educaţie fizică. În vestiar, azi-dimineaţă, Brose, şi Little, şi Wayne, şi Nashend mi-au spus c-o să-mi tragă şuturi în mutră diseară, pe drum spre casă.
- Vrei să spui - domnului Kempsey i-a crescut uşor temperatura - că Neal Brose conduce un fel de grupare de şantaj? Sub nasul meu?
- "Şantaj" înseamnă, am întrebat eu, cu toate că ştiam foarte bine, să baţi pe cineva care nu vrea să-ţi dea bani, domnule?
- Aceasta ar fi una dintre definiţii. (Domnul Kempsey credea că soarele, luna şi stelele, toate străluceau din curul lui Neal Brose. Toţi profesorii cred la fel.) Ai cumva şi dovezi în acest sens?

Ia-ţi drept aliat viclenia.
- La ce fel de dovezi vă gândiţi, domnule? (Lucrurile evoluau destul de favorabil, ca s-adaug, păstrând o mină serioasă:) Microfoane-ascunse?
- Ei...

Domnul Nixon a preluat iniţiativa:
- Dacă stăm de vorbă cu Chaceley, cu Pike şi cu Briar, ei vor confirma povestea spusă de tine?
- Depinde, domnule, de cine le e frică cel mai tare. De dumneavoastră sau de Brose.
- Îţi promit eu, Taylor, că le va fi cel mai frică de mine.
- Acuzaţiile defăimătoare la adresa caracterului unui coleg sunt lucruri foarte grave, Taylor. (Domnul Kempsey nu era convins, deocamdată.)
- Mă bucur să v-aud spunând asta, domnule.
- Ce nu mă bucură pe mine - doar nu era să lase domnul Nixon ca un interogatoriu să devină o discuţie amicală - este că mi-ai adus în atenţie această problemă nu venind să baţi la uşa mea şi spunându-mi, ci distrugând bunul presupusului tău prigonitor.

"Presupusul" ăsta m-avertiza pe mine că juriul încă mai delibera.
- Dacă implici un profesor, înseamnă că eşti un căcănar, domnule.
- Dacă nu implici un profesor înseamnă că eşti un căcăcios, Taylor.

Viermele Nevricos s-ar fi-ncovrigat sub apăsarea unei nedreptăţi atât de mari.
- Nu m-am gândit chiar atât de departe. ("Găseşte fărâma de adevăr, ţine-te de ea şi suportă consecinţele, fără să te văicăreşti.") A trebuit să-i arăt lui Brose că nu mă tem de el. Nu m-am gândit la nimic altceva.

Dac-ar avea şi plictiseala un miros, ar fi cel din magazia de materiale didactice. Praf, hârtie, ţevi calde, toată ziua, toată iarna. Caiete goale pe rafturi de metal. Stive de Să ucizi o pasăre cântătoare, de Romei şi Juliete, de Moonfleet-uri. Magazia, totodată, e şi celulă de izolare pentru cazuri extreme, cum e-al meu. În afara dreptunghiului de geam givrat din uşă, singura lumină e dată de-un bec deja cafeniu. Domnul Kempsey îmi spusese, tăios, că puteam să-mi fac temele-acolo, până când venea cineva să mă cheme, dar, pentru o dată, eram pregătit. Un poem îmi trăgea şuturi în burtă pe dinăuntru. Fiin'că tot eram într-un asemenea rahat, am şutit un caiet elegant, cu coperţi tari, de pe un raft, în care să scriu. Dar, după numai primul rând, mi-am dat seama că nu era un poem. Era, mai degrabă, o... ce anume? O mărturisire, bănuiesc.

Când a sunat de recreaţia de dimineaţă, am descoperit c-acoperisem trei pagini. Pusul cuvintelor unul după altul face ca timpul să se scurgă prin ţevi mai înguste, dar mai rapid. Umbre treceau prin faţa geamului givrat, pe măsură ce profesorii se grăbeau spre cancelarie, ca să fumeze şi să bea cafea. Umbre care glumeau, care gemeau. N-a intrat nimeni în magazie, să mă recupereze. Toată clasa a şaptea nu vorbea decât despre ce făcusem eu la prelucrarea metalelor - ştiam. Toată şcoala. Oamenii spun că-ţi ard urechile, când vorbeşte lumea despre tine, dar eu simt un vâjâit în străfundurile stomacului. "Jason Taylor, n-a făcut aşa ceva, Jason Taylor, ba chiar a făcut, vai, Doamne, zău aşa, pe cine-a turnat?" Scrisul îneacă vâjâitul respectiv. A sunat de finalul recreaţiei şi umbrele au trecut în direcţia cealaltă. Nici acum n-a venit nimeni. În lumea exterioară, probabil că domnul Nixon îi convoca pe părinţii mei. Nu prea putea să-i surâdă norocul până spre seară. Tati plecase la Oxford, să lege nişte "contacte" pentr-o slujbă nouă. Până şi robotul telefonic al lui tati, cel cu benzi în role mari, fusese trimis înapoi la "Groenlanda". Prin perete, auzeam zuruind, zuruind, zuruind copiatorul Xerox al şcolii.

Un spasm de frică m-a-ncercat, când uşa s-a deschis, dar mi l-am sugrumat singur. Nu erau decât două nasuri-pe-sus dintr-a şasea, trimişi să ia un teanc de Cidru cu Rosie. (Am citit-o şi noi anul trecut. Era o scenă la care tuturor băieţilor din clasă li se scula, de aproape c-auzeai cum creşteau.)
- E-adevăra', Taylor? m-a luat nasul-pe-sus mai mare, de parc-aş fi fost încă în perioada mea de Vierme.
- Ce mă-ta-ţi pasă ţie, bă? i-am dat replica, dup-un moment de tăcere.

Am reuşit să spun asta cu-atâta răutate, că şesarul şi-a risipit cărţile pe jos. Nasului-pe-sus mai mic i-au scăpat şi lui, când a dat să se aplece s-ajute.

Am bătut din palme... încet...

- Ceea ce mă îngrozeşte, clasa 3KM - o fi el, domnul Kempsey, poreclit "Polly", dar e-un pericol, când e-atât de furios -, este că toate aceste acte de intimidare se petrec de săptămânî întregi. Săptămâni.

Clasa 3KM s-a făcut mică-n spatele unei tăceri mormântale.
- SĂPTĂMÂNI!

Clasa 3 KM a tresărit.
- Şi nici măcar unul dintre voi nu s-a gândit să vină la mine! Mă simt dezgustat. Dezgustat şi speriat. Da, speriat. Peste cinci ani, veţi avea drept de vot! Se aşteaptă de la voi să fiţi elita, clasa 3KM. Ce fel de cetăţeni aveţi de gând să deveniţi? Ce fel de ofiţeri de poliţie? De profesori? De avocaţi? De judecători? "Ştiam că nu e bine, dar n-aveam eu treabă, domnule." "Mai bine las pe altcineva s-arate cu degetul, domnule." "Mi-era frică, dacă spuneam orişice, că următorul eram eu, domnule." Ei bine, dacă o asemenea lipsă de şiră a spinării este viitorul societăţii britanice, numai cerul ne mai ajută.

Eu, Jason Taylor, eram un turnător.
- Acuma, sigur, dezaprob cu toată forţa felul în care Taylor m-a făcut atent la toată această jalnică afacere, dar el, cel puţin, a ieşit în faţă. Mai puţin impresionanţi au fost Chaceley, Pike şi Briar, care n-au vorbit decât sub constrângere. Ceea ce constituie o ruşine colectivă pentru voi este c-a trebuit să facă Taylor gestul nesăbuit de azi-dimineaţă, ca să forţeze ieşirea la iveală a lucrurilor.

Fiecare dintre cei din faţă s-a-ntors şi s-a uitat la mine, dar eu de Gary Drake m-am luat:
- Ce vrei, Gary? (Călăul îmi dăduse un salv-conduct pentru acea după-masă. Mă gândesc, uneori, că şi el vrea s-ajungă la o-nţelegere de lucru de-a doamnei De Roo cu mine.) Nu ştii cum arată mutra mea, după trei ani?

Ochii s-au mutat la Gary Drake. Apoi, la domnul Kempsey. Dirigintele nostru ar fi trebuit să deschidă focul asupra mea, fiin'că vorbisem în timp ce vorbea el. Dar uite că n-a tras.
- Deci, Drake?
- Da, domnule?
- Să te prefaci că nu pricepi - este ultima soluţie a prostului, Drake.

Gary Drake avea, de fapt, o figură stânjenită.
- Da, domnule?
- Faci iarăşi acelaşi lucru, Drake.

Gary Drake, bine de tot înghesuit. Wayne Nashend şi Ant Little, suspendaţi. Pe Neal Brose, există şanse ca domnul Nixon să-l exmatriculeze.

Acuma, chiar c-o să vrea să-mi tragă şuturi în mutră.

Pierdutul paradis

Pierdutul paradis
Cees Nooteboom
Traducere din neerlandeză de Gheorghe Nicolaescu
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2015



*****
Intro

Prozator, poet, dramaturg, autor de cărţi de călătorie, eseist şi jurnalist neerlandez, Cees Nooteboom s-a născut pe 31 iulie 1933 la Haga (Ţările de Jos). Nereuşind să se adapteze rigorilor impuse de şcolile confesionale catolice pe care le urmează şi fiind declarat inapt pentru serviciul militar, tânărul Nooteboom începe să călătorească prin Europa, făcând autostopul.

Romanul său de debut, Philip şi ceilalţi (Philip en de anderen, 1955), reprezintă o reflectare literară a experienţelor acestei perioade, fiind urmat, în 1963, de Cavalerul e mort (De ridder is gestorven). În 1956 publică primul volum de poezie, De doden zoeken een huis (Morţii îşi caută o casă), şi îşi începe activitatea de jurnalist, colaborând cu numeroase publicaţii din ţara natală şi din străinătate. Relatează ca martor direct despre Revolta din Ungaria (1956), Primăvara de la Praga (1968) şi Căderea Zidului Berlinului (1989).

Romanul Ritualuri (Rituelen, 1980) îi deschide drumul recunoaşterii internaţionale, consolidată de apariţia, în 1991, a romanului Următoarea poveste (Het volgende verhaal) şi, în 1998, a romanului Ziua Tuturor Sfinţilor (Allerzielen). În 2004 publică romanul Pierdutul paradis (Paradijs verloren).

Scrierile sale au fost recompensate cu importante premii: Pegasus Prize (1983), Ferdinand Bordewijk Prijs (1983), Aristeion Prize (1991), Constantijn Huygensprijs pentru întreaga operă (1992), Goethe-Preis (2002), P.C. Hooftprijs (2004) şi Prijs der Nederlandse Letteren (2009). De asemenea, Cees Nooteboom este nominalizat de mai mulţi ani la Premiul Nobel pentru literatură. Cărţile sale sunt traduse în peste treizeci de limbi.

*

Într-o seară nefastă, fără să ştie de ce, Alma părăseşte cartierul bogat în care locuieşte şi ajunge cu maşina într-una dintre favelele din São Paulo. Iar cartierul se dovedeşte pentru ea un infern. În urma unui atac traumatizant, decide să părăsească Brazilia şi, împreună cu Almut, prietena ei, se mută în Australia. După ce încearcă în zadar să-şi afle fericirea în braţele unui pictor aborigen, Alma se lasă în cele din urmă convinsă de Almut să meargă la Perth şi să lucreze, timp de o săptămână, pentru un festival dedicat lui John Milton.
Erik Zondag e un critic literar de modă veche, aflat în Perth în aceeaşi perioadă. E de ajuns să o vadă o dată pe Alma ca să se îndrăgostească de ea, dar paradisul pe care Erik crezuse că l-a găsit se destramă odată cu fuga tinerei.
Peste ani însă, destinul îi va aduce pe cei doi, încă o dată, împreună.

Un roman de mare fineţe, în care realitatea se îngemănează cu literatura, o poveste despre iubire şi regăsire tradusă în peste 25 de ţări.

Alma este o tânără braziliancă fascinată de reprezentările îngerilor în arta Renaşterii. Hotărându-se să plece din iadul care a devenit pentru ea São Paulo, călătoreşte, alături de o bună prietenă, dezinvolta Almut, la Sidney, unde încearcă să-şi refacă viaţa. La un moment dat, în Perth, îngerii capătă pentru Alma o formă concretă.
În partea cealaltă a lumii, criticul literar Erik Zondag se luptă cu propriii demoni: alcoolismul şi obezitatea. În timpul unei cure purificatoare în Austria, destinul îi pregăteşte o surpriză: reîntâlnirea cu fata cu aripi de înger care i-a zdrobit inima în Australia.

"În zilele noastre nu există plăcere mai mare şi mai spirituală decât să îl citeşti pe Cees Nooteboom." (Neue Züricher Zeitung)

"În Pierdutul paradis Nooteboom combină magistral claritatea şi lirismul intens." (The Guardian)

"Geniul lui Cees Nooteboom constă aici în felul unic în care integrează imaginile contemporane, mitice şi istorice." (The Washington Post)

"Un roman îndrăzneţ, provocator, dar şi plin de lumină." (De Volkskrant)

"Romanul lui Cees Nooteboom este plin de îngeri. Paradisul pare să se afle în Australia, în timp ce iadul e în São Paulo. Cees Nooteboom a reuşit să-şi transforme poveştile adunate de-a lungul călătoriilor într-o variaţie surprinzătoare a unei teme eterne." (Trouw)

"Nooteboom este unul dintre cei mai mari romancieri moderni." (A.S. Byatt)

 Mai multe despre această carte a scris Ioana Bâldea Constantinescu aici.

Fragment

- Măcar aţi mai şi râs? întrebă Almut.

Ştiam că avea să întrebe asta. Ştiu şi că e supărată, revoltată. Dacă nu se râde, nu merge. Nu la ea. Mă întorsesem singură la Adelaide, dar ne mai puteam folosi o noapte de căsuţa din Port Willunga, iar ea a vrut s-o vadă. Aceeaşi plajă, acelaşi ocean, aceleaşi păsări, ale căror nume acum le ştiam. Am stat sus, pe o dună, într-un mic restaurant care se numea Star of Greece, fiindcă aici se scufundase odată un vapor grecesc. Era din nou flux, spargerea valurilor de ţărm continua să aibă multe de povestit. Eu nu. Ştiam că Almut aştepta ceva, aşa fusese întotdeauna relaţia noastră, fără secrete. Dar acum ştiam şi că nu puteam spune nimic, nu încă.
- Dar tu ce-ai făcut săptămâna asta? am întrebat-o în cele din urmă.
- Eu? M-am destrăbălat, uite-aşa. Nu, m-am gândit la ce să fac în continuare. Nu ştiam dacă ai să te întorci.
- Dar nu ţi-am spus că după o săptămână o să mă întorc?
- Da, dar grimasa pe care ai făcut-o când ai zis asta putea să însemne exact contrariul. Ca şi cum n-ai mai vrea să te întorci niciodată.

Am ridicat din umeri, însă ea începu să se agite. Am ştiut că nu pot să fac nimic decât să las să treacă furtuna.
- De ce nu recunoşti, pur şi simplu, că sunt lucruri asupra cărora trebuie să reflectăm.

În primul rând, mi s-au terminat banii, dar nu despre asta e vorba. Nu ştiam ce se întâmplă cu tine, nu sunt obişnuită cu asta. Mi-am făcut griji. Şi nu pentru că acel bărbat nici nu m-a băgat în seamă, ci pentru că, după părerea mea, nici pe tine nu te considera potrivită. Picturile lui mi se par minunate, mai ales aceea după care erai aşa de înnebunită. Nu mai ştiu titlul, dar dacă ai fi scris dedesubt "porţile iadului" n-ai fi greşit prea mult. Nu-i de mirare că omul nu râde niciodată. De altfel, pe ei nu i-am văzut niciodată râzând.
- Pe care ei?
- OK, scuze. Însă în Alice Springs, într-o seară, când tu dormeai deja, am plecat la plimbare şi m-am îndepărtat un pic mai mult. Nu ţi-am povestit despre asta.
- Ce s-a întâmplat?
- Nimic. Deodată m-am trezit faţă în faţă cu trei inşi. Ei au rămas nemişcaţi, eu, nemişcată. Duhneau a bere. În rest, nimic. Au stat şi s-au holbat la mine până m-am întors şi am plecat. Asta a fost tot.

După o clipă adăugă:
- A fost ceva îngrozitor de trist.
- Aceeaşi tristeţe o poţi vedea şi la noi, în São Paulo.
- Nu, nu e aceeaşi. În primul rând, acolo se râde mereu, oricât de deplorabil ar fi totul. Sclavii noştri au venit din Africa şi ei cel puţin ştiau să danseze. Vreau să spun, să danseze de-adevăratelea. Îţi poţi închipui aici o şcoală de samba? Dar nu asta am vrut de fapt să zic. Totul e atât de lipsit de speranţă. Ştii fraza aia a lui Groucho Marx? Deodată ne-am trezit la marginea prăpastiei, dar am făcut un pas înainte? Nici măcar asta n-au reuşit să facă aici. I-au prins chiar înainte de buza prăpastiei, chiar dacă pe jumătate sunt falşi.
- Ce-i fals?
- Totul. Mai demult făceau picturile în nisip sau pe propriul corp. Asta însemna ceva, iar apoi dispărea. Bătea vântul, dispărea desenul. Nimic nu era de vânzare. Cum pot să ştiu că e ceva veritabil atunci când cumpăr o scoarţă de copac pictată, care mai demult avea menirea să fie dată unui mort? Câte exemplare poate face un asemenea ins? Ce se întâmplă apoi? Stau acolo undeva, în pădure, cu mai ştiu eu ce obiecte tainice şi aşteaptă până când aterizează iarăşi un proprietar de galerie într-un Piper Cub, cu o sacoşă plină de bani?
- Eşti dezamăgită.
- Poate. Şi poate că am dreptate.
- Fiindcă preţiosul nostru vis din copilărie s-a spulberat? Dar acum o săptămână, la Ubirr, erai încă în extaz. Ai uitat?
- Nu, n-am uitat. Am însă senzaţia că totul e sortit morţii. Şi când am văzut că dispari...
- N-am dispărut.
- Nu, dar păreai aşa de îngrozitor de nefericită...
- Nu eram nefericită. Eram... în altă parte. Încercam să aflu ceva.

Îşi puse mâna pe braţul meu.
- Nu mai întreb nimic. Scuze. Dar, cel puţin, fă-mă să râd puţin. Spune-mi un cuvânt amuzant. Iar apoi trebuie să-ţi spun ceva. Am primit o propunere de care poţi să râzi, cel puţin aşa sper. Dar mai întâi cuvântul.
- Maku.
- Maku, repetă ea. Când trebuie să încep să râd?
- Când ştii ce înseamnă.
- Zi o propoziţie.
- Am mâncat în deşert nişte maku delicioase. Wichetty grubs - larve de fluturi şi gândaci. Se găsesc în apropierea arborilor mulga. Şi tjara, furnicile melifere. După ce plouă, le poţi dezgropa numaidecât de sub orice copac mulga. Furnicile se umflă şi ajung de mărimea unei bile. Sunt pline de o substanţă gălbuie, foarte dulce, folosită de furnicile muncitoare, care vin să o sugă. Vezi, am învăţat foarte multe lucruri. Acum poţi să mă trimiţi în deşert. Mă descurc. Şi propunerea ta?
- E în Perth. E un drum lung, însă rabla noastră o să se descurce, chiar dacă la limită. Are loc un festival literar şi o să fie şi nişte piese de teatru. Caută îngeri, de fapt figuranţi care trebuie să interpreteze nişte îngeri.
- Într-o piesă de teatru?
- Nu. Nu ştiu dacă am înţeles bine, însă mi-au explicat că în timpul festivalului îngerii vor fi ascunşi pretutindeni în oraş, de-a lungul unui traseu marcat, iar oamenii trebuie să-i găsească.
- Şi noi ce trebuie să facem?
- Nimic. Ne dau aripi şi, timp de o săptămână, ne duc în fiecare zi într-un loc ascuns, într-o biserică sau o clădire dărăpănată sau altundeva, într-o bancă, şi-acolo trebuie să rămânem toată ziua şi să ne lăsăm căutate. Toate astea au de-a face cu Paradise Lost.
- N-am citit-o. Poate mai demult, la şcoală, dar nu-mi mai aduc aminte nimic. Ba da, un înger cu o sabie în flăcări care îi izgoneşte pe Adam şi Eva din rai. Dumnezeu, da, şi Satana, o nesfârşită primă parte despre ura lui Satana faţă de Dumnezeu. Şi cum Eva crede că ei chiar trebuie să mănânce acel măr. Totul era foarte trist, însă nu prea mai ştiu exact ce se întâmplă.
- Nici eu. Şi dacă acei oameni ne găsesc?
- N-au voie să vorbească cu noi. De fapt, bineînţeles că o vor face, însă noi n-avem voie să le răspundem în nici un fel. N-avem voie nici să ne mişcăm. Dar se plăteşte bine.
- De unde ai aflat de asta?
- Din revista de teatru de-aici. Am sunat. Se organizează un casting. Cred că pe tine oricum te acceptă. Cu mine o să fie ceva mai dificil.

Arătă spre propriii sâni.
- Ai văzut vreodată vreun înger cu ţâţe?

***

Aşadar, acum sunt un înger. N-a fost greu. Regizoarea m-a ales numaidecât. Important e să poţi sta culcată, fără să te mişti, spusese ea. Şi către asistent:
- E mică, ar încăpea bine în dulapul din clădirea de pe William Street, lângă Gledden Arcade, notează-ţi.

Şi către mine:
- Crezi că poţi să stai culcată fără să te mişti? Căci asta-i important.

I-am spus că n-avea să fie o problemă pentru mine. Aveam destule lucruri la care să mă gândesc. Nici Almut n-a întâmpinat dificultăţi. Şi-a ascuns sânii cât a putut de bine, însă n-ar fi trebuit să-şi dea osteneala.
- O punem sus, pe His Majesty's Theatre, vizavi de Wilson's Car Park. De-abia aştept să văd dacă poate să ţină o sabie în aer timp de câteva ore.

Ieri a fost prima zi. Seara, Almut era frântă de oboseală.
- Stau toată ziua în soarele ăla nenorocit, însă, într-adevăr, am o vedere fantastică. Numai că, bineînţeles, oameni nu văd. Cum e la tine?
- Nici eu nu-i văd.

Nu-i văd, însă îi aud. Îi aud cum urcă scara. Apoi se opresc o clipă, până mă văd; simt acea clipă, şi întotdeauna e ciudat, fiindcă nu pot fi mai mulţi de unu, căci fiecare trebuie să facă traseul singur. Încerc să aud dacă e bărbat sau femeie, însă n-am voie să mă întorc. Stau culcată jos, în acel dulap, cu faţa la perete. Când intră cineva, încerc să-mi ţin respiraţia cât mai mult, numai că, odată cu trecerea timpului, înţepeneşti de tot, iar acolo locul de unde sunt prinse aripile de tine începe să te doară îngrozitor. Slavă Domnului, aud întotdeauna când cineva urcă scara, iar când e linişte pot să-mi mişc încet omoplaţii, altfel aş înnebuni. Îngrozitori sunt oamenii care stau foarte mult, sperând că nu vei rezista şi te vei întoarce spre ei. Ăştia sunt bărbaţi, ştii asta. Atunci mă concentrez pe Bune Vestirile mele, pe ţinuta corpului, pe poziţia aripilor. Şi mă gândesc la el, cum stăteam noi culcaţi acolo, în deşert, chiar şi pe pământ. Păcat că atunci încă n-aveam aripi. Aş vrea să ştiu dacă se gândeşte la mine şi unde e. Şi-apoi visez puţin la ce-ar spune dacă ar intra aici, dacă i-aş recunoaşte pasul şi m-aş întoarce, sfidând toate interdicţiile, însă toate astea sunt, desigur, prostii. Între timp, judecând după stilul de a picta, am descoperit unde se află clanul lui; n-a fost greu să aflu asta. Un întreg grup de familii lucrează aşa, iar în muzeul de-aici am văzut şi picturile celorlalţi, ale celor pe care dorisem să-i cunosc şi pe care el îi ţinuse ascunşi de mine, sau invers, căci, bineînţeles, eu sunt cea pe care el a ascuns-o. Cu astfel de gânduri orele trec repede. Peretele dulapului în care stau culcată nu mai are pentru mine nici un secret, cunosc fiecare crăpătură, zgârietură, denivelare, gândurile mele rătăcesc printre ele ca un drumeţ într-un ţinut pustiu. Atunci când nu-i nimeni, cânt încet, doar pentru mine. După o vreme, te cuprinde o ameţeală sau visezi că poţi zbura. Cel mai tâmpit moment e când vin să ne ia seara - un autobuz plin cu îngeri, un talmeş-balmeş de-a dreptul. Cocaină, sedative, probleme de matematică, fiecare are metodele lui ca să reziste. Toţi sunt morţi de oboseală şi plini de poveşti. Mai ales îngerilor care-i pot vedea pe oameni le e greu, pentru că aceştia le spun cele mai trăsnite lucruri: declaraţii de dragoste, cuvinte porcoase, obscenităţi. Ei ştiu că noi oricum n-avem voie să le dăm nici o replică, iar asta pare să-i aţâţe nespus pe unii oameni.

Despre săptămâna cât am fost plecată n-am mai apucat să vorbesc cu Almut. Acele zile le-am păstrat înăuntrul meu. Uneori mă gândesc la ce ar trebui să facem şi mă întreb dacă vom mai rămâne mult în această ţară. Ştiu că, de fapt, Almut vrea acasă, însă eu încă nu simt asta. Cel mai mult mi-ar plăcea să plec în deşert, însă nu îndrăznesc să-i spun aşa ceva. Seara, în hotel, când ea e încă la bar, desfac pictura şi o pun pe masa de la perete. Apoi mă postez drept în faţa ei, ca o călugăriţă care meditează. După câteva minute începe să funcţioneze şi simt o dorinţă pe care n-o pot descrie în cuvinte şi care ştiu că mă va însoţi întotdeauna. Încă nu vreau să-i spun nimic lui Almut şi, deşi nu ştiu dacă poţi să hotărăşti aşa ceva, cred că voi continua mereu să rătăcesc pentru a transforma lumea în propriul meu deşert. Am destule lucruri la care să mă gândesc, cât pentru o viaţă întreagă. Peste tot sunt larve şi furnici melifere, peste tot sunt fructe cu boabe şi rădăcini, iar acum ştiu cum să le găsesc. Pot supravieţui.

Amintirea dragostei

Amintirea dragostei
Jim Fergus
Traducere din engleză de Iulia Vladimirov
Colecţia Raftul Denisei, editura Humanitas Fiction, 2016



*****
Intro

Jim Fergus s-a născut în 1950 la Chicago dintr-o mamă franţuzoaică şi un tată american. A absolvit liceul în Massachusetts şi ulterior Colorado College, cu o diplomă în literatură engleză. A călătorit mult şi a trăit de-a lungul anilor în Florida, Indiile Franceze de Vest, Idaho, Franţa şi Arizona. A fost antrenor de tenis de performanţă în Colorado şi Florida, iar în 1980 s-a mutat în Rand, Colorado, unde şi-a început cariera de scriitor liber profesionist. În ultimii 20 de ani a publicat sute de articole, eseuri, interviuri.

Prima lui carte, A Hunter's Road (1992), este un jurnal de vânătoare. Romanul său de debut, bestsellerul One Thousand White Women: The Journals of May Dodd, apărut în 1998 şi vândut în peste 700.000 de exemplare în SUA, a primit Fiction of the Year Award (1999) din partea Mountains & Plains Booksellers Association. Traducerea franceză (2000) a fost distinsă cu Prix du meilleur premier roman étranger şi a fost pe lista de bestselleruri pentru 57 de săptămâni. În 1999 publică un volum de articole şi eseuri intitulat The Sporting Road. În 2005 vede lumina tiparului al doilea roman al său, The Wild Girl: The Notebooks of Ned Giles. Şase ani mai târziu apare romanul Marie-Blanche, despre istoria complicată a propriei familii, întinsă de-a lungul secolului XX. În 2013 termină romanul Amintirea dragostei (The Memory of Love), tradus în acelaşi an în franceză şi devenit imediat bestseller în Franţa sub titlul CHRYSIS: Portrait de l'Amour.

*

La originea romanului Amintirea dragostei se află o istorie semnificativă. Într-un anticariat din Nisa, partenera de o viaţă a autorului face o adevărată pasiune pentru un tablou: Orgie de Chrysis Jungbluth, datat cca 1925. Înainte de a fi răpusă de boală, Jim Fergus îi cumpără tabloul. Imaginând povestea acestuia, romanul propune un univers în care normalitatea provine din cumulul tiparelor insolite: infernul tranşeelor, viziunea unui Montparnasse ca inimă a creaţiei şi a pierzaniei, recrutarea modelelor pictorilor, viaţa trepidantă de la cafeneaua Le Select.


În primăvara anului 1916, Bogart Lambert, supranumit "Bogey", un tânăr cowboy din Colorado, vine în Europa să se înroleze în Legiunea Străină şi să lupte împotriva nemţilor în Marele Război. Rănile fizice, dar şi cele sufleteşti provocate de război îl vor maturiza înainte de vreme pe Bogey, care va alege să plece la Paris, şi nu să se întoarcă la ferma părintească. În oraşul invadat de o boemă colorată, formată din scriitori, artişti plastici şi muzicieni, o va întâlni pe Chrysis Jungbluth. Tânără pictoriţă aflată la început de carieră, ea înfruntă o societate şi o lume a artei în care bărbaţii se bucură încă de toate privilegiile. Ziua, studentă talentată şi pasionată la École des Beaux-Arts, Chrysis cea lipsită de prejudecăţi şi avidă de experienţe noi îşi petrece nopţile pierzându-se în plăcerile senzuale oferite de Montparnasse, unde totul pare permis. Întâlnirea cu Bogey dă însă naştere unei iubiri neaşteptate, trăită cu intensitate de amândoi.

"Cu un stil fluid şi un ritm alert, Jim Fergus ne conduce într-o lume a gravităţii şi a uşurătăţii, o lume din carne şi sânge. Un roman absolut captivant." (Valérie Trierweiler, Paris Match)

"O carte minunat croită, în marea tradiţie a romanului american." (Christine Sallès, Psychologies Magazine)

"Un roman care-ţi trece ca o săgeată prin inimă." (Olivia de Lamberterie, Elle)

"Jim Fergus ştie să surprindă vibraţiile sufletului feminin." (Marianne Payot, L'Express)

Parisul anilor '20: după ce îşi vindecă rănile suferite în timpul războiului, Bogey Lambert ajunge în Oraşul Luminilor, unde o întâlneşte pe nonconformista pictoriţă Chrysis Jungbluth. Povestea lor de dragoste se desfăşoară pe fundalul vieţii artistice şi literare dintr-un Paris strălucitor, unde totul renaşte în exuberanţa şi nevoia de a trăi cu intensitate fulminantă, ca întotdeauna după un moment de criză din istoria umanităţii.

Fragment

Pe fată o chema Juliette şi era nostimă, vioaie, vorbăreaţă şi sexy; aşa cum se întâmplă uneori între artist şi modelul său, între ea şi Chrysis s-a creat aproape imediat o anume legătură. În timp ce Chrysis o desena, Juliette i-a povestit că venea din zona maritimă a Marsiliei şi că fusese amanta unui important personaj interlop din oraş. Bărbatul însă o bătea atunci când bea, iar bătăile începuseră să fie din ce în ce mai dese, aşa încât ajunsese să se teamă pentru viaţa ei. Într-o noapte, după ce el a adormit, a fugit la Paris. I-a spus că i-a fost frică că o să vină să o caute, aşa încât şi-a schimbat numele şi a început să lucreze pentru Madame Mireille, căci lumea prostituatelor oferă un oarecare anonimat. Se simţea în siguranţă acolo, alături de celelalte fete, care nu-şi dăduseră nici ele numele adevărat şi care avuseseră în trecut cel puţin o experienţă cu un bărbat nepotrivit.

Mai întâi, Chrysis o desenă pe Juliette aşezată pe pat, încă complet îmbrăcată, ca şi când şi-ar fi aşteptat clientul; apoi îi făcu o schiţă stând ridicată, cu piciorul pe un scaun, dându-şi jos un ciorap, iar în cea de-a treia o înfăţişă goală, lungită pe pat. Pornind de la aceste desene, Chrysis intenţiona să picteze o serie de tablouri intitulate În aşteptarea clientului. Juliette era un model excelent, exprimând foarte natural diversele stări şi atitudini specifice meseriei sale.

Chrysis se aşeză apoi pe marginea patului ca să-i spună lui Juliette cum să stea pentru ultimele schiţe.
- Întoarce-te pe o parte, spuse ea.

Când fata a făcut-o, Chrysis i-a observat cicatricea de pe şold şi i-a atins uşor cu degetele pielea ieşită în relief.
- Ce-ai păţit aici?
- Priveşte de-aproape, zise Juliette. Ai să vezi iniţialele, MT. Maurice Toscan le gravează pe pielea tuturor fetelor sale, semn că-i aparţin.
- Dar asta-i monstruos.
- Cred că suntem de vârste apropiate, spuse Juliette. Este evident însă că am dus vieţi foarte diferite.

Chrysis îşi aşeză uşor mâna pe şoldul lui Juliette, acoperindu-i însemnul cu palma.
- Îmi pare tare rău, Juliette.

Juliette zâmbi şi ridică din umeri.
- Asta e, ce să-i faci? A trecut.
- Mai fac o singură schiţă, spuse Chrysis. Dar înainte mai vreau să te întreb ceva. Ţi s-a întâmplat vreodată ca un client să te satisfacă cu adevărat şi să te facă să simţi ceva care se apropie de iubire?
- Foarte, foarte rar, spuse Juliette. Uneori însă poţi trăi iluzia că e vorba de dragoste, şi nu de o afacere, şi rămâi mereu cu o senzaţie dulce-amăruie, când e vorba de un client care te plăteşte pentru ce-i oferi.
- Pentru ultimul desen, aş dori să-ţi imaginezi ceva asemănător, zise Chrysis. Vreau să-ţi închipui că abia ai făcut dragoste şi ai avut orgasm, iar iubitul/clientul tocmai a plecat şi tu stai singură aici, pe deplin satisfăcută şi mulţumită pe de o parte, dar cu sentimentul acela dulce-amărui de care vorbeai.

Juliette dădu din cap. Luă mâna lui Chrysis de pe şold, se rostogoli pe spate şi i-o aşeză în locul moale şi cald dintre stomac şi pubis.
- De ce-mi ceri să-mi imaginez aşa ceva, Chrysis? Cum poţi să faci un desen care să redea realitatea dacă modelul tău joacă un rol şi se preface doar că trăieşte un sentiment, când de fapt nu-l trăieşte deloc?

Foarte încet, mişcă mâna lui Chrysis deasupra pântecului, înspre coaste, puţin sub piept, iar Chrysis nu se împotrivi.
- Celelalte posturi au fost uşoare, pentru că fac parte din rutina zilnică şi nu-mi solicită imaginaţia. Însă ce-mi ceri acum e mai greu. Cu toate astea, dacă tu vei putea să mă faci să simt ce doreşti, atunci vei avea un tablou adevărat în loc de unul fals. Şi, în fond, ai plătit, nu-i aşa?

Senzaţia pielii delicate a lui Juliette peste pielea ei, moliciunea trupurilor care se atingeau, împlinirea buzelor când se sărutau, rotunjimile senzuale şi plăcerea apropierii a două trupuri de femei erau foarte diferite de conturul osos şi bine legat al corpului bărbătesc - nici mai bine, nici mai rău, doar altfel. Pentru că aparţineau aceluiaşi sex, ştiau instinctiv cum să-şi ofere plăcere cu mâinile şi degetele, limbile şi gurile, fără stângăcie sau ruşine, iar când au terminat, au rămas una lângă alta, fără să vorbească. Într-un târziu, Chrysis a coborât din pat, şi-a luat blocul de desen şi a redat-o pe Juliette în starea despre care-i vorbise; pentru că şi ea se afla în aceeaşi stare, artistul şi modelul se contopiseră, cu trup şi suflet. Chrysis îşi dădea seama că era cea mai adevărată şi mai rară formă de împlinire artistică, pe care nu o mai cunoscuse până atunci şi nu ştia dacă avea să o mai trăiască vreodată.

Când s-au întors în salon, stabilimentul era plin de clienţi, luminile difuze, iar în aer plutea acea senzaţie de îngăduinţă erotică tipică unui bordel. Un muzician negru cânta jazz la pian şi clienţii dansau cu fetele pe micul ring de lângă bar. Chrysis îl găsi pe Casmir prăbuşit într-un fotoliu aurit Louis XIV, cu o mină plictisită şi iritată. S-a scuzat că lipsise atât de mult, explicându-i că făcuse mai multe schiţe decât îşi propusese.

Poetul râse.
- Ah, draga mea, dar între noi nu există secrete, spuse el. Îi simt mirosul pe pielea ta. Şi citesc în ochii tăi oboseala; eşti pe deplin satisfăcută.
- Nu cred că mă mai interesează voyerismul aşa de tare în seara asta, zise Chrysis. Am să beau doar un pahar de şampanie la bar şi o să-mi închei socotelile cu Madame Mireille. Apoi trebuie să mă întorc în atelierul meu şi să pictez. Îmi pare foarte rău, Casmir.
- Nu face nimic, draga mea, spuse el. Poţi să-mi cumperi o cină bună şi atât.

Apropiindu-se de bar, Chrysis a găsit-o pe Madame Mireille purtând o discuţie între patru ochi cu barmanul. Madame îi aruncă iute o privire.
- Vin îndată, domnişoară, spuse ea.

Chrysis se uită la barman, care, în aceeaşi clipă, privi peste umărul lui madame, iar ochii lui întunecaţi se opriră asupra ei. Chrysis simţi deodată o ameţeală şi, înainte să gândească, izbucni:
- Ce faci tu aici?
- Ce vrei să spui, domnişoară? întrebă Madame Mireille.
- Vă rog să mă iertaţi, madame, zise Chrysis. Îi vorbisem domnului. N-am vrut să vă întrerup. Sunt doar foarte surprinsă să-l văd.
- Voi doi vă cunoaşteţi? întrebă madame.
- Nu chiar, spuse Chrysis. Adică de fapt n-am făcut cunoştinţă niciodată... dar, într-un fel, ne cunoaştem.
- Ei, atunci dă-mi voie să facem prezentările aşa cum se cuvine, spuse madame, în mod evident buimăcită. El e Bogart, noul nostru barman cu jumătate de normă şi gardian al păcii cu normă întreagă. După ce-au venit atâţia marinari americani în oraş, La Belle Poule e ceva mai... cum să spun... e mai multă gălăgie decât în mod obişnuit. M-am plâns de curând bunului meu prieten, Jimmie Charters, barmanul de la Dingo, şi el mi-a spus că ştie omul potrivit pentru treaba asta. Iar numele dumitale, domnişoară, nu cred că l-am reţinut.
- Chrysis, spuse ea, întinzând mâna către Bogey. Sunt Chrysis.

Strângerea lui era caldă şi puternică şi i-a ţinut mâna într-a sa câteva clipe lungi, până ce ea a simţit că ameţeşte din nou.
- Încântat să vă cunosc, domnişoară, spuse el. Ca să vă răspund la întrebare, lucrez aici. E prima mea noapte.

Apoi zâmbi ironic.
- Aş putea să vă întreb şi eu acelaşi lucru.
- El e prietenul meu Casmir, zise Chrysis, dându-şi seama că se înroşise toată.
- Bogart, serveşte-i cu şampanie pe prietenii mei Chrysis şi Casmir, spuse Madame Mireille, şi poate lămuriţi între voi povestea. Sper, domnişoară, că întrevederea cu Juliette a fost mulţumitoare.
- Cu siguranţă a fost, madame, vă mulţumesc.
- Acum trebuie să mă ocup de clienţii mei, spuse patroana, îndepărtându-se de bar. Poţi lăsa onorariul convenit la Bogey, domnişoară.

Mai târziu, Chrysis avea să-şi aducă aminte că pianistul interpreta şi cânta, în acelaşi timp, o melodie nouă, pe care o mai auzise cântată de orchestra din Le Bal Nègre. Îi aparţinea compozitorului american Cole Porter, care stătea la Paris şi era un obişnuit al locului, cântând adesea acolo împreună cu orchestra. Melodia se numea Let's Misbehave.
- Ca să răspund şi eu la întrebarea ta, să ştii că tot aici lucrez, îi spuse Chrysis lui Bogey, încă năucită de prezenţa lui şi simţind oarecum nevoia să se justifice. Vreau să spun că eu... evident, nu sunt una dintre fete... nu, nu lucrez aici în calitatea asta. Astăzi am venit prima dată, ca să fac câteva desene. Eu pictez... şi... şi prietenul meu Casmir e poet. Dar nu suntem iubiţi, înţelegi tu, suntem doar prieteni... dar atunci... de ce-ţi spun ţie toate astea? De ce ţi-ar păsa dacă ne iubim sau nu? Scuză-mă, trăncănesc ca o idioată... scuză-mă, te rog.
- Eu glumeam, domnişoară, spuse Bogey şi zâmbi, văzându-i stânjeneala. Ce faci aici nu-i treaba mea. Şi nu-i nevoie să-mi explici nimic.
- Vrei să ne întâlnim mâine după-amiază în Le Select? întrebă ea. Pe la ora patru? Trebuie să-ţi vorbesc. Promit să nu mă mai port aşa ciudat. Sunt doar puţin agitată... Nu mă aşteptam să te văd...

Bogey dădu din cap şi zâmbi.
- Ora patru, Le Select. O să fiu acolo.

Pe când părăseau La Belle Poule, Casmir o întrebă:
- Ăsta-i bărbatul de care eşti îndrăgostită, nu-i aşa?
- De unde ştii?

Casmir râse din nou.

3

- Îţi aduci aminte de mine? întrebă Chrysis.
- Da, mi-aduc aminte de o seară, iarna trecută, spuse Bogey. Ningea, iar eu stăteam la aceeaşi masă şi scriam în caiet. Tu erai afară şi priveai prin fereastră. Arătai ca o făptură înfrigurată şi părăsită de toţi.
- De atunci te caut mereu. Am crezut că n-o să te mai văd niciodată.
- La Belle Poule e un loc cam ciudat pentru o revedere.
- Spune drept, îl întrebă Chrysis, tu m-ai căutat vreodată? Te-ai gândit vreun moment la mine?
- Mai târziu, mi-a părut rău că nu ţi-am vorbit, spuse Bogey. Şi că nu m-am uitat la desenul tău. Nu prea eram în apele mele în seara aceea.
- Am observat. Arătai ca şi când te-ai fi aflat cu mintea în altă parte.
- Aşa şi era.

Atunci privirile li s-au contopit din nou şi părea că se cunosc dintotdeauna, că ştiau totul unul despre celălalt, chiar dacă, evident, nici unul din ei nu ştia nimic.
- Eşti scriitor, zise Chrysis în cele din urmă.
- Nu, nu chiar, răspunse Bogey. Dar tu eşti pictoriţă.
- Da... deocamdată sunt studentă la Arte. Mai am încă multe de învăţat. Eşti american?
- Da.

Apoi zâmbi.
- Cum de ţi-ai dat seama?
- Te dă de gol accentul şi, bineînţeles, cizmele de cowboy.

Bogey râse.
- Uneori, studenţii de la École des Beaux-Arts mă opresc pe stradă şi mă întreabă dacă sunt cowboy adevărat sau mă duc la un bal mascat.
- Şi tu ce le spui?
- Că mă duc la un bal mascat, bineînţeles.
- Şi cum de-a ajuns un cowboy american să lucreze într-un bordel din Paris, dacă-mi permiţi întrebarea?
- Asta e o poveste cam lungă.
- Aşa mă gândeam şi eu. Care e numele tău adevărat?
- Bogart. Bogart Lambert. Dar mi se spune Bogey.

Chrysis îi aruncă o privire pătrunzătoare, căci o îndepărtată amintire din copilărie revenea, dându-i fiori reci pe şira spinării.
- Din ce parte a Americii eşti?
- Din Colorado. Familia mea are o mică fermă acolo.
- Ai fost în Legiunea Străină.
- De unde ştii?
- Credeam însă că muriseşi...
- Poftim?
- Bogart Lambert a fost ucis în război, spuse Chrysis, l-au omorât nemţii. Aşa mi-a spus papa.
- Cine-i papa? întrebă Bogey.
- Tatăl meu. Mi-a povestit despre tine şi Crazy Horse, zise ea. Tu eşti curierul cowboy. Mi-a spus tot despre tine. Te cunoaşte.
- Cine e tatăl tău? întrebă el din nou.
- Colonelul Charles Jungbluth, răspunse ea. Comandantul unităţii 217 infanterie. Ai mers călare până la ei în tranşee când a fost La Bataille des Monts, ofensiva din primăvara lui 1917. Nu-i aşa?

Bogey se uită la ea timp îndelungat, iar apoi îşi mută privirea, ca şi când s-ar fi închis din nou în sine. Chrysis văzu din nou, în adâncul ochilor lui, întreg chinul aducerii aminte pe care îl văzuse şi în ziua aceea, în Le Select.

În cele din urmă, încuviinţă din cap.
- Da, mi-l amintesc pe tatăl tău. A fost una dintre misiunile mele de început; eram tare tânăr şi nesăbuit. Credeam că sunt de neînvins... imun în faţa gloanţelor. Tatăl tău s-a purtat tare frumos cu mine.
- Dar, până la urmă, n-ai murit, spuse ea.
- Se pare că nu.
- În toţi anii ăştia, încă de când eram mică, am crezut că ai murit.
- Multă lume a crezut acelaşi lucru, zise Bogey.
- Vii cu mine acasă la părinţi? îl întrebă Chrysis. Vrei să vii chiar acum? Pentru papa ar fi o surpriză nemaipomenită. Şi el a crezut, în toţi anii ăştia, că ai murit. Povestea o să aibă un nou sfârşit, nou şi minunat în acelaşi timp. I-aş face un dar deosebit.
- Despre ce poveste e vorba?
- Povestea frumoasă despre război pe care mi-a spus-o când eram o copilă, spuse ea. Povestea despre curierul cowboy.
- Mi-ar face plăcere să-l văd din nou pe tatăl tău, zise Bogey. Dar trebuie să ajung la lucru în scurt timp. Mâine sunt liber şi, dacă vrei, vin cu tine. Însă trebuie să-mi promiţi ceva. Trebuie să-mi promiţi că nu mai povesteşti nimănui altcuiva despre mine.
- Sigur, promit, spuse Chrysis. Dar de ce?
- Pentru că, într-o privinţă, ai dreptate, zise Bogey. Curierul cowboy e mort şi eu vreau să se odihnească în pace.

Chrysis întinse braţele şi îi cuprinse mâinile.
- Bogart?
- Da, Chrysis.
- Simţi? Simţi ce se întâmplă cu noi?

Bogey încuviinţă din cap.
- Sunt îndrăgostită de tine de când aveam doisprezece ani, spuse ea.
- Ai fost îndrăgostită de un personaj mitic, pe care tatăl tău l-a creat pentru tine.
- Dar m-am îndrăgostit de tine şi anul trecut, chiar aici, zise Chrysis, fără să ştiu măcar cine eşti, fără să-ţi vorbesc. Când te-am văzut noaptea trecută, încă te mai iubeam. Şi poate că nu-ţi dai seama acum, dar mă iubeşti şi tu.
- Eu nu prea ştiu ce e iubirea, spuse Bogey.

4

- Poate n-ar trebui să-i spunem tatei unde ne-am întâlnit noaptea trecută, zise Chrysis în timp ce deschidea uşa apartamentului.

Bogey râse.
- Cred că e o idee bună. Ţin minte că tatăl tău are o personalitate puternică.
- Poţi să-i spui şi aşa, zise ea. Eu o să-i spun doar că ne-am întâlnit în Le Select, ceea ce este, mai mult sau mai puţin, adevărat.
- Şi schiţele unde-i spui că le faci?
- Desenele nu i le arăt, cel puţin deocamdată. Dar într-o bună zi o să le vadă.

Părinţii ei luau un apéritif când Chrysis intră în salon împreună cu Bogey. Colonelul se ridică în picioare; ea îl sărută, iar apoi îşi sărută mama.
- Am adus un prieten să te vadă, papa, zise ea. S-ar putea să ţi-l aminteşti.

În ultimii ani, părul colonelului devenise aproape cenuşiu, iar mustaţa sa odinioară răsucită era acum tunsă îngrijit. Era un domn distins de aproape şaizeci de ani, încă zvelt, păstrând statura impunătoare de militar. Privi nedumerit spre Bogey.
- Prin urmare, ne-am mai întâlnit? întrebă el, întinzând mâna. Îmi pare rău, dar tare mi-e că nu te recunosc.
- Da, colonele Jungbluth, spuse Bogey, ridicând şi el mâna în semn de salut. Ne-am mai întâlnit. Am fost legionar clasa I, Bogart Lambert, domnule, în Batalionul 4 sub comanda colonelului Jacques Daumier. Ne-am întâlnit, pentru scurt timp, în timpul războiului. Dar oricum, nu există nici un motiv pentru care să vă amintiţi de mine.

Colonelul se uită atunci mai atent la Bogey, iar buza de jos începu să-i tremure.
- Am participat la o ceremonie de comemorare în onoarea ta, şopti el cu voce răguşită, salutându-l apoi cu mână nesigură. Ai primit, post-mortem, Croix de Guerre pentru serviciul tău eroic în slujba ţării noastre.
- Da, domnule, a ajuns acasă, în Colorado, la părinţii mei, spuse Bogey. Au aşezat-o în camera mea, alături de trofeele câştigate la rodeo.
- Pentru că nu ţi-au găsit trupul, s-a făcut o anchetă, spuse colonelul. Erau câţiva în tribunalul militar care credeau că ai dezertat. Cu toate astea, comandantul tău şi alţi membri ai batalionului au depus mărturie în favoarea ta. Muriseră aşa de mulţi oameni, unii îngropaţi pe câmp, alţii dispăruţi, pur şi simplu, că n-aveam cum să aflăm ce s-a ales de tine. Însă asta e ceva nemaipomenit. Cei din Legiune ştiu că trăieşti?
- Nu, colonele, zise Bogey, şi nici n-am de gând să-i anunţ.
- Bine, dar de ce? întrebă colonelul Jungbluth. Ai avea măcar şansa de a fi propus pentru acordarea unei compensaţii financiare din partea guvernului, iar poporul francez îţi va fi recunoscător.
- Tocmai ăsta ar fi motivul, domnule, spuse Bogey. Aţi fost acolo, colonele, şi ştiţi cum era. De ce-aş mai vrea să răscolesc din nou totul? De ce mi-aş dori o astfel de atenţie? Războiul s-a terminat acum şapte ani, curierul cowboy a murit şi a fost uitat. Lumea a mers înainte; şi eu la fel. Mai bine să lăsăm lucrurile aşa cum sunt. Fiica dumneavoastră a promis că nu va mai povesti nimănui despre mine. Acum, vă rog acelaşi lucru.

Colonelul cântări o clipă cele spuse de Bogey, iar apoi dădu din cap.
- Prea bine, legionar Lambert. Dacă vrei ca toată lumea să te creadă mort, trebuie să-ţi respect hotărârea. Însă ţi-aş rămâne îndatorat dacă mi-ai face onoarea să ne povesteşti, doar nouă, acum, ce ţi s-a întâmplat şi pe unde ai fost în anii care au trecut. După scurta noastră întâlnire din primăvara aceea, ţi-am urmărit cariera militară atât cât am putut atunci. Am auzit multe despre faptele tale eroice.
- Pot să vă asigur, colonele, că erau şi destule exagerări, spuse Bogey. Dar dacă doriţi, vă pot povesti ce ştiu, ce-mi amintesc şi pe unde am fost.

Aşa a rămas Bogey să cineze cu familia Jungbluth, povestindu-le tot; le-a spus despre explozia de pe drumul către Mons, despre cum s-a trezit, din lungul său somn, în Edinburgh, despre numeroasele luni de operaţii şi despre anii de refacere, despre cariera de boxer în Scoţia şi, în cele din urmă, despre întoarcerea în Franţa. În timp ce povestea, şi-a dat seama că era pentru prima dată când spunea cuiva tot ce se întâmplase, în detaliu. Nici măcar în cei trei ani pe care îi petrecuse lucrând împreună cu Archie nu a povestit nimic mai amănunţit, ci doar lucruri generale, iar Archie i-a respectat intimitatea.
- Şi nu-ţi doreşti să te întorci acasă? întrebă colonelul. Să-i vezi pe mama şi pe tatăl tău?
- Le scriu părinţilor în fiecare săptămână, colonele, şi într-o bună zi o să merg acasă. Dar dintr-un motiv pe care nu pot să mi-l explic pe deplin, deocamdată nu sunt pregătit. Tata îmbătrâneşte, şi în curând o să aibă mare nevoie de mine la fermă, iar în cele din urmă o să mă ocup eu de tot. Când va fi să mă întorc, cred că n-am să mai plec de acolo. Nu sunt încă pregătit şi bănuiesc că ei înţeleg lucrul ăsta.

Atunci Chrysis şi Bogey se priviră amândoi şi văzură, în acel moment, drumurile diferite pe care aveau să o ia vieţile lor, ca şi când întregul parcurs al legăturii dintre ei, abia înfiripate, se desfăşura limpede înaintea lor şi, în acelaşi timp, rămânea deja undeva în urmă.

Promotie de vara: au mai ramas 18 zile cu 40% REDUCERE pentru titlurile din BIBLIO

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

A început Happy Night la Libris - 100.000 de cărți sunt...

Aveti probleme la citirea acestui email? Click aici pentru a-l vizualiza online