Tudor Stancu
Sâmbătă seara şi luni dimineaţa
Editura Vremea, 2016
*****
Intro
Sâmbătă seara şi luni dimineaţa
Editura Vremea, 2016
*****
Intro
Reprezentând a treia generaţie de scriitori din familia sa, Tudor Stancu s-a născut la Bucureşti, unde a urmat cursurile facultăţii de Limba şi Literatura Română. A frecventat pentru un timp şedinţele Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, şi a debutat editorial în 1985, în volumul colectiv Proze. Antologie debut, la Editura Albatros, volum primit favorabil de critica literară a vremii. A publicat de asemenea proză şi poezie în diverse ziare şi reviste: România Literară, Luceafărul, Contrapunct, Ramuri, printre altele.
Romanul Sâmbăta seara şi luni dimineaţa urmăreşte întâmplările unui grup de tineri ale căror destine se întâlnesc în timpul unei scurte vacanţe într-o staţiune de munte. Aceşti tineri afişează o mondenitate ostentativă, fie prin practicarea schiului - sport care necesită o substanţială investiţie financiară -, fie prin petreceri unde alcoolul se consumă excesiv si sexul se practică fără prejudecăţi. Toate acestea sunt de fapt un înveliş menit să ascundă singurătatea, zbuciumul interior al unei existenţe fără sens si fără ţintă, conturate prin rememorări, conversaţii şi vise. Vor duce însă întâmplările neaşteptate cu care se confruntă personajele în această scurtă vacanţă si imediat după aceea la şansa de a se regăsi pe sine, de a da un sens existenţei fără rost? Vor găsi aceşti tineri ceea ce caută?
***
Sâmbătă dimineaţa
1.
Deşi era murdară, gara mi se părea gri şi atât. Poate pentru că eram puţin vesel, puţin trist, puţin nehotărât în privinţa sentimentelor care mă încercau. Plecam. Ei da, în sfârşit, plecam pentru câteva zile la munte. Geanta de voiaj pe care o ţineam în mână mi se părea grea, poate prea grea pentru mărimea ei. Înghesuisem în ea tot felul de lucruri pe care nici nu ştiam dacă o să le folosesc sau nu. O canadiană cu puf de gâscă, două pulovere de lână, ciorapi groşi, două perechi de izmene, cărora le spuneam în glumă chiloţi cu mânecă lungă, câteva tricouri de corp, pijamaua şi chiar un costum, împachetat şi împăturit cu grijă ca să nu se şifoneze prea tare.
Mergeam agale şi legănat pe peronul umed, puţin aplecat în partea în care ţineam geanta şi mai schimbam din când în când câte o vorbă cu prietenul meu Sergiu, încercând să nu-mi aduc aminte de casa pe care o lăsam în urmă, acum, în ajunul sărbătorilor de iarnă. Mă gândeam cu puţin regret că zilele astea n-o să apuc să mănânc din cozonacii galbeni, pufoşi, făcuţi de bunica în bucătăria fierbinte, n-o să beau din vinul roşu, mirosind aspru, a strugure copt, cumpărat de tata de la ţară şi n-o să mă bucur privind focul puternic în căminul din sufragerie, care acoperea cu duduitul lui vocile bunicilor, mamei, tatei, cu toţii adunaţi în jurul mesei, mâncând cu ochii pironiţi pe ecranul televizorului.
Cadoul îl lăsasem pe masă, neatins. Ei da, primisem un cadou de Crăciun de la mama. Un plic alb pe care numele meu fusese scris repede şi nervos. Înăuntru erau bani. Sute albastre, noi, foşnitoare. Le pipăisem şi mă jucasem cu ele printre degete. Banii miroseau ciudat, a hârtie proaspăt tipărită. Erau ca o carte bună, scrisă într-o limbă străină, o carte pe care trebuie să o citeşti de mai multe ori până s-o înţelegi ca lumea. Parcă mi-era puţin frică de bani, deşi nu erau mulţi. Dar nu, nu mă bucurasem de primirea lor. Aveam şi eu banii mei, muncisem pentru ei şi puteam să fac cu ei tot ce îmi dorea inima. Nu trebuia să dau socoteală nimănui. Reuşisem să strâng ceva la ciorap. Aşa, ca pentru o scurta vacanţă, în care să fac ce vreau. Şi, acum, uite, cadoul ăsta... Poate că o cămaşă sau un pulover ieftin care nu mi-ar fi plăcut, m-ar fi emoţionat mai mult, mi-ar fi adus aminte de vremea când eram copil şi primeam cadouri de la Moş Crăciun. Ehe, de când n-a mai venit Moş Crăciun pe la mine, un Moş Crăciun adevărat, cu barbă lungă şi mustaţă albă şi stufoasă, îmbrăcat într-o haină purpurie ce-i ajungea până la călcâie şi ţinând în mână un sac de pânză, un sac plin cu lucruri misterioase, nemaivăzute, aşteptate cu sufletul la gură, o gură mică şi cărnoasă de copil, o gură ce se va deschide mirată, odată cu cea zbârcită şi legată cu sfoară a sacului. Da, un sac adevărat pe care el să-l lase jos, să-l aşeze cu grijă în faţa lui şi, odată uşurat ca de o povară grea, să fornăie pe nări şi să întrebe cu o voce răguşită de băutură şi tutun: E pe-aici vreun copil care n-a fost cuminte!? Şi atunci toţi copiii de prin preajmă să tremure de frică şi de emoţie, încercând să-şi amintească şi apoi să-şi ascundă într-un ungher al minţii toate micile şi nevinovatele nebunii pe care le săvârşiseră de curând, căci li se părea că el ştie tot, află tot, şi de-abia peste mulţi ani se va dovedi că Moş Crăciun există doar în închipuire.
Aveam doar trei-patru anişori pe vremea primei mele întâlniri cu Moş Crăciun pe care mi-o amintesc. Poate să fi venit şi mai înainte, dar nu mai ştiu. Câteodată, amintirile de pe vremea aceea mi se par atât de aproape, de parcă s-ar fi petrecut ieri, pe strada alăturată. Eram un copil ciudat pentru acea vârsta fragedă, nu prin prisma celorlalţi, ci chiar faţă de mine însumi. Ce mă mai bucuram pe atunci în faţa naturii dezlănţuite! Ce-mi mai plăcea iarna! O iarnă ca-n poveştile citite de părinţi la căpătâiul patului, o iarnă ce răbufnea fantastic pe străzile oraşului sau poate doar în închipuirea mea, cine ştie? Dar în anul acela fusese într-adevăr o iarnă grea, cu mari troiene de zăpadă ce se îngrămădiseră pe lângă case, pe lângă garduri, multă, foarte multă zăpadă ce le dădea de furcă oamenilor mari, pe care însă eu o priveam cu o bucurie extatică, neştiutor.
Când vedeam lopata lată din lemn cum pătrundea adânc în zăpada groasă, imaculată, căzută peste noapte în faţa uşii de la intrare, îmi venea să plâng. Cărarea făcută până în stradă mi se părea o jignire adusă iernii, o rană crudă, nefirească, făcută unei fiinţe dragi. O rupere răutăcioasă de imaginarul cald şi plăcut al copilăriei. Un mic avertisment, un semn că voi creşte mare. Dar eu nu prea înţelegeam pe vremea aceea. Când ieşeam afară să mă joc singur cu iarna, înfofolit din cap până-n picioare, cu hăinuţa cu mesadă de blăniţă bine închisă deasupra unui puloveraş tricotat, cu căciuliţa de lână moale înfundată pe cap, cu fularul gros, viu colorat, strâns legat peste gulerul ridicat al hăinuţei, numai cu nasul roşu, cu ochii vioi şi cu jumătate de gură afară, ce fericit eram! Simţeam prin aer mirosul zăpezii proaspăt căzute şi săream în ea până la gât, dând din mâini şi picioare şi adunând-o sub mine să n-o pierd. Răscolind-o astfel, nu-mi închipuiam că aş comite un sacrilegiu.
Zăpada îmi intra pe sub pantaloni, pe sub guler, pe sub mânuşile ce se udaseră. Transpiram. Suflam mereu. Dar nu-mi păsa. Mă tăvăleam, săream, ţipam. Apoi, când oboseam, îl chemam pe tata din casă să-mi facă un om de zăpada, unul mare de tot. Un Moş Crăciun...
Acum însă... Ia banii şi du-te... Îi primisem stingherit. Parcă nu ştiam de ce. Ba nu, ştiam foarte bine. Erau doar bani. Mi-i dăduse mama. Ea le rezolva pe toate în casă. Se ocupase tot timpul de mine şi mai voia să se ocupe şi acum. Când eram elev, mă ducea cu maşina la şcoală. Tata, care era obişnuit să se trezească foarte devreme, încă înainte de a se lumina, îşi băuse ceaiul şi plecase. Institutul unde lucra era aproape, la vreo cincisprezece-douăzeci de minute de mers pe jos şi, înainte de a pleca, ne lăsa în fiecare dimineaţă pe masa din bucătărie pâine tăiată, unt, gem şi apă fiartă pentru ceai sau lapte încălzit. Dis-de-dimineaţă, trezit buimac din somnul dulce, deşi ghiceam soarele care răsărea undeva în spatele clădirilor scunde, acoperite cu ţiglă ruginie sau cu tablă înnegrită de ploi, simţeam aerul rece şi tare... Eu şi mama ne sculam cam în acelaşi timp, în sunetele stridente ale deşteptătoarelor şi, după ce mai leneveam cinci, zece minute în paturile moi şi calde, ne spălam pe dinţi şi ne spălam pe faţă şi la subraţ cu apă călduţă şi puţin săpun. După ce ne îmbrăcam iute, dar cu mişcări nesigure, de oameni îmbătaţi de somn prelungit, mergeam la bucătărie să mâncăm în fugă ce ne lăsase tata pe masă... Atunci apărea şi Lidia, femeia aceea corpolentă, de o vârstă nedefinită, cu trăsături bărbăteşti, care venea să facă treabă prin casă şi mama îi spunea printre îmbucături ce anume să facă, cutare şi cutare, şi după aceea se ducea la garaj să scoată maşina, un Volkswagen vechi, broscuţă, al cărui motor făcea un zgomot ca de tanc... În timp ce mama încălzea motorul, eu fugeam până în camera mea să-mi iau ghiozdanul făcut de cu seara, să verific dacă n-am uitat ceva şi, când ieşeam pe uşă, o auzeam pe mama strigându-mi prin geamul întredeschis al maşinii:
- Tudore! Deschide poarta!
Mă botezaseră Tudor. Săream în sus de bucurie că o să merg cu maşina. Poarta grea de fier era vopsită aproape în fiecare primăvară cu o vopsea îngrozitoare, un verde prăzuliu, dar era întotdeauna vopsită cam în doi peri şi ruginea imediat iar când trăgeai de ea s-o deschizi scârţâia adânc. Zgomotul îmi împungea timpanele şi de fiecare dată când îl auzeam mi se făcea pielea de găină.
În maşină, cu ochii încă tulburi de somn, dar machiată ca într-o revistă de modă, mama ambala motorul. Motorul rece scotea un fum albăstrui, dens, încărcat cu ulei. Uneori se întâmpla să găsim în faţa porţii containerul pe care gunoierii care trecuseră cu o zi înainte îl lăsaseră neglijent acolo... Tot eu trebuia să îl mut ca să poată ieşi maşina.
- Dă gunoiu' la o parte!
- Îl dau, mamă, îl dau...
Într-o zi, m-am nimerit pe stradă la ora când treceau ei, gunoierii, târziu după-amiază. I-am văzut mişcând containerele grele de metal cu o uşurinţă uimitoare. Aveau o tehnică specială. Le luau de cele două toarte laterale şi le înclinau la 45 de grade, împingându-le înapoi cu o mişcare simplă de rotaţie în jurul unei axe imaginare. Containerele alunecau pe muchia de la bază, neverosimil, ca un patinator cu patinele ciobite pe o gheată noduroasă.
După ce mă urcam în maşină, eu ştergeam cu o cârpă moale, din piele de căprioară parbrizul care se aburise deja. Mama îmi strecura în buzunar câţiva lei ca să-mi cumpăr ceva de mâncare de la bufetul şcolii. Îmi plăcea să merg la şcoală cu maşina. Toţi mă invidiau. Rânjeam din spatele geamului la colegii care se adunaseră în faţa şcolii aşteptând să se sune de intrare.
Acum, în gară, priveam la lumea pestriţă din jurul meu, la lumea care lăsa urme noroioase pe gresia alunecoasă a peroanelor. Erau fel de fel de oameni în Gara de Nord din Bucureşti, îmbulzindu-se, atingându-se, agitându-se, alergând împreună după locuri, stând la coadă la bilete, la chioşcurile cu dulciuri sau la cele de ziare şi reviste, înghesuindu-se în faţa biroului de informaţii şi a tabelelor electronice cu plecările şi sosirile trenurilor. Erau muncitori de la căile ferate, cu veste de pânză, portocalii, stridente, legate neglijent pe deasupra unor pufoaice uzate, cărând în spinare târnăcoape şi lopeţi, soldaţi înfriguraţi dar cu obrajii îmbujoraţi, poate venind în permisii, cu mantalele închise până la gât, ferindu-se de patrule mai mult din obişnuinţă, erau ţărani îmbrăcaţi în scurte albastre sau cafenii de fâş peste eternul cojocel din blăniţă de oaie, cu floricele de piele cusute în jurul unor buzunare aparente, cu bocanci grei în picioare, ţărani care veneau să-şi vândă în piaţă roadele pământului pe care le mai păstraseră prin beciuri din toamnă, erau navetişti cu scurte şi hanorace, lucioase de atâta frecat pe banchetele de vinilin ale compartimentelor, cu serviete burduşite în mâini, ale căror mânere fuseseră legate cu sârmă, aşteptând răbdători pe peroane gararea vreunui personal şi, lângă ei, femei fardate, cu căciu1i ruseşti din blană de iepure şi cojoace lungi, cu guler şal, erau turişti români şi străini mirosind a proaspăt, cu hainele impecabile dacă plecau şi cu ele boţite dacă veneau, stând lângă valize şi aşteptând vreun tren rapid sau grăbindu-se spre ieşire să ia un taxi, căutând din ochi cărucioare cu rotile pentru bagaje, erau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni beţi, veseli sau trişti, calmi sau agitaţi... Priveam toata lumea asta din jurul meu şi aveam, la mici intervale de timp, o senzaţie stranie, ca şi cum, pentru o fracţiune de secundă aş fi plutit în gol, picioarele n-ar mai fi atins pavajul gării, înfruntând dintr-o dată gravitaţia.
Pe străzile Bucureştiului, temperatura aerului anunţată de Institutul Meteorologic sau vizibilă pe termometrele agăţate în balcoane de către unii mai curioşi, care abia aşteptau să contrazică prognoza meteorologilor, coborâse bine sub zero grade Celsius. Copacii, părăsiţi de frunze, nu mai înveseleau marginile trotuarelor şi crengile lor răşchirate păreau o mână încremenită într-un spasm care cerşea cerului plumburiu fulgi mari, albi şi graşi ce le-ar fi acoperit goliciunea şi le-ar fi bucurat singurătatea.
Zgomotul nedefinit al marelui oraş răzbătea greu prin aer şi, deşi parcă estompat de o ceaţă cu iz de fum, îmi gâdila urechile cu şoapte bizare. Pornea din centru, din piaţa Universităţii, despre care îmi închipuiam că respira prin cele patru intrări ale pasajului subteran şi arunca în cele patru vânturi aerul uzat de mii de trecători, pornea de lângă Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental, aluneca pe marile artere dus de autobuze, troleibuze şi automobile. O parte ocolea bulevardele îndreptate spre cele patru puncte cardinale - Regina Elisabeta, Bălcescu, Brătianu şi Carol I - şi o lua pe străduţe lăturalnice, traversa grăbit Calea Victoriei cu ajutorul unui taxi luat pe furiş şi, ajungând jos, în Piaţa Palatului, cotea la dreapta şi urca până la catedrala Sfântul Iosif, de unde lua un tramvai care îl ducea până la gară, pe lângă vechea Piaţă Matache, mărginită încă de căsuţe cu un etaj sau cel mult două, căsuţe vechi ce se clătinau de fiecare dată când trecea vreun camion mai greu spre şantierele de construcţii, căsuţe vechi cu mici magazine cu de toate sau cu plăcintării la parter. Aici însă, pe peron, zgomotul ce venea din oraş se amesteca cu zgomotul gării şi parcă mă ţinea strâns în chingi care nu mă lăsau să plec. Aşteptasem prea mult la ieşirea asta din Bucureşti, la o rupere de viaţa monotonă cu care mă obişnuisem, o rupere de clipele pe care mi le petreceam singur între cei patru pereţi ai camerei mele. Voiam să fug de singurătatea comodă care mă închidea în casă, de obsesiile zilelor în care stăteam moale în pat, ascultam fâşâitul radioului şi nu făceam nimic.
Ieri seară, pe la zece, zece şi jumătate, când tocmai mă pregăteam să mă bag în pat şi îmi alesesem din bibliotecă o carte pe jumătate citită, a sunat telefonul. Era Sergiu, bineînţeles.
- Alo, ce mai faci măi, băiete? începuse el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Sergiule! Eşti nebun? Unde naiba ai dispărut? Te-am căutat în neştire zilele astea... nici la telefon nu răspunzi, ţi-am lăsat mesaj după mesaj, nu ştiam ce să mai cred.
Mă rog, aşa se întâmplă când ai de-a face cu prieteni neserioşi. Şi, totuşi, prietenii rămân prieteni şi trebuie iertaţi. Da. Pentru că...
După aia mi-a povestit dintr-o suflare cum a alergat peste tot ca să aranjeze o cameră la hotel, la munte, în plin sezon, d-aia nu l-am găsit cică... Şi mâine dimineaţă plecăm, avem un tren la opt fără douăzeci.
- Nu eşti în toate minţile. Şi ce tren visezi? Ia spune, mergem cu maşina ta sau cu a mea?
- Nu mergem cu nici o maşină, mergem cu trenul!
- Cu trenul? Chiar că ai înnebunit de tot!
- Vreau să mă simt bine din momentul când ies pe uşa casei până când mă întorc, să nu am nici o grijă, să pot să beau cât vreau... O să fim tot timpul beţi... Ha, ha.
- Să bei? Da' ce, asta e o problemă? Dai o şpagă la poliţist şi gata...
- Nu vreau să mai dau nici o şpagă, îmi repugnă...
- Să bei cât vrei şi când vrei?
- Să stăm tot timpul beţi... Ha, ha, ha.
- Bine şi la ora asta îmi spui?
- Ce să fac? La ora asta am aflat şi eu... Nici nu-s acasă.
- Da' unde eşti?
- Ei, şi tu acum, la cineva... Ce importanţă are?... Uite, am rezervat o cameră la Hotel Orion, la Predeal. Costă cinci sute.
- Nu mă interesează cât costă...
- Cum, mă, e pomană curată. La Predeal, în plin sezon... poate nu-ţi convine.
- Gata, am înţeles. Trebuie să-mi fac bagajul acum...
- Ei şi? Ce-i aşa de greu. Îţi iei şi tu acolo ceva... Doar n-o să-ţi cari toată garderoba, nu? De altfel, nici n-ai ţoale multe, da' să nu uiţi costumul de baie.
- De-ăsta să ştii că-mi iau precis...
- Hai, că nu glumesc, avem şi piscină la hotel, cinci stele, ce naiba!
- Zău mă? Auzi, dar spune-mi, un tren mai de dimineaţă n-ai găsit? Nu-mi ajunge că mă scol în fiecare zi cu noaptea'n cap?
- Cine doarme mult trage a sărăcie, he, he, râse el. Ce-ai vrea să-ţi fac eu? Doar pleci la distracţie, nu la muncă, aşa că ar trebui să fii vesel. Îţi pui ceasul să sune, te scoli şi dup-aia o să vezi, poate mai dormi în tren... sau acolo, după-amiază...
- Nu pot să dorm în tren. Nu pot să dorm în nici un mijloc de transport - avion, tren maşina... Hai să mergem cu un alt tren, măcar cu o oră mai târziu, să prind şi eu pic de somn în plus, nu mai vreau să mă scol pe întuneric... Şi-acum, până îmi fac bagajul, chestii, o să mă culc târziu...
- Of, m-ai convins, da' ai un mersul trenurilor?
- De un' să-l am? Ce-i la mine, biroul de informaţii?
- Nu, da' orice om cu bun simţ îl are. O să trebuiască să dam telefon şi să întrebăm. Ia stai o clipă... aflu eu şi te sun.
- Nu închide telefonul, că nu te mai prind...
- Păi nu am cum, te sun imediat înapoi...
L-am aşteptat câteva minute să mă sune din nou. Nu îmi mai păsa dacă nu mă mai suna sau nu. Parcă îmi pierise cheful de plecare, cu trenul, auzi ce idee...
- Uite, mă deşteptule, că am găsit eu, ştii, chestia cu norocul...
- Ti-aş zice şi eu una...
- Da... stai aşa... mai e unul la opt fix - şi ăsta e prea devreme pentru boieri ca tine... şi după aia, de-abia la zece... nu, la zece şi doişpe, ia să văd, da, e bine, e accelerat... mai e unul, dar e prea târziu, la unşpe patruzeci...
- Perfect, mergem cu ăla de zece şi douăsprezece minute.
- Şi ăsta mi se pare cam târziu, da' mă rog, ce nu fac eu pentru tine?
- Au, da' trebuie să şi luăm bilete...
- Ce bilete, mă, eşti prost? Mergem cu naşu'...
- Mie îmi repugnă să dau şpaga... M-am săturat de înghesuială, de stat în picioare pe culoar... Să mă gândesc tot timpul că poate vine supra-controlul şi să stau tot drumul într-o stare de tensiune, parcă spuneai că vrei să te simţi bine...
- Păi asta-i un fel de distracţie...
- Tot drumu' să-mi ţâţâie curu'... Vreau să stau jos, comod, liniştit, într-un compartiment... Dacă-i vorba de bani, nu-i o problemă, plătesc eu...
- Of, mă, cu banii ăia putem să facem şi altceva, da' mă rog, cum vrei, luam şi bilete. Faci cinste?
- Bine, îţi fac, fir-ar să fie!
Tudor Stancu
Sâmbătă seara şi luni dimineaţa
Editura Vremea, 2016
*****
Intro
Sâmbătă seara şi luni dimineaţa
Editura Vremea, 2016
*****
Intro
Reprezentând a treia generaţie de scriitori din familia sa, Tudor Stancu s-a născut la Bucureşti, unde a urmat cursurile facultăţii de Limba şi Literatura Română. A frecventat pentru un timp şedinţele Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu, şi a debutat editorial în 1985, în volumul colectiv Proze. Antologie debut, la Editura Albatros, volum primit favorabil de critica literară a vremii. A publicat de asemenea proză şi poezie în diverse ziare şi reviste: România Literară, Luceafărul, Contrapunct, Ramuri, printre altele.
Romanul Sâmbăta seara şi luni dimineaţa urmăreşte întâmplările unui grup de tineri ale căror destine se întâlnesc în timpul unei scurte vacanţe într-o staţiune de munte. Aceşti tineri afişează o mondenitate ostentativă, fie prin practicarea schiului - sport care necesită o substanţială investiţie financiară -, fie prin petreceri unde alcoolul se consumă excesiv si sexul se practică fără prejudecăţi. Toate acestea sunt de fapt un înveliş menit să ascundă singurătatea, zbuciumul interior al unei existenţe fără sens si fără ţintă, conturate prin rememorări, conversaţii şi vise. Vor duce însă întâmplările neaşteptate cu care se confruntă personajele în această scurtă vacanţă si imediat după aceea la şansa de a se regăsi pe sine, de a da un sens existenţei fără rost? Vor găsi aceşti tineri ceea ce caută?
***
Sâmbătă dimineaţa
1.
Deşi era murdară, gara mi se părea gri şi atât. Poate pentru că eram puţin vesel, puţin trist, puţin nehotărât în privinţa sentimentelor care mă încercau. Plecam. Ei da, în sfârşit, plecam pentru câteva zile la munte. Geanta de voiaj pe care o ţineam în mână mi se părea grea, poate prea grea pentru mărimea ei. Înghesuisem în ea tot felul de lucruri pe care nici nu ştiam dacă o să le folosesc sau nu. O canadiană cu puf de gâscă, două pulovere de lână, ciorapi groşi, două perechi de izmene, cărora le spuneam în glumă chiloţi cu mânecă lungă, câteva tricouri de corp, pijamaua şi chiar un costum, împachetat şi împăturit cu grijă ca să nu se şifoneze prea tare.
Mergeam agale şi legănat pe peronul umed, puţin aplecat în partea în care ţineam geanta şi mai schimbam din când în când câte o vorbă cu prietenul meu Sergiu, încercând să nu-mi aduc aminte de casa pe care o lăsam în urmă, acum, în ajunul sărbătorilor de iarnă. Mă gândeam cu puţin regret că zilele astea n-o să apuc să mănânc din cozonacii galbeni, pufoşi, făcuţi de bunica în bucătăria fierbinte, n-o să beau din vinul roşu, mirosind aspru, a strugure copt, cumpărat de tata de la ţară şi n-o să mă bucur privind focul puternic în căminul din sufragerie, care acoperea cu duduitul lui vocile bunicilor, mamei, tatei, cu toţii adunaţi în jurul mesei, mâncând cu ochii pironiţi pe ecranul televizorului.
Cadoul îl lăsasem pe masă, neatins. Ei da, primisem un cadou de Crăciun de la mama. Un plic alb pe care numele meu fusese scris repede şi nervos. Înăuntru erau bani. Sute albastre, noi, foşnitoare. Le pipăisem şi mă jucasem cu ele printre degete. Banii miroseau ciudat, a hârtie proaspăt tipărită. Erau ca o carte bună, scrisă într-o limbă străină, o carte pe care trebuie să o citeşti de mai multe ori până s-o înţelegi ca lumea. Parcă mi-era puţin frică de bani, deşi nu erau mulţi. Dar nu, nu mă bucurasem de primirea lor. Aveam şi eu banii mei, muncisem pentru ei şi puteam să fac cu ei tot ce îmi dorea inima. Nu trebuia să dau socoteală nimănui. Reuşisem să strâng ceva la ciorap. Aşa, ca pentru o scurta vacanţă, în care să fac ce vreau. Şi, acum, uite, cadoul ăsta... Poate că o cămaşă sau un pulover ieftin care nu mi-ar fi plăcut, m-ar fi emoţionat mai mult, mi-ar fi adus aminte de vremea când eram copil şi primeam cadouri de la Moş Crăciun. Ehe, de când n-a mai venit Moş Crăciun pe la mine, un Moş Crăciun adevărat, cu barbă lungă şi mustaţă albă şi stufoasă, îmbrăcat într-o haină purpurie ce-i ajungea până la călcâie şi ţinând în mână un sac de pânză, un sac plin cu lucruri misterioase, nemaivăzute, aşteptate cu sufletul la gură, o gură mică şi cărnoasă de copil, o gură ce se va deschide mirată, odată cu cea zbârcită şi legată cu sfoară a sacului. Da, un sac adevărat pe care el să-l lase jos, să-l aşeze cu grijă în faţa lui şi, odată uşurat ca de o povară grea, să fornăie pe nări şi să întrebe cu o voce răguşită de băutură şi tutun: E pe-aici vreun copil care n-a fost cuminte!? Şi atunci toţi copiii de prin preajmă să tremure de frică şi de emoţie, încercând să-şi amintească şi apoi să-şi ascundă într-un ungher al minţii toate micile şi nevinovatele nebunii pe care le săvârşiseră de curând, căci li se părea că el ştie tot, află tot, şi de-abia peste mulţi ani se va dovedi că Moş Crăciun există doar în închipuire.
Aveam doar trei-patru anişori pe vremea primei mele întâlniri cu Moş Crăciun pe care mi-o amintesc. Poate să fi venit şi mai înainte, dar nu mai ştiu. Câteodată, amintirile de pe vremea aceea mi se par atât de aproape, de parcă s-ar fi petrecut ieri, pe strada alăturată. Eram un copil ciudat pentru acea vârsta fragedă, nu prin prisma celorlalţi, ci chiar faţă de mine însumi. Ce mă mai bucuram pe atunci în faţa naturii dezlănţuite! Ce-mi mai plăcea iarna! O iarnă ca-n poveştile citite de părinţi la căpătâiul patului, o iarnă ce răbufnea fantastic pe străzile oraşului sau poate doar în închipuirea mea, cine ştie? Dar în anul acela fusese într-adevăr o iarnă grea, cu mari troiene de zăpadă ce se îngrămădiseră pe lângă case, pe lângă garduri, multă, foarte multă zăpadă ce le dădea de furcă oamenilor mari, pe care însă eu o priveam cu o bucurie extatică, neştiutor.
Când vedeam lopata lată din lemn cum pătrundea adânc în zăpada groasă, imaculată, căzută peste noapte în faţa uşii de la intrare, îmi venea să plâng. Cărarea făcută până în stradă mi se părea o jignire adusă iernii, o rană crudă, nefirească, făcută unei fiinţe dragi. O rupere răutăcioasă de imaginarul cald şi plăcut al copilăriei. Un mic avertisment, un semn că voi creşte mare. Dar eu nu prea înţelegeam pe vremea aceea. Când ieşeam afară să mă joc singur cu iarna, înfofolit din cap până-n picioare, cu hăinuţa cu mesadă de blăniţă bine închisă deasupra unui puloveraş tricotat, cu căciuliţa de lână moale înfundată pe cap, cu fularul gros, viu colorat, strâns legat peste gulerul ridicat al hăinuţei, numai cu nasul roşu, cu ochii vioi şi cu jumătate de gură afară, ce fericit eram! Simţeam prin aer mirosul zăpezii proaspăt căzute şi săream în ea până la gât, dând din mâini şi picioare şi adunând-o sub mine să n-o pierd. Răscolind-o astfel, nu-mi închipuiam că aş comite un sacrilegiu.
Zăpada îmi intra pe sub pantaloni, pe sub guler, pe sub mânuşile ce se udaseră. Transpiram. Suflam mereu. Dar nu-mi păsa. Mă tăvăleam, săream, ţipam. Apoi, când oboseam, îl chemam pe tata din casă să-mi facă un om de zăpada, unul mare de tot. Un Moş Crăciun...
Acum însă... Ia banii şi du-te... Îi primisem stingherit. Parcă nu ştiam de ce. Ba nu, ştiam foarte bine. Erau doar bani. Mi-i dăduse mama. Ea le rezolva pe toate în casă. Se ocupase tot timpul de mine şi mai voia să se ocupe şi acum. Când eram elev, mă ducea cu maşina la şcoală. Tata, care era obişnuit să se trezească foarte devreme, încă înainte de a se lumina, îşi băuse ceaiul şi plecase. Institutul unde lucra era aproape, la vreo cincisprezece-douăzeci de minute de mers pe jos şi, înainte de a pleca, ne lăsa în fiecare dimineaţă pe masa din bucătărie pâine tăiată, unt, gem şi apă fiartă pentru ceai sau lapte încălzit. Dis-de-dimineaţă, trezit buimac din somnul dulce, deşi ghiceam soarele care răsărea undeva în spatele clădirilor scunde, acoperite cu ţiglă ruginie sau cu tablă înnegrită de ploi, simţeam aerul rece şi tare... Eu şi mama ne sculam cam în acelaşi timp, în sunetele stridente ale deşteptătoarelor şi, după ce mai leneveam cinci, zece minute în paturile moi şi calde, ne spălam pe dinţi şi ne spălam pe faţă şi la subraţ cu apă călduţă şi puţin săpun. După ce ne îmbrăcam iute, dar cu mişcări nesigure, de oameni îmbătaţi de somn prelungit, mergeam la bucătărie să mâncăm în fugă ce ne lăsase tata pe masă... Atunci apărea şi Lidia, femeia aceea corpolentă, de o vârstă nedefinită, cu trăsături bărbăteşti, care venea să facă treabă prin casă şi mama îi spunea printre îmbucături ce anume să facă, cutare şi cutare, şi după aceea se ducea la garaj să scoată maşina, un Volkswagen vechi, broscuţă, al cărui motor făcea un zgomot ca de tanc... În timp ce mama încălzea motorul, eu fugeam până în camera mea să-mi iau ghiozdanul făcut de cu seara, să verific dacă n-am uitat ceva şi, când ieşeam pe uşă, o auzeam pe mama strigându-mi prin geamul întredeschis al maşinii:
- Tudore! Deschide poarta!
Mă botezaseră Tudor. Săream în sus de bucurie că o să merg cu maşina. Poarta grea de fier era vopsită aproape în fiecare primăvară cu o vopsea îngrozitoare, un verde prăzuliu, dar era întotdeauna vopsită cam în doi peri şi ruginea imediat iar când trăgeai de ea s-o deschizi scârţâia adânc. Zgomotul îmi împungea timpanele şi de fiecare dată când îl auzeam mi se făcea pielea de găină.
În maşină, cu ochii încă tulburi de somn, dar machiată ca într-o revistă de modă, mama ambala motorul. Motorul rece scotea un fum albăstrui, dens, încărcat cu ulei. Uneori se întâmpla să găsim în faţa porţii containerul pe care gunoierii care trecuseră cu o zi înainte îl lăsaseră neglijent acolo... Tot eu trebuia să îl mut ca să poată ieşi maşina.
- Dă gunoiu' la o parte!
- Îl dau, mamă, îl dau...
Într-o zi, m-am nimerit pe stradă la ora când treceau ei, gunoierii, târziu după-amiază. I-am văzut mişcând containerele grele de metal cu o uşurinţă uimitoare. Aveau o tehnică specială. Le luau de cele două toarte laterale şi le înclinau la 45 de grade, împingându-le înapoi cu o mişcare simplă de rotaţie în jurul unei axe imaginare. Containerele alunecau pe muchia de la bază, neverosimil, ca un patinator cu patinele ciobite pe o gheată noduroasă.
După ce mă urcam în maşină, eu ştergeam cu o cârpă moale, din piele de căprioară parbrizul care se aburise deja. Mama îmi strecura în buzunar câţiva lei ca să-mi cumpăr ceva de mâncare de la bufetul şcolii. Îmi plăcea să merg la şcoală cu maşina. Toţi mă invidiau. Rânjeam din spatele geamului la colegii care se adunaseră în faţa şcolii aşteptând să se sune de intrare.
Acum, în gară, priveam la lumea pestriţă din jurul meu, la lumea care lăsa urme noroioase pe gresia alunecoasă a peroanelor. Erau fel de fel de oameni în Gara de Nord din Bucureşti, îmbulzindu-se, atingându-se, agitându-se, alergând împreună după locuri, stând la coadă la bilete, la chioşcurile cu dulciuri sau la cele de ziare şi reviste, înghesuindu-se în faţa biroului de informaţii şi a tabelelor electronice cu plecările şi sosirile trenurilor. Erau muncitori de la căile ferate, cu veste de pânză, portocalii, stridente, legate neglijent pe deasupra unor pufoaice uzate, cărând în spinare târnăcoape şi lopeţi, soldaţi înfriguraţi dar cu obrajii îmbujoraţi, poate venind în permisii, cu mantalele închise până la gât, ferindu-se de patrule mai mult din obişnuinţă, erau ţărani îmbrăcaţi în scurte albastre sau cafenii de fâş peste eternul cojocel din blăniţă de oaie, cu floricele de piele cusute în jurul unor buzunare aparente, cu bocanci grei în picioare, ţărani care veneau să-şi vândă în piaţă roadele pământului pe care le mai păstraseră prin beciuri din toamnă, erau navetişti cu scurte şi hanorace, lucioase de atâta frecat pe banchetele de vinilin ale compartimentelor, cu serviete burduşite în mâini, ale căror mânere fuseseră legate cu sârmă, aşteptând răbdători pe peroane gararea vreunui personal şi, lângă ei, femei fardate, cu căciu1i ruseşti din blană de iepure şi cojoace lungi, cu guler şal, erau turişti români şi străini mirosind a proaspăt, cu hainele impecabile dacă plecau şi cu ele boţite dacă veneau, stând lângă valize şi aşteptând vreun tren rapid sau grăbindu-se spre ieşire să ia un taxi, căutând din ochi cărucioare cu rotile pentru bagaje, erau tineri şi bătrâni, bărbaţi şi femei, oameni beţi, veseli sau trişti, calmi sau agitaţi... Priveam toata lumea asta din jurul meu şi aveam, la mici intervale de timp, o senzaţie stranie, ca şi cum, pentru o fracţiune de secundă aş fi plutit în gol, picioarele n-ar mai fi atins pavajul gării, înfruntând dintr-o dată gravitaţia.
Pe străzile Bucureştiului, temperatura aerului anunţată de Institutul Meteorologic sau vizibilă pe termometrele agăţate în balcoane de către unii mai curioşi, care abia aşteptau să contrazică prognoza meteorologilor, coborâse bine sub zero grade Celsius. Copacii, părăsiţi de frunze, nu mai înveseleau marginile trotuarelor şi crengile lor răşchirate păreau o mână încremenită într-un spasm care cerşea cerului plumburiu fulgi mari, albi şi graşi ce le-ar fi acoperit goliciunea şi le-ar fi bucurat singurătatea.
Zgomotul nedefinit al marelui oraş răzbătea greu prin aer şi, deşi parcă estompat de o ceaţă cu iz de fum, îmi gâdila urechile cu şoapte bizare. Pornea din centru, din piaţa Universităţii, despre care îmi închipuiam că respira prin cele patru intrări ale pasajului subteran şi arunca în cele patru vânturi aerul uzat de mii de trecători, pornea de lângă Teatrul Naţional şi Hotelul Intercontinental, aluneca pe marile artere dus de autobuze, troleibuze şi automobile. O parte ocolea bulevardele îndreptate spre cele patru puncte cardinale - Regina Elisabeta, Bălcescu, Brătianu şi Carol I - şi o lua pe străduţe lăturalnice, traversa grăbit Calea Victoriei cu ajutorul unui taxi luat pe furiş şi, ajungând jos, în Piaţa Palatului, cotea la dreapta şi urca până la catedrala Sfântul Iosif, de unde lua un tramvai care îl ducea până la gară, pe lângă vechea Piaţă Matache, mărginită încă de căsuţe cu un etaj sau cel mult două, căsuţe vechi ce se clătinau de fiecare dată când trecea vreun camion mai greu spre şantierele de construcţii, căsuţe vechi cu mici magazine cu de toate sau cu plăcintării la parter. Aici însă, pe peron, zgomotul ce venea din oraş se amesteca cu zgomotul gării şi parcă mă ţinea strâns în chingi care nu mă lăsau să plec. Aşteptasem prea mult la ieşirea asta din Bucureşti, la o rupere de viaţa monotonă cu care mă obişnuisem, o rupere de clipele pe care mi le petreceam singur între cei patru pereţi ai camerei mele. Voiam să fug de singurătatea comodă care mă închidea în casă, de obsesiile zilelor în care stăteam moale în pat, ascultam fâşâitul radioului şi nu făceam nimic.
Ieri seară, pe la zece, zece şi jumătate, când tocmai mă pregăteam să mă bag în pat şi îmi alesesem din bibliotecă o carte pe jumătate citită, a sunat telefonul. Era Sergiu, bineînţeles.
- Alo, ce mai faci măi, băiete? începuse el ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Sergiule! Eşti nebun? Unde naiba ai dispărut? Te-am căutat în neştire zilele astea... nici la telefon nu răspunzi, ţi-am lăsat mesaj după mesaj, nu ştiam ce să mai cred.
Mă rog, aşa se întâmplă când ai de-a face cu prieteni neserioşi. Şi, totuşi, prietenii rămân prieteni şi trebuie iertaţi. Da. Pentru că...
După aia mi-a povestit dintr-o suflare cum a alergat peste tot ca să aranjeze o cameră la hotel, la munte, în plin sezon, d-aia nu l-am găsit cică... Şi mâine dimineaţă plecăm, avem un tren la opt fără douăzeci.
- Nu eşti în toate minţile. Şi ce tren visezi? Ia spune, mergem cu maşina ta sau cu a mea?
- Nu mergem cu nici o maşină, mergem cu trenul!
- Cu trenul? Chiar că ai înnebunit de tot!
- Vreau să mă simt bine din momentul când ies pe uşa casei până când mă întorc, să nu am nici o grijă, să pot să beau cât vreau... O să fim tot timpul beţi... Ha, ha.
- Să bei? Da' ce, asta e o problemă? Dai o şpagă la poliţist şi gata...
- Nu vreau să mai dau nici o şpagă, îmi repugnă...
- Să bei cât vrei şi când vrei?
- Să stăm tot timpul beţi... Ha, ha, ha.
- Bine şi la ora asta îmi spui?
- Ce să fac? La ora asta am aflat şi eu... Nici nu-s acasă.
- Da' unde eşti?
- Ei, şi tu acum, la cineva... Ce importanţă are?... Uite, am rezervat o cameră la Hotel Orion, la Predeal. Costă cinci sute.
- Nu mă interesează cât costă...
- Cum, mă, e pomană curată. La Predeal, în plin sezon... poate nu-ţi convine.
- Gata, am înţeles. Trebuie să-mi fac bagajul acum...
- Ei şi? Ce-i aşa de greu. Îţi iei şi tu acolo ceva... Doar n-o să-ţi cari toată garderoba, nu? De altfel, nici n-ai ţoale multe, da' să nu uiţi costumul de baie.
- De-ăsta să ştii că-mi iau precis...
- Hai, că nu glumesc, avem şi piscină la hotel, cinci stele, ce naiba!
- Zău mă? Auzi, dar spune-mi, un tren mai de dimineaţă n-ai găsit? Nu-mi ajunge că mă scol în fiecare zi cu noaptea'n cap?
- Cine doarme mult trage a sărăcie, he, he, râse el. Ce-ai vrea să-ţi fac eu? Doar pleci la distracţie, nu la muncă, aşa că ar trebui să fii vesel. Îţi pui ceasul să sune, te scoli şi dup-aia o să vezi, poate mai dormi în tren... sau acolo, după-amiază...
- Nu pot să dorm în tren. Nu pot să dorm în nici un mijloc de transport - avion, tren maşina... Hai să mergem cu un alt tren, măcar cu o oră mai târziu, să prind şi eu pic de somn în plus, nu mai vreau să mă scol pe întuneric... Şi-acum, până îmi fac bagajul, chestii, o să mă culc târziu...
- Of, m-ai convins, da' ai un mersul trenurilor?
- De un' să-l am? Ce-i la mine, biroul de informaţii?
- Nu, da' orice om cu bun simţ îl are. O să trebuiască să dam telefon şi să întrebăm. Ia stai o clipă... aflu eu şi te sun.
- Nu închide telefonul, că nu te mai prind...
- Păi nu am cum, te sun imediat înapoi...
L-am aşteptat câteva minute să mă sune din nou. Nu îmi mai păsa dacă nu mă mai suna sau nu. Parcă îmi pierise cheful de plecare, cu trenul, auzi ce idee...
- Uite, mă deşteptule, că am găsit eu, ştii, chestia cu norocul...
- Ti-aş zice şi eu una...
- Da... stai aşa... mai e unul la opt fix - şi ăsta e prea devreme pentru boieri ca tine... şi după aia, de-abia la zece... nu, la zece şi doişpe, ia să văd, da, e bine, e accelerat... mai e unul, dar e prea târziu, la unşpe patruzeci...
- Perfect, mergem cu ăla de zece şi douăsprezece minute.
- Şi ăsta mi se pare cam târziu, da' mă rog, ce nu fac eu pentru tine?
- Au, da' trebuie să şi luăm bilete...
- Ce bilete, mă, eşti prost? Mergem cu naşu'...
- Mie îmi repugnă să dau şpaga... M-am săturat de înghesuială, de stat în picioare pe culoar... Să mă gândesc tot timpul că poate vine supra-controlul şi să stau tot drumul într-o stare de tensiune, parcă spuneai că vrei să te simţi bine...
- Păi asta-i un fel de distracţie...
- Tot drumu' să-mi ţâţâie curu'... Vreau să stau jos, comod, liniştit, într-un compartiment... Dacă-i vorba de bani, nu-i o problemă, plătesc eu...
- Of, mă, cu banii ăia putem să facem şi altceva, da' mă rog, cum vrei, luam şi bilete. Faci cinste?
- Bine, îţi fac, fir-ar să fie!
Citiţi un 
