Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Famiglia Vulpeştilor, arta şi meseria răspunsului sau
Vulpeştii luaţi la întrebări şi răspunsuri

În urmă cu zece ani, mai precis în mai 2006, scriam, în cadrul rubricii mele, "meseria de cititor" din foarte buna pe atunci gazetă Cronica Română, sub titlul "Famiglia Vulpescu", următoarele: "de aproape douăzeci de ani curge prie­tenia mea cu dânşii, mai întâi cu marele Barbosina, apoi cu cele două discrete şi cu adevărat de uriaşă calitate fiinţe feminine, doamnele Ileana şi Ioana Vulpescu. Punct. Şi de la capăt. Ei bine, am scris «Famiglia» cu intenţia de a trimite la clanul sicilienilor, ironic, fireşte, fiindcă marele scriitor este nu numai naşul, parrain-ul întregului ansamblu, ci şi unul dintre capi dei tutti capi ai literelor române. Fără nicio îndoială, Ileana şi Romulus Vulpescu alcătuiesc unul dintre cele mai simpatice şi mai originale cupluri scriitoriceşti din istoria noastră literară. Fini franţuziţi, scriitori subţiri şi de subţire, şcoliţi perfect, talentaţi ca nu foarte mulţi, cei doi sunt deseori trimişi cam pe la colţul paginii. Motive? O anumită nonşalanţă strigătoare la cer, ironii muşcătoare, purtarea unui chimonou apretat când altă lume şade cu mâinile în şold, libertate de cuget, neacceptarea imposturii şi a lui î din a. La care se adaugă funcţiile publice ale lui nea Romică - senator şi membru, odinioară, în CNA, demnităţi neiertate la români, unde fiecare nutreşte iluzia tembelă că lui i se cuvine mai mult decât aproapelui său - plus semnătura găsibilă în coloanele revistei România Mare. Ei şi? Ca şi cum, dacă ai scrie la 22 sau la Dilema Veche ai intra automat în Panteon (noroc că nu avem aşa ceva, atunci să fi văzut păruială!). Din prima publicaţie de după «Ei, şi?», eu, unul nu aş reţine nici o semnătură, iar dintr-a doua, numai pe aceea a lui Radu Cosaşu, atât. Hai, mă rog, şi pe aia a lui Pleşu, că, orişicât, gazetar mai e, aşa, mai nimereşte un articol din cinci! Oricum, în general, nu citesc reviste, am revenit la pasiunea pentru cărţi şi astfel nu citesc nici aste publicaţii, le mai frunzăresc prin bibliotecă sau pe internet, dar trebuie să remarc faptul că prima e mult mai interesantă, mult mai bine scrisă şi cu mult mai puţine greşeli de limbă decât celelalte citate. Prin anii '90, regretatul meu profesor Crohmălniceanu îmi spunea că pe libertate poţi scrie oriunde, depinde ce scrii. Or Ileana şi Romulus Vulpescu scriu articole de o mare fineţe, poezii şi romane după chipul şi asemănarea talentului personal. Poţi fi de acord sau nu cu dânşii, asta nu te împiedică să le citeşti cărţile. Mai mult, iată ce gest admirabil a făcut Secţia de Literatură şi Filologie a Academiei Române, condusă - ca şi instituţia însăşi de pe acele timpuri - de profesorul Eugen Simion, adică aceea care taman a promovat revenirea la î din a, prin premierea lui Romulus Vulpescu! Ce înseamnă oamenii deştepţi!

Că Vulpeştii sunt deştepţi, e mai presus de orice fir de îndoială, cred că înşişi duşmanii cei mai frenetici ar fi capabili să recunoască una ca asta! Dar mai scriu şi cărţi. Nu numai traduc - desigur, limba lui Charles d'Orleans, Villon, Rabelais, Jarry sau Tournier este pusă mustos în tiparele limbii române -, ci chiar scriu. Unul este unul dintre cei mai buni poeţi ai noştri în viaţă, cealaltă este indiscutabil cea mai bună prozatoare a noastră în aceeaşi viaţă!"

Am mai reluat ceva din incipitul acestui foileton în prefaţa Artei Conversaţiei, ediţia îngrijită de subsemnatul, cu voia dumneavoastră, şi cu care a debutat noua Bibliotecă pentru toţi a lui Marius Tucă, scoasă sub egida Jurnalului Naţional. Nu schimb nimic, chiar dacă, peste ani, din păcate, Romulus şi Ioana Vulpescu au părăsit astă lume şi au trecut în cea a umbrelor şi a amintirilor. Sau poate, aşa după cum spune un prozator drag mie, Hermann Hesse, dacă orice naştere înseamnă despărţirea de cosmos, delimitarea de, atunci orice moarte o fi însemnând reintrarea în "muncile" cosmosului, ca să-l mai adaug şi pe Nichita Stănescu al nostru.

Iată, acum, aşez aceleaşi vorbe în faţa unei cărţi despre Vulpeşti, familia celor doi scriitori, poate unul dintre cele mai frumoase cupluri literare româneşti, dacă nu cel mai, cel puţin de până acum. Cartea de interviuri conţine cinci convorbiri, patru cu Ileana Vulpescu şi una, mai veche şi mai lungă, retipărită integral şi adnotată la zi de către dumneaei, doamna Ileana Vulpescu, cu "nea Romică". O carte de interviuri are valoare, fireşte, prin ceea ce spune cel intervievat, căci spre el se îndreaptă reflectoarele şi camera de luat vederi. Dar, în aceeaşi măsură, este extrem de important să ştii ce să-l întrebi pe respectivul ori respectiva, cum îţi ţii respiraţia, mâinile, cum reuşeşti să fii cât mai discret dar în acelaşi timp cât mai la obiect, cum reuşeşti să insişti asupra unei întrebări la care cel vizitat şi vizat nu vrea să răspundă din varii motive. Din aceste punturi şi punţi de vedere, cartea domnului Ion Jianu, căci dumnealui este autorul, este foarte bună. Răspunsurile celor doi importanţi scriitori şi eminenţi oameni de cultură nu numai că sunt perle de sensibilitate şi de exuberanţă a limbii române, dar sunt seducătoare aduceri aminte, crâmpeie de istorie literară, precum şi giuvaericale ce cu siguranţă vor umple spaţiul virtual cu citate de luat aminte.

Ce aflăm noi ca meseriaşi al scrisului şi ai cititului, aş zice chiar ca salahori ai cuvântului? Că romanul este un amestec de realitate şi de ignorare a ei, că lucrul cel mai important în viaţă este să ştii şi să fii capabil să-ţi accepţi destinul, că adevărata realitate a artei este ficţiunea, că traducerile fac o literatură foarte serioasă, că scriitorul adevărat are contract cu eternitatea, nu cu efemerul (mi-aş permite să adaug chiar şi atunci când scrie publicistică!), că-n România de azi, Caragiale ar fi fost autor de tragedii, că atmosfera din lumea culturală şi, în special, cea literară de astăzi provine din înşelarea aşteptărilor, că medicina este cea mai anevoioasă profesie, fiindcă ţi-o petreci toată viaţa printre bolnavi. Dar oare literatura o fi altceva, s-o petrece printre oameni sănătoşi? Are ea parte de reflectoare, aplauze, onoruri? Are ea vreun sens, ca şi viaţa, aşa după cum se întreabă Ileana Vulpescu?

Desigur, aceste rânduri s-ar fi putut opri aici, pe această întrebare, cum domnul Jianu însuşi opreşte interviurile doamnei Vulpescu. Dar ar mai fi de adăugat ceva: cărţi de convorbiri serioase, care să spună ceva despre oamenii intervievaţi şi să adauge descoperirea unor unghere ale lumii literare nescoase la iveală până atunci de nicio lanternă explicativă nu prea sunt în cultura română. Prima care-mi vine în minte este Mărturia unei generaţii a lui Felix Aderca. Cartea pe care o aveţi în faţă este mărturia unei familii de autentici intelectuali trăiţi între două lumi şi făuritori de "lumi" descântate cu mult talent!

Mihail Sebastian la Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Mihail Sebastian la Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian s-a născut la 18 octombrie 1907, la Brăila, la naştere purtând numele Iosif Hechter. După debutul din anii de liceu, cu versuri, urmează cel publicistic, în 1926, când semnează pentru prima dată cu pseudonimul consacrat un articol în ziarul Politica. Adevărata carieră de jurnalist şi-o va începe însă în paginile Cuvântului, la 14 august 1927, la nici 20 de ani, la publicaţia bucureşteană fiind invitat să colaboreze de către Nae Ionescu, profesorul care îl remarcase în timpul examenului de bacalaureat.

După terminarea Facultăţii de Drept din Bucureşti, Mihail Sebastian a obţinut o bursă pentru studii doctorale la Paris, de unde s-a întors în 1931. În paralel, susţine o activitate publicistică intensă în paginile Cuvântului (redactor până la 1 ianuarie 1934, când ziarul este interzis) şi în numeroase reviste şi ziare: Universul literar, Tiparniţa literară, Contim­poranul, Vremea, Rampa, Ştiri din lumea evreiască, Cuvântul nostru, România literară, Reporter, Azi, Răboj, Viaţa românească, Adam, Index, Lumea românească, Vitrina literară, Revista Fundaţiilor Regale (redactor între 1936 şi 1940), L'indépendance "Roumaine" etc.

În aceşti primi ani ai deceniului al patrulea, Mihail Sebastian a participat la manifestările de prim-rang ale tinerei generaţii interbelice, în rândul căreia Nae Ionescu îl numea încă din 1928^[1]. În 1927, Sebastian făcea parte dintr-un cerc de prieteni compus din Mircea Eliade, Ionel Jianu, Petru Comarnescu, Mihail Polihroniade, Mircea Vulcănescu, Belu Zilber, Petre Viforeanu ş.a.^[2] Alături de aceştia şi de numeroşi alţii (Dan Botta, Haig Acterian şi Marietta Sadova, Floria Capsali şi Mac Constantinescu, Paul şi Margareta Sterian, George Racoveanu, Ion Călugăru, Harry Brauner, Lily Popovici, Constantin Noica, Arşavir Acterian, Eugen Ionescu, Ion I. Cantacuzino, Paul Costin Deleanu, Mircea Nicolau, Emil Botta, Gabriel Negry, M.H. Maxy, H. Daniel, Al. Vianu, C. Floru, Mircea Grigorescu, R. Hillard, Emil Gulian, Anton Golopenţia ş.a.), Mihail Sebastian a făcut parte din asociaţiile importante ale generaţiei sale - "Forum", "Symposium" şi, apoi, "Criterion" -, ţinând numeroase conferinţe în cadrul seriilor de evenimente organizate de acestea. Dintre colegii de generaţie, Sebastian era legat mai ales de Mircea Eliade, George Racoveanu, Constantin Noica, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Emil Gulian, Cella Serghi, Anton Holban, de cercul tinerilor actori şi, plus, de mai vârstnicii Camil Petrescu, Camil Balthazar. În ciuda unei vieţi sociale foarte active, jurnalul lui Sebastian este mărturia unui tânăr vulnerabil, capabil de mari prietenii - dar rămas, în fond, singur - şi aproape incapabil de despărţiri nete, în ciuda celor mai evidente divergenţe.

A debutat editorial cu volumul Fragmente dintr-un carnet găsit, urmat, în 1933, de romanul Femei, în 1934, de romanul De două mii de ani, cu celebra prefaţă semnată de Nae Ionescu, urmat de un adevărat scandal de presă şi de replica autorului, în 1935 - Cum am devenit huligan; tot în 1935, Sebastian publica romanul Oraşul cu salcâmi; urmează, în 1939, un volum despre Corespondenţa lui Marcel Proust şi, în 1940, romanul Accidentul. În timpul vieţii, i s-au jucat piesele Jocul de-a vacanţa şi Steaua fără nume (sub pseudonimul Victor Mincu). Piesele Ultima oră şi Insula (terminată de un prieten al autorului) au fost puse în scenă după moartea sa. În 1936 i s-a acordat Premiul Societăţii Scriitorilor Români pentru proză.

În paralel cu activitatea publicistică şi scriitoricească, Mihail Sebastian a fost secretar de avocat şi mai apoi chiar avocat, pledând şi pentru colegii săi de generaţie: în procesul în care Geo Bogza era acuzat de pornografie şi, alături de Ionel Jianu, în procesul intentat de Petru Comarnescu, Mircea Vulcănescu, Alexandru Christian Tell şi Gabriel Negri defăimătorilor de la Credinţa (Sandu Tudor, Zaharia Stancu), în aşa-numitul scandal al "Cavalerilor de curlanda". Acest incident, după care Sebastian a rupt legăturile cu cei doi acuzaţi, a fost primul din seria destrămării grupului. A urmat drama de a-şi vedea prietenii îndepărtându-se din cauza convingerilor politice, totul fiind povestit în jurnalul ţinut începând cu anul 1935.

A urmat instaurarea dictaturii regale, care l-a afectat în chip dramatic - fiind evreu, a fost exclus din barou şi din postul de redactor la Revista Fundaţiilor Regale şi nu i s-a mai permis să publice în presă. Nemaiavând un venit stabil, trăieşte din împrumuturi şi expediente. În 1940, a fost concentrat pentru câteva luni şi, din 1941, a predat la un liceu evreiesc. După 23 august 1944, a putut pleda din nou ca avocat, a fost consilier principal de presă la Ministerul Propagandei Naţionale şi a ţinut un curs la Universitatea Liberă Democratică.

A murit la 29 mai 1945, la Bucureşti, în urma unui accident, fiind înmormântat în cimitirul Filantropia din Bucureşti (bd. Ion Mihalache, nr. 89-91).

*

Începând cu anul 1928, când Nae Ionescu devenea directorul ziarului, aproape jumătate din pagina întâi şi mare parte din pagina culturală erau realizate de tineri precum Mircea Eliade, Mihail Sebastian, D.C. Amzăr, Petru Manoliu, Ion Călugăru, Paul Sterian, G. Racoveanu, Mircea Vulcănescu, Stelian Mateescu, Mac Constantinescu. Mai toţi se număraseră printre studenţii profesorului de care erau legaţi prin convingeri şi idealuri comune şi, nu de puţine ori, de ajutorul pe care Nae Ionescu li-l acordase; Sebastian, de exemplu, obţinuse bursa la Paris mulţumită sprijinului acestuia.

În ziarul lui Nae Ionescu, tânărul publicist a semnat cu pseudonimele Mihail Sebastian (cu care debutase în presă cu un articol singular în ziarul Politica, în 1926), m. sb. şi Amyntas (de la titlul unui volum de călătorii al lui André Gide, unul dintre scriitorii preferaţi ai autorului; amyntor înseamnă, în limba greacă, apărător). Sebastian a fost unul dintre cei mai asidui colaboratori ai ziarului, în general publicând două, trei articole pe săptămână.

Încă de la început, Nae Ionescu i-a spus lui Sebastian: "scrie ce vrei"^[3], aşa că tânărul a semnat cronici de carte (şi chiar a făcut parte din Gruparea criticilor literari români) şi de eveniment, chiar ample studii literare despre autorii care îl pasionau. Au urmat, începând cu 1929, articole pe teme de actualitate şi apoi cu trimiteri spre lumea politică, texte publicate în coloanele în care semnau Nae Ionescu şi redactorii cu vechime. Din paginile Cuvântului nu au lipsit nici corespondenţele din străinătate, fragmentele literare sau de jurnal semnate de Mihail Sebastian.

Aşa cum scria Mircea Eliade, tinerii discipoli şi colaboratori ai lui Nae Ionescu erau "solidarizaţi cu concepţiile şi opţiunile politice ale Profesorului"^[4]. "Tot ceea ce s-a dezbătut de «generaţia tânără» - «experienţa», «aventura», «ortodoxia», «autenticitatea», «trăirea» - îşi găseşte rădăcinile în ideile profesorului Nae Ionescu"^[5], mentor de la care tinerii au preluat unele idei şi chiar stilul de a scrie sau de a vorbi în public. Arşavir Acterian nota că "se scrie şi se vorbeşte ca Nae Ionescu"^[6], iar Vasile Băncilă observa faptul că mulţi tineri interbelici "scriu cărţi cu ideile lui Nae"^[7]. Mihail Sebastian nu face excepţie: în articolele din Cuvântul îl citează adeseori pe profesor, preia stilul acestuia de a-şi structura articolele, precum şi tonul ironic, presărat cu observaţii spumoase; în conferinţe, Petru Comarnescu vedea un Sebastian imitându-l pe Nae Ionescu^[8]. Asemănările nu mergeau însă foarte departe, în primul rând pentru că Mihail Sebastian se considera "congenital impropriu" trăirii noii spiritualităţi, cu latura ei mistică.^[9] Totuşi, Sebastian pare a fi singurul membru al Asociaţiei "Criterion" care semna în mod curent articole pe teme de actualitate politică, socială.

Textelor pe teme literare şi de actualitate culturală le-au urmat cele despre criza cărţii - surprinzând problemele din toate verigile lanţului: autori, editori, librari, public, instituţii ale statului - şi despre învăţământul românesc şi problemele lui - de la cadrul legislativ în continuă schimbare la reformele de suprafaţă şi şomajul intelectualilor. Un accent aparte a pus Sebastian pe problemele tinerilor jurişti, în rândul cărora se număra şi el.

Articolele pe teme politice, publicate încă din 1929, dar concentrate mai ales în 1933, dovedesc o bună cunoaştere a lumii contemporane, dar şi a marilor gânditori români. Sebastian admira linia Eminescu-Iorga-Nae Ionescu, "gânditorii noştri politici care au făcut critica statului nostru democrat, denunţând formele lui de viaţă exterioare, artificiale şi strict juridice, fără nici o legătură cu necesităţile colective generale."^[10] La fel ca Nae Ionescu, Sebastian punea în discuţie valorile "capitaliste, burgheze şi democrate, confruntându-le cu realităţile vii ale unei ţări de plugari", cu "spiritul organic şi valorile colective"^[11], propunând soluţii mergând în siajul profesorului, dar nu atât de departe, firea împăciuitoare şi originea împiedicându-l să facă afirmaţii hazardate sau radicale. Admirator al unora dintre reformele aduse de sistemele din Spania, Italia, Germania, el nu poate deci să nu le critice pe cele care încălcau libertăţile personale.

Pentru a înţelege poziţia lui Sebastian în redacţia ziarului şi preţuirea de care se bucura din partea Profesorului, plin de semnificaţie este faptul că scrierea istoricului ziarului pentru numărul aniversar din noiembrie 1933 a căzut în sarcina tânărului publicist, istoricul acoperind 7 din cele 100 de pagini ale ziarului din acea zi. În acelaşi număr, el semna şi un articol despre operele complete ale lui Eminescu. Acest fapt, coroborat cu cele numai 7 articole publicate de Sebastian în lungul întregului an 1934, după suprimarea Cuvântului, arată dificultatea acestuia de a se desprinde, de a merge mai departe, de a începe noi colaborări, jurnalul său stând mărturie de sentimentele pe care tânărul scriitor le-a purtat până la moarte profesorului şi colegilor de redacţie.

Din articolele lui Sebastian din Cuvântul se construieşte o imagine veridică a lumii interbelice, dar şi una atemporală a societăţii româneşti din secolele XX şi XXI - înlocuind nume şi ani, unele dintre articolele sale descriu situaţii care se perpetuează până astăzi, dovadă a capacităţii sale de a pătrunde esenţa lucrurilor şi a talentului său scriitoricesc.

*

Pentru volumul de faţă, am selectat articole ce surprind viaţa culturală a epocii şi mai ales manifestările tinerei generaţii din care făcea parte Sebastian, precum şi articole politice semnificative pentru orientarea autorului, în dorinţa de a pune la dispoziţia publicului larg textele integrale şi a evita pe viitor citarea unor pasaje rupte din context şi analizate neţinându-se seama de realităţile epocii în care au fost scrise. La fel ca şi ceilalţi congeneri ai săi, Sebastian este exponentul unei societăţi, al unor mentalităţi, al unui cadru istoric şi economic irepetabil; citirea textelor sale prin grile actuale este nu doar inutilă ci şi contraproductivă.

---

^[1] Nae Ionescu, "Ce gândeşte tinerimea", Cuvântul, an IV, nr. 1088, 4 mai 1928, p. 1.

^[2] Ionel Jianu, "Amintiri despre Mircea Eliade", în "Dosarul" Mircea Eliade, vol. VIII (1967-1970), cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2003, pag. 59.

^[3] Mihail Sebastian, Cum am devenit huligan, în De două mii de ani... Cum am devenit huligan, Editura Hasefer, Bucureşti, 2003, p. 276.

^[4] Mircea Eliade, Memorii 1907-1960, ediţia a II-a revăzută şi indice de Mircea Handoca, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, pag. 336.

^[5] Mircea Eliade, "...Şi un cuvânt al editorului", în Nae Ionescu, Roza vânturilor. 1926-1933, Roza vânturilor. 1926-1933, ediţie îngrijită de Mircea Eliade, Editura Cultura Naţională, Bucureşti, 1937, pag. 434.

^[6] Arşavir Acterian, "Nae Ionescu şi «Roza vânturilor»", Vremea, an X, nr. 490, 6 iunie 1937, p. 9.

^[7] Vasile Băncilă, Nae Ionescu. Un cavaler prestant al spiritului, ediţie îngrijită de Dora Mezdrea, Editura Eikon, Cluj‑Napoca, Editura comunicare.ro, Bucureşti, 2011, pag. 50.

^[8] Petru Comarnescu, Jurnal. 1931-1937, Institutul European, Iaşi, 1994, pag. 29.

^[9] Mihail Sebastian, răspuns la "Anchetă. Noua spiritualitate", Tiparniţa literară, an I, nr. 2, 30 noiembrie 1928, pag. 47.

^[10] Vezi infra, pag. 206.

^[11] Vezi infra, pag. 27.

Prefaţă Nevoia de oameni

Solomon Marcus
Nevoia de oameni
Editura Spandugino, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Nevoia de oameni
Prefaţă

Copil fiind, sufeream dacă, ieşind din casă, nu întâlneam, pe uliţa care şi azi se cheamă strada Iernii, alţi copii. Începeam a-i striga, chemându-i la joacă. Apăreau imediat pe la ferestre, de prin curţi, bucuroşi şi ei de chemarea mea, pentru înălţarea unui zmeu sau pentru un joc de-a v-aţi ascunselea. Această nevoie de fiinţe umane cu care să avem o senzaţie de a fi împreună într-un anume joc s-a păstrat pe tot parcursul vieţii, dar semnificaţia lui "împreună" s-a metamorfozat şi s-a îmbogăţit mereu, jocul a fost mereu altul. Nevoia de oameni care la rândul lor să aibă nevoie de noi ne ajută să dăm un sens vieţii. Această nevoie funcţionează concomitent cu nevoia de singurătate, care ne permite să reintrăm în joc proaspeţi şi reîncărcaţi cu energie.

În adolescenţă, când începusem a descoperi bucuriile lecturii, aceste bucurii nu le trăiam cu adevărat fără posibilitatea de a le împărtăşi cu alţii. A fost pentru mine un semnal că pentru a mă simţi împlinit am nevoie de comuniune. Atunci când am simţit seducţia exercitată asupra mea de un interlocutor cu farmec, de un profesor cu har, mi-am dat seama că rostul meu este să fiu un actor, dar nu neapărat de teatru, ci în sensul de a fi capabil să fac spectacol din prestaţia mea în faţa unui public. Să fac spectacol, nu în sensul negativ considerat uneori, ci pur şi simplu de a fi capabil să atrag şi să menţin atenţia prin interesul a ceea ce fac şi a ceea ce spun. Aşa se face că o mare parte din cei despre care scriu în această carte sunt oameni de catedră, personalităţi care au onorat spiritul uman şi au format la rândul lor alte personalităţi. Printre ei se află unii cărora le datorez formarea mea ca om, ca cercetător, ca profesor. Scriu despre oameni din perioade istorice foarte diferite, unii din secolul al XIX-lea, cei mai mulţi din secolul trecut, dar şi despre câţiva din secolul actual. Despre unii am scris din proprie iniţiativă, despre alţii în urma unei invitaţii. Într-un proxim volum, voi fi tentat să scriu şi despre unii copii, despre unii adolescenţi. Internetul a democratizat comunicarea şi capacitatea de interacţiune, a extins enorm contactele mele umane.

Cum era de aşteptat, scriu în primul rând despre matematicieni, dar încep cu mama, sora şi soţia mea, de la care am primit o zestre esenţială de energie şi de afecţiune. În acord cu evoluţia intereselor şi preocupărilor mele, cu nevoia mea de a extinde treptat cercetările mele şi strategia mea educaţională spre zone dintre cele mai variate, mai scriu despre oameni venind din toate orizonturile: informatică, fizică, chimie, medicină, istorie, lingvistică, sociologie, economie, antropologie, filosofie, literatură, inginerie, muzică, regie teatrală. Am devenit un călător care nu mai respectă graniţele dintre discipline şi pentru care umanul este numitorul lor comun, paşaportul cu care parcurg de-a lungul şi de-a latul planeta cunoaşterii şi înţelepciunii.

Nevoia mea de oameni o exprim de multă vreme şi în toate felurile. În urmă cu 40 de ani, publicam cartea Din gândirea matematică românească, la Editura Ştiinţifică, Bucureşti. O carte prefaţată de primul meu mentor, Profesorul Miron Nicolescu, cu numai câteva luni înainte de dispariţia sa. Scriam acolo pe larg şi despre personalităţi care nu apar în cartea de faţă, cum ar fi Simion Stoilow, Gabriel Sudan şi Florin Vasilescu. Lipsesc din cartea de faţă şi alte multe nume care-mi sunt dragi, cum ar fi David Emmanuel, Petre Sergescu, Nicolae Cristescu, Aurel Cornea, Sergiu Rudeanu, Şerban Buzeţeanu, Vasile Ene, Dan Tudor Vuza, lipseşte lingvistul Emanuel Vasiliu; despre toţi aceştia am scris cu diverse ocazii. Lipsesc cei despre care am scris pe larg, dar în limba engleză, cum ar fi Tudor Zamfirescu şi Cristian Calude, foarte apropiaţi de sufletul meu, lipsesc mari savanţi din afara României, despre care am scris în limba engleză şi poate că aceste scrieri vor forma un volum separat. Trebuie să recunosc dificultatea de a recupera toate scrierile mai vechi; pentru a da un singur exemplu, aşa cum reproduc în carte dialogul meu cu Octav Onicescu, au existat alte trei dialoguri, pe care le-am realizat cu matematicienii Nicolae Teodorescu, Caius Iacob şi Gheorghe Marinescu, pe care sper să le public într-un viitor volum. Mai sunt şi alte scrieri într-o situaţie similară.

Nu existăm cultural decât împreună, în solidaritate cu cei care ne-au precedat şi cu cei cu care suntem contemporani. În spiritul acestui adevăr pe care nu avem voie să-l uităm, public această carte. Sunt conştient de faptul că tonul general adoptat este unul mai degrabă descriptiv decât evaluativ, acesta este stadiul în care ne aflăm, dar judecata critică este măcar parţial prezentă, prin selecţia operată. La fel am procedat în cartea mea Mathematics in Romania (CUB Press 22, Baia Mare, 2004), Raportul meu la al Cincilea Congres al Matematicienilor Români, Piteşti, iunie 2003. O istorie critică a ştiinţei se exprimă în primul rând prin ceea ce elimină.

Mulţumesc Editurii Spandugino pentru sprijinul exemplar pe care mi l-a acordat în elaborarea acestui volum.

Secolul lui Günter Grass

Günter Grass
Secolul meu
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie

Citiţi un fragment din această carte.

***

În Secolul meu (carte publicată în 1999), Günter Grass a portretizat un întreg secol, întorcînd, inteligent, Istoria pe toate feţele. Şi pe cea de est, şi pe cea de vest, şi pe cea luminată, dar mai ales pe cea întunecată. A scos la iveală un veac întreg, sculptîndu-l în 100 de "poveşti", purtînd ca titlu anii şi prezentate din perspectiva unor naratori cu identităţi distincte, aparţinînd unor categorii sociale sau profesionale variate - soldaţi, reporteri, oameni politici şi de stînga şi de dreapta, femei, copii, mineri, ciclişti, prinţi, arhitecţi, cercetători, boxeri, evrei, elevi, profesori, poeţi, pensionari, ţărani, studenţi, ba chiar personaje literare.

Aşa cum au stat lucrurile şi pe harta politică reală a Europei Centrale, Germania este, bineînţeles, punctul nodal al majorităţii evenimentelor. Deşi proze scurte de două-trei pagini, cu naratori diferiţi şi cu problematică, pînă la un punct diferită, volumul lui Günter Grass are acea inefabilă coerenţă a scurgerii timpului într-un univers cu aspect de mozaic (cum altfel!?), care îşi filtrează substanţa şi culoarea după o logică numai de el ştiută. Mai mereu surprinzătoare, evident.

Două războaie mondiale şi consecinţele inerente, prima călătorie cu telefericul, Răscoala Boxerilor din China, progresul măsurat în pălării de pai, primul zepelin, grevele din minele de cărbune, uciderea în masă a evreilor, apariţia noii monede, şomaj, lagăre de muncă, Jocuri Olimpice, curăţarea Berlinului de molozul rămas după bombardamente, foamete, valuri de fig, scumpiri devastatoare, broscuţa produsă de Wolkswagen, primul Tv, bomba atomică, dezvoltarea căştii de oţel germane, scindarea Germaniei, primele cover girls din paginile revistei Life, rivalitatea dintre Puma şi Adidas, deportări, pantaloni de piele, gazări, acţiuni la bursă, procesele criminalilor de război, Gagarin, drepturile de televizare a războaielor, interesele internaţionale din jurul terenurilor petrolifere, embargoul asupra Africii de Sud, haine de firmă şi rachete, desecretizarea activităţilor Securităţii, spectacolul oferit de Love Parade comparabil (sic!) cu spectacolul căderii Zidului, apariţia rolelor - toate acestea compun imaginea unui secol de poveste, ale cărui sfîrleze se rotesc în toate sensurile, interacţionînd între ele. Şi vîntul bate pînă la noi, deschide uşi prin care trecem şi ne instalăm uimiţi în fantasticul realităţii lăsate în urmă.

Grass îşi răscoleşte secolul, dilatîndu-şi la maximum mecanismele de văzut, de ascultat, de gîndit, de amintit, de imaginat. Imaginaţia sa însă nu are nevoie să se cocoţeze în nori ori pe planeta marţienilor pentru a ne impresiona. Îi este suficientă scufundarea în măruntaiele realului, ale cărui cute le întinde şi le scutură de praf. Ori le întoarce pe faţă, dacă sînt pe dos, arzînd aţa albă cu care sînt cusute. Şi o face cu minimum de cuvinte, zîmbind ironic şi mustrător. Efectul asupra cititorului este straniu, căci acesta se simte ca un străin debarcat pe propria-i planetă, căruia i se transmite ori i se sporeşte starea de veghe.

Asociaţiile lui Günter Grass sînt mereu surprinzătoare, subtile, secretînd maximum de sugestivitate şi de atitudine critică. În 1900, naratorul ne anunţă: "Eu, luînd locul eului meu de-acum, am fost prezent în mijlocul evenimentelor an de an". Îi dăm crezare şi ne lăsăm conduşi pe vremea lui Wilhelm al II-lea, cînd trupele germane înăbuşeau Răscoala Boxerilor din China. Şi, cum nu se luau niciodată prizonieri, aceştia erau legaţi unul de altul prin cozi şi apoi împuşcaţi sau decapitaţi. Doar că ei ar fi preferat să fie împuşcaţi "pentru că le era frică să alerge prin iad cu capul la subraţ"...

În 1906, asistăm la bătălia submarinelor şi ne întîlnim cu Căpitanul Sirius, eroul lui Conan Doyle, care-şi deconspiră autorul, informaţii de securitate militară, dar mai ales entuziasmul tinerilor militari care visau la scufundarea rapidă. Dar: "Nici măcar eu, care am fost acolo încă de la început, n-am bănuit cîţi dintre băieţii noştri aveau să nu se mai trezească din visul lor submarin [...]".

În 1910, cu trei ani înainte de război, facem cunoştinţă cu Bertha, o femeie dolofană, care trăieşte într-o colonie săracă, bogată însă în fumul provenit de la o topitorie, unde se va face cel mai mare tun, care va purta numele de "Bertha Grăsana" (tunul Howitzer de 42 de centimetri). În război nu le merge bine - "era să moară de rîs franţujii, cînd ai noştri or tras pe lîngă" - , dar în colonie, de pe urma tunului, apar gîşte, găini şi chiar porci în coteţe...

În 1913, un arhitect ridică un monument imens, care să fie inaugurat la 100 de ani de la înfrîngerea lui Napoleon la Leipzig. Din fericire, monumentul este ridicat pe un maidan, căci dacă ar fi fost ridicat pe cîmpul de luptă, ar fi scos la lumină "o grămadă de cranii, oase, săbii şi lănci, uniforme zdrenţuite, coifuri întregi sau despicate, trese de ofiţer şi nasturi tociţi, iar sub ele, nasturi de-ai prusacilor, suedezilor, habsburgilor [...]". Profesioniştii implicaţi găsesc acest proiect (de douăzeci de mii de metri cubi de beton şi de cincisprezece mii de metri cubi de granit) "demn de cei care-au pierit". Şi iată cum, mai puternică decît orice, rămîne mîndria de a ridica monumente în amintirea oamenilor morţi...

În 1934, un evreu răspunde la interogatorii în versuri, enervîndu-i pe ofiţeri. Este înecat în vasul de la toaletă (total neprofesionist!) şi nu i se mai poate înscena spînzurarea, pentru că nu au reuşit să-i mai scoată limba. Pentru a se acoperi greşeala - tragedie! -, se închide lagărul. Prizonierii sînt mutaţi în alt lagăr, desigur...

Ajungem şi la anul de graţie 1989, cînd unii germani, în timpul marii minuni, fac jogging: "Nimic neobişnuit în asta, pentru că pînă şi locuitorii Berlinului de Est au adoptat această formă de autoflagelare americană". Apoi merg acasă. Un Pilsner şi un şnaps completează decorul în care cei doi prieteni privesc la televizor, închipuindu-şi că văd "un film în care nişte tineri se caţără pe un zid şi se aşază pe partea de sus cu picioarele răşchirate, în timp ce vameşii se uită la ei cu mîinile în sîn".

În ultima poveste - 1999, Grass îşi alege drept personaj o femeie moartă la 58 de ani, pe care însă fiul (ce altceva decît scriitor!?) o reînvie la vîrsta de 103 ani. Mai bătrînă decît secolul, aceasta priveşte în urmă şi încearcă să-şi amintească cum a trăit: "nu-mi amintesc decît c-a fost război, cu mici întreruperi cînd şi cînd". Totuşi, recunoaşte şi schimbarea: dacă pe vremea Kaizerului, copiii mergeau la fabrica de bere, dezmembrau butoaie vechi şi îşi legau doagele de pantofii cu şireturi, prefăcîndu-se că sînt schiuri, acum îşi priveşte nepoţii din balcon cum alunecă în mare viteză cu "patinele" pe aleile parcului. "Dar bine că au perniţele alea peste tot"...

Evenimente - cu raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte - compun, în viziunea genială a lui Günter Grass, o lume a deşertăciunii, a absurdului. Liniile de forţă ale marii istorii par trasate de un condei de sub peniţa căruia ies doar farse. Iar lumea noastră, precum un şarpe, îşi schimbă pielea an de an, neputînd, totuşi, decît să se rotească în jurul cozii şi să lase pe nisip tot felul de urme caricaturale.

Unchiul Serenus

Cristian Bădiliţă
Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus
Editura Vremea, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Cele 33 romane-haiku pulsând între copertele acestei cărţi parabolă-pamflet-poem sunt tot atâtea reacţii ale unei conştiinţe ultragiate de formele înşelătoare pe care le îmbracă "adevărul" - fie el cel filozofic, fie el cel religios, fie el cel literar, fie el cel moral. Dacă şi-ar fi scris autobiografia de suflet, Don Quijote nu ar fi făcut-o altfel decât ne-o împărtăşeşte astăzi Cristian Bădiliţă pe a sa. Tatăl ar dori să-i dea dreptate Fiului care-i spune "Papa, les méchants sont partis, les méchants sont partis, je les ai chassés", dar nu o face spre a nu spori minciuna lumii. (Dorin Tudoran)

Scrise cu acurateţe borgesiană, romanele-haiku ale lui Cristian Bădiliţă îşi schimbă, spre final, haina parabolică, pentru a adapta un ton ludico-profetic, punctat de amărăciune sarcastică şi umor. Avem de-a face cu o carte fascinantă, ce se citeşte parcă de la sine, o carte cu multiple înţelesuri şi un sens pierdut în labirintul propriilor noastre întrebări şi utopii. (Nichita Danilov)

Un text absolut minunat şi uimitor. N-am întâlnit niciodată un asemenea stil de povestire care te lasă cu respiraţia tăiată, la propriu. Cărţile lui Cristian Bădiliţă ar trebui să se vândă împreună cu măşti de oxigen. (Alice Năstase Buciuta)

Cristian Bădiliţă, n. 1968.
Dintre publicaţii: Manual de anticristologie (ed. a II-a, Vremea, 2010); Platonopolis sau Împăcarea cu filozofia (ed. a II-a, Curtea Veche, 2007); Singurătatea păsării migratoare (Curtea Veche, 2007); Glafire. Nouă studii biblice şi patristice (Polirom, 2008); Godul nordian. Însemnări din clandestinitate (Galaxia Gutenberg, 2009); Patristique et oecumenisme. Themes, contextes, personnages (Beauchesne, Paris, 2010); Calendar poeticesc (Grinta, 2011); Fructele Absenţei. Surâsuri şi exorcizări (Vremea, 2012); Fată frumoasă. Poeme de dragoste şi amor (Vremea, 2013); Balade, ofuri şi romanţe (Vremea, 2014); Cu praştia după îngeri (Vremea, 2014). Traduceri comentate din greacă şi latină: Patericul (ed. a V-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Apocalipsa lui Ioan (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Matei (ed. a II-a, Vremea, 2015); Evanghelia după Marcu (ed. a II-a, Vremea, 2015). Din 2013 expune "poeme pentru păsări şi extratereştri", "foto poeme" sau "poeme de îmbrăcat, degustat şi agăţat pe perete". Informaţii suplimentare pe site-ul cristianbadilita.ro

Unchiul Serenus

Unchiul Serenus a murit anul trecut, după câţiva ani de autoexil. Din motive necunoscute a renunţat la cetăţenia franceză, şi-a vândut locuinţa de pe ţărmul Atlanticului şi s-a retras într-o mai veche proprietate din România, unde copilărise. Aici avea o căsuţă modestă, cu trei încăperi, o bucătărie de vară şi o livadă. Nu dorea să mai vadă pe nimeni. Şi-a renegat întreaga familie, cu excepţia mea. De ce a făcut această excepţie, n-aş putea spune. Nu l-am cunoscut decât târziu, după ce m-am exilat eu însumi, o vreme, în Occident. E drept, mi-a fost naş de botez, dar acest lucru nu cred să aibă vreo importanţă. Tatăl meu, fratele mai mare al unchiului Serenus, se instalase, după terminarea facultăţii, la Bucureşti, unde se şi căsătorise cu mama. Pe unchiul Serenus l-am întâlnit abia după ce am ajuns la Paris. M-a ajutat cu bani, mi-a găsit un studio pe rue Barbusse, m-a pus în legătură cu profesori de la École Normale Supérieure şi de la Sorbona. El emigrase încă din anii '80 fiind unul din apropiaţii lui Eliade, Vintilă Horia, Jean Pârvulesco, Theodor Cazaban şi Paul Barbăneagră.

Acum trei sau patru ani, după ce s-a izolat în livada sa, mi-a telefonat rugându-mă să trec să-l văd. Nu avea nimic special să-mi spună, dar am înţeles că vizitele mele i-ar face plăcere. În anii următori l-am întâlnit aproape săptămânal, pentru că eu însumi, din motive personale, revenisem în România. Unchiul Serenus ducea o viaţă simplă şi austeră. Deşi vădit măcinat de o dramă interioară, încerca "să-şi facă datoria până la capăt". Pentru el viaţa nu avea cum să fie o plăcere sau "un dar", "fiindcă nimeni nu se naşte liber, mon cher; fiecare dintre noi se naşte din voinţa altora sau dintr-un accident". "Dar, adăuga el imediat, ideea îndeplinirii unei datorii este, în sine, o plăcere". Aflasem că bea foarte mult, noaptea, pe terasă, în compania celor două pisici ale sale. Vecinii îl pândeau şi-mi "dădeau raportul". Ce puteam face eu? Constatam doar, cu uimire, că aceste orgii solitare nu lăsau niciun rid, niciun semn de îmbătrânire pe chipul său. La şaizeci şi doi de ani unchiul Serenus avea părul negru şi bogat, ochii sclipitori, pielea foarte fină. "Suferinţa conservă, cher neveu", comenta el autoironic.

Lucra mai multe ore pe zi. Scria, traducea, confecţiona "cărţi artizanale pentru nimeni". A publicat enorm în aceşti ani, dar numai sub pseudonime. Nu-l interesau nici succesul, nici banii, cu atât mai puţin "posteritatea". Lucra "din datorie", aşa cum "supravieţuia". L-am vizitat cu câteva zile înainte de a muri. Ştiam că aştepta din partea cuiva un semn miraculos, care l-ar fi putut repune cât de cât pe picioare, dar acel semn nu venea. "A nu primi atâta vreme niciun semn este cel mai clar semn", mi-a spus, cu un aer trist şi sibilinic, după care mi-a arătat, pentru prima dată de când îl cunoşteam, "comorile din grotă". Câteva zeci de mape cu manuscrise, o valiză plină cu volume-unicat, "planşele împoemate", de existenţa cărora habar nu aveam şi dinaintea cărora am rămas pur şi simplu mut. Apoi mi-a întins o foaie scrisă de mână, cu titlul "Testament pentru liniştea imbecililor", prin care mă desemna unic moştenitor. Peste câteva zile murea sub cerul înstelat, lângă o sticlă de şampanie.

În "testamentul" său, unchiul Serenus menţionează doar atât, cu privire la "capodopurile" sale: "Nu ţin să fie publicate. Dar nici nu mă opun. Nepotul meu va face cum va crede el de cuviinţă." Am "crezut de cuviinţă" să încep cu publicarea acestui volum de "romane". E un volum nedatat, dar scris spre sfârşitul vieţii. Îmi povestise la o cină, râzând "sardonic", câteva scene dintr-o "carte de bazaconerii, o culegere de romane-haiku, de care m-am apucat zilele acestea". Apoi mi-a ţinut o mică prelegere despre acest nou gen literar "inventat pentru cititorul zilelor noastre, grăbit, dar în acelaşi timp însetat de profunzime, incult, dar cu un simţ estetic mult mai dezvoltat decât la cititorii din secolele trecute". Inutil să spun că n-am intervenit deloc în texte. Alesesem ca titlu iniţial Romanele unchiului Serenus, dar editorul m-a convins să renunţ şi să accept titlul actual. Să dăm cezarilor ce-i al cezarilor!

(11 iunie 2015)

Copiii bătuţi ai României

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Copiii bătuţi ai României

Un copil povesteşte scandalurile din casă, gelozia, bătăile, sinuciderea tatălui în care este implicată o jucărie, episoadele de beţie ale mamei.
Povesteşte şi despre iubirea părinţilor, după care a tânjit şi pe care, deseori, a simţit-o.

Un copil ajunge în sala de gimnastică şi ridică ochii către norocosul şir de antrenori, admirând-o şi bătând-o. O relaţie tandră şi nepermisă.
Bătaie, cafteală, atingere, mângâiere, pedeapsă, altoială, urecheală, câte sinonime avem noi, românii, pentru bătaie! Şi câte sinonime avem, tot atâtea generaţii avem de fete şi băieţi care au suportat o educaţie cu palma.

Un copil povesteşte, în numele nostru, cum ne-am furat-o acasă, la şcoală, în ateliere, la rude şi în internate.
Un copil a trăit toate aceste lucruri.
Un copil a ajuns, mai apoi, campioană mondială absolută şi campioană olimpică.

Un copil şi-a amintit mereu de momentul în care tatăl unei colege intră în sala de sport de la Deva, chemat de Octavian Bellu şi Mariana Bitang.
Antrenorii erau furioşi că o prinseseră pe sportivă transportând dulciuri pentru celelalte fete.

"Partea şi mai groaznică a urmat după aceea: părinţii Andreei Ulmeanu au fost convocaţi la şcoală, căci antrenorii principali voiau s-o exmatriculeze, ca să dea un exemplu pentru toate celelalte.
Aşa se face că eu (altfel, prea obişnuită cu violenţele fizice care îmi maltrataseră copilăria) a trebuit să asist şi la o scenă cumplită, pe care nu o pot uita.

Acolo, în sală, pe aparatul numit "sol", în faţa tuturor, tatăl colegei noastre şi-a scos cureaua de la pantaloni, a pus-o jos şi a bătut-o, lovind-o cu sălbăticie, parcă incitat de plânsetele şi contorsionările ei.
A fost un spectacol degradant şi, pentru mine, traumatizant. Despre omenie sau utilitate, ce să mai vorbim? Nimeni n-a intervenit, în vreun fel, să i-o scoată din mâini.
De furie şi de ruşine, am plâns, apoi, tot antrenamentul. Nu puteam, dar nici nu voiam să mă opresc, în ciuda atenţionărilor (unele, deloc delicate) din partea antrenorilor.
Boceam cu ciudă, cu o umilinţă neputincioasă. Mă gândeam dacă, într-o asemenea situaţie, tatăl meu ar fi procedat la fel. Nu, exclus!

La sfârşitul şedinţei de pregătire, îl aud pe dl. Bellu: «Olaru, ia vino-ncoace!... Ce-i asta la tine? Tu crezi că pentru tine ar plânge vreuna?».
Şi iar... jart... trosc, mi-a îndesat câteva palme de învăţătură. Şi are dl. Bellu o mână grea!... Dar dreptate a avut: niciuna dintre fete, deşi se petrecuse sub ochii lor, nu a reacţionat în vreun fel. Nu le privea pe ele."

Andreea Ulmeanu avea aproape 15 ani, iar Maria Olaru, aproape 17.

***
Un copil a văzut toate aceste lucruri când nu mai era copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii...

Un copil a devenit campion mondial absolut la Tianjin, singurul titlu care îi lipseşte chiar şi Nadiei Comăneci. Imediat, televiziunea a căutat-o în ţară pe mama campioanei. Dar, într-un interviu televizat, s-a văzut doar că, fericită după victorie şi după Sfânta Parascheva, mama campioanei pilise ceva şi nu putea vorbi.
Departe, la Tianjin, copilul câştigase şi titlul cu echipa, şi titlul individual. Tot ce se putea câştiga.

Şi vine ziua a treia. Concursul pe aparate.
Copilul simte cum antrenoarea se îndreaptă spre el, la încălzire. "Hai, Olaru, că maică-ta... iar s-a făcut de râs! Au vrut ăştia să-i ia interviu şi iar n-a putut lega două vorbe".

Un copil cade. Ea are aproape 18 ani şi nu mai e copil. Ca şi cum ar veni o vreme când nu mai suntem copii!

"M-am umplut de ruşine, de revoltă, de furie. Şi, peste toate, de o mare umilinţă. M-a dărâmat sufleteşte. Pe scurt: tot echilibrul meu interior, toată concentrarea s-au prăbuşit într-o clipă.
M-am străduit, cât am putut, să nu las să se vadă nimic. Dar, ameţită de cele auzite, se învârtea pământul cu mine.
Nu ştiu cum, dar aveam impresia că fiecare dintre miile de ochi care mă priveau acolo, în spaţiul de concurs, aşteptând evoluţia la aparate a proaspetei campioane mondiale absolute, aflaseră de nefericitul recital al mamei. Şi că mă priveau cu dispreţ, plini de curiozitate: «Ia uite şi la asta! Ce mai caută aici?»."

E o descriere uluitor de precisă a mecanismului ruşinii. A felului în care ruşinea ne tăvăleşte şi ne reduce la zero.
Pentru că ruşinea nu e despre un gest sau despre eroare.
După o expresie a lui Brene Brown, ruşinea nu ne spune "am greşit", ci "eu sunt greşit!".

Ei, hai, nu ziceţi că n-aţi trăit acelaşi sentiment, poate când aţi luat o notă mică, poate când aţi fost bătuţi, poate când v-aţi masturbat, habar n-am când, când aţi făcut ceva şi aţi avut senzaţia că toată lumea din jur cunoaşte motivul precis al ruşinii prefăcute în vinovăţie de nepurtat!

***

Nu ştiu dacă Maria Olaru va publica această carte.
E despre un copil care are puterea să vină şi să-şi apere antrenorii, scriind că Bellu şi Bitang n-au avut nicio vină în cazul dopajului Andreei Răducan de la Sydney. Dar nu se lasă şi cartea aduce ceva chiar şi în acest misterios episod de la Antipozi.
E despre un copil care şi-a iubit părinţii, antrenorii, supraveghetorii şi pe toţi cei de la care n-a pretins nimic.
Şi pe care azi nu-i acuză, dar îi descrie.
Nimic din ce scrie Olaru nu coboară, nici măcar pe cei care se vor supăra citind-o.
Cartea e necesară şi insuportabilă. E cartea unui om care nu se victimizează. Îşi cunoaşte valoarea, îşi aminteşte efortul.
E o carte despre toţi copiii de sub comunism.
Maria s-a născut în 1982. Noi, ceilalţi, n-am ajuns atât de departe pe scena lumii, nu avem reuşitele Mariei. Sau ale colegelor ei.

Dar, indiferent cât de mici au fost Mondialele şi Olimpiada fiecăruia, ne-am străduit să ni le respectăm şi să le ducem la bun sfârşit.
Pentru că noi suntem copiii caftiţi ai României.
Semnaţi-vă sub mine!

Un SELFIE literar

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi un fragment din această carte.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Un SELFIE literar

Mărturisesc faptul că am încercat, dintotdeauna, unele reţineri faţă de scrierile autobiografice. Probabil că greşesc eu, dar... nu asta contează.

De unde această lipsă de apetenţă? Probabil, pentru că - în accepţia mea - ele reprezintă, îndeobşte, abordări orânduite în funcţie de memoria afectivă, dar şi de caracterul semnatarului. Se presupune că majoritatea relatărilor izvorăsc din evenimente trăite, cu mai mult sau mai puţin timp în urmă, din temeritate sau din sinceritatea autorului, dar şi din responsabilitatea pe care o presupune dorinţa de a le face publice. Fatalmente, acest gen scoate în evidenţă faptele unora, dar şi personalitatea naratorului, aşa cum doreşte acesta să fie percepute de către cititor. O obiectivare prin subiectivism - doar suntem în ţara care a produs 3 genii ale absurdului: Urmuz, Caragiale, Ionesco.

În orice demers memorialistic asumat la persoana I, ca şi în cazul de faţă, te aştepţi (şi este cât se poate de normal) să întâlneşti evenimente, persoane, puncte de vedere şi impresii, nu neapărat cum au fost ele în realitate, ci aşa cum au fost percepute şi păstrate în memorie de către cel hotărât să le împărtăşească, la un moment dat şi din motive proprii, celorlalţi.

Din fericire, cartea Mariei Olaru (Preţul aurului. Sinceritate incomodă - Editura Vremea, 2016) reuşeşte performanţa să-mi spulbere o bună parte din temerile asupra acestui gen literar şi ale avatariilor sale. Iar, pe de altă parte, să-mi confirme anumite aşteptări. Pagină după pagină, capitol după capitol, cititorul este purtat într-un univers articulat coerent şi verosimil, însufleţit din amintiri şi alte trăiri selectate - se pare - de o prodigioasă memorie. De un cult al detaliului semnificativ, al preciziei şi corectitudinii - toate fiind nişte obsesii specifice gimnasticii. Dar şi de multă responsabilitate, detectabilă prin grija argumentaţiei care însoţeşte şi completează cele trăite şi povestite de ea. Nimic din cele relatate în carte nu pare rezultat doar din aproximări sau impresii vagi, puse la socoteală şi expediate doar aşa, ca să "iasă pasienţa". Nu! Există în paginile ei o asumare plină de responsabilitate şi de respect a celor trăite, un amestec (altfel, foarte uman) de simpatie şi dragoste, de contrarietate şi revoltă şi încrâncenare şi durere, dar şi de generozitate şi înţelepciune. Pentru Maria Olaru, oamenii - aşa cum îi prezintă în carte - nu sunt nici albi, nici negri. Sunt oameni, cu calităţi sau defecte, cu fapte şi atitudini care pot fi înţelese mai greu sau mai uşor. Ea, cel puţin, pare că se străduieşte şi acum să se înţeleagă. Iar rezultatul acestor căutări îi este oferit cititorului cu respect, dar şi cu fermitate, cu umor sau cu durerea rănilor incomplet cicatrizate, cu o sinceritate absolut incomodă... totul sub autoritatea supremă a unui jurământ cum este "Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"

M-a surprins plăcut adevărata obsesie a credibilităţii, obţinută în cele din urmă; precizia rememorării faptelor, a unor vorbe sau reacţii. Am admirat onestitatea care reprezintă, pentru mine, firul roşu al acestui volum. Mai simplu spus: buna credinţă. Bucurii sau dureri, vise ori şocuri, neplăceri sau speranţe, toate sunt trecute, de către campioana mondială şi olimpică, prin filtrul nelipsit al verificărilor, al argumentărilor faptice. Abia apoi, eventual, lasă loc unor reflecţii personale - câteodată, pline de un umor bine temperat dar, de cele mai multe ori amare, chiar scrâşnite. Scoase, parcă, din suflet cu cleştele.

Aflându-i - din paginile cărţii - viaţa de copil, apoi de adolescentă şi, ulterior, de tânără femeie, ieşită dintr-un univers aproape concentraţionar şi reintegrată numai prin forţele sale în lumea unei relative normalităţi cotidiene, realizezi ce urme adânci, pe alocuri dureroase, poate lăsa o carieră sportivă - cât va fi fost ea de glorioasă şi de binefăcătoare pe anumite planuri. Dar pe altele...

Ceea ce se desprinde, în primul rând, din acest demers realmente curajos al ei mi se pare a fi nevoia de descărcare, de clarificare şi limpezire în raport cu lumea şi cu sine însăşi. Autoarea pare că s-ar teme, în permanenţă, de judecata celorlalţi. Nu-i vine a crede că va fi crezută câte a suportat şi a răbdat. Atunci, se simte obligată să pluseze: aduce, în sprijinul spuselor sale, detalii, multe detalii. Explică, se justifică, se întreabă... O face cu decenţă, cu stăpânire de sine, cu inteligenţă şi cu o perceptibilă ironie, îndreptată în egală măsură asupra sa, dar şi a celorlalţi. Nu râsul, ci remarca picantă sau interogaţia retorică vin să tempereze parcă, să contrabalanseze nemulţumirea, revolta pentru ceea ce ea consideră că a suportat, deşi n-ar fi meritat. Mirându-se, parcă, în cele din urmă, câte-a fost în stare să îndure spre a ajunge ceea ce este.

Mi se pare evident că materialul strâns între paginile acestei cărţi a stat "la dospit" ani de zile, fiind supus unor nesfârşite tentative de înţelegere, de reevaluare, de împăcare cu aspectele dureroase, adânc şi ireversibil cronicizate. Azi, când dă naştere unui copil şi unei poveşti personale a vieţii sale, Maria Olaru îşi are (şi nu se teme să afirme asta) certitudinile ei solide, o mulţumire sufletească de invidiat pentru unii. Deşi conţin amintiri nu întotdeauna roz bombon, cartea şi mărturisirile care o alcătuiesc nu mi se pare că ar avea nimic reavnşard, ranchiunos ori demonstrativ. Şi, cu atât mai puţin, nu reprezintă o încercare de a se afişa public, de a crea impresie sau chiar senzaţie. Aşa cum le-am citit eu, cred că este doar o problemă de aerisire. De igienă a sufletului.

Dacă acesta a fost rostul scrierii ei - atunci cred că se poate considera ca fiind atins.

Cartea aceasta mai seamănă, dacă vreţi, cu un fel de exorcizare. Argumentul autoarei ţine de bun simţ şi de sensibilitate: scriind şi "ţinându-se cu mâinile de burtă", ea nu râde. Cel mult, zâmbeşte, cu unele încruntături, ce se dovedesc fără leac, asemeni unor bătături pe suflet. Dar scopul mărturisit este acela de a se elibera şi a face loc (un loc curat, plăcut şi cald) în sufletul acesta mare, dar îndelung şi greu încercat, pruncului ce va să vină. Lui Mihai - întâiul ei născut.

Parcurgându-i paginile, am regăsit, cu o încântare pe care nu ezit să o recunosc, valorile ce alcătuiesc spiritul olimpic: excelenţa, prietenia, strădania constantă pentru depăşirea propriilor limite, respectul faţă de parteneri, onoarea, demnitatea, obsesia corectitudinii şi a respectării regulilor.

După părerea mea, volumul s-ar fi putut intitula, la fel de fericit, "Un ochi pe bârnă", "Rebela", "O altă privire", "Echilibru instabil", "Victorii scump plătite", "Aşa a fost" sau "Ceea ce nu se vede". Atâtea nume dintr-o dată - vorba unei bătrâne şi frumoase melodii - şi toate, pentru o singură fată! Şi pentru a ei carte...

O viziune postumă a unei poezii postume

Maria Octavian Pavnotescu
O viziune a poeziei
Editura Junimea, 2015

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Poetă discretă şi cultivată, din generaţia lui Nichita Stănescu (Poezii, 1960, Paradis arhaic, 1969, Anotimpuri, 1977, Galeria cu antichităţi, 2013), prozatoare înscrisă creaţiei de frontieră (romanul epistolar "Viaţa ca reprezentare", Ed. Junimea, Iaşi, 2012 conţine "elemente biografice, prezentarea realităţii interioare, însemnările zilnice într-un spaţiu şi timp"), Maria Pavnotescu a fost, aproape jumătate de secol, o eminentă profesoară de limba şi literatura română la Colegiul Naţional "Sfântul Sava" din Bucureşti şi autoare a unora dintre cele mai valoroase manuale şcolare pentru liceenii din perioada postbelică. Critica şi istoria literară le-a practicat din raţiuni eminamente didactice, fapt evidenţiat şi de "istoria" acestui original volum: "O viziune a poeziei", apărut postum, prin grija fiicei sale Roxana Pavnotescu (trăitoare la New York, de profesie informatician, dar scriitoare "poliedrică" - poetă, romancieră, eseistă, cronicar dramatic şi cinematografic) în Colecţia "Efigii", a Ed. Junimea, Iaşi, 2015 (cu Note de lectură de Roxana Pavnotescu, Cuvânt înainte de prof. D. Micu, îndrumătorul ştiinţific în pregătirea doctoratului susţinut la facultatea de litere a Universităţii Bucureşti în 1975 cu teza: Direcţii în poezia contemporană şi În loc de prefaţă, semnat de Maria Pavnotescu).

Incursiunea Mariei Pavnotescu în universul liricii postbelice pe durata unui pătrar de veac (1950-1975) s-a născut, după cum mărturiseşte autoarea, "dintr-un sentiment de dezaprobare generat de atitudinea unor profesori din liceele noastre în raport cu fenomenul poetic actual. Descumpăniţi în faţa sensurilor schimbate în lumea cuvintelor în faţa metamorfozelor petrecute în viaţa metaforelor şi simbolurilor şi rezistenţei la ce este nou, predau capitolele destinate poeziei actuale cu rezerve şi cu multă prudenţă" (p. 19). Radiografia analitică riguroasă a evoluţiei poeziei româneşti postbelice de până în 1975, se constituie într-un document reprezentativ al epocii cuprinzând concomitent valorile lirice esenţiale grupate în direcţii, tendinţe şi întemeindu-se pe parcurgerea a peste 450 de volume de poezie (aparţinând nu numai celor 56 de poeţi portretizaţi ci şi altor vreo 20, reprezentanţi ai perioadei) şi luând în considerare opiniile critice de valoare existente în epocă (cca 30 de autori români sunt menţionaţi la Bibliografie).

De altfel demersul analitic şi critic al Mariei Pavnotescu în acest volum original şi curajos (pentru contextul politic abuziv, dictatorial) este susţinut şi de o temeinică stăpânire a categoriilor estetice ale poeziei autentice, ale lirismului european (la Bibliografie figurează 12 titluri şi autori de lucrări de Poetică, Retorică, structura liricii, anatomia şi conceptele criticii, curente literare, istoria poeziei vivante de astăzi) şi denotă abordarea dezinhibată de critică comparativă a fenomenului poetic românesc, formulând judecăţi de valoare răspicat despre poeţii pe care-i consideră valoroşi şi neezitând să taxeze neîmplinirile, indiferent de aprecierile oficiale pentru poeţii consacraţi. Diagnosticul de "poet autentic" este dat după o îndelungată cumpănire, stăruitoare analiză a textului poetic, dar în legătură cu aclamaţii zilei să constate că chiar dacă "prin gestul liric a impulsionat evenimentul aclamând ponderat sau euforic momentul istoric... reuşeşte să revele doar cu intermitenţe semnificaţia majoră, supra-istorică a momentului" (p. 41, Mihai Beniuc). Şi "Eugen Jebeleanu este un poet autentic, un poet tragic, un poet al iubirii, un poet al mesajului civic. El susţine un întreg univers cu exemple concentrate şi simboluri şi alegorii care pledează pentru nobleţea omului şi a împărţirii lumii justiţiar, ca într-o fabulă modernă în buni şi răi, sancţionând nedreptatea în orice manifestare a ei" (p. 44), dar în obsedantul deceniu a cultivat poemele ample, de accentuat militantism social, în care însă "realizarea estetică lasă de dorit".

De astfel, întregul volum a fost călăuzit de gândul: "să mediteze la efortul poeţilor de a transcende evenimentul imediat din actualitatea politico-socială, istoria, formulările teoretice şi programatice, în lumina unor semnificaţii generale cuprinse într-un limbaj în care cuvântul să reziste timpului" (p. 17) spre a ajunge la o judecată de valoare. Maria Pavnotescu este conştientă că mişcarea poetică actuală este fenomen în devenire, vivant, îşi concepe studiul-sinteză în viziunea lui Piere de Boisdeffre (autorul celebrei istorii literare: Une anthologie vivante de la littérature d'oujurd'hui, Libraire Academique Perrin, Paris, 1962, tradusă în româneşte în 1972 - ediţia a şaptea - şi publicată la Editura Univers), volum menţionat la Bibliografie.

Din poezia postbelică analizată a sfertului de secol XX, autoarea selectează poeţi notabili pentru anii tranziţiei 1945-1948 când coexistă structurile lirismului interbelic cu textele ideologizante, angajate politic, în afara esteticului, simple versificări dogmatice, fotografiind mimetic noua realitate socială, netransfigurată artistic. Acest pătrar de veac este divizat în două secţiuni: obsedantul deceniu (1950-1960), când prevalează poezia de altitudine civică, în formula reportajului amplu versificat şi 1960-1975 când esteticul este restaurat, condiţie esenţială a lirismului autentic, universul poetic lărgindu-se neocolind nimic din ceea ce este specific omului şi deci poeziei. Această nouă viziune asupra poeziei se prefigurează în prima secţiune prin prezenţa (după 1955) lui Tudor Arghezi (cu 1907 - peisaje şi Cântare omului), George Bacovia şi Lupta cu inerţia declanşată de "buzduganul generaţiei" - Nicolae Labiş, ori "Resurecţia baladei" iniţiată de Radu Stanca în Cercul literar de la Sibiu încă din 1945 (când balada era socotită modalitate esenţial lirică prin infiltrarea epicului şi mai ales a dramaticului în substanţa poeziei autentice) şi evidentă ulterior în poezia lui Ştefan Augustin Doinaş (odată cu republicarea lor în vol. Cartea mareelor - 1964) pentru care "baladele au fost candele aprinse ale poeziei adevărate care emiteau lumini şi umbre, transmiţând misterul inefabilului poetic" (p. 48). Şi A.E. Baconski prin ipostaza romantică introdusă în poezie "se vrea piatră de hotar în direcţionarea poeziei", autoarea considerând că poezia lui aduce: "O lume care ne aminteşte prin suferinţă de Goya, prin nelinişte de Poe, prin melancolie apăsătoare de Byron. Baconsky este un destin singular în istoria noastră literară" (p. 32).

Chiar din primul capitol al acestei concentrate, dense panorame a poeziei contemporane: "Experienţe poetice şi valori în evoluţia liricii contemporane" se conturează concepţia că lirică noastră postbelică este creaţie a poeţilor din toate generaţiile mulţi traversând toate mutaţiile, atât de contradictorii, în perioada postbelică, dar prin reconsiderări succesive integrând nu numai marile voci lirice interbelice (L. Blaga, I. Barbu, G. Bacovia, T. Arghezi, V. Voiculescu şi I. Pilat, A. Maniu, A. Cotruş, Al. Philippide) ci şi pe cele antebelice (Oct. Goga, Al. Macedonski) "universul liric naţional îşi va integra o componentă esenţială, exprimată în revitalizarea prin numeroşi poeţi a tematicii şi a modalităţilor artistice proprii poeziei pătrunse de spiritul tradiţiei. Va patrona o redirecţionare a poeziei, vizibilă prin orientarea unui întreg grup de tineri poeţi, care îşi vor asuma şi-şi vor stimula personalitatea poetică în spiritul tradiţiei" (p. 51).

Reconsiderarea avangardei, descoperirea ei în epoca postbelică şi recunoaşterea rolului poeţilor avangardişti revelaţi în deceniul al IV-lea (Gellu Naum, Virgil Teodorescu, C. Tonegaru, ori Geo Dumitrescu, I. Caraion) duce la o nouă dimensiune a modernismului românesc şi sincronizarea mişcării literare de la noi cu cea universală. Între aceşti poli de evoluţie (tradiţie - modernitate), studiul Mariei Octavian Pavnotescu se structurează plurimensional grupând poeţii din perspectivă estetică, tematică a tendinţelor şi experienţelor de creaţie în capitole: Spaţiul şi timpul românesc, Registre moderne - unitate în diversitate, poezie eclectică, substanţializarea lirismului feminin, poezie militantă. Poeţilor analizaţi le compune dosare de creaţie, fişe critice, portrete estetice, medalioane, schiţe şi chiar micro-sinteze critice pe baza unui modul analitic complet dar flexibil în care găsim detalii de ars poetica, univers tematic, încadrare în curent literar şi-n serie de creaţie prin conexiuni, corelaţii comparative cu marii creatori autohtoni şi străini definind vocea lirică, timbrul individualizant, unic.

Discursul critic are virtuţile metaforice ale poeziei topind în comentariu inefabilul expresiei plastice şi adâncind înţelegerea actului creator. Portretele sunt memorabile: "Temperament romantic, tumultos, trecut prin şcoala lui Baudelaire şi Rimbaud, poetul umple spaţiul poeziei româneşti cu toate frământările însinguratului astenizat de visuri clădite pe «pe coşmarul unor vremi rele». Elegiac şi meditativ ca un adevărat «spirit al adâncurilor»" (p. 36- Nicolae Labiş). Se detaşează portretele Ninei Cassian, Ioan Alexandru, Ion Gheorghe, Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, cărora le configurează vocea lirică şi timbrul unic prin text aforistic, vrajă poetică în marginea poeziei autentice.
"Nina Cassian este o poetă a iubirii şi a morţii, a raţiunii, a credinţei în «viaţa de dincolo a poemului»... scrisul rămâne vrajă aşa cum şi pe noi cititorii scrisul ei ne vrăjeşte" (p. 174).

Ioan Alexandru abordează lumea din perspectivă sacră asumându-şi ipostaza de psalmist în descendenţa lui T. Arghezi şi Lucian Blaga de care se detaşează. Se individualizează: "Imnul năzuinţei spre cer e contrapunctat de cântarea închinată vieţii simple, împărtăşită de roadele pământului... întoarcerea la un principiu vitalist nu se fac cu entuziasmul dezmărginit dionisiac, din poemele de tinereţe ale lui Lucian Blaga, nici cu gingăşia miniaturală a panteismului arghezian", (p. 217) Poetul se zbate nu între dorinţa de certitudine în cunoaştere şi înfăptuirea ei totală, ci între "îndemnul vieţii obişnuite şi a unei existenţe purificate până la starea de imn divin". Această aspiraţie spre înalt, spre cer, este intuită de poet "în principiul formativ al individuaţiilor din toate regnurile" în nuntirea oului dogmatic (barbian). Buruiana şi firul de grâu absorb deopotrivă cerul, realizând nuntă între cele două specii. În viziunea Mariei Octavian Pavnotescu "Imnele bucuriei sunt poeme ce par a fi rodul unei experienţe poetice contemporane" tocmai prin această perspectivă sacră asupra lumii pe care autoarea o surprinde printre primii critici, încă de la începuturile poetului care închină imnuri nu doar divinităţii, lui Hristos, ci şi "garoafei, munţilor, vulturului, luceafărului de seară, cerului, lui Brâncoveanu. Şi toţi acei referenţi sunt în permanentă relaţie cu transcendentul, cu ilimitatul, cosmicul". (p. 218) Drumul omului pe pământ este anevoios până la moarte, dar "motivul dublului apare mereu" şi "Dumnezeu priveşte cu înţelegere zbaterea poetului" care "are vână, are emoţie dincolo de trupul împodobit de mătăsuri şi zdrenţe se află scheletul crucificat ca o rugăciune. Ioan Alexandru este un poet autentic" (p. 228).

Ion Gheorghe, autorul unei "poezii ostentativ folclorice de expresie ciudată, suprarealistă, ezoterică, dintr-o muzică nepământeană, sau de joc absurd, dar şi într-o incantaţie severă şi gravă specifică bocetului sau blestemului popular. În pofida reţinerilor, toţi criticii recunosc în Ion Gheorghe un poet autentic" (p. 229).

Nichita Stănescu (colegul său de facultate) este unic, la data redactării studiului (1976) nu s-au spus încă toate adevărurile esenţiale despre poet, înnoitor fundamental al limbajului: "...tonul este retoric sau elegiac, imperativ sau meditativ; imaginile sunt rare, dar rare şi ca valoare estetică prin noutate, prospeţime. Căutările sunt obsedante, încercările sunt faustice, stările sunt elegiace; universul şi tainele lui potenţate creează o stare de nelinişte de aici şi gigantizarea eroilor, a căutărilor, hiperbolizarea sentimentelor între cei doi poli eul şi cosmicul la fel de fascinanţi şi necunoscuţi" (p. 267). Este cel mai mare în generaţia sa, dar "Îi lipseşte lui Nichita Stănescu o anume «seninătate» pe care o descoperim în lirica blagiană" (p. 267).

La Marin Sorescu remarcă teatralitatea, libertatea în interpretarea miturilor "...creând o nouă simbolistică, cu deschideri spre existenţa noastră, nu numai lipsită de strălucire, ci şi grotesc de banală. El vrea să ne convingă că existenţa omului contemporan este sufocată de civilizaţie şi protestul tragic se transformă în discurs epigramatic şi caricatural absurd sau trivial, ori pur şi simplu ne face să zâmbim" (p. 284). Adrian Păunescu "descinde din Macedonski cu un vers hugolian... un romantic din familia lui Heliade, fiind un poet al gesturilor enorme, angajat într-o teribilă confruntare cu existenţa. Ancorează poezia în problema destinului individual şi a unei colectivităţi în istorie" dar descoperim în volumele sale şi "un lirism discret, în afara ostentaţiei atât de caracteristică poeziei sale" (p. 294).

Originală şi îndrăzneaţă, redactată cu patru decenii în urmă, sinteza Mariei Octavian Pavnotescu, atât de actuală şi azi, ne face să regretăm mult că este: "O viziune postumă a unei poezii postume", cum apreciază Roxana Pavnotescu în dedicaţia făcută pe volumul încredinţat nouă.

Posteritatea te dă repede uitării

Antoaneta Ralian
Nu cred în sfârşitul lumii. Articole, amintiri, interviuri
Volum coordonat de Marius Chivu
Editura ART, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Intro

Poate cea mai cunoscută traducătoare din ultimii douăzeci de ani, Antoaneta Ralian vorbeşte cu dragoste despre cărţi pe care le-a redat în română. Se gândeşte dacă nu cumva ficţiunile la care a lucrat sunt mai reale, pentru ea, decât chiar viaţa ei.

Când vine vorba despre sine, încearcă să nu se pună deloc într-o lumină favorabilă. Vrea să rămână cu picioarele pe pământ. Potrivit educaţiei conservatoare primite, ale cărei urme le resimte şi la o vârstă înaintată, nu se iubeşte mai deloc pe sine. Dar tocmai prin asta i-a cucerit Antoaneta Ralian pe toţi cei care au cunoscut-o, direct sau prin traducerile ei.

***
Ultima carte a Antoanetei Ralian

Ce şanse de posteritate are un traducător a cărui muncă e prea puţin apreciată în timpul vieţii? În România traducerea este plătită foarte prost (cel mai prost din toată Uniunea Europeană), unele traduceri se retipăresc chiar fără acordul şi ştiinţa traducătorului, numele lui nu apare pe copertă, iar premiile pentru traducere sînt puţine (vreo două) şi nu întotdeauna corecte. Şi ca şi cum toate astea n-ar fi de-ajuns, o traducere nu ţine pasul cu schimbările limbii mai mult de 25 de ani, astfel zis, viaţa unei traduceri este şi foarte scurtă.

De departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limba engleză de la noi - în cei peste şaizeci de ani de carieră a tradus 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru -, Antoaneta Ralian (24 mai 1924 - 26 noiembrie 2015) s-a bucurat în ultimul deceniu de viaţă de o atenţie din partea presei şi o simpatie din parte a cititorilor rar întîlnite la noi. Longevitatea şi charisma cred că au fost secretele şi, poate, faptul că, în ciuda muncii de traducere, a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. Într-un interviu mărturisea: "Soţul meu mă visa scriitoare, aşa cum mă visa mama mea doamnă de salon. Eu am cultul lucrului bine făcut. Dacă aş scrie, aş fi un scriitor destul de mediocru şi, în loc să îngroş rîndul scribilor de duzină cu chestii mediocre, prefer rolul de vioara a doua, de joc secund, să fiu un fel de alter ego al scriitorilor, decît să mă pun în prim-plan cu ceva lipsit de valoare. La traduceri mulţi nici nu se uită la numele traducătorilor."

Antoaneta Ralian a scris însă constant, în ultima parte a vieţii, proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Probabil că jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române, deopotrivă în partea memorialistică (spectaculoasă prin vremurile prinse), dar şi în cea de observaţie a actualităţii, şi nu doar a celei culturale. ("Pe mine mă interesează tot, toate fenomenele. Mă uit şi la fotbal, nu-mi place, dar mă uit. Ascult şi muzică rock, şi rap... Mă uit la ştiri cu religiozitate.") De aceea, acest volum compozit de publicistică, a treia carte pe a cărei copertă apare numele Antoanetei Ralian drept autoare, arată o parte, destul de consistentă, din ceea ce ar fi putut fi o carte de memorii.

(Din Dilema veche, 9-15 iunie 2016)

***
Cuvânt înainte: "Posteritatea te dă repede uitării"

Nu cred că există cineva căruia să-i placă literatura şi să nu fi citit cel puţin o traducere semnată de Antoaneta Ralian (24 mai 1924 - 26 noiembrie 2015). A fost de departe cea mai productivă şi mai apreciată traducătoare de limbă engleză de la noi, dar oricât de mult a tradus în cei peste şaizeci de ani de carieră - mai exact: 125 de cărţi (dintre care ultima neterminată), preponderent romane, dar şi piese de teatru -, Antoaneta Ralian a lăsat impresia unei scriitoare care n-a mai avut timp şi de propriile cărţi. În ultima parte a vieţii a scris constant proză confesivă, impecabilă stilistic, cu mare vervă de povestitoare şi, mai ales, cu foarte mult umor. Jurnalul Antoanetei Ralian, dacă l-ar fi ţinut, ar fi fost o mare carte a literaturii române.

Prima secţiune a acestui volum de publicistică adună aproape toate textele ocazionale scrise de Antoaneta Ralian în ultimul deceniu de viaţă: articole publicate în special în Dilema veche, răspunsurile la anchetele Dilematecii ("În ce aţi vrea să vă transformaţi peste noapte?", "V-aţi îndrăgostit vreodată de personajul cărţii traduse?", "Care este personajul-animal favorit?", "Cînd aţi fost prima dată la teatru?", "Ce plăceri aşa-zis vinovate aveţi?" etc.), un portret dedicat poetei Angela Marinescu, o prefaţă la romanul postum al lui Alex. Leo Şerban Litera din scrisoarea misterioasă şi, mai ales, toate textele memorialistice scrise special pentru volumele tematice colective apărute la editurile Humanitas (Cartea cu bunici, Intelectuali la cratiţă, Casele vieţilor noastre, Cartea simţurilor, Prietenii noştri imaginari, Şi eu am trăit în comunism) şi ART (Primul meu job / fum / porno / călătorie în străinătate / dezamăgire în dragoste). Aceste articole, împreună cu cele adunate în volumul Amintirile unei nonagenare (Humanitas, 2014) alcătuiesc ceea ce s-ar putea numi corpusul publicistic al operei Antoanetei Ralian.

În cea de-a doua secţiune, am pus laolaltă, în ordine cronologică, şapte interviuri pe care traducătoarea le-a acordat, în perioada anilor 2002-2015, diverselor ziare, reviste şi bloguri. Din motive care ţin de redundanţa confesiunilor, aceste interviuri reprezintă o selecţie dintr-un număr aproape dublu de dialoguri cu traducătoarea apărute în presă mai ales în ultimii ani. Această secţiune de dialoguri, împreună cu volumul realizat de Radu Paraschivescu Toamna decanei. convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2013), alcătuieşte partea memorialistică a operei sale. Îmi exprim speranţa ca acest volum compozit, alături de numărul impresionat de traduceri, să infirme temerea Antoanetei Ralian cum că posteritatea ar avea o memorie scurtă.

Le mulţumesc Editurii Humanitas şi autorilor interviurilor pentru bunăvoinţa cu care mi-au acordat tot sprijinul în realizarea acestui volum; îi mulţumesc Laurei Albulescu, cea care a crezut într-o astfel de culegere, şi, nu în ultimul rând, îi mulţumesc lui Dragoş Dodu, împreună cu care am gândit structura cărţii şi am făcut selecţia textelor.

Sunt convins că Antoaneta Ralian ar fi fost copleşită de emoţie văzând bucuria cu care am conspirat cu toţii pentru a-i alcătui această a treia, ultimă carte.

Cinema-ul, un pretext şi un context / Un jurnal în care filmul joacă rolul de revelator

Marian Rădulescu
Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi cărţi
Editura Filos, 2016

Citiţi un fragment din această carte.

*****

Intro

Dacă în primele două volume din Pseudokinematikos Marian Sorin Rădulescu naviga ţinându-se foarte aproape de linia ţărmului filmelor vizitate, în acest al treilea volum autorul se avântă în larg: în largul lui însuşi. Cea mai personală carte de până acum a lui Rădulescu, acest al treilea volum din Pseudokinematikos se dovedeşte a fi şi cel mai bogat în sugestii de lectură cinematografică. Frumuseţea e, cu siguranţă, în sufletul privitorului, al eseistului cinefil care ne dăruieşte acest volum. O carte prin care autorul ne trece, prin el şi prin filme, către noi înşine. O developare a unei pelicule interioare de mare calitate. (Mircea Platon)

Dintre cărţile lui Marian Sorin Rădulescu (trei, deocamdată), apărute sub sugestivul titlu generic Pseudokinematikos, cea de faţă este în măsura cea mai mică un volum de critică de film, căci paginile despre cinematograf şi cineaştii favoriţi (alături de inevitabilul Andrei Tarkovski, intră aici români precum "şaptezeciştii" Mircea Daneliuc, Iosif Demian, Dan Piţa, Alexandru Tatos şi Mircea Veroiu, dar şi mai nou veniţii Cristian Mungiu şi Radu Jude) cedează acum teren în faţa altora de eseistică (deseori hermeneutică), memorialistică şi diaristică. Şi, totuşi, referinţele cinematografice - la fel ca cele literare, muzicale, filosofice sau teologice - apar la tot pasul, căci, în esenţă, această carte dă mărturie despre "devenirea întru fiinţă" a autorului ei, proces în care, printre alte opere artistice, filmele (dar nu orice filme, ci acele "filme-oază, tulburătoare şi încântătoare", ce le solicită spectatorilor "o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei") au jucat un rol fundamental. Iar quest-ului spre "făptura cea nouă" şi "viaţa cea nouă" a multor protagonişti din asemenea filme exemplare stimulează, pentru Marian Sorin Rădulescu, căutarea Adevărului atât în viaţă, cât şi în artă. Şi nu e exclus ca lectura cărţii să vă schimbe modul în care vă raportaţi la cinema. (Mihai Fulger)

Postfaţă de Lucian Mircu

"Oare se poate vindeca sufletul numai cu lumină, cu mişcare?..." (Umbrele soarelui, regia Mircea Veroiu)

Ca întotdeauna, depinde ce lumini şi ce mişcare.

E posibilă venirea în fire, trezirea omului prin cinema? Mai avem nevoie de Zonă? Putem pătrunde în ea prin cinema?

Sunt câteva pseudo-întrebări. Pentru că, în acest al treilea volum din seria Pseudokinematikos, cinema-ul este un pretext şi un context (şi câteodată, text), e fundalul pentru călătoria fiecăruia către sine. Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi filme este itinerariul unei deveniri, ale cărei borne sunt aceleaşi filme-far, filme-reper şi aceiaşi autori de suflet ai autorului (chiar dacă pe lista de usual suspects mai intră şi descoperiri recente, precum Radu Jude).

Mai mult ca în primele două volume, Marian ne face martori (sau spectatori în rândul 1) la "întemeierea" lui. Pentru fiecare moment important din viaţa sa, găseşte corespondenţe din lumea filmului. Un fel de Amintiri din Cinema. Memoria afectivă conduce show-ul, numai că aici avem, în loc de madlene, filme (şi regizori, muzicieni, scriitori), filme-icoane şi pur şi simplu icoane (între care icoana mamei este cea mai emoţionantă).

În secolul consumului pe repede-înainte, Pseudokinematikos 3 cere (ca şi filmele de autor pomenite) atenţie, răbdare şi (tot ca ele) transmite multă bucurie.

Din când în cînd, cinematograful te ajută să stră-vezi. Despre aceste ocazii e vorba aici. Marian continua să caute cuvântul întrupat în lumina proiectorului. Cartea a treia a (deocamdată) trilogiei, este mai puţin Pseudo, însă e foarte mult kinematikos.

*

În acest ev post-industrial, în care cei mai mulţi sunt atraşi de icoanele pop din cinematografe, Marian caută filmele-icoană. Şi te face părtaş la căutare cu aceeaşi bucurie pe care ţi-o dau numai filmele mari.

Postfaţă de Paul Slayer Grigoriu

"Filmul va începe în cinci secunde, a anunţat vocea impersonală. Toţi cei care nu au locuri vor aştepta următoarea reprezentaţie. Am intrat în şir indian, încet, apatici în sală. Auditoriul era mare şi tăcut. Ne-am aşezat, s-a întunecat, iar vocea a continuat: programul din această seară nu e nou. Aţi văzut şi aţi revăzut acest spectacol. V-aţi văzut naşterea, viaţa, moartea, de restul vă amintiţi. Aţi avut parte de o lume bună când aţi murit? Suficient de bună încât să se facă un film după ea?"

Cuvintele lui Jim Morrison au trezit în mine conştiinţa adormită de cinefil. Folosesc acest cuvânt în lipsă de altceva, pentru că nu-mi place asocierea lui cu erudiţia seacă într-ale filmului. "Poezia autentică este greu de realizat, pe când erudiţia se dobândeşte mult mai uşor", scria odinioară în jurnalul său părintele Alexander Schmemann. Şi tocmai această poezie, aşa cum se rosteşte ea prin film, mi-a fost dezvăluită de Marian Sorin Rădulescu. L-am cunoscut - cum altfel? - prin intermediul unui film. Scrisesem o recenzie de nespecialist la După dealuri, lui i-a plăcut şi de aici a crescut o legătură prin corespondenţă, apoi şi faţă către faţă. A fost un prim semn că cinematograful poetic, uman, real, e generator de asemenea întâlniri, fereastră către alţii, către sine şi, poate, către Însuşi Dumnezeu. Am citit primele două volume din Pseudokinematikos, iar la al doilea lectura a fost însoţită de vizionarea filmelor pe care Marian Rădulescu mi le punea cu generozitate la dispoziţie. Încet-încet, am învăţat să desluşesc această poezie din spatele peliculei însă, mărturisesc, de multe ori, imediat după ce se termina filmul, alergam la recenzia din carte sau de pe blog. Aşa s-a format şi propria mea grilă de lectură, mereu atentă la îndemnul din volumul pe care îl ţineţi în mână: "A scrie despre un film cu spirit de fair play presupune o dorinţă sinceră, temeinică, de a-i desluşi accentele şi limbajul cinematografic, de a înţelege filmul precum este, iar nu aşa cum - datorită ideilor noastre preconcepute - ni se pare nouă că ar fi. A te apropia obiectiv de un film, a descoperi filmul aşa cum este (adesea în urma unor vizionări repetate, a unei îndelungi documentări) presupune o împreună-lucrare, o co-participare la actul creaţiei. Se formează astfel o triadă: regizor - film - spectator."

Nu vă aşteptaţi să găsiţi în cartea de faţă o serie de recenzii cu aer didactic! Şi nu vă aşteptaţi să fie vorba doar despre cinematograf. Marian Rădulescu are viziunea unitară care face din orice iubitor de artă un artist la rândul său, un om care se împărtăşeşte de frumos în toate aspectele vieţii şi de aceea nu creează diviziuni artificiale. Pseudokinematikos 3 este mai degrabă un jurnal - atât personal, cât şi de idei - în care filmul joacă rolul de revelator. Cultura extrem de vastă a autorului ne duce de la capodopere recunoscute aproape unanim până la mici bijuterii ascunse sub colbul ideologic sau conjunctural, cărora însă, cu pricepere de meşteşugar, le este scoasă la iveală strălucirea ascunsă. Se vorbeşte despre Tarkovski, Bergman, Mircea Săucan, Dan Piţa, dar şi despre obscurul Viaţa nu iartă al lui Manole Marcus şi Iulian Mihu, film uitat şi uneori desfiinţat (de pildă, într-un comentariu acid al lui Cristian Tudor Popescu), căruia Marian Rădulescu nu se sfieşte să-i scoată la iveală doza de sensibilitate poetică profundă şi - doar superficial - ascunsă de propagandă.

Fascinantă este însă permanenta reîntoarcere la punctele definitorii ale "creşterii" cinematografice a autorului şi a unei întregi generaţii de cinefili, o revenire permanentă la "zona" din Călăuza lui Andrei Tarkovski, imagine a Împărăţiei aflate înăuntrul fiecăruia dintre noi, dar care, după cum ne învaţă Hristos, "se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea". Iar această silinţă, văzută ca lupta cu propriile slăbiciuni, îşi găseşte în arta adevărată, "proptele". Avem aici propriile noastre proptele care să ne lumineze înţelegerea din întunericul sălii de cinematograf, fie că vorbim despre filme luate separat fie că sunt creionate schiţe de portret: Tarkovski (veşnicul, mult-iubitul), Mircea Daneliuc sau Radu Jude. Sunt redate întâlniri faţă către faţă - cum e cea cu fostul actor, astăzi ieromonah Dragoş/Valerian Pâslaru - şi / sau în duh: cu convertitul Frank Schaeffer, cu nonconformistul teolog ortodox Christos Yannaras şi, mai presus de toţi, cu Nicu Steinhardt, "monahul cinefil", a cărui interpretare integratoare a culturii străbate şi din scrisul şi înţelegerea lui Marian Sorin Rădulescu. De fapt, autorul nostru adoptă chiar şi o "viclenie" a lui Steinhardt care, repetând mereu că nu este critic literar profesionist, ne oferă, la adăpostul "amatorismului", unele dintre cele mai vii pagini de lectură avizată a literaturii de la noi şi de aiurea. Tot astfel se procedează şi în cartea de faţă: cheia câte unui film ne este livrată laolaltă cu amintiri vii despre prima vizionare, meşteşugul artistic este pus în legătură cu meditaţii asupra vieţii, a morţii şi a marilor întrebări, accentele polemice - care nu lipsesc, o mărturisesc, nici din corespondenţa pe care o port cu autorul - duc înapoi la câte un cadru memorabil, într-o îmbinare lipsită de preţiozitate şi, ar spune unii, de rigoare, dar tocmai de aceea vie şi autentică. Pseudokinematikos 3 este scrisă într-un stil viu, aproape oral, ca o convorbire în care se revine la subiecte abandonate temporar, se cotrobăie în bibliotecă după un citat, se fac pauze de cugetare, se divaghează creativ şi se dialoghează aprins. Am avut, cât am citit cartea, sentimentul prezenţei autorului în acelaşi spaţiu cu mine, am căutat răspunsuri la problemele ridicate, în memorie şi prin cărţi, i-am scris nu o dată. Şi m-am oprit de câteva ori să adâncesc cele citite, să le las să rezoneze liber în mine.

Ultima parte a cărţii este închinată despărţirii - de fapt, împreună-trăirii în alt plan - de cea care i-a dat viaţă autorului şi i-a deschis ochii (şi) spre frumuseţile peliculei. Şi aici, imaginile agoniei - o agonie dureroasă, dar senină - se suprapun cu secvenţe din filme. Este poate împlinirea acelui ideal exprimat de Tarkovski, ca filmul să devină rugăciune. Iar finalul, deschis, evident, ca orice final din viaţa aceasta, este însuşi un crescendo care încă îşi aşteaptă punctul culminant. Ultima replică din Ulise de James Joyce, mult-iubit de autor, dar compătimit pentru rătăcirea sa în cursa unui trist demonism, ultima replică din filmul Meandre, de Mircea Săucan - deja aici un strigăt de speranţă - încheie, nu triumfător, ci smerit-încrezător şi acest nou volum din Pseudokinematikos, ca un răspuns peste ani, la întrebarea lui Jim Morrison: "Da!"!