Tombuctu

Paul Auster
Tombuctu
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Felicia Antip.



*****
Intro

Domnul Osache nu e eroul tipic cu care ne-a obişnuit Paul Auster în romanele sale, în primul rând pentru că face parte din regnul canin. Dar nici un câine tipic nu e, căci personajul e înzestrat cu o inteligenţă şi o intuiţie ieşite din comun şi cu abilitatea de a înţelege limba bipezilor. Chiar dacă nu stăpâneşte şi pronunţia cuvintelor (biologia îi e potrivnică), stăpânul lui, vagabondul sclipitor şi scrântit Willy G. Christmas, îl consideră un partener de dialog pe măsură; de fapt, nu e nimeni pe lume care să-l înţeleagă mai bine pe inadaptatul Willy decât domnul Osache, cei doi fiind de nedespărţit în cutreierările lor. Dar pe domnul Osache îl aşteaptă încercări grele după moartea stăpânului său, iar devotamentul şi iubirea faţă de acesta îl fac să fie în permanenţă măcinat de întrebări metafizice: oare-şi va mai revedea vreodată stăpânul acolo, în Tombuctu?

"[Tombuctu] se ţine sus prin îndrăzneală şi prin limbajul sclipitor şi idiosincratic... Riscul pe care şi-l asumă şi energia obraznică de care dă dovadă ne indică un scriitor pe cale să facă un salt şi mai roditor în propriul său teritoriu necartografiat." (Chicago Tribune)


"Un roman despre o iubire bântuitoare, ale cărui teme se împletesc în buclă ca nişte bobine strălucitoare, îmbinându-se cu graţie sub proza curată a lui Auster, provocând fantasticul şi tragicul." (San Francisco Chronicle)

Fragment

Pe la ora zece, se înhăitase cu o bandă format din şase băieţi de doisprezece ani. La început păruse a fi o împrejurare norocoasă şi timp de o oră sau două a fost tratat regeşte. Băieţii l-au hrănit cu covrigi, crenvurşti şi coajă de pizza, iar domnul Osache le-a răsplătit generozitatea făcând tot ce se pricepea pentru a-i amuza. Nu avusese prea mult de-a face cu copiii, dar de-a lungul anilor văzuse destule ca să ştie că sunt imprevizibili. Băieţii ăştia i s-au părut a fi din cale afară de zurbagii şi de violenţi. Făceau pe nebunii, se dădeau mari, îşi aruncau vorbe de ocară, iar după ce-a stat o vreme în preajma lor, a băgat de seamă că le plăcea la nebunie să tragă ghionturi şi să-şi dea pe furiş pumni în cap. S-au oprit într-un parc şi aproape o oră, băieţii au jucat fotbal, repezindu-se unul în celălalt cu o brutalitate care l-a determinat pe domnul Osache să se teamă că vreunul dintre ei o s-o păţească. Vacanţa de vară era pe sfârşite. În curând avea să înceapă şcoala, iar băieţii erau înfierbântaţi şi sastisiţi, puşi pe harţă. După terminarea partidei, au nimerit pe malul unui iaz şi au început să arunce cu pietre în apă. Asta a degenerate repede într-o întrecere - a cui piatră face mai multe salturi la suprafaţa apei - ceea ce a dus la câteva dispute vehemente. Domnul Osache, care nu putea să sufere nici un fel de ceartă, s-a decis să pună capăt animozităţii din ce în ce mai marcate, cufundându-se în apă şi aducând una dintre pietre. Niciodată nu-i plăcuse cine ştie ce să facă aport. Willy dispreţuise totdeauna acest sport, considerându-l mai prejos de inteligenţa domnului Osache, dar domnul Osache ştia cât de impresionaţi erau oamenii ori de câte ori câinii se întorceau în goană la stăpânii lor cu beţe sau mingi între dinţi, aşa că şi-a înfrânt repulsia şi s-a aruncat bâldâbâc în apă. Asta a produs mare agitaţie în iaz şi, chiar în timp ce se cufunda şi prindea cu îndemânare o piatră pe cale să cadă la fund, a auzit cum unul dintre băieţi îl înjură pentru tulburarea pe care o pricinuise. Le stricase joaca, striga băiatul, şi or să treacă cinci minute înainte ca apa să fie din nou destul de liniştită ca s-o ia de la capăt. Aşa o fi, şi-a spus domnul Osache în timp ce înota înapoi spre mal, dar dă-ţi seama cât o să fie de uimit când o să-i pun la picioare jucărica asta. Nu orice câine e în stare de o asemenea ispravă. În orice caz, când a ajuns în faţa băiatului furios şi a dat drumul pietrei, a fost salutat cu un picior în coaste.
- Câine tâmpit ce eşti, a spus băiatul. Ce te-a apucat de ne nasoleşti apa?

Domnul Osache a lăsat să-i scape un schelălăit de durere şi de surpriză şi imediat între băieţi s-a încins altă dispută. Unii condamnau şutul, alţii îl aplaudau şi foarte curând doi dintre băieţi se rostogoleau strâns încleştaţi pe jos, interpretând încă o dată străvechea scenă a luptei dintre forţă şi dreptate. Domnul Osache s-a retras câţiva metri, la o distanţă care-i asigura securitatea, şi-a scuturat blana de apă şi după aceea a rămas pe loc, aşteptând ca vreunul dintre băieţii mai cumsecade să-l cheme înapoi. În pofida dorinţei lui de a îngropa securea războiului, nici unul n-a catadicsit să-şi întoarcă măcar privirea spre el. Bătaia a continuat şi când a luat, în cele din urmă, sfârşit, unul dintre băieţi l-a observat, a luat o piatră şi a aruncat-o în direcţia lui. Au lipsit vreo trei sferturi de metru sau un metru ca să-l nimerească, dar domnul Osache văzuse între timp destule şi pricepuse mesajul. S-a întors cu spatele şi a luat-o la goană şi, cu toate că un băiat sau chiar doi au strigat după el să vină înapoi, nu s-a oprit din fugă până n-a ajuns la celălalt capăt al parcului.

Următoarea oră şi-a petrecut-o şezând amărât la adăpostul unui tufiş de păducel. Nu că şutul l-ar fi durut chiar atât de tare, dar moralul lui avusese de suferit şi era dezamăgit de sine însuşi pentru că interpretase complet greşit situaţia. Trebuia să înveţe să fie mai prudent, şi-a spus, mai puţin încrezător, să presupună cele mai rele lucruri despre oameni cât timp aceştia nu-şi demonstrează bunele intenţii. Era trist să înveţi o asemenea lecţie abia după atâţia ani de viaţă, şi-a dat seama, dar dacă ţinea să facă faţă greutăţilor care-l aşteptau, trebuia să aibă tăria de a se ţine de program. Ceea ce se cerea era să-şi stabilească nişte principii generale, nişte reguli stricte de comportare pe care să le respecte în momentele de criză. Pe baza experienţei recente, nu i-a fost greu să formuleze primul articol de pe listă. Gata cu puştimea. Gata cu cei sub şaisprezece ani, mai ales cu cei din stirpea băieţilor. Nu ştiau ce-i aia mila şi un biped din sufletul căruia elimini această calitate nu-i cu nimic mai bun decât un câine turbat.

Chiar când era pe punctul de a ieşi de sub tufiş şi de a porni mai departe, la mai puţin de jumătate de metru de nasul lui a zărit un baschet alb. Semăna atât de bine cu baschetul care ateri zase în pântecul lui, încât domnul Osache aproape că s-a înecat cu propria-i salivă. Se întorsese cumva nemernicul pentru a-şi duce la capăt treaba? Câinele s-a dat înapoi, înfundându-se în desişul de mărăcini şi de crengi joase şi agăţându-şi blana pe măsură ce se adâncea mai mult. Ce situaţie deznădăjduită, şi-a spus, dar exista oare vreo alternativă? Musai să rămână pitit, cu burta la pământ, cu o duzină de spini în spinare, în speranţa că huliganul o să se plictisească şi o să plece.

Dar domnului Osache nu-i fusese dat în ziua aceea să aibă parte de un asemenea noroc. Ticălosul nu s-a dat dus, şi în loc să plece să-şi facă mendrele în altă parte a parcului, s-a aşezat pe vine lângă tufiş şi a dat la o parte crengile ca să vadă mai bine. Domnul Osache a mârâit, gata să se năpustească asupra agresorului dacă ar fi fost nevoit s-o facă.
- Nu te teme, a spus băiatul. N-o să-ţi fac nici un rău.

Pe dracu' n-o să-mi faci, s-a gândit domnul Osache, şi pentru că era în continuare prea speriat ca să lase garda jos, nu şi-a dat seama că vocea blândă care venea de sus, dintre crengi, nu era un truc, ci vocea unui cu totul alt băiat.
- Am văzut ce ţi-au făcut, a spus băiatul cel nou. Băieţii ăia sunt nişte scârbe. Îi ştiu de la şcoală. Ralph Hernandez şi Pete Bondy. Dacă te înhăitezi cu asemenea târâturi, nu se poate să nu păţeşti ceva.

Între timp, vorbitorul îşi băgase capul în desiş îndeajuns de mult pentru ca domnul Osache să-I distingă clar trăsăturile, şi în cele din urmă a înţeles că nu pe torţionar îl are în faţa ochilor. Chipul aparţinea unui băieţel chinez de vreo unsprezece-doisprezece ani şi în acea primă clipă de neuitat, domnul Osache a simţit că este una dintre cele mai simpatice feţe pe care avusese vreodată plăcerea de a le vedea. La naiba cu principiile şi cu regulile de comportare. Puştiul n-avea intenţii rele şi dacă domnul Osache se înşela în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să restituie insigna de câine şi să-şi trăiască restul vieţii ca un arici.
- Mă numesc Henry, a spus băiatul. Henry Chow. Pe tine cum te cheamă?

A, şi-a spus domnul Osache. Isteţ băiat. Dar cum crede că i-aş putea răspunde la întrebare?

Şi totuşi, dat fiind că de rezultatul acestei convorbiri depindeau atât de multe, domnul Osache s-a hotărât să facă maximum de efort, îngropat între crenguţe şi frunze, şi-a înălţat capul şi a emis o serie de cinci lătrături scurte: ham, ham, ham, ham, ham. Era un anapest perfect, fiecare silabă a numelui lui beneficiind de accentul, ponderea şi durata corespunzătoare. Timp de câteva clipite, a fost ca şi cum cuvintele dom-nul O-sa-che ar fi fost reduse la esenţa lor sonoră, la puritatea unei fraze muzicale.
- Bravo, a spus tânărul Henry, întinzându-I mâna dreaptă ca pentru o împăcare. Prinzi repede, nu-i aşa?

Domnul Osache a mai lătrat o dată pentru a-şi exprima acordul şi după aceea a început să lingă palma mâinii care i se ivise în faţă. Încetul cu încetul, Henry l-a ademenit să-şi părăsească ascunzătoarea sigură, iar după ce domnul Osache a ieşit cu totul, băiatul s-a aşezat pe pământ lângă el şi, între numeroasele mângâieri pe cap şi sărutări pe faţă, i-a pigulit grijuliu frunzele şi rămurelele care se prinseră în blana lui.

A fost începutul unei prietenii exemplare între câine şi băiat. În privinţa vârstei, nu-i despărţeau decât trei ani şi jumătate, dar băiatul era tânăr, iar câinele bătrân şi, din cauza discrepanţei, fiecare a ajuns să-i dăruiască celuilalt ceva ce nu mai avusese înainte. Henry i-a demonstrat domnului Osache că dragostea nu este o substanţă cuantificabilă. Totdeauna mai există ceva din ea pe undeva şi chiar după ce-ai pierdut o dragoste nu-i deloc imposibil să găseşti alta. Pentru Henry, copil unic al unor părinţi care munceau multe ore pe zi şi care refuzaseră categoric să primească un animăluţ în apartamentul lor, domnul Osache era răspunsul la rugăciunile lui fierbinţi.

Şi totuşi, această alianţă promiţătoare nu era lipsită de primejdii şi de capcane. După ce Henry a început să vorbească despre tatăl lui, domnul Osache a înţeles că a se lăsa cu totul în seama acestui băiat nu însemna neapărat a merge la câştig sigur, aşa cum păruse la prima privire. Se îndreptau fără grabă spre strada pe care locuia familia Chow şi pe măsură ce Henry continua să descrie feluritele probleme de care aveau ei doi să se lovească, domnul Osache s-a pomenit trecând de la nelinişte la frică şi apoi de-a dreptul la panică. Era destul de rău că tatăl lui Henry nu putea să sufere câinii şi că domnul Osache nu va avea voie să intre în casă. Încă şi mai rău era că, după ce i se va găsi un loc, prezenţa lui va trebui să fie ţinută secretă faţă de domnul Chow. Dacă tatăl lui Henry ar fi prins de veste că în apropiere de casa lui există un câine, băiatul ar fi fost pedepsit atât de aspru încât şi-ar fi dorit să nu se fi născut niciodată. Dat fiind că domnul Chow locuia în aceeaşi clădire în care lucra, părea aproape absurd ca cei doi să-şi închipuie că vor reuşi să evite darea în vileag. Apartamentul familiei era la etajul întâi, iar tatăl lui Henry era mereu prin preajmă, fie dormind, fie muncind, dimineaţa, la prânz şi noaptea.
- Îmi dau seama că nu sună cine ştie ce, i-a spus Henry, dar dacă eşti dispus să încerci sunt şi eu dispus s-o fac.

Ei, cel puţin băiatul ăsta avea curaj. Şi pe deasupra şi o voce foarte plăcută, a adăugat domnul Osache, făcând tot ce-i stătea în putinţă ca să vadă partea bună a lucrurilor şi să fie recunoscător pentru ea. În clipa aceea nu ştia, totuşi, că abia de atunci înainte avea să vină tot ce era mai rău. Auzise veştile rele, auzise veştile cele mai rele, dar abia când Henry a început să vorbească despre ascunzători a înţeles întreaga grozăvie a situaţiei în care se băga.

Aveau aleea, i-a spus Henry. Era o opţiune şi, dacă domnul Osache accepta să doarmă într-o cutie de carton şi promitea să nu facă nici un pic de zgomot, s-ar fi putut să scape basma curată amândoi. Altă posibilitate era curtea din dos. Nu foarte mare, de fapt doar un petec de pământ acoperit de buruieni, cu câteva frigidere ruginite şi rafturi de metal înnegrite înşirate de-a lungul gardului. Numai că, uneori, chelnerii ieşeau acolo ca să fumeze şi în cele mai multe seri, în special când era cald afară, tatălui lui îi plăcea să se plimbe câteva minute prin fundul curţii după ce închidea restaurantul. Numea asta "a sorbi stelele" şi, potrivit lui Henry, dormea mai bine dacă îşi lua mica doză de cer înainte de a urca în casă şi de a se sui în pat.

Henry a mai flecărit o vreme despre ce obişnuia să facă tatăl lui înainte de culcare, dar domnul Osache nu mai asculta. Din gura băiatului ieşise cuvântul fatal şi în clipa când domnul Osache şi-a dat seama că restaurantul în chestiune nu era doar o dugheană cu hot-dogs ci un restaurant chinezesc, a fost gata să-şi ia coada la spinare şi să fugă încotro vedea cu ochii. De câte ori nu-l avertizase Willy în privinţa locurilor de acest gen? Abia ieri dimineaţă îi ţinuse o prelegere de cincisprezece minute pe respectiva temă, cum să nesocotească acum domnul Osache aceste sfaturi şi să trădeze memoria iubitului său stăpân? Henry ăsta era un puşti de ispravă, dar dacă vorbele lui Willy conţineau fie şi cea mai mică particulă de adevăr, a rămâne cu băiatul ar fi echivalat cu a-şi semna propria sentinţă de condamnare la moarte.

Şi cu toate astea, nu-l lăsa inima să-şi ia tălpăşiţa. Nu stătuse decât patruzeci de minute împreună cu Henry şi se şi ataşase prea tare de el pentru a o întinde fără a-şi lua rămas-bun. Sfâşiat între frică şi afecţiune, a ales o cale de mijloc, singura la îndemâna lui în împrejurările date. S-a oprit pur şi simplu în loc pe trotuar, s-a culcat pe jos şi a început să scâncească. Lipsit de experienţă în privinţa câinilor, Henry n-a ştiut cum să interpreteze acest gest subit, neaşteptat. S-a aşezat pe vine lângă domnul Osache şi a început să-l mângâie pe cap, iar câinele, prins în chinuitoarea menghină a nehotărârii, n-a putut să nu observe cât de blândă era atingerea mâinii lui.
- Eşti dărâmat, i-a spus Henry. Mie nu-mi mai tace gura, în timp ce tu eşti sleit de puteri şi flămând şi nu m-am învrednicit nici măcar să te hrănesc.

A urmat un Big Mac plus o pungă de cartofi prăjiţi şi după ce a devorat aceste trataţii delicioase, domnul Osache şi-a pus inima la picioarele băiatului. Fugi acum, şi-a spus, şi vei muri pe străzi. Du-te acasă la el şi vei muri şi-acolo. Vei fi însă, cel puţin, cu Henry, iar dacă moartea este pretutindeni, ce mai contează unde te duci?

Aşa a ajuns domnul Osache să nesocotească învăţăturile stăpânului lui şi să se ducă să trăiască lângă porţile iadului.

Noua lui casă era o cutie de carton care conţinuse cândva un aparat de aer condiţionat Fedders, model jumbo. Ca măsură de precauţie, Henry o înghesuise între gard şi unul dintre frigiderele vechi din curte. Acolo dormea domnul Osache noaptea, ghemuit în celula lui întunecoasă până dimineaţa, când băiatul venea să-l ia, şi pentru că Henry era un puşti isteţ şi săpase o groapă pe sub gard, domnul Osache putea să se târască prin ea până în curtea alăturată - evitând astfel atât uşa din spate, cât şi uşile laterale ale restaurantului - şi să se întâlnească cu tânărul lui stăpân la celălalt colţ al străzii, de unde începeau hoinărelile lor zilnice.

Să nu credeţi cumva că domnului Osache nu-i era frică, sau că nu era conştient de primejdiile care-l înconjurau -, dar să ştiţi în acelaşi timp că nu şi-a regretat niciodată decizia de a face echipă cu Henry. Restaurantul îi asigura o sursă inepuizabilă de delicatese savuroase şi pentru prima oară după moartea lui Mom-san, survenită cu patru ani mai devreme, domnul Osache mânca pe săturate. Cotlete şi găluşte, tăiţei cu susan şi orez prăjit, tofu în sos brun, raţă la capac şi won ton-uri mai uşoare decât aerul: varietatea era nesfârşită şi, odată iniţiat în deliciile bucătăriei chinezeşti, cu greu se putea stăpâni când se gândea la ceea ce urma să-i mai aducă Henry. Stomacul lui nu fusese niciodată mai fericit, şi cu toate că digestia lui avea uneori de suferit din cauza unei mirodenii sau a unui condiment prea picant, aceste erupţii intermitente ale intestinelor păreau un preţ mic în comparaţie cu plăcerea meselor propriu-zise. Singurul cusur al acestui regim îmbătător era teama de necunoscut care-i împungea sufletul ori de câte ori limba lui simţea un gust neidentificabil. Prejudecăţile lui Willy deveniseră spaimele lui, şi atunci când muşca dintr-o obscură combinaţie nouă, nu reuşea să nu se-ntrebe dacă nu cumva mănâncă un semen-câine. Se oprea din mestecat, paralizat brusc de remuşcări, dar totdeauna era prea târziu. Sucurile lui salivare erau deja în acţiune şi cum papilele gustative râvneau la mai mult din ceea ce tocmai descoperiseră, pofta se dovedea a fi, de fiecare dată, mai puternică decât el. După scurta pauză, limba se repezea din nou la mâncare, şi înainte ca el să aibă măcar timp să-şi spună că săvârşeşte un păcat, farfuria era linsă şi curată. Urma, inevitabil, un moment de tristeţe. Apoi, străduindu-se să-şi liniştească oarecum conştiinţa vinovată, îşi spunea că şi el avea să aibă aceeaşi soartă, nu spera decât să fie la fel de gustos ca lucrul pe care tocmai îl mâncase.

Henry a cumpărat câteva plicuri cu sămânţă de ridichi şi a semănat-o în pământul de lângă cutia de carton a domnului Osache. Grădina era legenda lui acoperitoare şi, ori de câte ori era întrebat de părinţi de ce stă aşa de mult în curtea din spate, era suficient să menţioneze ridichile pentru ca ei să dea din cap şi să plece. Era ceva destul de neobişnuit să semeni ridichi în acest anotimp târziu, a spus tatăl lui, dar Henry îşi pregătise dinainte răspunsul. Ridichile germinează în optsprezece zile, a replicat, şi vor răsări cu mult înainte de răcirea vremii. Deştept băiat, Henry. Se pricepea să dea din gură pentru a ieşi din orice încurcătură, iar agerimea cu care ciupea din poşeta mamei lui bănuţi şi bancnote rătăcite şi dădea iama noaptea printre resturile din bucătărie l-a ajutat să asigure o viaţă tolerabilă atât noului lui prieten, cât şi sie însuşi. Nu era vina lui că taică-său îl speriase rău de câteva ori pe domnul Osache venind în toiul nopţii în grădină ca să inspecteze progresele ridichilor. Ori de câte ori raza lanternei lui străbătea zona din faţa cutiei domnului Osache, câinele tremura în bezna cămăruţei lui, convins că i-a sunat ceasul. O dată sau de două ori, miasma fricii emanată de trupul lui a fost atât de pătrunzătoare încât domnul Chow s-a oprit pur şi simplu să adulmece aerul, ca şi cum ar fi bănuit o neregulă. Cum însă nu ştia ce anume caută, după o clipă sau două de reflecţie perplexă îngăima un şir de cuvinte chinezeşti de neînţeles, după care se întorcea în casă.

Copilăria lui Isus

Copilăria lui Isus
povestită de Cristian Bădiliţă,
plecînd de la cele mai vechi texte ale tradiţiei creştine
ilustraţii de Malvine Mocenco, concepţia grafică: Liliana Grecu
Editura Tracus Arte, 2015



*****
Fragment. Isus în Egipt

În Egipt s-au întîmplat o mulţime de minuni, dintre care vom povesti aici doar cîteva, aşa cum ni s-au transmis de către cei din vechime. Într-o zi, pe la chindii, sfînta familie a poposit într-o cetate unde tocmai se punea la cale o nuntă. Numai că, prin urzelile diavolului şi prin tot felul de farmece, mireasa amuţise şi nu mai putea vorbi. Cînd Maria a intrat în cetate cu pruncul în braţe, mireasa cea mută a zărit-o. A întins mîinile către Domnul Hristos şi, smulgîndu-l de la pieptul Mariei, l-a strîns tare la sînul ei şi l-a sărutat; apoi a început să-l legene dintr-o parte într-alta stînd aplecată deasupra lui. Şi, minune mare, cîteva clipe mai tîrziu limba i se dezlegă şi ea se întoarse fericită în braţele mirelui, mulţumindu-i Mariei şi închinîndu-se Domnului. Au rămas acolo trei zile, ţinuţi la mare cinste şi petrecînd cum nu se poate mai bine. Apoi şi-au pus în desagi merinde pentru drum, şi-au luat rămas bun de la gazde şi de la tot poporul şi au plecat în altă cetate unde aveau de gînd să înnopteze. Aici trăia o femeie cumsecade, credincioasă şi plină de virtuţi. Dar o mare nenorocire se abătuse peste ea. Odată, cînd îşi spăla rufele la rîu, diavolul cu chip de şarpe s-a năpustit asupra ei, i s-a încolăcit în jurul pîntecului şi n-a mai vrut să se dea jos de acolo. De atunci, în fiecare noapte, o chinuia cumplit, nelăsînd-o să doarmă şi bătîndu-şi joc de ea. Ei bine, femeia aceasta, văzînd-o pe stăpîna Maria cu pruncul în braţe, a rugat-o cu lacrimi în ochi: "Stăpînă, lasă-mă să iau în braţe pruncul şi să-l sărut!" Maria a lăsat-o. Şi îndată ce L-a atins cu mîinile, diavolul cel rău cu chip de şarpe a slobozit-o din strînsoare şi a luat-o la fugă prin pustiu. Nici că l-a mai văzut femeia de atunci.

A doua zi, aceeaşi femeie a luat apă înmiresmată ca să-l spele pe Isus. Şi după ce l-a spălat şi l-a aşezat în scutece, a adunat apa şi a vărsat o parte din ea peste trupul mîncat de lepră al unei copile care locuia acolo. Şi îndată copila s-a vindecat şi pielea i-a devenit catifelată şi albă peste tot. Atunci locuitorii cetăţii au zis: "Fără nicio îndoială Iosif, Maria şi Pruncul acesta sînt zei, nu oameni." Şi pe cînd cei trei se pregăteau să plece de acolo fata vindecată se apropie de ei şi rugă s-o ia cu dînşii, ca să-i slujească. Ei încuviinţară, iar fata li se alătură.

Aşa au ajuns într-un oraş a cărui cetăţuie, zidită pe o culme, aparţinea unui prinţ vestit. În cetăţuie erau şi camere pentru oaspeţi, aşa că sfînta familie făcu popas aici. Fata vindecată de lepră a intrat, din întîmplare, în odaia soţiei prinţului şi, găsind-o pe aceasta tristă şi cu faţa înecată-n lacrimi, a întrebat-o care era pricina durerii ei? "Să nu te mire, a răspuns aceasta, că mă vezi plîngînd. Căci mare mîhnire mă apasă şi pînă acum n-am îndrăznit să mă destăinui nimănui". Fata i-a zis: "Poate dacă-mi spui mie despre ce este vorba, am să-ţi găsesc un leac." "Te rog numai să păstrezi secretul şi să nu-l destăinui nimănui", a mai rugat-o soţia prinţului şi a început să-i povestească: "Eu sînt căsătorită cu un prinţ care stăpîneşte o sumedenie de cetăţi. Deşi au trecut ani mulţi de cînd ne-am căsătorit, nu i-am dăruit niciun fiu pînă de curînd. Numai că fiul s-a născut lepros. Atunci, prinţul, de supărare, l-a renegat, iar mie mi-a zis: «Una din două: ori îl omori cu mîna ta, ori i-l dai unei femei străine care să-l crească în pustiu, aşa încît nimeni să nu ştie de el! De tine mă despart, căci după ce mi-ai făcut nici nu vreau să te mai văd.» De atunci parcă mi-am pierdut minţile şi zac răpusă de durere. Copila, slujnica Mariei, i-a zîmbit prinţesei cu subînţeles şi i-a zis: "Nu-ţi spuneam că voi găsi leac pentru nenorocirea ta? Ascultă-mă! Şi eu eram leproasă, dar m-a curăţit un zeu care se numeşte Isus, fiul Mariei." Femeia, recăpătîndu-şi brusc speranţa, a întrebat-o: "Unde-i zeul despre care îmi vorbeşti?" "Chiar lîngă tine, a răspuns copila. Au mas cu toţii sub acoperişul casei tale." "Cum se poate aşa ceva?", grăi atunci femeia, "Arată-mi, unde sînt? Du-mă la ei." Atunci, de bucurie, ea pregăti pentru Iosif un ospăţ strălucitor, la care veniră cei mai de seamă bărbaţi din cetate. A doua zi de dimineaţă luă apa înmiresmată unde tocmai fusese îmbăiat Isus şi, aducîndu-l pe fiul său lepros, îl stropi cu ea din belşug, pe toate părţile trupului. Şi pe loc fiul se curăţă de boală. Iar mama, slăvind şi mulţumindu-i lui Dumnezeu, zise: "O, Isuse, fericită mama care te-a născut!" Apoi o copleşi cu daruri pe Maria şi-şi luă rămas bun de la ea cu toată cinstirea cuvenită. Iar prinţul nu doar că s-a împăcat cu soţia lui, dar a iubit-o şi mai tare decît o iubise la început, iar pe fiul său l-a numit moştenitor al tronului şi al împărăţiei.

*

Pe cînd sfînta familie se apropia de altă cetate, văzură trei femei care se întorceau plîngînd de la cimitir. Cuprinsă de milă Maria îi zise copilei care-i însoţea: "Mergi iute şi întreabă-le cine sînt şi ce nenorocire li s-a întîmplat?" Dar femeile, de ruşine, ori poate din altă pricină, n-au vrut să răspundă. Au întrebat-o însă pe copilă dincotro vin drumeţii, unde se duc şi dacă au unde să doarmă peste noapte? Fata le-a răspuns că abia au sosit în cetate şi că tocmai căutau un loc de înnoptare. Atunci femeile i-au zis fără să mai lungească vorba: "Veniţi şi înnoptaţi la noi." Şi au fost primiţi cu toţii într-o casă nouă, frumos gătită, ce mai!, gospodărie în toată regula. Copila intră în odaia celor trei femei şi le găsi din nou plîngînd în hohote şi jelindu-se. Nu mică i-a fost însă mirarea cînd a văzut lîngă ele un... măgar acoperit cu un veşmînt fastuos. Femeile îi puseseră dinainte un braţ de susan, îl sărutau întruna şi-i tot dădeau să mănînce. Copila întrebă ce-i cu măgarul acela în mijlocul odăii? Femeile răspunseră printre lacrimi: "Măgarul pe care-l vezi era fratele nostru, născut din acelaşi pîntece ca şi noi. După moartea tatălui nostru ne-a rămas o avere uriaşă. Cum nu aveam decît un frate, am hotărît să-l însurăm şi să-i facem o nuntă pe cinste. Dar nişte femei roase de invidie, geloase şi maştere l-au vrăjit pe ascuns. Şi, într-o noapte, puţin înainte de mijirea zorilor, cînd uşile casei erau încuiate, am văzut că fratele nostru s-a preschimbat într-un măgar, aşa cum îl vezi şi tu, cu ochii tăi. Ce n-am făcut ca să-l lecuim! I-am chemat pe toţi învăţaţii, pe toţi magii şi vrăjitorii din lume. Degeaba! De cîte ori ne copleşeşte durerea ieşim împreună cu mama şi plîngem la mormîntul părintelui nostru. Apoi ne întoarcem acasă." Cum auzi copila vorbele acestea le zise: "Mai înduraţi puţin şi n-o să mai plîngeţi! Căci leacul durerii voastre se află aproape, chiar aici, în casă. Cîndva eu însămi am avut lepră, dar îndată ce-am cunoscut-o pe femeia cu pruncul Isus, abia născut, care m-a stropit cu apa de la îmbăierea lui, m-am vindecat. Sînt încredinţată că are leac şi pentru necazul vostru. Aşa că mergeţi la stăpîna mea, Maria, chemaţi-o la voi în odaie şi destăinuiţi-i secretul. Apoi, cu umilinţă, rugaţi-o să vă ajute."

Auzind cuvintele fetei, cele trei femei au dat buzna în odaia Mariei, i s-au închinat, au adus-o în faţa măgarului şi i-ai vorbit aşa: "Ai milă de roabele tale! Căci nimeni nu se îngrijeşte de noi. Iată, măgarul acesta din faţa ta este fratele nostru. Dar nişte femei l-au vrăjit şi l-au adus în halul în care-l vezi. De aceea te rugăm, îndură-te de noi!" Mariei i se făcu milă de nenorocirea lor. Îl luă pe Domnul Isus şi-l aşeză călare pe spatele măgarului, plîngînd laolaltă cu cele trei femei şi zicîndu-i: "Fiule, vindecă măgarul acesta prin puterea ta nemăsurată şi fă-l iarăşi om înzestrat cu judecată precum era la început!" Şi numai ce-au ieşit cuvintele acestea din gura stăpînei Maria, că măgarul a şi luat chip de om, un tînăr fără cusur.

Apoi cu toţii - tînărul, mama şi surorile lui - s-au închinat stăpînei Maria. Iar pe Copil l-au ridicat deasupra capului, chiar de mai multe ori, zicînd: "Fericită este femeia care te-a născut, o, Isuse, Mîntuitorul lumii! Fericiţi sînt ochii care se înfruptă din bucuria chipului tău!"

Atunci surorile i-au spus mamei lor: "Acum, întrucît fratele nostru şi-a redobîndit chipul omenesc cu ajutorul lui Isus, se cuvine să i-o dăm de soţie chiar pe copila care ne-a ajutat, slujitoarea Mariei." Şi după ce şi mama şi Maria, stăpîna fetei, şi-au dat, fericite, încuviinţarea, au pus la cale o nuntă ca-n poveşti. Tristeţea li s-a preschimbat în bucurie şi bocetul în horă. Au rîs, s-au veselit, au cîntat şi au jucat în haine mîndre şi strălucitoare. Iosif şi Maria au rămas acolo zece zile. La plecare au fost conduşi cu mare cinste de către gazde care, după ce-şi luară bun rămas, începură din nou să plîngă. Dar mai amarnic decît toţi plîngea copila, tînăra mireasă.

*

De acolo începea un ţinut pustiu, bîntuit de hoţi şi de tîlhari. Deşi Iosif şi Maria ştiau ce-i aşteaptă, totuşi au hotărît să traverseze locul pe timp de noapte. La un moment dat, zăresc doi tîlhari întinşi pe pămînt, iar alături o mulţime întreagă, tovarăşi de-ai lor, care dormeau somn greu. Cei doi tîlhari se numeau Titus şi Damachus. Şi i-a zis Titus lui Damachus: "Te rog, lasă-i pe oamenii aceştia în pace, ca să nu-i simtă tovarăşii noştri!" Damachus însă nici n-a vrut s-audă. Atunci Titus i-a zis: "Uite, ia de la mine patruzeci de drahme despăgubire." Ba i-a întins şi brîul cu care era încins, pentru ca acela să nu deschidă gura şi să-i trezească pe ceilalţi. Văzînd Maria binele pe care l-a făcut tîlharul, i-a zis: "Domnul Dumnezeu te va sprijini cu dreapta Sa şi-ţi va ierta păcatele!" Atunci, scoţînd năsucul de sub pătura cu care era învelit, Isus i-a răspuns Maicii sale: "Mamă, să ştii că peste treizeci de ani, cînd voi fi răstignit la Ierusalim, aceşti doi tîlhari vor fi ridicaţi pe cruce împreună cu mine: Titus, la dreapta, iar Damachus, la stînga mea. Şi-n ziua următoare, Titus, tîlharul cel bun, va intra înaintea mea în rai."

Sâmbătă seara şi luni dimineaţa

Tudor Stancu
Sâmbătă seara şi luni dimineaţa
Editura Vremea, 2016



*****
Intro

Reprezentând a treia generaţie de scriitori din familia sa, Tudor Stancu s-a născut la Bucureşti, unde a urmat cursurile facultăţii de Limba şi Literatura Română. A frecventat pentru un timp şedinţele Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, şi a debutat editorial în 1985, în volumul colectiv Proze. Antologie debut, la Editura Albatros, volum primit favorabil de critica literară a vremii. A publicat de asemenea proză şi poezie în diverse ziare şi reviste: România Literară, Luceafărul, Contrapunct, Ramuri, printre altele.

Romanul Sâmbăta seara şi luni dimineaţa urmăreşte întâmplările unui grup de tineri ale căror destine se întâlnesc în timpul unei scurte vacanţe într-o staţiune de munte. Aceşti tineri afişează o mondenitate ostentativă, fie prin practicarea schiului - sport care necesită o substanţială investiţie financiară -, fie prin petreceri unde alcoolul se consumă excesiv si sexul se practică fără prejudecăţi. Toate acestea sunt de fapt un înveliş menit să ascundă singurătatea, zbuciumul interior al unei existenţe fără sens si fără ţintă, conturate prin rememorări, conversaţii şi vise. Vor duce însă întâmplările neaşteptate cu care se confruntă personajele în această scurtă vacanţă si imediat după aceea la şansa de a se regăsi pe sine, de a da un sens existenţei fără rost? Vor găsi aceşti tineri ceea ce caută?

***

Sâmbătă dimineaţa

1.

Deşi era murdară, gara mi se părea gri şi atât. Poate pentru că eram puţin vesel, puţin trist, puţin nehotărât în privinţa sentimentelor care mă încercau. Plecam. Ei da, în sfârşit, plecam pentru câteva zile la munte. Geanta de voiaj pe care o ţineam în mână mi se părea grea, poate prea grea pentru mărimea ei. Înghesuisem în ea tot felul de lucruri pe care nici nu ştiam dacă o să le folosesc sau nu. O canadiană cu puf de gâscă, două pulovere de lână, ciorapi groşi, două perechi de izmene, cărora le spuneam în glumă chiloţi cu mânecă lungă, câteva tricouri de corp, pijamaua şi chiar un costum, împachetat şi împăturit cu grijă ca să nu se şifoneze prea tare.

Mergeam agale şi legănat pe peronul umed, puţin aplecat în partea în care ţineam geanta şi mai schimbam din când în când câte o vorbă cu prietenul meu Sergiu, încercând să nu-mi aduc aminte de casa pe care o lăsam în urmă, acum, în ajunul sărbătorilor de iarnă. Mă gândeam cu puţin regret că zilele astea n-o să apuc să mănânc din cozonacii galbeni, pufoşi, făcuţi de bunica în bucătăria fierbinte, n-o să beau din vinul roşu, mirosind aspru, a strugure copt, cumpărat de tata de la ţară şi n-o să mă bucur privind focul puternic în căminul din sufragerie, care acoperea cu duduitul lui vocile bunicilor, mamei, tatei, cu toţii adunaţi în jurul mesei, mâncând cu ochii pironiţi pe ecranul televizorului.

Cadoul îl lăsasem pe masă, neatins. Ei da, primisem un cadou de Crăciun de la mama. Un plic alb pe care numele meu fusese scris repede şi nervos. Înăuntru erau bani. Sute albastre, noi, foşnitoare. Le pipăisem şi mă jucasem cu ele printre degete. Banii miroseau ciudat, a hârtie proaspăt tipărită. Erau ca o carte bună, scrisă într-o limbă străină, o carte pe care trebuie să o citeşti de mai multe ori până s-o înţelegi ca lumea. Parcă mi-era puţin frică de bani, deşi nu erau mulţi. Dar nu, nu mă bucurasem de primirea lor. Aveam şi eu banii mei, muncisem pentru ei şi puteam să fac cu ei tot ce îmi dorea inima. Nu trebuia să dau socoteală nimănui. Reuşisem să strâng ceva la ciorap. Aşa, ca pentru o scurta vacanţă, în care să fac ce vreau. Şi, acum, uite, cadoul ăsta... Poate că o cămaşă sau un pulover ieftin care nu mi-ar fi plăcut, m-ar fi emoţionat mai mult, mi-ar fi adus aminte de vremea când eram copil şi primeam cadouri de la Moş Crăciun. Ehe, de când n-a mai venit Moş Crăciun pe la mine, un Moş Crăciun adevărat, cu barbă lungă şi mustaţă albă şi stufoasă, îmbrăcat într-o haină purpurie ce-i ajungea până la călcâie şi ţinând în mână un sac de pânză, un sac plin cu lucruri misterioase, nemaivăzute, aşteptate cu sufletul la gură, o gură mică şi cărnoasă de copil, o gură ce se va deschide mirată, odată cu cea zbârcită şi legată cu sfoară a sacului. Da, un sac adevărat pe care el să-l lase jos, să-l aşeze cu grijă în faţa lui şi, odată uşurat ca de o povară grea, să fornăie pe nări şi să întrebe cu o voce răguşită de băutură şi tutun: E pe-aici vreun copil care n-a fost cuminte!? Şi atunci toţi copiii de prin preajmă să tremure de frică şi de emoţie, încercând să-şi amintească şi apoi să-şi ascundă într-un ungher al minţii toate micile şi nevinovatele nebunii pe care le săvârşiseră de curând, căci li se părea că el ştie tot, află tot, şi de-abia peste mulţi ani se va dovedi că Moş Crăciun există doar în închipuire.

Aveam doar trei-patru anişori pe vremea primei mele întâlniri cu Moş Crăciun pe care mi-o amintesc. Poate să fi venit şi mai înainte, dar nu mai ştiu. Câteodată, amintirile de pe vremea aceea mi se par atât de aproape, de parcă s-ar fi petrecut ieri, pe strada alăturată. Eram un copil ciudat pentru acea vârsta fragedă, nu prin prisma celorlalţi, ci chiar faţă de mine însumi. Ce mă mai bucuram pe atunci în faţa naturii dezlănţuite! Ce-mi mai plăcea iarna! O iarnă ca-n poveştile citite de părinţi la căpătâiul patului, o iarnă ce răbufnea fantastic pe străzile oraşului sau poate doar în închipuirea mea, cine ştie? Dar în anul acela fusese într-adevăr o iarnă grea, cu mari troiene de zăpadă ce se îngrămădiseră pe lângă case, pe lângă garduri, multă, foarte multă zăpadă ce le dădea de furcă oamenilor mari, pe care însă eu o priveam cu o bucurie extatică, neştiutor.

Când vedeam lopata lată din lemn cum pătrundea adânc în zăpada groasă, imaculată, căzută peste noapte în faţa uşii de la intrare, îmi venea să plâng. Cărarea făcută până în stradă mi se părea o jignire adusă iernii, o rană crudă, nefirească, făcută unei fiinţe dragi. O rupere răutăcioasă de ima­ginarul cald şi plăcut al copilăriei. Un mic avertisment, un semn că voi creşte mare. Dar eu nu prea înţelegeam pe vremea aceea. Când ieşeam afară să mă joc singur cu iarna, înfofolit din cap până-n picioare, cu hăinuţa cu mesadă de blăniţă bine închisă deasupra unui puloveraş tricotat, cu căciuliţa de lână moale înfundată pe cap, cu fularul gros, viu colorat, strâns legat peste gulerul ridicat al hăinuţei, numai cu nasul roşu, cu ochii vioi şi cu jumătate de gură afară, ce fericit eram! Simţeam prin aer mirosul zăpezii proaspăt căzute şi săream în ea până la gât, dând din mâini şi picioare şi adunând-o sub mine să n-o pierd. Răscolind-o astfel, nu-mi închipuiam că aş comite un sacrilegiu.

Zăpada îmi intra pe sub pantaloni, pe sub guler, pe sub mânuşile ce se udaseră. Transpiram. Suflam mereu. Dar nu-mi păsa. Mă tăvăleam, săream, ţipam. Apoi, când oboseam, îl chemam pe tata din casă să-mi facă un om de zăpada, unul mare de tot. Un Moş Crăciun...

Acum însă... Ia banii şi du-te... Îi primisem stingherit. Parcă nu ştiam de ce. Ba nu, ştiam foarte bine. Erau doar bani. Mi-i dăduse mama. Ea le rezolva pe toate în casă. Se ocupase tot timpul de mine şi mai voia să se ocupe şi acum. Când eram elev, mă ducea cu maşina la şcoală. Tata, care era obişnuit să se trezească foarte devreme, încă înainte de a se lumina, îşi băuse ceaiul şi plecase. Institutul unde lucra era aproape, la vreo cincisprezece-douăzeci de minute de mers pe jos şi, înainte de a pleca, ne lăsa în fiecare dimineaţă pe masa din bucătărie pâine tăiată, unt, gem şi apă fiartă pentru ceai sau lapte încălzit. Dis-de-dimineaţă, trezit buimac din somnul dulce, deşi ghiceam soarele care răsărea undeva în spatele clădirilor scunde, acoperite cu ţiglă ruginie sau cu tablă înnegrită de ploi, simţeam aerul rece şi tare... Eu şi mama ne sculam cam în acelaşi timp, în sunetele stridente ale deşteptătoarelor şi, după ce mai leneveam cinci, zece minute în paturile moi şi calde, ne spălam pe dinţi şi ne spălam pe faţă şi la subraţ cu apă călduţă şi puţin săpun. După ce ne îmbrăcam iute, dar cu mişcări nesigure, de oameni îmbătaţi de somn prelungit, mergeam la bucătărie să mâncăm în fugă ce ne lăsase tata pe masă... Atunci apărea şi Lidia, femeia aceea corpolentă, de o vârstă nedefinită, cu trăsături bărbăteşti, care venea să facă treabă prin casă şi mama îi spunea printre îmbucături ce anume să facă, cutare şi cutare, şi după aceea se ducea la garaj să scoată maşina, un Volkswagen vechi, broscuţă, al cărui motor făcea un zgomot ca de tanc... În timp ce mama încălzea motorul, eu fugeam până în camera mea să-mi iau ghiozdanul făcut de cu seara, să verific dacă n-am uitat ceva şi, când ieşeam pe uşă, o auzeam pe mama strigându-mi prin geamul întredeschis al maşinii:
- Tudore! Deschide poarta!

Mă botezaseră Tudor. Săream în sus de bucurie că o să merg cu maşina. Poarta grea de fier era vopsită aproape în fiecare primăvară cu o vopsea îngrozitoare, un verde prăzuliu, dar era întotdeauna vopsită cam în doi peri şi ruginea imediat iar când trăgeai de ea s-o deschizi scârţâia adânc. Zgomotul îmi împungea timpanele şi de fiecare dată când îl auzeam mi se făcea pielea de găină.

În maşină, cu ochii încă tulburi de somn, dar machiată ca într-o revistă de modă, mama ambala motorul. Motorul rece scotea un fum albăstrui, dens, încărcat cu ulei. Uneori se întâmpla să găsim în faţa porţii containerul pe care gunoierii care trecuseră cu o zi înainte îl lăsaseră neglijent acolo... Tot eu trebuia să îl mut ca să poată ieşi maşina.
- Dă gunoiu' la o parte!
- Îl dau, mamă, îl dau...

Într-o zi, m-am nimerit pe stradă la ora când treceau ei, gunoierii, târziu după-amiază. I-am văzut mişcând containerele grele de metal cu o uşurinţă uimitoare. Aveau o tehnică specială. Le luau de cele două toarte laterale şi le înclinau la 45 de grade, împingându-le înapoi cu o mişcare simplă de rotaţie în jurul unei axe imaginare. Containerele alunecau pe muchia de la bază, neverosimil, ca un patinator cu patinele ciobite pe o gheată noduroasă.

După ce mă urcam în maşină, eu ştergeam cu o cârpă moale, din piele de căprioară parbrizul care se aburise deja. Mama îmi strecura în buzunar câţiva lei ca să-mi cumpăr ceva de mâncare de la bufetul şcolii. Îmi plăcea să merg la şcoală cu maşina. Toţi mă invidiau. Rânjeam din spatele geamului la colegii care se adunaseră în faţa şcolii aşteptând să se sune de intrare.

Acum, în gară, priveam la lumea pestriţă din jurul meu, la lumea care lăsa urme noroioase pe gresia alunecoasă a peroanelor. Erau fel de fel de oameni în Gara de Nord din Bucureşti, îmbulzindu-se, atingându-se, agitându-se, alergând împreună după locuri, stând la coadă la bilete, la chioşcurile cu dulciuri sau la cele de ziare şi reviste, înghesuindu-se în faţa biroului de informaţii şi a tabelelor electronice cu plecările şi sosirile trenurilor. Erau muncitori de la căile ferate, cu veste de pânză, portocalii, stridente, legate neglijent pe deasupra unor pufoaice uzate, cărând în spinare târnăcoape şi lopeţi, soldaţi înfriguraţi dar cu obrajii îmbujoraţi, poate venind în permisii, cu mantalele închise până la gât, ferindu-se de patrule mai mult din obişnuinţă, erau ţărani îmbrăcaţi în scurte albastre sau cafenii de fâş peste eternul cojocel din blăniţă de oaie, cu floricele de piele cusute în jurul unor buzunare aparente, cu bocanci grei în picioare, ţărani care veneau să-şi vândă în piaţă roadele pământului pe care le mai păstraseră prin beciuri din toamnă, erau navetişti cu scurte şi hanorace, lucioase de atâta frecat pe banchetele de vinilin ale compartimentelor, cu serviete burduşite în mâini, ale căror mânere fuseseră legate cu sârmă, aşteptând răbdători pe peroane gararea vreunui personal şi, lângă ei, femei fardate, cu căciu1i ruseşti din blană de iepure şi cojoace lungi, cu guler şal, erau turişti români şi străini mirosind a proaspăt, cu hainele impecabile dacă plecau şi cu ele boţite dacă veneau, stând lângă valize şi aşteptând vreun tren rapid sau grăbindu-se spre ieşire să ia un taxi, căutând din ochi cărucioare cu rotile pentru bagaje, erau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni beţi, veseli sau trişti, calmi sau agitaţi... Priveam toata lumea asta din jurul meu şi aveam, la mici intervale de timp, o senzaţie stranie, ca şi cum, pentru o fracţiune de secundă aş fi plutit în gol, picioarele n-ar mai fi atins pavajul gării, înfruntând dintr-o dată gravitaţia.

Pe străzile Bucureştiului, temperatura aerului anunţată de Institutul Meteorologic sau vizibilă pe termometrele agăţate în balcoane de către unii mai curioşi, care abia aşteptau să contrazică prognoza meteorologilor, coborâse bine sub zero grade Celsius. Copacii, părăsiţi de frunze, nu mai înveseleau marginile trotuarelor şi crengile lor răşchirate păreau o mână încremenită într-un spasm care cerşea cerului plumburiu fulgi mari, albi şi graşi ce le-ar fi acoperit goliciunea şi le-ar fi bucurat singurătatea.

Zgomotul nedefinit al marelui oraş răzbătea greu prin aer şi, deşi parcă estompat de o ceaţă cu iz de fum, îmi gâdila urechile cu şoapte bizare. Pornea din centru, din piaţa Universităţii, despre care îmi închipuiam că respira prin cele patru intrări ale pasajului subteran şi arunca în cele patru vânturi aerul uzat de mii de trecători, pornea de lângă Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental, aluneca pe marile artere dus de autobuze, troleibuze şi automobile. O parte ocolea bulevardele îndreptate spre cele patru puncte cardinale - Regina Elisabeta, Bălcescu, Brătianu şi Carol I - şi o lua pe străduţe lăturalnice, traversa grăbit Calea Victoriei cu ajutorul unui taxi luat pe furiş şi, ajungând jos, în Piaţa Palatului, cotea la dreapta şi urca până la catedrala Sfântul Iosif, de unde lua un tramvai care îl ducea până la gară, pe lângă vechea Piaţă Matache, mărginită încă de căsuţe cu un etaj sau cel mult două, căsuţe vechi ce se clătinau de fiecare dată când trecea vreun camion mai greu spre şantierele de construcţii, căsuţe vechi cu mici magazine cu de toate sau cu plăcintării la parter. Aici însă, pe peron, zgomotul ce venea din oraş se amesteca cu zgomotul gării şi parcă mă ţinea strâns în chingi care nu mă lăsau să plec. Aşteptasem prea mult la ieşirea asta din Bucureşti, la o rupere de viaţa monotonă cu care mă obişnuisem, o rupere de clipele pe care mi le petreceam singur între cei patru pereţi ai camerei mele. Voiam să fug de singurătatea comodă care mă închidea în casă, de obsesiile zilelor în care stăteam moale în pat, ascultam fâşâitul radioului şi nu făceam nimic.

Ieri seară, pe la zece, zece şi jumătate, când tocmai mă pregăteam să mă bag în pat şi îmi alesesem din bibliotecă o carte pe jumătate citită, a sunat telefonul. Era Sergiu, bineînţeles.
- Alo, ce mai faci măi, băiete? începuse el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Sergiule! Eşti nebun? Unde naiba ai dispărut? Te-am căutat în neştire zilele astea... nici la telefon nu răspunzi, ţi-am lăsat mesaj după mesaj, nu ştiam ce să mai cred.

Mă rog, aşa se întâmplă când ai de-a face cu prieteni neserioşi. Şi, totuşi, prietenii rămân prieteni şi trebuie iertaţi. Da. Pentru că...

După aia mi-a povestit dintr-o suflare cum a alergat peste tot ca să aranjeze o cameră la hotel, la munte, în plin sezon, d-aia nu l-am găsit cică... Şi mâine dimineaţă plecăm, avem un tren la opt fără douăzeci.
- Nu eşti în toate minţile. Şi ce tren visezi? Ia spune, mergem cu maşina ta sau cu a mea?
- Nu mergem cu nici o maşină, mergem cu trenul!
- Cu trenul? Chiar că ai înnebunit de tot!
- Vreau să mă simt bine din momentul când ies pe uşa casei până când mă întorc, să nu am nici o grijă, să pot să beau cât vreau... O să fim tot timpul beţi... Ha, ha.
- Să bei? Da' ce, asta e o problemă? Dai o şpagă la poliţist şi gata...
- Nu vreau să mai dau nici o şpagă, îmi repugnă...
- Să bei cât vrei şi când vrei?
- Să stăm tot timpul beţi... Ha, ha, ha.
- Bine şi la ora asta îmi spui?
- Ce să fac? La ora asta am aflat şi eu... Nici nu-s acasă.
- Da' unde eşti?
- Ei, şi tu acum, la cineva... Ce importanţă are?... Uite, am rezervat o cameră la Hotel Orion, la Predeal. Costă cinci sute.
- Nu mă interesează cât costă...
- Cum, mă, e pomană curată. La Predeal, în plin sezon... poate nu-ţi convine.
- Gata, am înţeles. Trebuie să-mi fac bagajul acum...
- Ei şi? Ce-i aşa de greu. Îţi iei şi tu acolo ceva... Doar n-o să-ţi cari toată garderoba, nu? De altfel, nici n-ai ţoale multe, da' să nu uiţi costumul de baie.
- De-ăsta să ştii că-mi iau precis...
- Hai, că nu glumesc, avem şi piscină la hotel, cinci stele, ce naiba!
- Zău mă? Auzi, dar spune-mi, un tren mai de dimineaţă n-ai găsit? Nu-mi ajunge că mă scol în fiecare zi cu noaptea'n cap?
- Cine doarme mult trage a sărăcie, he, he, râse el. Ce-ai vrea să-ţi fac eu? Doar pleci la distracţie, nu la muncă, aşa că ar trebui să fii vesel. Îţi pui ceasul să sune, te scoli şi dup-aia o să vezi, poate mai dormi în tren... sau acolo, după-amiază...
- Nu pot să dorm în tren. Nu pot să dorm în nici un mijloc de transport - avion, tren maşina... Hai să mergem cu un alt tren, măcar cu o oră mai târziu, să prind şi eu pic de somn în plus, nu mai vreau să mă scol pe întuneric... Şi-acum, până îmi fac bagajul, chestii, o să mă culc târziu...
- Of, m-ai convins, da' ai un mersul trenurilor?
- De un' să-l am? Ce-i la mine, biroul de informaţii?
- Nu, da' orice om cu bun simţ îl are. O să trebuiască să dam telefon şi să întrebăm. Ia stai o clipă... aflu eu şi te sun.
- Nu închide telefonul, că nu te mai prind...
- Păi nu am cum, te sun imediat înapoi...

L-am aşteptat câteva minute să mă sune din nou. Nu îmi mai păsa dacă nu mă mai suna sau nu. Parcă îmi pierise cheful de plecare, cu trenul, auzi ce idee...
- Uite, mă deşteptule, că am găsit eu, ştii, chestia cu norocul...
- Ti-aş zice şi eu una...
- Da... stai aşa... mai e unul la opt fix - şi ăsta e prea devreme pentru boieri ca tine... şi după aia, de-abia la zece... nu, la zece şi doişpe, ia să văd, da, e bine, e accelerat... mai e unul, dar e prea târziu, la unşpe patruzeci...
- Perfect, mergem cu ăla de zece şi douăsprezece minute.
- Şi ăsta mi se pare cam târziu, da' mă rog, ce nu fac eu pentru tine?
- Au, da' trebuie să şi luăm bilete...
- Ce bilete, mă, eşti prost? Mergem cu naşu'...
- Mie îmi repugnă să dau şpaga... M-am săturat de înghesuială, de stat în picioare pe culoar... Să mă gândesc tot timpul că poate vine supra-controlul şi să stau tot drumul într-o stare de tensiune, parcă spuneai că vrei să te simţi bine...
- Păi asta-i un fel de distracţie...
- Tot drumu' să-mi ţâţâie curu'... Vreau să stau jos, comod, liniştit, într-un compartiment... Dacă-i vorba de bani, nu-i o problemă, plătesc eu...
- Of, mă, cu banii ăia putem să facem şi altceva, da' mă rog, cum vrei, luam şi bilete. Faci cinste?
- Bine, îţi fac, fir-ar să fie!

Cititorul ar trebui să aştepte marile romane ale acestor vremi

Este unul dintre cei mai iubiţi scriitori pe care i-a dat generaţia '80, un prozator care şi-a cucerit cititorii cu povestiri şi romane sofisticate şi care şi-a redefinit stilul, de la un titlu la altul, aşa cum foarte puţini au reuşit s-o facă. Romanul său Medgidia, oraşul de apoi (Editura Cartea Românească) rămâne printre cele mai iubite cărţi apărute în ultimii ani, iar noul roman, Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, publicat în 2015 la aceeaşi editură, deschide o breşă în trecutul mult mai recent: zorii tranziţiei şi amestecul fostei Securităţi în lumea presei, dar şi a primelor afaceri. Cristian Teodorescu a povestit despre eforturile cerute de aceste cărţi, atât de diferite, despre descoperirile pe care i le-au prilejuit, dar şi despre volumele care le vor continua: Cartea copiilor şi un nou roman, care completează lumea din Medgidia.

Alina Purcaru: În Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, oferiţi cititorilor acces în bucătăria unei publicaţii nouăzeciste a cărei apariţie presupune conexiuni cu fosta Securitate. Cât de indigest a fost acest subiect pentru dumneavoastră? Cum lucrează un prozator cu "materie neagră"?
Cristian Teodorescu: Cu puţine excepţii, securiştii şi-au băgat adânc coada în publicaţiile apărute după 1989. (Fiindcă în cele dinainte se aflau cu arme şi bagaje.) Îmi aduc aminte cum securiştii ofereau subiecte, pe surse, făceau dezvăluiri şi le furnizau gazetarilor dispuşi să-i asculte materia primă pentru diverse scenarii. Securiştii deveniseră necesari, tactic, chiar şi pentru partidele istorice, încât însuşi Corneliu Coposu a închis ochii atunci când în PNŢCD au intrat şi câţiva foşti securişti notorii. Aşa că, pentru mine, această faună a securiştilor a fost şi un prilej de a vedea cine şi de ce a fost cu ei, înainte şi după 1989. Dar asta, recunosc, nu imediat, fiindcă pe moment, adică în zorii anilor '90, nu aveam o imagine limpede a treburilor foştilor securişti, şi de unde era să ştiu că, în timp ce presa jubila că a dispărut Securitatea, ei strângeau rândurile? De-abia după ce am văzut că se băgaseră în afaceri, unii, alţii în politică, mi-am dat seama că lucrau împreună şi că, deşi Securitatea dispăruse, securiştii se reorganizau. "Materie neagră"? Nu e vorba decât de un amestec pestriţ şi unsuros în care securiştii se transformau din tovarăşul cu gradul cutare - căpitan, maior, colonel sau ce era ipochimenul -, cu stelele la vedere, ori travestit în civil, în domnul cutare, cu carte de vizită de om de afaceri sau de politician. Toţi ăştia îţi inventau şi marionete, milionarii de carton care acceptau acest rol, milionarii de carton, unii de-a dreptul imbecili, care, atunci când dădeau de bani şi voiau să-şi proclame independenţa faţă de cei care-i manevrau, erau lăsaţi să pice, iar în locul lor apăreau alţii mai docili.

A.P.: A fost mai dificilă scrierea acestei cărţii comparativ cu lucrul la Medgidia, oraşul de apoi? Ce aţi descoperit scriind-o?
C.T.: Nu că mai dificilă, ci de-a dreptul chinuitoare. Medgidia e o cronică a unor vremuri apuse, în care lucrurile s-au aşezat de mult. Am scris-o în câteva luni. Fiecare povestire (capitol) îmi ieşea dintr-o suflare, de parcă lucrurile se organizaseră de cine ştie când la mine în cap şi nu aşteptau decât să le pun în pagină. Şoseaua Virtuţii, în schimb, e echivalentul unei operaţii în care deschizi toracele pacientului, bănuind că suferă de ceva nasol, dar fără să ştii cu precizie de ce anume boleşte. Cu ocazia asta, din aproape în aproape, analitic, nu pe impresii, am căpătat certitudinea că lumea în care trăim e mult mai bolnavă - cronic bolnavă - decât îmi imaginam.

A.P.: Cum vedeţi continuarea proiectului ficţional deschis prin Cartea Câinelui?
C.T.: Cartea copiilor e mai senină, până la un punct, decât Cartea Câinelui. Asta din cauza naivităţii inevitabile a puştilor din carte. Numai că, pe măsură ce cresc, aproape toţi fac descoperiri din ce în ce mai neplăcute despre lumea adulţilor. O lume care pe unii dintre ei o refuză brutal, dacă nu se adaptează la "regulile" ei. Cartea copiilor e totuşi o carte a speranţei şi a dorinţei de schimbare, chiar dacă unii dintre ei se apucă de coţcării, ca adulţii, pe care uneori îi şi întrec în inventivitate când e vorba de driblarea legii.

A.P.: Aţi avut, aveţi nevoie de documentare pentru lucrul la Şoseaua Virtuţii? Ce presupune şi cât de simplu vi se pare accesul, fie şi prin filtrul memoriei personale, la perioada agitată a anilor '90?
C.T.: Când am început să scriu la acest roman, nu ştiam, că de fapt, lucram la al doilea volum, Cartea copiilor. Atunci m-am documentat asupra istoriei cartierului Militari. Asta n-a fost mare lucru. Când însă m-am apucat de Cartea Câinelui, singura mea grijă a fost să nu exagerez în ceea ce scriam, deşi de multe ori mi s-a părut că, de teamă să nu par neverosimil în ceea ce povesteam, n-am fost suficient de realist. Dar, pe măsură ce ne îndepărtăm de ei, anii '90 par tot mai neverosimili. Sau, cum îmi spunea un vecin din bloc, după ce a citit Cartea Câinelui: "Mai că nu-mi vine să cred că ni s-au întîmplat toate astea!". În Cartea copiilor, temerile acestea nu există. Iar, în calitate de cronicar al anilor '90, prefer să fiu acuzat că am exagerat, de către cei care s-au recunoscut în primul roman şi de către cei care se vor recunoaşte în cel de-al doilea, decât să-mi reproşeze cititorii obişnuiţi, în special cei tineri, că m-am făcut că plouă faţă de adevărata înfăţişare a acelor vremuri, care sunt suficient de apropiate încât cititorii să-şi poată da seama din propria lor experienţă dacă ceea ce le povestesc are, într-adevăr, legătură cu viaţa noastră cea de toate zilele. În Şoseaua Virtuţii, marea mea problemă n-a fost şi nu e să inventez poveşti în spiritul vremii, ci să integrez poveştile vremii în povestea pe care o scriu.

A.P.: Puteţi numi, concret, la ce anume vă referiţi prin aceste poveşti ale vremii?
C.T.: Poveştile câtorva averi făcute la repezeală în anii '90, faţă de care basmele cu bogăţii dobândite brusc, din O mie şi una de nopţi, par nimica toată. Şi ale unor cariere în afaceri şi în politică, care şi ele par de necrezut, deşi cei ce mai ţin minte întâmplările acelor ani poate că ştiu altele şi mai şi.

A.P.: Cum aţi descrie reacţiile stârnite de Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui în comparaţie cu Medgidia, oraşul de apoi? Aţi avut senzaţia că cititorii aşteptau o nouă Medgidie?
C.T.: Eram sigur că cititorii vor un echivalent al Medgidiei, cu toate poveştile de acolo. Dar dacă aş fi scris Cartea Câinelui la fel ca Medgidia, aş fi obţinut, poate, o carte mai uşor de citit, dar mi-aş fi reproşat, după aceea, că mi-am stricat romanul de dragul aşteptărilor cititorilor, care vor să te regăsească, într-o carte nouă, ca pe cel pe care-l ştiau, nu să fii cu totul altfel decât în cea de dinainte. Dar cum cititor sunt şi eu şi mi-am propus, cu mulţi ani în urmă, să scriu cărţi pe care mi-ar plăcea să le citesc, mă simt mai bine dacă răspund, mai întâi, propriilor mele aşteptări. Cartea Câinelui, spre deosebire de Medgidia, cu cele peste o sută de capitole şi tot atâtea povestiri ale ei, e o povestire care n-are decât un singur capitol, ceea ce pe unii i-a contrariat. Când a apărut Medgidia însă, au fost destui care, la început, nu voiau să accepte că era vorba de un roman, altfel decât cele de până atunci. Poate că şi Cartea Câinelui - deşi pare un pic mai greu deocamdată - va fi primită ca un altfel de roman, aşa cum am încercat să fie când l-am scris. Mă bucur, fireşte, când criticii, în special cei tineri, scriu de bine de­spre acest roman, sau când mă sună câte un autor, clasic în viaţă, să-mi spună că i-a plăcut cartea mea, la fel cum îmi pică prost să văd cum o carte, nu neapărat asta, pică în malaxorul stupid al luptelor pentru putere din lumea literară. Dar, cum ar zice Radu Cosaşu, "Ce putem face, domnule!? Trăim sub tirania gustului şi a micilor afaceri de întâietate literară!".

A.P.: Vă gândiţi să reluaţi, într-o formă sau alta, subiectele de care v-aţi apropiat în Medgidia?
C.T.: N-o să fie o continuare, ci un roman înrudit cu Medgidia, despre ardelenii care au venit în Regat, în primele decenii ale secolului 2000. Unii, ca bunica soţiei mele, de la care ştiu o mulţime de lucruri de atunci, au ajuns în Bucureşti, alţii în Legiunea Străină sau în America. Cel de-al doilea soţ al bunicii Danielei a întemeiat prima casă de ajutor reciproc a ceferiştilor din Bucureşti, care avea şi un departament, "Cucuveaua", care oferea şi servicii funerare membrilor săi. Când a murit, la 96 de ani, bunica Danielei, la uşa lor au apărut doi tipi în vârstă: "Suntem de la Cucu­veaua!". Soacra mea le-a refuzat serviciile, care prevedeau, printre altele, transportul decedatei cu un dric tras de doi cai mascaţi. Dricul rezistase peste 50 de ani, din anii '30, când fusese cumpărat de la Viena. Mai poate fi văzut şi azi, asigurând transporturi de specialitate, pe străzile Bucureştiului.

A.P.: În 2015, anul în care aţi publicat Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui, au apărut foarte multe romane substanţiale, consistente, în aşa fel încât s-ar putea spune că romanul a monopolizat anul literar 2015. Ce explicaţie găsiţi pentru acest fenomen?
C.T.: De unde să ştiu? Cred că aşa s-a întâmplat, pur şi simplu, nu că romanul, ca gen şi ca, să zicem, destin al prozatorilor români, a decis că în 2015 trebuie ca nu ştiu câţi autori să publice aşa ceva. Totuşi, dacă mă gândesc mai bine, poate că a venit vremea romanelor de­spre acest sfert de secol care a trecut din istoria României. La începutul anilor '90, se vorbea interminabil despre noile cărţi ale noilor vremi, care, ce să vezi, întârziau să apară. Iar cele care apăreau erau la fel de schematice ca literatura primilor ani de comunism. Doar că realismul socialist fusese întors pe dos, cu un oportunism la fel de greţos ca în poezia şi proza anilor '50, aşa că, de la romanele cu activişti şi proletari model, s-a ajuns la romane cu disidenţi şi persecutaţi politic, oneste, sper, în intenţii, dar avortate artistic. Ca să nu mai vorbesc despre o parte din proza memorialistică a vremii, care, susţineau autorii, stătuse mulţi ani la sertar, dar care conţinea inadvertenţe stridente, ce te făceau să bănuieşti că fusese manufacturată după 1990.

A.P.: Sunteţi autorul unor volume de proză scurtă şi un fan declarat al genului. Vă mai tentează ficţiunile pe porţiuni mici sau vă concentraţi doar pe roman?
C.T.: De vreo trei ani public în Caţavencii, nişte povestiri ultrascurte, într-o rubrică pe care am botezat-o "Futilităţi literare", povestiri cu scriitori, în paralel cu romanele la care scriu. Aşa că îmi văd în continuare de treabă şi cu proza scurtă, care, pentru mine, e un viciu, doar că n-am mai publicat-o în volum.

A.P.: Sunteţi un cititor fericit cu ceea ce vă oferă literatura română astăzi? Vă lipseşte, ne lipseşte ceva, în acest "teritoriu"?
C.T.: Întrebarea dumneavoastră e atât de frumoasă, încât mai că mă lasă fără cuvinte. Dacă aş fi un cititor fericit cu ceea ce citeşte, şi, slavă Domnului, citesc în continuare, cu plăcere, aş renunţa să mai scriu. Ca scriitor, nu-mi fac griji să astup găurile din şoseaua literaturii române contemporane şi nici nu mă întreb care sunt ele. Din punctul meu de vedere, cititorul ar trebui să aştepte marile romane ale acestor vremi. Dar poate că mai e nevoie de timp pentru asta.

A.P.: Prin câteva reeditări recente şi serii de autor, cum sunt cele dedicate lui Gheorghe Crăciun şi lui Mircea Nedelciu, generaţia '80 începe să fie recuperată, din punct de vedere editorial, cu acte complete. Ce duceţi cu dumneavoastră din acest pluton şi la ce aţi renunţat, pe parcurs?
C.T.: Când e vorba de prieteni, daţi-mi voie să rămân şi azi în plutonul cu care am pornit la drum! Mai ales că această recuperare despre care vorbiţi şi care mă bucură, ar trebui să cuprindă mai mulţi optzecişti. La poezie, alături de Madi Marin, mi-ar plăcea să-i văd "recuperaţi" şi pe Ion Stratan şi pe Traian T. Coşovei, doi poeţi extraordinari, fără de care nu-mi pot imagina nici o discuţie la obiect despre generaţia '80. Iar la proză, ar trebui să-i aducem în faţă pe Sorin Preda şi pe Ioan Lăcustă, aceşti mari prozatori care după 1990 au intrat într-un, cum se zice, nemeritat con de umbră. Chiar dacă se publică multe romane, n-avem chiar atât de mulţi romancieri care să-şi merite numele, încât să-i lăsăm uitării pe Sorin Preda şi pe Ioan Lăcustă.

A.P.: Cum vă menţineţi în formă creativitatea şi interesul pentru ceea ce scrieţi?
C.T.: Nu mă întrebaţi, fiindcă nici eu nu ştiu. Chiar dacă mă aşez zilnic în faţa computerului. Sunt zile în care am impresia că scriu extraordinar, şi asta se cunoaşte şi în relaţiile mele de familie sau cu prietenii. Am chef de vorbă, trec peste diverse mici nemulţumiri, stârnite de unul sau de altul ori de întâmplările zilei. Atunci sunt de un optimism de-a dreptul deplasat. Când însă stau degeaba în faţa computerului, devin greu de suportat, îmi sare ţandăra din orice şi sunt de-a dreptul apocaliptic. E şi o chestie de temperament aici şi, cine ştie, poate că astfel îmi încarc bateriile. Dar în relaţia cu mine însumi, din cauza asta, de multe ori mi se întâmplă să mă suport cu foarte mare greutate, încât atunci când mă aşez la masa de scris şi văd că îmi merge bine, mă simt de parcă aş încerca să-mi ispăşesc păcatele adunate în zilele când nu-mi iese nimic.

Rapsodia culturii

Adrian Naftan: Marius Constantinescu, sunteţi unul dintre reputaţii jurnalişti culturali ai momentului, iar, după studii aprofundate în Istoria şi Teoria Artei, aţi ajuns să fiţi intervievator al artiştilor din cadrul mai multor ediţii ale Festivalului Internaţional "George Enescu". Cum vă simţiţi când vi se atribuie această calitate de binecunoscut jurnalist?
Marius Constantinescu: În primul rând, reputat nu mă consider şi nici nu cred că o voi face pentru o bună bucată de vreme. În al doilea rând, nu cred că este bine să mă gândesc la mine în aceşti termeni, deoarece interesul meu este să livrez un produs jurnalistic de calitate, nu pe mine. Că aceasta se întâmplă este un efect secundar, desigur, binevenit. Îmi este benefic să mă asociez cu Festivalul "George Enescu" şi cu artiştii festivalului, aceasta întâmplându-se deja de câţiva buni ani, încă dinaintea anului 2005, dar ţin să nu fiu văzut ca făcând doar asta. De-a lungul timpului, pe cale profesională, am fost legat şi de literatură, arte vizuale, film şi publicitate. Sunt, deci, multe zone pe care le cultiv şi în care găsesc confort. În cele unde nu mă simt confortabil, nu păşesc.

A.N.: Care credeţi că este statutul jurnalismului de astăzi?
M.C.: Aceasta este o întrebare foarte amplă, care, în sine ar putea fi obiectul unui interviu în toată puterea cuvântului. Nu pot să generalizez, fiindcă suntem foarte stratificaţi şi diverşi în această meserie. Pot vorbi cu convingere despre jurnalismul cultural, cel pe care-l cunosc într-o bună măsură. Din nefericire, acesta-i defavorizat, iar jurnaliştii culturali, cu foarte puţine excepţii, poartă o luptă continuă pentru timpul lor de emisie, pentru a-şi face vocea auzită. Călcătura unui jurnalist cultural este considerabil mai mică decât influenţa unui jurnalist pe teme politice sau socio-economice. Problemele noastre stringente sunt altele, dar, dacă vom conştientiza faptul că îmbogăţirea interioară, cultura, asanarea spirituală reprezintă de multe ori o necesitate pentru noi, atunci sigur că şi rolul unui jurnalist cultural va căpăta mai multă pondere.
În ultimii ani, am asistat la o diminuare a proporţiei pe care jurnalismul cultural îl are. În 2012 s-a întâmplat un lucru foarte trist care a tăiat din aripile şi elanul nostru, desfiinţarea TVR Cultural, fapt deplâns cu mai puţină sau mai multă ipocrizie de către opinia publică. De-atunci încoace, probabil că este mai accentuată această criză pe care jurnalismul cultural o străbate.

A.N.: Despre metehnele societăţii de azi, bolile care degenerează această societate, precum solubilitatea morală: sub ce impulsuri există acestea?
M.C.: Încerc să nu fiu un om extremist şi nu am fost niciodată un fatalist prin firea mea. Nu sunt de părere că lucrurile sunt atât de dramatice, căci situaţiile de acest fel au mai fost şi vor mai fi, fără-ndoială. Important este ca într-o societate în care identifici şi interoghezi multe probleme sau boli să încerci să îţi păstrezi măcar organele vitale sănătoase. Dacă societatea e asemeni unui organism, iar extremităţile sale sunt bolnave, atunci cum poţi să-l refrişezi, altfel decât prin conservarea organelor vitale? Astfel, păstrând inima, plămânii şi ficatul în stare bună de sănătate, există izbândă pentru întregul organism. Îţi trebuie răbdare şi consecvenţă. Asta e o problemă pe care eu o identific: noi, ca naţie, nu avem consecvenţă. Putem face lucruri excelente pe care, mai apoi, le vom anula printr-o serie de lucruri rele. Consider că iniţiativa este absolut accidentală în genomul nostru. Ne place să jucăm după cum ne cântă alţii, fără a ne cânta nouă înşine.

A.N.: Aveţi răgazul de a vă simţi în deplinătatea unei fericiri, avântul către o mare bucurie după sfârşirea interviurilor cu titani ai muzicii clasice? Ori această exaltare a sufletului există înaintea interviurilor?
M.C.: Înainte, nu. Sunt cu mult prea concentrat şi aflat în acea stare de adrenalină proprie unui interviu care, mai ales, are şi o miză. După aceea, sunt câteva momente de reală euforie care, de multe ori, dacă nu ai alte satisfacţii tangibile, reprezintă cea mai frumoasă recompensă pentru meseria aceasta.

A.N.: S-a întâmplat vreodată să nu aveţi aceeaşi bucurie după terminarea interviurilor?
M.C.: Nu toate interviurile reuşesc să te realinieze interior. Sunt şi interviuri care, oricât de mult ai încerca, vor semăna mai mult a rutină. Şi există interviuri în care, oricât te-ai strădui, nu vei reuşi să extragi tot ce-i mai bun din ceilalţi sau interviuri în care eu nu voi fi în cea mai bună formă personală. Dar asta nu înseamnă că nu au fost interviuri remarcabile.

A.N.: Între "Concertul numărul 1 pentru pian şi orchestră" de Brahms, interpretat de Hélène Grimaud, şi "Concertul de vioară în Do major" de Ceaikovski, interpretat de Vadim Repin, ce preferaţi?
M.C.: Ceaikovski! Cu toată reverenţa şi admiraţia pentru creaţia lui Brahms, acesta nu este unul dintre compozitorii foarte apropiaţi de mine, deşi are câteva miniaturi pentru pian care îmi plac foarte mult. Ceaikovski este toute autre chose!

A.N.: Cum l-aţi descrie pe Ceaikovski?
M.C.: Ah!, ce întrebare frumoasă! L-aş descrie ca pe un om care a trăit în interiorul lui mai multe vieţi simultan şi care n-a ştiut să exteriorizeze aceste vieţi decât prin muzică.

A.N.: Excelent! Vioară sau pian? Care este instrumentul muzical cel mai apropiat vibraţiilor dumneavoastră sufleteşti?
M.C.: Nu poţi face comparaţii între ele. Instrumentul care-mi este cel mai drag, totuşi, este vocea umană. Altfel, aleg... orchestra!

A.N.: Fiindcă aceasta le însumează pe toate celelalte. Din ce părţi a fost creat universul cultural al dumneavoastră? Ce carte a avut întâietate ca lectură umanizatoare?
M.C.: N-a fost una singură, cu siguranţă. Cartea în urma căreia am prizat ideea de lectură mult mai asiduu a fost Un veac de singurătate de Gabriel García Márquez, pe care am citit-o prima oară în facultate, nu foarte devreme. Citeam, desigur, şi înainte, dar inegal. În perioada mea de devenire, am citit extrem de multe cărţi ale lui Stephen King. În adolescenţă, când eram de vârsta ta, mâncam cărţile lui pe pâine. Tot! Nimic din ce apărea la noi nu-mi scăpa.

A.N.: Mie îmi plac foarte mult filmele care s-au făcut după cărţile sale.
M.C.: Evident. Începusem, la un moment dat, să citesc clasici, dar se părea că nu era momentul potrivit şi, ca atare, nu au avut un prea mare impact asupra mea. Dar, după ce am citit prima oară Un veac de singurătate - nefiind prima carte de Márquez pe care o citeam, aceea fiind, cred, Despre dragoste şi alţi demoni -, într-o singură zi, totul s-a schimbat. Trebuia să merg la facultate în ziua aia şi am abandonat acest gând, ba chiar nu am mâncat nimic toată ziua.

A.N.: Aţi devorat-o.
M.C.: Da. În momentul acela, s-a deschis în faţa mea un univers în care am stat proptit aproape abuziv. Am citit literatură sud-americană cu patos, de pildă Llosa şi Julio Cortázar. Am adorat realismul magic, pe care l-am căutat inclusiv în literatura de altă sorginte, cea anglo-americană. Graţie lui Márquez, mi-am creat o relaţie constantă cu literatura. Fiecare vârstă are cel puţin o carte care o defineşte.

A.N.: În prezent, în şcoli, cultura muzicală este insuficientă, iar din această cauză raţiunea muzicală în urma căreia, spre pildă, "Recviemul în Re minor" mozartian ajunge a fi înscris în marile opere muzicale este necultivată. Ce se poate face pentru generarea de pasiune faţă de muzica clasică?
M.C.: Muzica clasică nu o să fie niciodată un gen de masă şi nici nu cred că trebuie să fie. Cred că muzica pe care o ascultăm în viaţa noastră privată este importantă în anii fragezi ai vieţii, căci ea îţi formează grila de gusturi şi modul de a vedea şi interpreta această lume. Pe de altă parte, chiar dacă nu ascultăm muzică clasică acasă (se întâmplă să ai revelaţia muzicii clasice la o vârstă mai înaintată), este esenţial să te apropii de ea lipsit de orice prejudecăţi. Doar pentru că este o muzică foarte elaborată, scrisă, exactă, nu înseamnă că ea cade greu auzului şi sufletului. Sunt, într-adevăr, şi exemple de muzică clasică grea pe care eu însumi nu le frecventez. Dar patrimoniul muzical de la jumătatea secolului al XVI-lea încoace este, în bună măsură, o muzică de o simplitate - în sensul bun al cuvântului - care are capacitatea de a genera emoţii instantanee excepţionale.

A.N.: Care este perioada istorică favorabilă evoluţiei muzicii clasice?
M.C.: Nu există o anumită perioadă, pentru că evoluţia muzicii a însoţit evoluţia umanităţii. E ca şi cum ai întreba dacă, în arte, Renaşterea e mai importantă decât Barocul. Există o evoluţie, în sensul că aceste perioade se hrănesc una din cealaltă, dar nu diferenţiere valorică, ci una strict stilistică, prin nuanţări de limbaj.

A.N.: Următoarele două întrebări aparţin unui bun prieten. Ce reprezintă muzica clasică pentru omul postmodern? Cum îi putem prezenta pe Bach, Beethoven sau Chopin unei societăţi care produce industrii muzicale liniare?
M.C.: Nu aş face această generalizare. Se scrie muzică foarte bună şi astăzi. Nu voi avea niciodată ochelarii de cal prin care să spun că în muzica rock sau pop nu există lucruri cel puţin remarcabile. Eu alerg destul de mult cu iPod-ul în urechi. Ascult orice, în afară de muzică clasică. Acum câteva zile ascultam o melodie de Prince, contemporană cu Cream şi Get Off, Diamonds and Pearls. Fiind eminamente concentrat doar pe rutina mea de alergat, mi-am dat seama cât de bine este scrisă această piesă, cântată şi aranjată! Îmi spuneam: "Iată aici contrapunct!" Adică lucruri de care vorbim la Bach, nu la Prince...

A.N.: Înţeleg, dar acum vorbesc despre muzica comercială care există în anumite zone ale acestei societăţi.
M.C.: În muzica comercială se pot face lucruri foarte valabile din punct de vedere muzical. Uită-te la Lady Gaga: dincolo de aspect şi extravaganţă, este un om care ştie muzică, sau la Madonna, un cameleon ce se reinventează în permanenţă. Există, din păcate, şi foarte multă fraudă în muzică. Din punctul meu de vedere, frauda nu-ţi dă longevitate, ca presupus artist, pe scena muzicală. Astăzi, te afli pe scenă, iar mâine împrejurul ei, cu minime şanse de a reurca pe ea.

A.N.: Poate reitera idealul umanismului muzica clasică? Regăsim în armonia compoziţiilor lui Bach un manifest al Binelui şi Frumosului?
M.C.: Eu ar trebui să pledez pentru toate aceste idei, dar oamenii aceştia nu scriau muzică pentru a schimba ceva înăuntrul altor oameni, ci, de cele mai multe ori, scriau muzică drept răspunsuri la unele comenzi, pentru a-şi asigura traiul cotidian. Nu cred că aveau mari mize mesianice. Inclusiv această mitizare a rolului compozitorului poate genera procesul invers de uşoară respingere, deoarece eşti mult prea departe, iar figura sa pare intimidantă.

A.N.: Care credeţi că este manifestarea geniului muzical?
M.C.: Nu ştiu cât de bine este să încercăm să explicăm geniul.

A.N.: Întru totul de acord. Este o încercare intelectuală foarte grea.
M.C.: Geniul este ceea ce nu poate fi explicat, în cele din urmă. Sunt nenumăraţi gânditori care au făcut teoria muzicii lui Bach, lui Beethoven, dar, până la urmă, fiorii pe care ţi-i provoacă muzica lor sunt de neexplicat. Eu, de multe ori, am senzaţia că-mi plouă, realmente, peste creştet cu ceva care nu-i nicidecum ploaie.

A.N.: O ultimă întrebare: manifestarea geniului muzical românesc, şi aici vorbesc despre Dinu Lipatti sau George Enescu, într-o societate postmodernă mai este cu putinţă?
M.C.: Nu m-aş opri doar la Dinu Lipatti şi George Enescu, ci şi la dirijorul Sergiu Celibidache, la Paul Constantinescu, un compozitor excepţional, pe care multă lume îl uită, în pofida remarcabilelor sale lucrări. Toţi, inclusiv cei menţionaţi de tine, s-au manifestat şi s-au desăvârşit în această societate. Pe drept cuvânt, nu ştiu dacă există vreo societate care să fie cu adevărat dreaptă faţă de geniile ei, fiindcă o parte din ceea ce înseamnă geniu presupune inclusiv neînţelegerea sa de către contemporani. Îmi exprima această idee, ieri, un mare pianist, Yefim Bronfman: toţi compozitorii au fost cel puţin cu un pas înaintea timpului lor.

A.N.: Fiindcă nu au, poate, aceeaşi maturitate spirituală?
M.C.: Dacă toţi am fi genii, lumea ar sta în loc. Ar deveni o utopie deloc frumoasă, una neliniştitoare, halucinantă. Geniile sunt, însă, bune, pentru că ne repun pe noi la locul nostru...

A.N.: Găsim, astfel, geniul ca pe un fenomen care reuşeşte să echilibreze societatea.
M.C.: Aşa este. Să o echilibreze şi să-i dea, de multe ori, centrul de greutate.

A.N.: Vă mulţumesc, din nou, pentru interviu!
M.C.: Mulţumesc şi eu.

Matematica - un mod de a vedea lumea

Elena Solunca Moise: Matematica este una dintre ştiinţele cu o bogată tradiţie academică, poate reflectând şi o anumită vocaţie pentru această disciplină a gândirii. Nu putem face într-un spaţiu atât de mic o istorie, căci am comite o mare nedreptate. Am să vă rog să faceţi, însă, una în registrul afinităţilor elective.
Solomon Marcus: Părinţii mei spirituali sunt Miron Nicolescu, prin care am descoperit analiza matematică sub aspectul ei de disciplină a proceselor cu o infinitate de etape, şi Grigore Moisil, care mi-a revelat forţa transdisciplinară a matematicii, faptul că matematica poate fi un mod de a vedea lumea. Cu amândoi m-am simţit de la început pe aceeaşi lungime de undă. Dar ei, la rândul lor, au fost marcaţi, chiar dacă în feluri diferite, de personalitatea umană şi ştiinţifică a profesorului lor, Dimitrie Pompeiu, care îmi este un bunic spiritual. L-am cunoscut în ultimii săi ani de viaţă, dar mai important este că m-am regăsit în opera sa; aceasta mi-a dezvăluit farmecul faptelor matematice ciudate şi m-a făcut să înţeleg capacitatea matematicii de a se situa în conflict cu intuiţia comună şi cu logica de fiecare zi. Toţi aceşti iluştri predecesori au onorat prestigioasa tradiţie a Academiei Române, ai cărei membri au fost, şi ne-au transmis şi nouă, membrii de azi ai acestei înalte instituţii de cultură, conştiinţa responsabilităţii pe care o avem.
Dacă m-aş limita la predecesori, aş fi nedrept. Am învăţat şi de la unii colegi de generaţie, ca Martin Jurchescu, de la unii discipoli, ca Şerban Buzeţeanu şi Vasile Ene, pentru a mă limita la unii dintre cei dispăruţi.
Aş fi din nou nedrept dacă m-aş limita la matematicieni. Păstrez vie, din anii '30, amintirea conferinţelor la radio ale lui Nicolae Iorga, care m-a învăţat ce înseamnă a-ţi trăi o expunere. Din anii studenţiei mă urmăresc şi acum repetiţiile cu public ale lui George Enescu, la sala Ateneului, şi conferinţele la Ateneu, la Academie sau la Sala Dalles, ale lui G. Călinescu.

E.S.M.: Am înţeles, dintr-o discuţie anterioară, că pregătiţi o carte despre joc. Îmi amintesc de celebra carte a lui Huizinga. Despre ce este vorba?
De la înţelegerea sa ca divertisment, jocul a evoluat, şi-a multiplicat aspectele şi semnificaţiile şi a devenit o paradigmă universală. În limba română avem un singur cuvânt, joc, pentru ceea ce în engleză se desemnează prin două cuvinte: "game" şi "play". Putem cita două momente memorabile în evoluţia înţelegerii jocului: cartea lui Huizinga, Homo ludens, din 1938 (tradusă ulterior şi în limba română) şi cartea lui Von Neumann şi Morgenstern, din 1944, prin care s-au pus bazele teoriei matematice a jocurilor de strategie. Cartea lui Huizinga a analizat rolul elementului ludic în diferite sfere ale culturii, dar a omis prezenţa jocului în activitatea de cercetare a omului de ştiinţă. De această prezenţă mă ocup în lucrarea care este în curs de apariţie la Editura Tehnică (Bucureşti): Jocul ca libertate. Diferitele utilizări ale jocului în sintagme ca jocul politic, jocul puterii, jocul diplomatic au în vedere anumite sisteme de reguli, mai mult sau mai puţin explicite, deci anumite tipuri de restricţii. Însă, în procesele de creaţie ştiinţifică sau artistică, jocul intervine în primul rând prin libertatea pe care o presupune, prin dreptul pe care ni-l acordă de a eşua în încercările noastre, de a comite greşeli. Întregi domenii ale cunoaşterii s-au născut din funcţia retorică a greşelii. Mi-am propus să merg pe urmele acestei libertăţi ludice, să-i explicitez posibilităţile. În particular, cred că învăţământul ar avea mai multă eficacitate dacă s-ar prevala într-o măsură mai mare de elementul ludic.

E.S.M.: Sperăm că această nouă lucrare a dvs. să apară cât mai curând şi să o putem comenta. Acum, pentru că aţi vorbit de învăţământ, vreau să ne împărtăşiţi părerea dvs. despre învăţământul matematic românesc, despre ce s-ar putea face ca această disciplină a gândirii să fie şi iubită de elevi. Nu mă gândesc la premiaţii la olimpiadele internaţionale, care sunt excepţii.
S.M.: Prima recomandare pe care ne-a făcut-o profesorul Miron Nicolescu, în lecţia de deschidere din ianuarie 1945, la Universitatea din Bucureşti, a fost: faceţi tabula rasa din tot ceea ce aţi învăţat la şcoală! Benefică recomandare, de care am ţinut seama pe tot parcursul studenţiei mele. Într-adevăr, matematica s-a dovedit a fi cu totul altceva decât ceea ce credeam ca şcolar. Pe tot parcursul carierei mele didactice, m-am întrebat mereu dacă această recomandare rămâne în continuare legitimă şi dacă este cazul ca, la rândul meu, s-o adresez studenţilor mei din primul an. În ciuda progreselor înregistrate (dar n-au fost oare şi regrese?), răspunsul pe care mi l-am dat a fost în esenţă afirmativ. Desigur, anumite aspecte tehnice din matematica şcolară trebuie să rămână în bagajul oricărui absolvent de liceu, dar în ceea ce priveşte ideile generale, noţiunile, teoria, structurile demonstrative, între matematica universitară şi cea şcolară se menţine o deosebire profundă de mentalitate şi recomandarea profesorului meu rămâne valabilă.

E.S.M.: Putem vorbi de o criză a învăţământului matematic?
S.M.: Criza prin care trece învăţământul matematic nu poate fi contestată, atâta vreme cât, pretutindeni în lume, se constată că cei mai mulţi elevi nu iubesc matematica (pentru a nu spune mai mult).

E.S.M.: Care ar fi explicaţia?
S.M.: Am să rezum cauzele acestei situaţii în următoarele puncte: 1) multe probleme, noţiuni şi rezultate sunt prezentate fără o motivaţie convingătoare; 2) absenţa conexiunilor matematicii cu celelalte discipline şcolare; 3) valorificarea insuficientă a factorului estetic; 4) slaba utilizare a componentei ludice, fapt care reduce gradul de atractivitate al materiei predate; 5) conştientizarea slabă a nevoii sociale de matematică; 6) obezitatea manualelor; 7) stilul uneori inadecvat, care nu ţine seama de capacitatea de înţelegere a elevilor.

E.S.M.: Să înaintăm în timp şi să ajungem la cercetarea ştiinţifică, unde românii au o frumoasă tradiţie care, cel puţin ca valoare, se menţine.
S.M.: Cercetarea matematică se situează, de multă vreme, în avangarda cercetării ştiinţifice româneşti, în ciuda loviturilor grele pe care le-a primit de-a lungul vremii. Iată câteva aspecte caracteristice ale ei: metabolism puternic cu cercetarea matematică mondială; publicarea rezultatelor în reviste dintre cele mai exigente; numeroase prezenţe invitate la întâlniri ştiinţifice internaţionale; numeroase conferinţe invitate şi poziţii de profesor-vizitator la universităţi străine; numeroase monografii invitate le edituri internaţionale; prezenţe numeroase în comitete editoriale ale unor reviste internaţionale de specialitate. Mai important decât toate acestea este impactul semnificativ asupra cercetării curente, impact manifestat prin citarea matematicienilor români în numeroase lucrări şi monografii ale altora.
Datorită unor performanţe de felul celor de mai sus, Institutul de Matematică din Bucureşti al Academiei Române a primit din partea Comunităţii Europene statutul de centru de Excelenţă.
Nu este însă mai puţin adevărat că există încă numeroşi matematicieni români, în special unele cadre universitare, care nu se ridică încă la standardele la care m-am referit.

E.S.M.: Am citit undeva că matematica este o expresie a libertăţii spiritului uman. Am reţinut această definiţie poate pentru caracterul ei filozofic. Dar ştiu că sunt mai multe atribute ale matematicii, fiecare reliefând un stadiu de dezvoltare, un anumit aspect sau un punct de vedere exprimat uneori metaforic. Este poate cea mai veche ştiinţă, care are un viitor cel puţin la fel de generos. Ce este, totuşi, matematica?
S.M.: Ca şi filozofia sau poezia, matematica nu prea se lasă prinsă într-o definiţie. A fost considerată multă vreme ştiinţa numerelor şi a spaţiului, dar această definiţie s-a dovedit tot mai insuficientă, pe măsură ce matematica s-a diversificat şi au luat amploare aspectele calitative. În ultimele decenii, a câştigat teren ideea reprezentării matematicii ca o ştiinţă a formelor (pattern-urilor), în toată generalitatea lor, incluzând aici şi evoluţia, dinamica lor.
Istoria milenară a matematicii îi conferă un prestigiu pe care puţine ştiinţe îl au. Dar respectul care i se acordă de marele public coexistă cu neînţelegerea naturii ei. Matematicienii au fost mereu confundaţi cu alte categorii profesionale: cu contabilii, cu inginerii, cu statisticienii economişti, iar mai recent, cu logicienii şi mai cu seamă cu informaticienii. Dar nici matematicienii nu au fost totdeauna capabili să explice altora obiectul preocupărilor lor şi de aceea sunt frecvent întrebaţi dacă mai este ceva de făcut în matematică. Forţând puţin lucrurile, aş spune că societăţii nu-i rămâne decât să acorde matematicienilor un cec în alb; istoria a arătat că ei merită această încredere. Matematica este o podoabă a culturii unui popor, aşa cum sunt poezia şi arta sa.
Dar astăzi există şi un alt mod de a testa valoarea matematicii: extraordinarul ei metabolism cu mai toate domeniile vieţii şi creaţiei. Faptul poate să mire, deoarece este slab mediatizat, dar dovezile în acest sens sunt incontestabile.

E.S.M.: Poate vom aborda acest subiect cu un alt prilej, considerând că acel cec în alb este dat... Ne păstrăm însă în aceeaşi arie tematică. Cunoscându-vă preocupările ce trec prin matematică dincolo de ea, vă propun să vorbiţi despre întâlnirea dintre matematică şi filozofie.
S.M.: În matematica secolului al XX-lea au avut loc unele evenimente care au pus sub semnul întrebării idei care datează de milenii şi care păreau de neclintit. Avem în vedere bazele logicii matematice, statutul axiomelor şi statutul demonstraţiilor. De la Pitagora încoace, de când matematica se clădeşte pe o bază demonstrativă şi se finalizează sub formă de teoreme, s-a lucrat, până acum o sută de ani, cu logica aristotelică a identităţii, noncontradicţiei şi terţului exclus. Statutul postulatului paralelelor, în geometriile neeuclidiene, a fost un prim avertisment în sensul revizuirii acestei logici. Dar teorema de incompletitudine a lui Gödel, din 1931, a venit ca un trăsnet: două deziderate, fiecare în parte foarte natural şi uşor de satisfăcut, s-au dovedit a fi incompatibile, în ceea ce priveşte sistemele formale suficient de complexe. Este vorba de dezideratul noncontradicţiei şi cel al completitudinii. Pe de altă parte, s-a descoperit că anumite enunţuri, de tipul axiomei alegerii sau al ipotezei continuului, sunt independente, ele nu pot fi demonstrate pe baza celorlalte axiome ale teoriei mulţimilor, dar nici negaţia lor nu poate fi demonstrată. Teorema lui Gödel ne-a arătat că adevărul ocupă o zonă mult mai întinsă decât demonstrabilul. O altă mutaţie s-a produs în ultimele decenii ale secolului al XX-lea, prin apariţia demonstraţiilor în care anumite porţiuni sunt efectuate pe baza unor programe de calculator. Aceasta înseamnă că demonstraţia nu mai este o activitate exclusiv raţională, logică, ci este impregnată de factori empirici şi experimentali, asociaţi cu diferite caracteristici ale calculatoarelor utilizate. Cine s-ar fi gândit la o atare evoluţie în urmă cu 30 de ani?

E.S.M.: Întrebarea este, desigur, retorică şi trimite cu gândul la alte posibile noi aspecte neprevăzute. Într-un fel este fascinant. De altfel se vorbeşte de elaborarea unor noi concepte ca şi de redefinirea unora fundamentale. Dvs. aveţi asemenea preocupări; aţi scris lucrări despre spaţiu, despre timp, acum despre joc ca libertate. Cum vedeţi starea contemporană a filosofiei?
S.M.: În anii '80, Constantin Noica ne spunea că a venit vremea ca un nou sistem filozofic să se cristalizeze din direcţia "ştiinţei"; de aceea, a propus înfiinţarea unui "Cerc Moisil", care s-a întâlnit de câteva ori. Totuşi, scrierile sale nu au acordat ştiinţei această şansă; dimpotrivă, Noica a accentuat mereu ceea ce desparte filozofia de ştiinţă. Am discutat argumentele sale în această privinţă în Şocul matematicii (1987) şi în Provocarea ştiinţei (1988).
Există câteva concepte filozofice fundamentale care au fost puternic marcate, în secolul a XX-lea, de evoluţia matematicii şi a informaticii. Mă voi opri aici la două dintre ele. Unul este cel de existenţă. Ce informaţie obţinem din afirmarea existenţei unui obiect, dacă nu există un mod efectiv de a-l identifica? Din această îngrijorare s-a născut intuiţionismul, apoi diferite tipuri de matematici constructive, culminând cu ideile de recursivitate şi de calculabilitate, care au dus la construirea bazelor teoretice ale informaticii

E.S.M.: A fost satisfăcătoare această extensie?
S.M.: Nici această viziune constructivă asupra existenţei nu s-a dovedit a fi suficientă. De exemplu, în cazul în care obiectul este rezolvarea unui sistem de ecuaţii de care depinde o prognoză economică sau meteorologică, la ce poate folosi un algoritm de rezolvare a sistemului respectiv dacă timpul lui de calculator este de peste 100 de ani? A apărut astfel ideea de cost, de complexitate a unui algoritm, o mare parte din eforturile actuale ale matematicii şi informaticii fiind orientate spre inventarea unor algoritmi de complexitate cât mai redusă.

E.S.M.: Şi al doilea concept?
S.M.: Al doilea concept la care vreau să mă refer este cel privind relaţia local-global. Această relaţie constituie o problemă majoră în ştiinţă, ca şi în filozofie, în artă şi în viaţa practică.

E.S.M.: Eu aş spune că este chiar o provocare. Cum se pot defini?
S.M.: Ceea ce ne este direct accesibil, prin observaţie şi intuiţie, ţine mai degrabă de local decât de global, acesta din urmă fiind abordat pe cale indirectă, ca rezultat al unor procese de abstractizare şi modelare. Apare astfel întrebarea: în ce măsură şi în ce fel ar putea da seama comportamentul local al unui fenomen despre aspectele sale globale, de ansamblu? Poeţii au năzuit totdeauna să vadă lumea într-un grăunte de nisip şi eternitatea într-o oră. Dar nici ştiinţa nu s-a lăsat mai prejos. Încă din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea s-a studiat ideea de funcţie analitică, la care comportamentul în vecinătatea unui singur punct determină complet cunoaşterea funcţiei în ansamblu. Spre mijlocul secolului al XX-lea, o descoperire similară a avut loc în fizică. Principiul holografic al lui D. Gabor a primit Premiul Nobel. Apoi a apărut ipoteza structurii holografice a creierului uman şi chiar a universului. Principiul poate fi ilustrat de oglindă şi de foc. Un ciob de oglindă recuperează funcţia întregii oglinzi. O scânteie este suficientă pentru a aprinde un foc uriaş. Principiul holografic s-a extins considerabil. Una dintre cele mai plăcute surprize este structura de fractal, foarte răspândită în natură (de exemplu, norii şi coastele continentelor), în care aspectul global reia, la scara sa, aspectul local, printr-un proces de autosimilaritate şi recurenţă. Semnificaţia filozofică a acestui fapt este considerabilă. Dacă universul care nu este direct observabil reia aspectele sale locale, observabile, atunci posibilitatea de cunoaştere este puternic extinsă. Victorii, în această direcţie, fuseseră înregistrate încă de la mijlocul secolului al XX-lea; un exemplu frapant a fost descoperirea validităţii planetare a codului genetic. Alte rezultate, cum ar fi tabloul elementelor al lui Mendeleev, pledează pentru aceeaşi idee.

E.S.M.: Dacă acceptăm că matematica este un mod de a privi lumea, că este o disciplină a formelor, cum trebuie s-o înţeleagă tinerii care vor să se dedice acestei ştiinţe?
S.M.: Absolvenţii (de valoare) ai universităţilor beneficiază azi de o libertate la care generaţia mea nici nu putea visa. Însă această libertate de alegere funcţionează ca o punere la încercare, trebuind să conducă la o atitudine adecvată faţă de două provocări majore care, în mod normal, ar trebui să se armonizeze, dar, în condiţiile actuale, vin de multe ori în conflict: cum îţi poţi asigura un trai decent? La ce bun să aspiri la o situaţie materială prosperă, dacă aceasta se obţine cu preţul renunţării la acele bucurii ale spiritului pe care numai o activitate creatoare le face posibile? Unii cad la acest test, pentru ei întrebarea a doua nu este la fel de esenţială ca cea dintâi. Alţii se luptă pentru un compromis adecvat şi fac orice pentru a-şi întreţine pasiunea cercetării. Aceştia sunt învingătorii, cei pentru care nevoia unei preocupări creatoare este organică, precum nevoia de aer şi de apă. Ei au trecut cu succes testul valorii şi merită admiraţia noastră, iar noi merităm recunoştinţa lor, în măsura în care i-am educat în sensul unei bune alegeri.

E.S.M.: Veţi participa în zilele următoare la cel de-al VI-lea Congres Naţional de semiotică din Grecia, unde o să prezentaţi comunicarea cu tema "Noi teritorii pentru semiotică". Care sunt aceste teritorii?
S.M.: Este vorba de teritorii situate dincolo de universul macroscopic în care ne ducem viaţa de zi cu zi; lumea infinitului mic al mecanicii cuantice şi al biologiei moleculare şi lumea infinitului mare, al cosmologiei şi teoriei relativităţii. În aceste zone, limbajul uman nu poate opera, el este format printr-o evoluţie milenară limitată strict la universul macroscopic. Niels Bohr a dezvoltat foarte convingător această idee. Dar nu numai limbajul; toate sistemele de semne elaborate de oameni intră în criză deîndată ce ne referim la procese care se desfăşoară dincolo de universul macroscopic. Totuşi, spiritul iscoditor al fiinţei umane nu capitulează în faţa acestor dificultăţi, recurgând la procedee indirecte, prin care încearcă să păcălească tendinţa naturii de a se ascunde. Semiotica, ştiinţa sistemelor de semne, are aici un cuvânt de spus.

E.S.M.: Vă mulţumesc şi vă doresc succes, propunându-vă să continuăm discuţia cu un alt prilej.

(Interviu preluat din volumul: Solomon Marcus, Răni deschise 4 - Dezmeticindu-ne, Editura Spandugino, 2013. Interviul a fost publicat iniţial în Curentul, anul V, Serie nouă, Nr. 224, p. 10, septembrie 2001)

Citiţi un fragment din această carte.