Umilirea publică în epoca internetului

Jon Ronson
Umilirea publică în epoca internetului
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză şi note de Andra Matzal şi Cosmin Postolache


***
Intro

Jon Ronson (n. 1967) este un popular autor britanic de nonficţiune, jurnalist gonzo, realizator de documentare TV şi emisiuni radio. Materialele lui sunt publicate în The Guardian, City Life şi Time Out, colaborează cu BBC şi Channel 4. Momentan trăieşte în Londra şi la New York.

Cărţile lui, printre care Them: Adventures with Extremists, Out of the Ordinary: True Tales of Everyday Craziness, Lost at Sea: The Jon Ronson Mysteries, abordând cele mai diverse subiecte, se caracterizează prin umorul cu care sunt scrise, o aplecare spre absurd, o fascinaţie pentru personaje ţicnite şi, nu în ultimul rând, un interes pentru abuzurile de putere. Fascinaţia pentru ţicniţi culminează în cartea Testul psihopatului. O călătorie prin industria nebuniei, iar abuzul de putere este tratat în Umilirea publică în epoca internetului dintr-o perspectivă neaşteptată, dezvăluindu-ne pe noi înşine, utilizatori obişnuiţi ai reţelelor de socializare, aşa cum nu ne putem închipui că suntem.

The Men Who Stare at Goats (Bărbaţi holbându-se la capre) şi Frank: The True Story that Inspired the Movie au stat la baza unor filme care s-au bucurat de un mare succes.

*

Când eşti un plagiator sau un falsificator de citate, te poţi aştepta ca viitorul tău să nu fie tocmai roz dacă ajungi să fii dat în vileag. Dar cum e să postezi o poză neinspirată pe Facebook sau să arunci o glumă proastă pe Twitter şi să te trezeşti că viaţa ţi-a fost distrusă într-o clipă? Şi cum ajung nişte oameni mânaţi de principii etice absolut sănătoase să distrugă vieţile unor semeni de-ai lor fără să clipească?

Jurnalistul Jon Ronson scrie despre persoane care au călcat strâmb (într-o mai mică sau mai mare măsură) şi au fost sfâşiate de cruzimea colectivă a internauţilor. Cartea este o amplă investigaţie despre revirimentul umilirii în public şi un studiu important în înţelegerea unui nou fenomen social care priveşte orice posesor al unui cont pe o reţea de socializare.

"Un material jurnalistic original şi inspirat, care pune în discuţie dinamica complexă dintre cel care umileşte şi cel care este umilit, ambii putând deveni ţinta judecăţilor groteşti şi disproporţionate emise de reţelele sociale online." (The Financial Times)

"Ronson e unul dintre cei mai comici scriitori ai zilelor noastre." (Will Self, The Guardian)

Inimă neînfricată

Povestea începe în primele zile din ianuarie 2012, când am observat că un alt Jon Ronson posta pe Twitter. La profil avea o fotografie cu mine. Numele lui de Twitter era @jon_ronson. Cea mai recent postare a sa, care a apărut tocmai când mă uitam uluit pe contul lui, spunea aşa: "Mă duc acasă. Trebuie să iau reţeta pentru o porţie uriaşă de scoici cu guarana, în chiflă cu maioneză:D. #yummy."
"Cine eşti?", l-am întrebat într-un mesaj.
"Mă uit la #Seinfeld. Mor după o porţie mare de kebab cu ţelină, biban, smântână şi puţin lemongrass #păpică", a postat el imediat.
Nu ştiam ce să fac.
A doua zi dimineaţă, am verificat pagina lui @jon_ronson chiar înainte să mi-o verific pe-a mea. În timpul nopţii, postase: "Visez ceva despre #timp şi #cocoşel."
Contul lui avea douăzeci de abonaţi. Unii erau oameni pe care îi ştiam în realitate şi care probabil se întrebau cum de-am devenit aşa, din senin, un pasionat al bucătăriei fusion şi de când am început să visez cu atâta candoare la cocoşei.
M-am pus pe investigat. Am descoperit că un tânăr cercetător pe nume Luke Robert Mason, care fusese în trecut la Universitatea Warwick, postase cu câteva săptămâni în urmă un comentariu pe site-ul The Guardian. Era un răspuns la un filmuleţ despre spambots^[1], făcut de mine. "I-am construit lui Jon propriul infomorf^[2]", scria el. "Îl puteţi urmări pe Twitter, aici: @jon_ronson."
"A, deci e un fel de spambot", mi-am zis. OK. Se rezolvă. Probabil că Luke Robert Mason a avut impresia că-mi va plăcea un spambot. Iar când va afla că nu-mi place, o să-l dezactiveze.
Aşa că i-am dat un mesaj pe Twitter: "Salut! Ai vrea, te rog, să dezactivezi spambot-ul?"
Au trecut zece minute. Apoi mi-a răspuns: "Preferăm termenul de infomorf."
"Dar mi-a preluat identitatea", i-am scris eu încruntat.
"Infomorful nu preia nicio identitate", mi-a răspuns el. "Ci doar refoloseşte în alt scop datele din reţelele sociale, într-o estetică infomorfă."
Am simţit deja un nod în coşul pieptului.
"#iuhuuu, la naiba, ce poftă mi s-a făcut de ceapă la grătar cu nişte pâine crocantă. #păpică ", a postat @jon_ronson pe Twitter.
Eram în război cu propria-mi versiune robotică.

A trecut o lună. @jon_ronson posta de douăzeci de ori pe zi despre vârtejul vieţii lui sociale, despre "serate" şi un vast cerc de prieteni. Acum avea cincizeci de abonaţi. Tuturor li se transmitea o imagine despre viziunea mea în materie de serate şi prieteni care-i inducea dezastruos în eroare.
Spambot-ul mă făcea să mă simt neputincios şi cătrănit. Identitatea mea fusese redefinită într-un mod cu totul eronat de către nişte străini, iar eu nu puteam interveni.

I-am trimis un mesaj pe Twitter lui Luke Robert Mason. Dacă hotărârea lui de a nu dezactiva spambot-ul era de neclintit, n-ar fi vrut măcar să ne întâlnim? Aş putea să filmez tot şi să pun înregistrarea pe YouTube. A fost de acord, spunându-mi că-mi va explica bucuros filosofia din spatele infomorfului. I-am răspuns că aş fi, fără îndoială, interesat să cunosc filosofia din spatele spambot-ului.
Am închiriat o cameră la Central London. El a venit însoţit de doi alţi bărbaţi - echipa din spatele spambot-ului. Se cunoscuseră la Universitatea Warwick. Luke era cel mai tânăr dintre ei, un bărbat arătos de douăzeci şi ceva de ani, pe care CV-ul online îl recomanda drept "cercetător în tehnologie şi cybercultură, şi director al conferinţei Viitoruri Virtuale". David Bausola arăta ca un profesor nonconformist, genul de persoană care ar putea lua cuvântul la o conferinţă despre Aleister Crowley^[3]. El era "tehnolog creativ" şi directorul general al unei agenţii digitale, Philter Phactory. Dan O'Hara era tuns la zero şi avea o privire pătrunzătoare, enervată. Avea fălcile încleştate. Avea vreo treizeci-patruzeci de ani şi era lector de literatură engleză şi americană la Universitatea din Köln. Înainte fusese lector la Oxford. Scrisese o carte despre J.G. Ballard, intitulată Metafore extreme, şi o alta intitulată Thomas Pynchon: Schizofrenie & control social. Din câte am înţeles, David Bausola construise propriu-zis spambot-ul, iar ceilalţi doi asiguraseră "cercetarea şi consultanţă".
Le-am sugerat să se aşeze toţi trei pe canapea, ca să încapă în cadru. Dan O'Hara le-a aruncat celorlalţi o privire fugară.
- Hai să-i facem pe plac, le-a spus el.
S-au aşezat toţi trei, Dan la mijloc.
- Cum adică "să-mi faceţi pe plac"? l-am întrebat.
- E vorba de control psihologic, mi-a răspuns.
- Crezi că eu v-am cerut să staţi toţi trei pe canapea ca să vă controlez psihologic? am întrebat.
- Absolut, a zis Dan.
- În ce fel? am întrebat.
- Aşa fac şi eu cu studenţii, a răspuns Dan. Eu mă aşez separat, pe un scaun, iar ei stau aliniaţi pe canapea.
- De ce-ai vrea să-ţi controlezi psihologic studenţii? l-am întrebat.
Pentru o clipă, Dan a părut un pic îngrijorat, fiindcă îi scăpase această mică ciudăţenie.
- Ca să controlez mediul de învăţare, a zis el.
- Şi acum te simţi inconfortabil? l-am întrebat.
- Nu, nu chiar, a spus el. Dar tu, tu te simţi inconfortabil?
- Da, i-am răspuns.
- De ce? m-a întrebat Dan.
Şi am început să-mi înşir motivele.
- Universitarii, am început eu, nu dau buzna neinvitaţi în viaţa unei persoane şi se-apucă s-o folosească pentru cine ştie ce experiment academic; iar când vă rog să-l dezactivaţi, voi îmi răspundeţi: O, dar nu e un spambot, ci un infomorf.
- Cred că există mulţi Jon Ronsoni în lume, nu? a dat el din cap, aplecându-se. Oameni cu acelaşi nume? Aşa e?
L-am privit suspicios.
- Sunt convins că există oameni cu acelaşi nume ca mine, i-am răspuns precaut.
- Şi eu am aceeaşi problemă, a continuat Dan, zâmbind. Mai e un cercetător universitar cu acelaşi nume ca mine.
- N-aş putea spune că avem exact aceeaşi problemă, i-am zis, fiindcă problema mea propriu-zisă e că trei străini mi-au furat identitatea şi au creat o versiune robotică a mea pe care refuză s-o dezactiveze, deşi provin de la universităţi de renume şi ţin conferinţe la TEDx.
- Ce spui tu, a oftat prelung Dan, e că există un singur Jon Ronson. Aşa că ieşi la înaintare susţinând că tu eşti adevăratul Ronson, de parc-ar putea exista aşa ceva, şi că vrei să-ţi păstrezi integritatea şi autenticitatea. Corect?
L-am privit fix.
- Am impresia că mai degrabă tu ne sâcâi pe noi, a continuat Dan, pentru că ceea ce spui nu ne convinge deloc. După părerea noastră, există la mijloc un strat de artificialitate, iar ceea ce încerci tu de fapt să protejezi este personalitatea ta online - brandul Jon Ronson. Aşa e?
- NU, AŞA POSTEZ EU PE TWITTER, am ţipat.
- Dar internetul nu e lumea reală, mi-a răspuns Dan.
- Eu sunt cel care scrie mesajele, i-am spus. Şi tot eu apăs "Trimite". Aşa că eu sunt cel care activează pe Twitter.
Ne-am privit unii pe alţii.
- Şi asta nu e vreo cercetare academică. Nu e vorba de postmodernitate. Ci de fapte.
- Foarte bizar, a spus Dan. Abordarea ta mi se pare foarte stranie. Cred că eşti unul dintre foarte puţinii oameni care au ales să-şi folosească numele adevărat pe contul de Twitter. Cine face aşa ceva? De-asta, Jon, sunt un pic suspicios în legătură cu motivaţia ta. De-asta cred că foloseşti Twitter-ul ca strategie de brand management.
N-am răspuns, dar până în ziua de azi regret amarnic că nu mi-a trecut prin minte să-i atrag atenţia că numele lui Luke Robert Mason pe Twitter este @LukeRobertMason.
Conversaţia noastră a continuat pe acelaşi ton preţ de vreo oră. I-am spus lui Dan că nu am folosit expresia "brand management" niciodată în viaţa mea. Un astfel de limbaj mi-e complet străin.
- La fel şi cu spambot-ul vostru, i-am zis. Limbajul pe care-l foloseşte e complet diferit de al meu.
- Da, mi-au răspuns cei trei la unison.
- Şi tocmai asta mă scoate aşa de tare din sărite, le-am explicat. Că este o interpretare greşită a propriei persoane.
- Ai vrea să semene mai mult cu tine? m-a întrebat Dan.
- Aş vrea să nu mai existe deloc.
- Şi asta mi se pare bizar, mi-a răspuns Dan, fluierând cu scepticism. Cred că aici se află un element foarte interesant, din punct de vedere psihologic.
- De ce? l-am întrebat.
- Mi se pare foarte agresiv din partea ta. Ai vrea să ucidem algoritmii ăia? Cred că, pe undeva, te simţi ameninţat, m-a privit el îngrijorat. În mod normal, noi nu prea ne dorim să ucidem lucrurile care ne scot din sărite.
- Eşti un TROLL^[4]! am ţipat la el.

Imediat după ce am terminat interviul, m-am avântat în aerul după-amiezei londoneze. Mă gândeam cu groază că va trebui să uploadez interviul pe YouTube, pentru că fusesem foarte vocal. M-am îmbărbătat singur la gândul comentariilor care-mi vor lua în derâdere ieşirile numai bune de zgâriat timpanul şi l-am făcut public. Am aşteptat zece minute. Apoi, neliniştit, am aruncat un ochi pe pagină.
"Furt de identitate, clar ca bună ziua", scria primul comentator. "Ar trebui să-i respecte lui Jon libertatea individuală."
"Uau", mi-am zis în sinea mea, încă precaut.
"Cineva ar trebui să creeze conturi de Twitter alternative pentru măscăricii ăia, unde să posteze constant chestii despre dorinţa lor nestăpânită pentru pornografie infantilă", adăugase alt comentator.
Am rânjit.
"Nişte căcănari manipulatori", continua al treilea.
"Trebuie să le fuţi una. Să-i dai în judecată, să-i faci praf, să-i razi de pe faţa pământului. Dacă i-aş putea întâlni faţă-n faţă, le-aş spune că sunt pielea pulii."
Eram beat de bucurie. Eu eram Inimă Neînfricată^[5], luasem cu asalt de unul singur câmpul de bătălie ca, după doar câteva clipe, oamenii să mărşăluiască în urma mea cu sutele.
"Nişte idioţi abjecţi şi nocivi, care se joacă cu vieţile altora, după care se amuză de suferinţa şi de furia victimei", mai comentase cineva.
Am încuviinţat serios din cap.
"Nişte cretini plini de ură", spunea următorul comentator. "Universitarii ăştia cu creierii futuţi ar trebui să aibă parte de-o moarte în chinuri. Muistu-ăla din mijloc e clar psihopat."
M-am încruntat puţin.
"Sper că nu le va face nimeni rău", mi-am zis în sinea mea.
"La camera de gazare cu ei! Mai ales cu muistu-ăla din mijloc. Şi mai ales cu muistu-ăla chelios. Ca să nu mai zic de muistu-ăla care nu scoate o vorbă. După care, să ne pişăm pe hoiturile lor", adăugase un comentator.
Am câştigat. În câteva zile, cercetătorii l-au dezactivat pe @jon_ronson. Fuseseră umiliţi, până când au fost nevoiţi să consimtă la dezactivarea lui. Umilirea lor publică fusese asemenea butonului apăsat pentru restaurarea setărilor din fabrică. Ceva nu mergea ca uns. Comunitatea se aliase. Echilibrul era restabilit.
Cercetătorii au făcut mare caz în jurul eliminării spambot-ului. Au scris un articol în The Guardian, explicând că miza lor mai amplă era să sublinieze tirania algoritmilor de pe Wall Street. "Nu doar în viaţa lui Ronson există boţi care-l manipulează. Ci în vieţile noastre, ale tuturor", scriau ei. Cu toate astea, eu tot n-am înţeles cum faptul că se pretindea c-aş mânca pacheţele cu wasabi ar fi putut atrage atenţia publicului asupra dominaţiei exercitate de algoritmii de pe Wall Street.
"Mi s-a spus să te scot din uz - înţelegi ce înseamnă asta?", postase David Bausola pe contul de Twitter al spambot-ului. "Mai ai doar câteva ore de trăit, sper să te bucuri de ele."
"Apasă odată butonul de oprire, i-am scris într-un e-mail. Dumnezeule!"
Eram bucuros de victoria mea. Mă simţeam minunat. Senzaţia aia copleşitoare mă învăluia ca un sedativ. Străini din toate colţurile lumii îmi spuneau în cor că am dreptate. Un final mai potrivit nici că se putea.

Mi-au venit atunci în minte alte exemple recente de umiliri în cadrul reţelelor de socializare, umiliri pe care le savurasem şi de care mă simţeam mândru. Primul caz important a avut loc în octombrie 2009. Cântăreţul Stephen Gately de la Boyzone fusese găsit mort când se afla în vacanţă alături de partenerul lui, Andrew Cowles. Medicul legist a constatat o moarte naturală, dar editorialistul Jan Moir a scris în Daily Mail: "Indiferent care ar fi cauza morţii, ea n-are cum să fie în niciun caz naturală... ceea ce aduce încă o puternică lovitură sub centura mitului uniunii civile, în care toţi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi."
Doar nu mai aveam de gând să tolerăm un reviriment al bigotismului de viţă veche, aşa că, drept urmare a furiei noastre colective, Marks & Spencer şi Nestlé au cerut ca reclamele lor să fie eliminate de pe pagina web a Daily Mail. Am trăit vremuri glorioase. I-am rănit pe cei de la Mail cu o armă pe care nu o înţelegeau - o umilire prin intermediul social media.
Apoi, când cei puternici şi-au depăşit atribuţiile, am fost din nou prezenţi. După ce ziarul Daily Mail a ironizat o bancă de alimente în scopuri caritabile, pentru că a oferit de mâncare unui reporter sub acoperire fără să-i verifice actele de identitate, Twitter a reacţionat în aceeaşi zi printr-o donaţie de 39.000 de lire sterline către organizaţia respectivă.
"Asta e minunăţia reţelelor sociale", scria un utilizator de Twitter despre campania aceea. "Mail, care se hrăneşte înainte de toate minţind oamenii în legătură cu vecinii lor, nu poate accepta faptul că oamenii comunică între ei, că îşi formează propriile păreri."
Când LA Fitness a refuzat să anuleze abonamentul la sala de sport al unui cuplu care-şi pierduse joburile şi nu-şi mai permitea să-l plătească, ne-am raliat din nou. LA Fitness a bătut imediat în retragere. Uriaşii lumii începeau să pice pe capete graţie unor oameni care până nu demult erau neputincioşi - bloggeri sau oricine altcineva cu un cont pe reţelele sociale. Iar arma care le venea de hac era nouă: umilirea online.
Aşa se face că, într-o zi, mi-a picat fisa. În lume se petrecea un fenomen cu urmări reale. Ne aflam în zorii unei măreţe renaşteri ale umilirii în public. După o picoteală de 180 de ani (pedepsele aplicate în public au dispărut în Marea Britanie prin 1837, iar în SUA, în 1839), revenise în forţă. Atunci când foloseam ruşinea, stăpâneam o unealtă inimaginabil de puternică. O unealtă coercitivă, care nu ţinea cont de graniţe, ale cărei viteză şi influenţă creşteau văzând cu ochii. Ierarhiile începeau să se niveleze. Cei reduşi la tăcere îşi puteau face vocea auzită. Într-un fel, era o democratizare a dreptăţii. Aşa că am luat o hotărâre. Cu prima ocazie când va avea loc o desfăşurare de forţe a umilirii în public la adresa unui vinovat de proporţii - cu prima ocazie când dreptatea cetăţenească avea să aibă câştig de cauză -, voi plonja în miezul ei. O voi investiga îndeaproape şi voi scoate la lumină eficienţa ei în îndreptarea greşelilor.
N-a fost nevoie să aştept prea mult. @jon_ronson a fost executat pe 2 aprilie 2012. Doar douăsprezece săptămâni mai târziu, în toiul nopţii de 4 iulie, un bărbat întins pe canapeaua lui din Fort Greene, Brooklyn, a făcut o descoperire neaşteptată în timp ce căuta idei de subiecte pentru blogul lui.

---

[1] Programe create pentru a colecta adrese de e-mail de pe internet, cărora să le trimită mesaje nedorite - spam.

[2] Corp de informaţie digitală, ce poate simula diverse trăsături, cum ar fi personalitatea umană. Termenul a fost pentru prima dată folosit de Charles Platt, în romanul The Sillicon Man (1991), pentru a desemna o conştiinţă biologic transferată într-un computer.

[3] Celebru ocultist, magician şi filosof britanic, fondator al religiei şi filosofiei Thelema, autoproclamat profetul ce trebuia, la începutul secolului XX, să conducă umanitatea spre Eonul lui Horus.

[4] În argoul online, un troll este o persoană căreia îi place să provoace discordie în discuţii online (pe forumuri, în reţele sociale, pe paginile publicaţiilor etc.), dând startul unor discuţii aprinse în contradictoriu, postând comentarii controversate sau agasându-i pe ceilalţi utilizatori. Cuvântul "troll" a fost pentru prima oară folosit în acest sens la începutul anilor \'80, sensul original provenind din engleza veche, unde desemna un pitic malefic sau un uriaş, personaje din folclorul scandinav renumite pentru plăcerea de a le face zile negre altora.

[5] Aluzie la Braveheart, filmul din 1995 al cărui protagonist, William Wallace (interpretat de Mel Gibson), este un luptător scoţian din secolul al XIII-lea, care-i conduce pe luptători în Primul Război de Independenţă scoţian, împotriva Regelui Edward I al Angliei.

Rebela

Sabina de Rochefort
Rebela
Editura Vremea, 2016



*****
Intro

Sabina de Rochefort, scriitoare de origine română stabilită în Statele Unite, revine cu un nou roman, după Domnişoara Bovary în New York - "o carte de debut pe măsura originalului".

Amellia, o tânără născută într-un orăşel de lângă coasta Atlanticului, se confesează încă dinainte de a vedea lumina zilei, şi creşte sub ochii avizi ai cititorului, intersectându-se cu nenumărate personaje şi cu vieţile lor. Aflată sub vraja lui Samuel, un Pygmalion american, ea nu devine nici Galateea, nici Eliza Doolittle, ci reuşeşte să-şi creeze o nouă personalitate, plină de farmec şi prospeţime, în această rescriere contemporană a celebrului mit al metamorfozei şi al idealului de neatins.

Acţiunea se petrece în America zilelor noastre, între Florida, New York şi Long Island, dar eroii sunt înconjuraţi de aura magică a Greciei antice, care transformă o virtuală poveste romantică de box office hollywoodian într-o subtilă "tragedie americană".

Fragment

MARŢI e o zi cu nume urât, pe care nu îşi poate explica de ce o urăşte întotdeauna, chiar şi atunci când i se întâmplă lucruri bune. E adevărată vorba că marţea nici iarba nu creşte. Azi, mai mult ca oricând, nu poate funcţiona aşa cum ar trebui şi din păcate e o zi cu operaţii de dimineaţă şi o şedinţă importantă la amiază. Îi vine să se împuşte, pesemne dacă ar avea cu ce, ar face-o, nu înainte de a-l împuşca pe directorul spitalului pe care îl urăşte mai mult decât pe tatăl lui, pe care nu l-a văzut de când avea trei ani. De fapt, nu şi-l aminteşte, e ca şi cum nu l-ar fi văzut niciodată, iar escrocul, după ce i-a părăsit pe el şi pe nevastă, adică pe mama lui, nu a mai apărut vreodată în viaţa lor. A auzit de la nişte neamuri că ar fi murit cu vreo cinci ani în urmă, dar nu-l interesează, a vrut o dată să-l caute, dar s-a gândit bine şi şi-a dat seama că nu avea niciun rost. Ce să discute cu un străin? Să-i reproşeze că i-a abandonat? La ce mai folosea? Doar să se enerveze şi să-i crească tensiunea, la altceva nu ar fi folosit.

Seara trecută a fost o tragedie. Abia acum ii vede amplitudinea. Şi dacă el, doctorul Harriman, căruia nu îi păsa de nimeni şi nimic în viaţă, şi nu i-a fost uşor să ajungă aici - să fie fără de frică, dacă până şi el recunoaşte că a fost o tragedie, înseamnă că a fost. Au ajuns la restaurant cam în acelaşi timp. Heleni, mai frumoasă ca niciodată, îmbrăcată într-o rochie albastru închis, albastru de Prusia, cu şiruri nesfârşite de corali la gât, Heleni mirosea precum oceanul înainte de furtună. Heleni folosea un parfum, La Pluie, nu prea interesant în sticluţă, dar care, în combinaţie cu pielea ei, dădea naştere unui miros ce îl înnebunea. A lăsat-o să mănânce stridiile, să bea două pahare de şampanie şi abia apoi i-a spus. Scurt, ca la diagnosticul de cancer:
- În seara asta ne despărţim. Nu întreba de ce, nu e loc de discuţii şi explicaţii, nu ajută la nimic. Hotărârea mea e irevocabilă.

O să moară, când va fi să fie, şi nu o să uite expresia feţei ei când a auzit ce i-a spus. Brusc nu a mai fost frumoasă, era chiar urâtă, toate trăsăturile îi căzuseră, ochii deveniseră gri spălăciţi, buzele care îl sărutaseră de atâtea ori de credea că va înnebuni de plăcere, da, ăsta era cuvântul, nebunie, buzele cărnoase ce numai cu o secundă înainte erau umede de la şampanie, se umpluseră de bube, se întâmplase cu Heleni ceva ce numai în filmele ştiinţifico-fantastice văzuse - un chip uman perfect, transformat într-o secundă într-o faţă hidoasă. Asta se întâmplase, frumoasa devenise bestia. Chiar şi el cu experienţa lui de peste 25 de ani în medicină, el, care credea că văzuse tot ce există mai rău pe pământ, mai ales în Africa, când pentru şase luni a lucrat voluntar la Doctori fără Frontiere, unde a înţeles că Iadul e pe pământ şi o duce bine mersi, chiar şi el nu a mai văzut pe un chip atâta durere. Heleni, care cu câteva minute înainte fusese atât de frumoasă, mai frumoasă ca niciodată, a deschis gura, a inspirat adânc de s-au auzit alveolele din plămâni umplându-se cu aer, iar limba ei, care numai cu 20 de ore în urmă, roză şi picantă, îi umezise ceafa lui de taur, a lins buzele umplute acum de bube negricioase. Apoi Heleni a închis gura, a încercat să spună ceva, dar a ieşit numai un sunet ascuţit care lui i s-a înfipt în timpane. Era scâncetul unui copil care moare, îl auzise de atâtea ori în Africa, când copiii aceia cu burţile umflate îşi agăţau degetele descărnate de mâna lui, milogindu-se de încă nişte clipe de viaţă, pe care nimeni, orice ar fi făcut, nu mai putea să le dea. Heleni scâncea ca un copil care moare, şi a văzut cu ochii lui cum ceva din sufletul Helenei, sufletul ei cel tăcut şi pur ca de nou-născut, s-a ridicat deasupra lor, a plutit puţin, de parcă nu ar fi ştiut în ce direcţie să o ia, şi apoi a dispărut în înalt ca un abur.

După câteva secunde, Heleni s-a ridicat, s-a uitat în jur de parcă ar fi ajuns brusc pe altă planetă, şi-a oprit privirea pe el, i-a zâmbit politicos ca unui străin şi a spus încet:
- Nu înţeleg, eu nu înţeleg.

A plecat mergând drept ca un somnambul, iar când a ieşit din încăperea luxoasă a restaurantului, lumina s-a stins brusc ca şi cum până atunci becurile ar fi luat energie de la trupul ei pierdut acum în întunericul de afară.

El a luat trei albăstrele din portofel, le-a înghiţit cu apa din paharul Helenei, a plătit, a ieşit, şi s-a dus la Kitty, fiindcă numai o curvă îl putea face să doarmă în noaptea aia.

Acum e marţi, şase dimineaţa, spitalul forfoteşte, infirmierele spălă podelele, doctorii stagiari râd ca proştii la glume tembele, iar el ştie că nu e în stare să opereze la nivelul la care ar trebui. Se uită la lista operaţiilor - are de pus stenturi la patru pacienţi, dar trei pot să aştepte până mâine, aşa că o să îi amâne, să mai aştepte şi ei, o să mute operaţiile, oricum au şansa să îi opereze cel mai bun chirurg din oraş, până şi duşmanii recunosc că e bun profesionist, idioţii, măcar asta să recunoască. Când te operează un chirurg bun, chiar dacă are o zi proastă, tot ai mai multe şanse decât dacă te operează un chirurg prost, care are o zi normală.

Ce dimineaţă oribilă, ce dimineaţă de zgură, parcă e mai rea decât aia când fosta nevastă i-a spus că niciodată nu a avut încredere în el, că a ştiut că o minte, că a ştiut că a înşelat-o cu toate asistentele tinerele, cu toate prietenele de familie, cu toate curvele din oraş, cu toate, cu toate.... Ce criză de isterie, cum numai Nina putea face, era specialistă în biochimie şi crize de isterie, bună la amândouă, şi blestemul ei nu îl poate uita nici acum, după cinci ani: "să nu mori, să te usuci ca lemnul de pe crucea maică-tii, să nu mori până nu mă chemi pe mine la căpătâi şi-mi ceri să te iert. Şi nu o să te iert, nu o să te iert nici măcar atunci"!

Oricum, iertat sau neiertat, până la urmă tot o să moară şi el, nu a auzit de nimeni să fie nemuritor, aşa că blestemul e zero, dar uite cum i-a înnegrit şi mai mult dimineaţa când şi l-a amintit.

În cabinet intră doctoriţa cea nouă, pila directorului, cică e fata unui politician important, o fi, şi ce dacă, chestia e, ştie meserie, sau e o viţică ca atâtea altele?
- O să operezi cu mine în dimineaţa asta, domnişoară Sandra, sper să nu ai emoţii, începem într-o oră, du-te şi te pregăteşte.

Doctoriţa îl priveşte uimită, venise doar să se învoiască pentru mâine când trebuie să îşi facă liposucţiunea, abia acum o anunţaseră că s-a ivit un loc pe agenda atât de încărcată a doctorului Silvain, francezul cu mâini de aur şi ochi de azur, venit în America să îşi prezinte metoda lui specială de a opera, fără dureri, fără anestezie totală, fără urme. Vrea să întrebe ce fel de operaţii vor fi, dar doctorul Harriman nu are timp de discuţii şi iese din cabinet.

Pe coridor îl aşteaptă soţia pacientului pe care l-a operat cu trei zile în urmă şi care va mai trăi poate o lună, cel mult două. Când i-a zis că îl operează şi o să îi pună stenturi, dar şansele ca să îi ajute la ceva sunt sub 5%, tipul i-a răspuns: "5% e mult, domnule doctor, poate am noroc şi trăiesc încă vreo câţiva ani".

Auzi, cum să trăiască câţiva ani când are inima terminată, zdrenţe, insuficienţă cardiacă în ultimul stadiu, nici nu se punea problema unui transplant, mai ales că avea şi diabet şi insuficienţă renală cronică. Ce ghinion la un om de 45 de ani, dar asta e viaţa, astea sunt genele şi destinul cu care ne naştem. Îşi mai spune vorba şi destinul, o zice el, doctor burduşit de carte şi informaţie ştiinţifică, în multe cazuri intervine şi neprevăzutul, ceva ce niciun savant nu înţelege prea bine. Dar ce nevastă are tipul! Ce femeie frumoasă, focoasă şi îl mai şi iubeşte, se vede după cum îl îngrijeşte, mai cu grijă decât cea mai bună infirmieră din spital.

Culmea e că atunci când a întâlnit-o pentru prima dată, lângă patul soţului, şi frumoasa nevastă l-a privit cu ochi întrebători şi verzi, a citit în privirea ei că instinctiv îl place, a plăcut-o şi el imediat, asta nu se poate ascunde, a fost clar că se plăceau amândoi, acolo lângă bărbatul pe moarte, soţul ei şi pacientul lui, amândoi au simţit atracţia, forţa aia pe care nici nu trebuie să o explici, nici nu poţi să o opreşti. Şi-a dat seama că nu e o iluzie când s-a apropiat de pat şi din greşeală a atins-o pe braţul gol, rumenit de soare, electricitatea a fost atât de mare că s-au speriat amândoi. Noroc că bolnavul avea ochii închişi şi sigur nu mai simţea nicio electricitate în jur.

Femeia vrea să ştie care e situaţia soţului ei, aseară i s-a părut că se simte mai rău ca niciodată, vrea adevărul, fără termeni ştiinţifici. Se uită la ea puţin mirat şi dacă ar fi fost altcineva ar fi pus-o la punct, dar e prea frumoasă ca să o facă, o place cu adevărat, aşa că îi spune doar: "Aşa e, nu e mai bine, sigur că nu e mai bine, v-am spus de la început că prognosticul e rezervat. Îmi pare rău, dar nimeni nu poate face ceva. Minunile în medicină sunt rare, şi sincer, nu cred că în cazul soţului se va produce una".

Nevasta pacientului îl priveşte în ochi cu răutate, se vede că nu îl mai place, pesemne atunci când s-au curentat a avut o clipă de slăbiciune, acum e un duşman, dar o înţelege, nu e uşor prin ce trece, va fi şi mai greu. Femeia nu mai spune nimic, pleacă repede spre salonul în care se scurge viaţa bărbatului ei, el rămâne pentru o secundă nemişcat, apoi înjură scurt şi se îndreaptă spre sala de operaţii.

Îi revine în minte vorba bunicii Leonora: "Bine de cei care s-au dus, cei rămaşi sunt în suferinţă mai mare". Biata Leonora, rămasă văduvă, cu cinci copii, cel mai mare doar de 14 ani, a muncit ca o roaba până i-a văzut la casele lor.

De s-ar termina operaţiile mai repede, să scape şi de şedinţă, de toţi şi toate, nu vrea decât să se ducă acasă şi să se culce. Trebuie să doarmă măcar două ore înainte să se ducă la aeroport să o aştepte pe Sonia, altfel nu o să facă faţă când o să o vadă. Dar până atunci mai e mult, dimineaţa abia a început, o zi de marţi la fel de oribilă ca toate zilele de marţi.

Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog

José Saramago
Ultimul caiet. Texte scrise pentru blog
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba portugheză şi note de Simina Popa
Traducere din limba spaniolă de Lavinia Similaru



*****
Intro

Ultimul caiet al lui José Saramago reproduce textele scrise pentru blog din martie 2009 şi pînă în iunie 2010, pe lîngă alte cîteva eseuri din arhiva autorului, "adormite", cum spune în prologul său Pilar del Rio, soţia autorului, însă de mare actualitate. Acest prolog, împreună cu cîteva dintre însemnările din perioada octombrie 2009 - iunie 2010, reproduse la sfîrşitul volumului de faţă, au fost preluate din ediţia spaniolă a Ultimului caiet şi traduse de Lavinia Similaru, în timp ce corpul volumului respectă ediţia portugheză, în traducerea Siminei Popa. Ediţia românească şi-a dorit să cuprindă ultimele cuvinte ale lui Saramago, dictate familiei, cînd nu mai putea să scrie, însă continua să observe lumea din jur, cu aceeaşi vigilenţă faţă de cauzele sociale, menţinînd tăişul polemicilor politice şi religioase, continuînd critica literară, conştient şi fascinant pînă în ultima clipă.

"Aş zice că în aceste scurte scrieri Saramago trăieşte în continuare experienţele lumii, aşa deplorabilă cum e ea, pentru a o revedea apoi de la o distanţă mai senină, sub forma moralităţii poetice (iar alteori mai rău decît este - deşi poate părea imposibil să se ajungă mai departe). Ca să nu mai vorbim (şi iată întoarcerea la marile teme ale operei sale) de momentele în care sare de la analiza cotidianului, la marile chestiuni metafizice, la realitate şi aparenţă, la natura speranţei, la cum sînt lucrurile atunci cînd nu ne uităm la ele." (Umberto Eco)

"Într-un stil provocator şi simplu, dulce-amar, cu divagaţii insolite la viaţa şi cărţile sale, la idei şi poveşti, Ultimul caiet este o delectare." (The Independent)

"Lui Saramago îi face plăcere să preia un gînd trecător sau un eveniment şi să compună pe marginea lui, cu indignare în discursurile despre ororile politicii, senin în aprecierile faţă de prieteni, rezonabil în memorabilele critici la adresa culturii." (The Times)

***
Fragment

8 iunie
CHESTIA BERLUSCONI

Articolul de faţă, chiar cu titlul ăsta, a fost publicat ieri în ziarul spaniol El País, care mi-l ceruse în mod expres. Având în vedere că pe acest blog am făcut unele comentarii despre grozăviile prim-ministrului italian, ar fi ciudat să nu pun textul şi aici. Vor mai fi şi altele în viitor, cu siguranţă, din moment ce Berlusconi nu va renunţa la ceea ce este şi la ce face. Şi nici eu.

Chestia Berlusconi

Nu văd ce alt nume i-aş putea da. O chestie periculos de asemănătoare cu o fiinţă umană, o chestie care dă petreceri, organizează orgii şi porunceşte într-o ţară numită Italia. Chestia asta, boala asta, virusul ăsta ameninţă să fie cauza morţii morale a ţării lui Verdi, dacă o vomă profundă nu reuşeşte să-l scoată din conştiinţa italienilor înainte ca veninul să roadă venele şi să sfâşie inima uneia dintre cele mai bogate culturi europene. Valorile de bază ale convieţuirii umane sunt călcate în picioare zi de zi de labele unsuroase ale chestiei Berlusconi care, printre multiplele sale talente, are abilităţile unui echilibrist în a abuza de cuvinte, pervertindu-le intenţia şi sensul, ca în cazul Polului Libertăţii, căci aşa se cheamă partidul cu care a furat puterea. L-am făcut delincvent şi nu îmi pare rău. Din motive de natură semantică sau socială pe care alţii le vor putea explica mai bine decât mine, termenul delincvent are în Italia o încărcătură mult mai puternică decât în orice altă limbă vorbită în Europa. Tocmai pentru a traduce în mod clar şi contondent ceea ce gândesc despre chestia Berlusconi, am folosit termenul în accepţia pe care limba lui Dante i-o atribuie în mod normal, deşi e mai mult decât îndoielnic faptul că Dante l-ar fi folosit vreodată. Delincvenţa, în portugheza mea, înseamnă, conform dicţionarelor şi practicii curente de comunicare, "actul de a comite delicte, nesupunere în faţa legilor sau a normelor morale". Definiţia i se potriveşte chestiei Berlusconi fără cusur, fără greşeală, într-atât încât pare mai degrabă o a doua piele decât hainele care se pun pe deasupra. De ani de zile chestia Berlusconi tot comite delicte de o gravitate variată, dar întotdeauna demonstrată. În afară de asta, nu doar pentru că s-a opus legilor, mai rău, le-a fabricat pentru a-şi pune la adăpost interesele publice şi particulare, de politician, om de afaceri şi însoţitor de minori, cît despre normele morale, nici nu merită să vorbim, nu e nimeni care să nu ştie, în Italia şi în lume, despre chestia Berlusconi că a căzut de mult timp în cea mai desăvârşită josnicie. Acesta este prim-ministrul italian, asta e chestia pe care poporul italian a ales-o de două ori, ca să-i servească drept model, asta e calea spre ruina către care sunt târâte valorile, care cu libertate şi demnitate au impregnat muzica lui Verdi şi activitatea politică a lui Garibaldi, cei care au făcut din Italia secolului al XIX-lea, în timpul luptei pentru unificare, un ghid spiritual al Europei şi pentru europeni. Asta vrea chestia Berlusconi să arunce în lada de gunoi a istoriei. Vor permite italienii aşa ceva?

9 iunie
PARADOXAL

M-am întrebat de mai multe ori pe unde umblă stânga, iar azi am răspunsul: pe undeva pe-acolo, umilită, numărându-şi voturile mizere primite şi în căutarea unor explicaţii la vederea unui număr aşa de mic. Ce-a ajuns una din cele mai mari speranţe ale umanităţii cândva, în stare să mobilizeze voinţe printr-un simplu apel la ceea ce caracteriza cel mai bine specia umană, şi care şi-a creat, odată cu trecerea timpului, schimbările sociale şi greşelile proprii, propriile corupţii la nivel intern, cu fiecare zi mai departe de promisiunile iniţiale, asemănându-se din ce în ce mai mult cu adversarii şi duşmanii săi, ca şi când ar fi fost singurul mod de a se face acceptată, a ajuns să cadă în simple simulări, în care concepţii din alte vremuri sunt acum folosite pentru a justifica acţiuni pe care aceleaşi concepţii le combătuseră. Alunecând progresiv către centru, mişcare proclamată de promotorii săi drept o demonstraţie de genialitate tactică şi de modernitate năvalnică, stânga nu pare să fi înţeles că se apropie de dreapta. Cu toate astea, dacă mai este încă în stare să înveţe dintr-o lecţie, cea pe care tocmai a primit-o văzând cum dreapta i-o ia înainte în toată Europa, atunci va trebui să se întrebe despre cauzele profunde ale distanţării indiferente de sursele sale naturale de influenţă, cei săraci, cei nevoiaşi, dar şi cei visători, faţă de ceea ce a mai rămas din propunerile ei. Nu se poate vota cu stânga, dacă stânga nu mai există.

Curios, şi ăsta este paradoxul, omul politic la care se referă titlul acestui comentariu, este întocmai cel ce conduce în momentul de faţă destinele unei ţări care a dezvoltat de foarte mult timp o politică din toate punctele de vedere imperialistă şi conservatoare: Barack Obama. Dă de gândit. O acţiune politică, ce, aşa cum am zis, nu pretinde mai mult decât salvarea obiectivelor unui capitalism dereglat, pe punctul de a se devora pe sine însuşi, ne apare acum aproape ca realizarea unui vis al stângii. Pun pariu că mulţi, progresişti, socialişti, comunişti, se întreabă: "Şi dacă Obama ar fi fost preşedintele partidului meu?". Poate situaţiile de genul ăsta se cheamă ironii ale istoriei... Sau poate că este vorba, pur şi simplu, de importanţa factorului personal.

Puteţi achiziţiona Ultimul caiet de José Saramago la adresa: http://www.targulcartii.ro/jose-saramago/ultimul-caiet-polirom-2011-468393
Pentru alte cărţi ale aceluiaşi scriitor accesaţi: http://www.targulcartii.ro/cauta/saramago

Nemesis

Philip Roth
Nemesis
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba engleză de Radu Pavel Gheo. Ediţie revizuită de Ramona Gönczöl



*****
Intro

Nemesis, cel mai recent roman al lui Philip Roth, relatează istoria dramatică a lui Bucky Cantor, profesor de sport şi supraveghetor de teren de joacă în Newark. În anul 1944, în oraş izbucneşte o epidemie de poliomielită care ucide sau schilodeşte sute de copii. Bucky Cantor se străduieşte din răsputeri să oprească asaltul ucigaş al bolii, dar eforturile lui par inutile.

Criza morală a lui Bucky, un erou american tipic, este accentuată de faptul că a fost declarat inapt pentru armată, în timp ce prietenii săi cei mai buni luptă pe front în al Doilea Război Mondial. Stors de puteri după eforturile făcute pentru a împiedică răspîndirea bolii, ispitit de logodnica lui, Marcia, să fugă din oraş într-o tabără din munţi, unde boala şi moartea nu îi pot ajunge, şi mîniat împotriva unui Dumnezeu nemilos, care ucide copiii fără apărare, onestul Bucky Cantor se trezeşte pus într-o dilema morală teribilă: orice ar face, riscă să regrete amarnic.

"Philip Roth, unul dintre cei mai de succes scriitori americani de azi, nu are rival în alegerea detaliului de atmosferă a secolului XX din New Jersey. În Nemesis, el atrage atenţia prin fineţea rece a observaţiei, prin felul în care sînt descrise efectele remuşcării asupra psihicului, futilitatea furiei îndreptate către Dumnezeu sau soarta şi înăbuşirea fără rost a frustrărilor." (Library Journal)

"Cartea lui Philip Roth are eleganţa unei fabule şi iminenţa tragică a unei drame greceşti." (The New Yorker)

"Nemesis este o revelaţie a prozei americane la fel de surprinzătoare precum descoperirea unei planete sau alinierea unei noi constelaţii. Dintre toate romanele scrise de Philip Roth, Nemesis este poate cel mai întunecat, una dintre cele mai provocatoare cărţi contemporane." (Kirkus Reviews)

***
Fragment

Nu mai fusese niciodată în munţii Pocono şi nici nu trecuse prin ţinuturile rurale din nord-vestul statului New Jersey, înspre Pennsylvania. Drumul cu trenul, în timpul căruia a traversat dealuri, păduri şi cîmpii întinse, l-a făcut să îşi imagineze că s-ar fi pornit într-o expediţie de o amploare mult mai mare decît o călătorie pînă în statul vecin. Exista o dimensiune epopeică în trecerea lină printr-un peisaj ce-i era complet nefamiliar, o senzaţie pe care o mai avusese şi în cele cîteva rînduri trecute, cînd călătorise cu trenul - inclusiv cu o cursă de Jersey, care îl ducea pe coastă -, aceea că un viitor nou, ce-i era încă necunoscut, era pe cale să se desfăşoare. Vederea Cheilor Delaware, unde rîul ce despărţea statele New Jersey şi Pennsylvania îşi croia calea în chip dramatic printre culmile munţilor, la doar cincisprezece minute după ce trenul oprise la Stroudsburg, amplifică intensitatea călătoriei şi îl convinse - ce-i drept, fără nici o justificare - că nici o forţă distrugătoare nu ar avea cum să escaladeze o barieră naturală atât de masivă pentru a-l putea prinde.

Momentul de faţă marca prima dată de după moartea bunicului său, petrecută cu trei ani în urmă, cînd o lăsa pe bunică-sa în grija altcuiva mai mult de un weekend şi prima dată cînd pleca din oraş pentru mai mult de o noapte sau două. Şi era pentru prima dată după multe săptămîni cînd nu mai era sufocat de gînduri legate de poliomielită. Încă mai jelea după cei doi băieţi care muriseră, încă mai era bîntuit de gîndul la ceilalţi băieţi din grija lui care fuseseră loviţi de o boală atît de mutilantă, însă nu mai avea sentimentul că nu făcuse faţă exigenţelor impuse de nenorocirea aceasta sau că altcineva ar fi putut face slujba respectivă cu mai multă rîvnă decît el. Plin de devotament, el îşi pusese toată energia şi priceperea în slujba unei lupte cu o forţă nimicitoare - asta pînă cînd decisese să renunţe la luptă şi să fugă din oraşul dogoritor, cutremurat de epidemie şi străbătut de vaierele sirenelor de pe ambulanţele ce nu stăteau o clipă locului.

La gara Stroudsburg, în vechea maşină break a taberei, îl aştepta Carl, şoferul de la Indian Hill, un bărbat masiv, cu chip de copil, ţeasta cheală şi o atitudine sfioasă. Carl venise în oraş ca să cumpere provizii şi să-l ia pe Bucky de la tren. În timp ce dădea mîna cu acesta, mintea lui Bucky era străbătută de un unic gînd acaparator: Nu e purtător de poliomielită! Şi - îşi dădu el seama - aici e răcoare. Chiar şi la soare tot răcoare e!

După ce au părăsit oraşul, cu sacul marinăresc al domnului Cantor adăpostit în spatele breakului, au străbătut agreabila stradă principală, cu clădiri de cărămidă cu un etaj sau două - adăpostind un şir de magazine la parter şi cu birouri de firma la etajele superioare -, după care au virat spre nord şi au început urcuşul lent al dealurilor, pe şoselele în serpentină. Au trecut pe lîngă nişte ferme, iar domnul Cantor a văzut cai şi vaci pe cîmpuri, şi din cînd în cînd, privirea i-a prins imaginea cîte unui fermier pe tractor. Peste tot erau silozuri, hambare, garduri scunde de sîrmă, cutii poştale de ţară puse în vîrful unor ţăruşi de lemn şi nici urmă de poliomielită. Ajunşi la capătul unui urcuş lung, au făcut un viraj strîns pe asfaltul şoselei, luînd-o pe un drum îngust şi nepavat, marcat de un indicator al cărui lemn fusese ars în aşa fel încît să formeze cuvintele "TABĂRA INDIAN HILL", dedesubtul cărora se găsea o imagine cu un cort indian într-un cerc de flăcări - aceeaşi emblemă care apărea şi pe o latură a breakului. După ce s-au zgîlţîit cîţiva kilometri prin pădure, pe şleaurile întărite ale drumului de ţară - drum sinuos şi plin de gropi care, după cum i-a spus Carl, era lăsat în mod intenţionat astfel, pentru a îngrădi accesul la Indian Hill oricăror alte maşini în afara celor ce aparţineau cu adevărat taberei -, au ieşit într-un spaţiu deschis, oval şi verde, care era intrarea pe teritoriul taberei. Impactul asupra lui a fost foarte asemănător cu ceea ce trăise atunci cînd a pătruns pe Ruppert Stadium, împreună cu Jack şi Dave, ca să îi vadă pe cei de la Newark Bears jucînd în primul cuplaj de duminică al campionatului şi - după ce a ieşit din tunelul întunecat de la intrare pe aleea însorită ce ducea la locurile lor - a măturat cu privirea întinderea surprinzătoare de iarbă tunsă, tăinuită într-una din cele mai urîte zone ale oraşului. Însă aceea era o arenă de sport închisă. Aici erau spaţii larg deschise. Aici perspectiva era nemărginită şi refugiul chiar şi mai frumos decît terenul celor de la Bears.

Puteţi achiziţiona romanul Nemesis de Philip Roth la adresa: http://www.targulcartii.ro/philip-roth/nemesis-polirom-2011-465996
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom

Tombuctu

Paul Auster
Tombuctu
Editura ART, 2016
Traducere din limba engleză de Felicia Antip.



*****
Intro

Domnul Osache nu e eroul tipic cu care ne-a obişnuit Paul Auster în romanele sale, în primul rând pentru că face parte din regnul canin. Dar nici un câine tipic nu e, căci personajul e înzestrat cu o inteligenţă şi o intuiţie ieşite din comun şi cu abilitatea de a înţelege limba bipezilor. Chiar dacă nu stăpâneşte şi pronunţia cuvintelor (biologia îi e potrivnică), stăpânul lui, vagabondul sclipitor şi scrântit Willy G. Christmas, îl consideră un partener de dialog pe măsură; de fapt, nu e nimeni pe lume care să-l înţeleagă mai bine pe inadaptatul Willy decât domnul Osache, cei doi fiind de nedespărţit în cutreierările lor. Dar pe domnul Osache îl aşteaptă încercări grele după moartea stăpânului său, iar devotamentul şi iubirea faţă de acesta îl fac să fie în permanenţă măcinat de întrebări metafizice: oare-şi va mai revedea vreodată stăpânul acolo, în Tombuctu?

"[Tombuctu] se ţine sus prin îndrăzneală şi prin limbajul sclipitor şi idiosincratic... Riscul pe care şi-l asumă şi energia obraznică de care dă dovadă ne indică un scriitor pe cale să facă un salt şi mai roditor în propriul său teritoriu necartografiat." (Chicago Tribune)


"Un roman despre o iubire bântuitoare, ale cărui teme se împletesc în buclă ca nişte bobine strălucitoare, îmbinându-se cu graţie sub proza curată a lui Auster, provocând fantasticul şi tragicul." (San Francisco Chronicle)

Fragment

Pe la ora zece, se înhăitase cu o bandă format din şase băieţi de doisprezece ani. La început păruse a fi o împrejurare norocoasă şi timp de o oră sau două a fost tratat regeşte. Băieţii l-au hrănit cu covrigi, crenvurşti şi coajă de pizza, iar domnul Osache le-a răsplătit generozitatea făcând tot ce se pricepea pentru a-i amuza. Nu avusese prea mult de-a face cu copiii, dar de-a lungul anilor văzuse destule ca să ştie că sunt imprevizibili. Băieţii ăştia i s-au părut a fi din cale afară de zurbagii şi de violenţi. Făceau pe nebunii, se dădeau mari, îşi aruncau vorbe de ocară, iar după ce-a stat o vreme în preajma lor, a băgat de seamă că le plăcea la nebunie să tragă ghionturi şi să-şi dea pe furiş pumni în cap. S-au oprit într-un parc şi aproape o oră, băieţii au jucat fotbal, repezindu-se unul în celălalt cu o brutalitate care l-a determinat pe domnul Osache să se teamă că vreunul dintre ei o s-o păţească. Vacanţa de vară era pe sfârşite. În curând avea să înceapă şcoala, iar băieţii erau înfierbântaţi şi sastisiţi, puşi pe harţă. După terminarea partidei, au nimerit pe malul unui iaz şi au început să arunce cu pietre în apă. Asta a degenerate repede într-o întrecere - a cui piatră face mai multe salturi la suprafaţa apei - ceea ce a dus la câteva dispute vehemente. Domnul Osache, care nu putea să sufere nici un fel de ceartă, s-a decis să pună capăt animozităţii din ce în ce mai marcate, cufundându-se în apă şi aducând una dintre pietre. Niciodată nu-i plăcuse cine ştie ce să facă aport. Willy dispreţuise totdeauna acest sport, considerându-l mai prejos de inteligenţa domnului Osache, dar domnul Osache ştia cât de impresionaţi erau oamenii ori de câte ori câinii se întorceau în goană la stăpânii lor cu beţe sau mingi între dinţi, aşa că şi-a înfrânt repulsia şi s-a aruncat bâldâbâc în apă. Asta a produs mare agitaţie în iaz şi, chiar în timp ce se cufunda şi prindea cu îndemânare o piatră pe cale să cadă la fund, a auzit cum unul dintre băieţi îl înjură pentru tulburarea pe care o pricinuise. Le stricase joaca, striga băiatul, şi or să treacă cinci minute înainte ca apa să fie din nou destul de liniştită ca s-o ia de la capăt. Aşa o fi, şi-a spus domnul Osache în timp ce înota înapoi spre mal, dar dă-ţi seama cât o să fie de uimit când o să-i pun la picioare jucărica asta. Nu orice câine e în stare de o asemenea ispravă. În orice caz, când a ajuns în faţa băiatului furios şi a dat drumul pietrei, a fost salutat cu un picior în coaste.
- Câine tâmpit ce eşti, a spus băiatul. Ce te-a apucat de ne nasoleşti apa?

Domnul Osache a lăsat să-i scape un schelălăit de durere şi de surpriză şi imediat între băieţi s-a încins altă dispută. Unii condamnau şutul, alţii îl aplaudau şi foarte curând doi dintre băieţi se rostogoleau strâns încleştaţi pe jos, interpretând încă o dată străvechea scenă a luptei dintre forţă şi dreptate. Domnul Osache s-a retras câţiva metri, la o distanţă care-i asigura securitatea, şi-a scuturat blana de apă şi după aceea a rămas pe loc, aşteptând ca vreunul dintre băieţii mai cumsecade să-l cheme înapoi. În pofida dorinţei lui de a îngropa securea războiului, nici unul n-a catadicsit să-şi întoarcă măcar privirea spre el. Bătaia a continuat şi când a luat, în cele din urmă, sfârşit, unul dintre băieţi l-a observat, a luat o piatră şi a aruncat-o în direcţia lui. Au lipsit vreo trei sferturi de metru sau un metru ca să-l nimerească, dar domnul Osache văzuse între timp destule şi pricepuse mesajul. S-a întors cu spatele şi a luat-o la goană şi, cu toate că un băiat sau chiar doi au strigat după el să vină înapoi, nu s-a oprit din fugă până n-a ajuns la celălalt capăt al parcului.

Următoarea oră şi-a petrecut-o şezând amărât la adăpostul unui tufiş de păducel. Nu că şutul l-ar fi durut chiar atât de tare, dar moralul lui avusese de suferit şi era dezamăgit de sine însuşi pentru că interpretase complet greşit situaţia. Trebuia să înveţe să fie mai prudent, şi-a spus, mai puţin încrezător, să presupună cele mai rele lucruri despre oameni cât timp aceştia nu-şi demonstrează bunele intenţii. Era trist să înveţi o asemenea lecţie abia după atâţia ani de viaţă, şi-a dat seama, dar dacă ţinea să facă faţă greutăţilor care-l aşteptau, trebuia să aibă tăria de a se ţine de program. Ceea ce se cerea era să-şi stabilească nişte principii generale, nişte reguli stricte de comportare pe care să le respecte în momentele de criză. Pe baza experienţei recente, nu i-a fost greu să formuleze primul articol de pe listă. Gata cu puştimea. Gata cu cei sub şaisprezece ani, mai ales cu cei din stirpea băieţilor. Nu ştiau ce-i aia mila şi un biped din sufletul căruia elimini această calitate nu-i cu nimic mai bun decât un câine turbat.

Chiar când era pe punctul de a ieşi de sub tufiş şi de a porni mai departe, la mai puţin de jumătate de metru de nasul lui a zărit un baschet alb. Semăna atât de bine cu baschetul care ateri zase în pântecul lui, încât domnul Osache aproape că s-a înecat cu propria-i salivă. Se întorsese cumva nemernicul pentru a-şi duce la capăt treaba? Câinele s-a dat înapoi, înfundându-se în desişul de mărăcini şi de crengi joase şi agăţându-şi blana pe măsură ce se adâncea mai mult. Ce situaţie deznădăjduită, şi-a spus, dar exista oare vreo alternativă? Musai să rămână pitit, cu burta la pământ, cu o duzină de spini în spinare, în speranţa că huliganul o să se plictisească şi o să plece.

Dar domnului Osache nu-i fusese dat în ziua aceea să aibă parte de un asemenea noroc. Ticălosul nu s-a dat dus, şi în loc să plece să-şi facă mendrele în altă parte a parcului, s-a aşezat pe vine lângă tufiş şi a dat la o parte crengile ca să vadă mai bine. Domnul Osache a mârâit, gata să se năpustească asupra agresorului dacă ar fi fost nevoit s-o facă.
- Nu te teme, a spus băiatul. N-o să-ţi fac nici un rău.

Pe dracu' n-o să-mi faci, s-a gândit domnul Osache, şi pentru că era în continuare prea speriat ca să lase garda jos, nu şi-a dat seama că vocea blândă care venea de sus, dintre crengi, nu era un truc, ci vocea unui cu totul alt băiat.
- Am văzut ce ţi-au făcut, a spus băiatul cel nou. Băieţii ăia sunt nişte scârbe. Îi ştiu de la şcoală. Ralph Hernandez şi Pete Bondy. Dacă te înhăitezi cu asemenea târâturi, nu se poate să nu păţeşti ceva.

Între timp, vorbitorul îşi băgase capul în desiş îndeajuns de mult pentru ca domnul Osache să-I distingă clar trăsăturile, şi în cele din urmă a înţeles că nu pe torţionar îl are în faţa ochilor. Chipul aparţinea unui băieţel chinez de vreo unsprezece-doisprezece ani şi în acea primă clipă de neuitat, domnul Osache a simţit că este una dintre cele mai simpatice feţe pe care avusese vreodată plăcerea de a le vedea. La naiba cu principiile şi cu regulile de comportare. Puştiul n-avea intenţii rele şi dacă domnul Osache se înşela în privinţa asta, nu-i mai rămânea decât să restituie insigna de câine şi să-şi trăiască restul vieţii ca un arici.
- Mă numesc Henry, a spus băiatul. Henry Chow. Pe tine cum te cheamă?

A, şi-a spus domnul Osache. Isteţ băiat. Dar cum crede că i-aş putea răspunde la întrebare?

Şi totuşi, dat fiind că de rezultatul acestei convorbiri depindeau atât de multe, domnul Osache s-a hotărât să facă maximum de efort, îngropat între crenguţe şi frunze, şi-a înălţat capul şi a emis o serie de cinci lătrături scurte: ham, ham, ham, ham, ham. Era un anapest perfect, fiecare silabă a numelui lui beneficiind de accentul, ponderea şi durata corespunzătoare. Timp de câteva clipite, a fost ca şi cum cuvintele dom-nul O-sa-che ar fi fost reduse la esenţa lor sonoră, la puritatea unei fraze muzicale.
- Bravo, a spus tânărul Henry, întinzându-I mâna dreaptă ca pentru o împăcare. Prinzi repede, nu-i aşa?

Domnul Osache a mai lătrat o dată pentru a-şi exprima acordul şi după aceea a început să lingă palma mâinii care i se ivise în faţă. Încetul cu încetul, Henry l-a ademenit să-şi părăsească ascunzătoarea sigură, iar după ce domnul Osache a ieşit cu totul, băiatul s-a aşezat pe pământ lângă el şi, între numeroasele mângâieri pe cap şi sărutări pe faţă, i-a pigulit grijuliu frunzele şi rămurelele care se prinseră în blana lui.

A fost începutul unei prietenii exemplare între câine şi băiat. În privinţa vârstei, nu-i despărţeau decât trei ani şi jumătate, dar băiatul era tânăr, iar câinele bătrân şi, din cauza discrepanţei, fiecare a ajuns să-i dăruiască celuilalt ceva ce nu mai avusese înainte. Henry i-a demonstrat domnului Osache că dragostea nu este o substanţă cuantificabilă. Totdeauna mai există ceva din ea pe undeva şi chiar după ce-ai pierdut o dragoste nu-i deloc imposibil să găseşti alta. Pentru Henry, copil unic al unor părinţi care munceau multe ore pe zi şi care refuzaseră categoric să primească un animăluţ în apartamentul lor, domnul Osache era răspunsul la rugăciunile lui fierbinţi.

Şi totuşi, această alianţă promiţătoare nu era lipsită de primejdii şi de capcane. După ce Henry a început să vorbească despre tatăl lui, domnul Osache a înţeles că a se lăsa cu totul în seama acestui băiat nu însemna neapărat a merge la câştig sigur, aşa cum păruse la prima privire. Se îndreptau fără grabă spre strada pe care locuia familia Chow şi pe măsură ce Henry continua să descrie feluritele probleme de care aveau ei doi să se lovească, domnul Osache s-a pomenit trecând de la nelinişte la frică şi apoi de-a dreptul la panică. Era destul de rău că tatăl lui Henry nu putea să sufere câinii şi că domnul Osache nu va avea voie să intre în casă. Încă şi mai rău era că, după ce i se va găsi un loc, prezenţa lui va trebui să fie ţinută secretă faţă de domnul Chow. Dacă tatăl lui Henry ar fi prins de veste că în apropiere de casa lui există un câine, băiatul ar fi fost pedepsit atât de aspru încât şi-ar fi dorit să nu se fi născut niciodată. Dat fiind că domnul Chow locuia în aceeaşi clădire în care lucra, părea aproape absurd ca cei doi să-şi închipuie că vor reuşi să evite darea în vileag. Apartamentul familiei era la etajul întâi, iar tatăl lui Henry era mereu prin preajmă, fie dormind, fie muncind, dimineaţa, la prânz şi noaptea.
- Îmi dau seama că nu sună cine ştie ce, i-a spus Henry, dar dacă eşti dispus să încerci sunt şi eu dispus s-o fac.

Ei, cel puţin băiatul ăsta avea curaj. Şi pe deasupra şi o voce foarte plăcută, a adăugat domnul Osache, făcând tot ce-i stătea în putinţă ca să vadă partea bună a lucrurilor şi să fie recunoscător pentru ea. În clipa aceea nu ştia, totuşi, că abia de atunci înainte avea să vină tot ce era mai rău. Auzise veştile rele, auzise veştile cele mai rele, dar abia când Henry a început să vorbească despre ascunzători a înţeles întreaga grozăvie a situaţiei în care se băga.

Aveau aleea, i-a spus Henry. Era o opţiune şi, dacă domnul Osache accepta să doarmă într-o cutie de carton şi promitea să nu facă nici un pic de zgomot, s-ar fi putut să scape basma curată amândoi. Altă posibilitate era curtea din dos. Nu foarte mare, de fapt doar un petec de pământ acoperit de buruieni, cu câteva frigidere ruginite şi rafturi de metal înnegrite înşirate de-a lungul gardului. Numai că, uneori, chelnerii ieşeau acolo ca să fumeze şi în cele mai multe seri, în special când era cald afară, tatălui lui îi plăcea să se plimbe câteva minute prin fundul curţii după ce închidea restaurantul. Numea asta "a sorbi stelele" şi, potrivit lui Henry, dormea mai bine dacă îşi lua mica doză de cer înainte de a urca în casă şi de a se sui în pat.

Henry a mai flecărit o vreme despre ce obişnuia să facă tatăl lui înainte de culcare, dar domnul Osache nu mai asculta. Din gura băiatului ieşise cuvântul fatal şi în clipa când domnul Osache şi-a dat seama că restaurantul în chestiune nu era doar o dugheană cu hot-dogs ci un restaurant chinezesc, a fost gata să-şi ia coada la spinare şi să fugă încotro vedea cu ochii. De câte ori nu-l avertizase Willy în privinţa locurilor de acest gen? Abia ieri dimineaţă îi ţinuse o prelegere de cincisprezece minute pe respectiva temă, cum să nesocotească acum domnul Osache aceste sfaturi şi să trădeze memoria iubitului său stăpân? Henry ăsta era un puşti de ispravă, dar dacă vorbele lui Willy conţineau fie şi cea mai mică particulă de adevăr, a rămâne cu băiatul ar fi echivalat cu a-şi semna propria sentinţă de condamnare la moarte.

Şi cu toate astea, nu-l lăsa inima să-şi ia tălpăşiţa. Nu stătuse decât patruzeci de minute împreună cu Henry şi se şi ataşase prea tare de el pentru a o întinde fără a-şi lua rămas-bun. Sfâşiat între frică şi afecţiune, a ales o cale de mijloc, singura la îndemâna lui în împrejurările date. S-a oprit pur şi simplu în loc pe trotuar, s-a culcat pe jos şi a început să scâncească. Lipsit de experienţă în privinţa câinilor, Henry n-a ştiut cum să interpreteze acest gest subit, neaşteptat. S-a aşezat pe vine lângă domnul Osache şi a început să-l mângâie pe cap, iar câinele, prins în chinuitoarea menghină a nehotărârii, n-a putut să nu observe cât de blândă era atingerea mâinii lui.
- Eşti dărâmat, i-a spus Henry. Mie nu-mi mai tace gura, în timp ce tu eşti sleit de puteri şi flămând şi nu m-am învrednicit nici măcar să te hrănesc.

A urmat un Big Mac plus o pungă de cartofi prăjiţi şi după ce a devorat aceste trataţii delicioase, domnul Osache şi-a pus inima la picioarele băiatului. Fugi acum, şi-a spus, şi vei muri pe străzi. Du-te acasă la el şi vei muri şi-acolo. Vei fi însă, cel puţin, cu Henry, iar dacă moartea este pretutindeni, ce mai contează unde te duci?

Aşa a ajuns domnul Osache să nesocotească învăţăturile stăpânului lui şi să se ducă să trăiască lângă porţile iadului.

Noua lui casă era o cutie de carton care conţinuse cândva un aparat de aer condiţionat Fedders, model jumbo. Ca măsură de precauţie, Henry o înghesuise între gard şi unul dintre frigiderele vechi din curte. Acolo dormea domnul Osache noaptea, ghemuit în celula lui întunecoasă până dimineaţa, când băiatul venea să-l ia, şi pentru că Henry era un puşti isteţ şi săpase o groapă pe sub gard, domnul Osache putea să se târască prin ea până în curtea alăturată - evitând astfel atât uşa din spate, cât şi uşile laterale ale restaurantului - şi să se întâlnească cu tânărul lui stăpân la celălalt colţ al străzii, de unde începeau hoinărelile lor zilnice.

Să nu credeţi cumva că domnului Osache nu-i era frică, sau că nu era conştient de primejdiile care-l înconjurau -, dar să ştiţi în acelaşi timp că nu şi-a regretat niciodată decizia de a face echipă cu Henry. Restaurantul îi asigura o sursă inepuizabilă de delicatese savuroase şi pentru prima oară după moartea lui Mom-san, survenită cu patru ani mai devreme, domnul Osache mânca pe săturate. Cotlete şi găluşte, tăiţei cu susan şi orez prăjit, tofu în sos brun, raţă la capac şi won ton-uri mai uşoare decât aerul: varietatea era nesfârşită şi, odată iniţiat în deliciile bucătăriei chinezeşti, cu greu se putea stăpâni când se gândea la ceea ce urma să-i mai aducă Henry. Stomacul lui nu fusese niciodată mai fericit, şi cu toate că digestia lui avea uneori de suferit din cauza unei mirodenii sau a unui condiment prea picant, aceste erupţii intermitente ale intestinelor păreau un preţ mic în comparaţie cu plăcerea meselor propriu-zise. Singurul cusur al acestui regim îmbătător era teama de necunoscut care-i împungea sufletul ori de câte ori limba lui simţea un gust neidentificabil. Prejudecăţile lui Willy deveniseră spaimele lui, şi atunci când muşca dintr-o obscură combinaţie nouă, nu reuşea să nu se-ntrebe dacă nu cumva mănâncă un semen-câine. Se oprea din mestecat, paralizat brusc de remuşcări, dar totdeauna era prea târziu. Sucurile lui salivare erau deja în acţiune şi cum papilele gustative râvneau la mai mult din ceea ce tocmai descoperiseră, pofta se dovedea a fi, de fiecare dată, mai puternică decât el. După scurta pauză, limba se repezea din nou la mâncare, şi înainte ca el să aibă măcar timp să-şi spună că săvârşeşte un păcat, farfuria era linsă şi curată. Urma, inevitabil, un moment de tristeţe. Apoi, străduindu-se să-şi liniştească oarecum conştiinţa vinovată, îşi spunea că şi el avea să aibă aceeaşi soartă, nu spera decât să fie la fel de gustos ca lucrul pe care tocmai îl mâncase.

Henry a cumpărat câteva plicuri cu sămânţă de ridichi şi a semănat-o în pământul de lângă cutia de carton a domnului Osache. Grădina era legenda lui acoperitoare şi, ori de câte ori era întrebat de părinţi de ce stă aşa de mult în curtea din spate, era suficient să menţioneze ridichile pentru ca ei să dea din cap şi să plece. Era ceva destul de neobişnuit să semeni ridichi în acest anotimp târziu, a spus tatăl lui, dar Henry îşi pregătise dinainte răspunsul. Ridichile germinează în optsprezece zile, a replicat, şi vor răsări cu mult înainte de răcirea vremii. Deştept băiat, Henry. Se pricepea să dea din gură pentru a ieşi din orice încurcătură, iar agerimea cu care ciupea din poşeta mamei lui bănuţi şi bancnote rătăcite şi dădea iama noaptea printre resturile din bucătărie l-a ajutat să asigure o viaţă tolerabilă atât noului lui prieten, cât şi sie însuşi. Nu era vina lui că taică-său îl speriase rău de câteva ori pe domnul Osache venind în toiul nopţii în grădină ca să inspecteze progresele ridichilor. Ori de câte ori raza lanternei lui străbătea zona din faţa cutiei domnului Osache, câinele tremura în bezna cămăruţei lui, convins că i-a sunat ceasul. O dată sau de două ori, miasma fricii emanată de trupul lui a fost atât de pătrunzătoare încât domnul Chow s-a oprit pur şi simplu să adulmece aerul, ca şi cum ar fi bănuit o neregulă. Cum însă nu ştia ce anume caută, după o clipă sau două de reflecţie perplexă îngăima un şir de cuvinte chinezeşti de neînţeles, după care se întorcea în casă.

Briza înceată / ce mişcă perdelele unei alte dimineţi

Francesc Parcerisas
71 poeme
Editura Meronia, 2016
traducere din catalană de Jana Balacciu Matei

Citiţi un fragment din această carte.

"Briza înceată
ce mişcă perdelele unei alte dimineţi"

Dacă putem vorbi astăzi de o prezenţă vie a poeziei şi literaturii în dialogul dintre culturile lumii, aceasta se datorează unor oameni care au viziunea, pasiunea şi generozitatea de a se implica în crearea unor punţi peste frontiere. O contribuţie aparte după 1989 pentru noi, în România - răsfăţaţi cu o tradiţie excepţional de bogată a traducerilor literare - este oferta-unicat de literatură catalană pe care o datorăm, de câţiva ani buni, Janei Balacciu Matei. Ea s-a dedicat întru totul studiului limbii şi literaturii catalane, a înfiinţat Biblioteca de cultură catalană a Editurii Meronia, a transpus ea însăşi numeroase volume catalane în limba română, proză mai ales, dar şi poezie, a făcut prozeliţi în catalanistică, deveniţi, la rândul lor, traducători din această veche cultură, care trăieşte în prezent o nouă renaştere. Colecţia se apropie azi de 40 de titluri. Se poate spune pe drept cuvânt că, fără a lua cunoştinţă de literatura acestui popor, imaginea pe care o avem despre cultura europeană rămâne incompletă.

Recent a apărut, în colecţia menţionată, volumul 71 poeme, de Francesc Parcerisas, traduse şi prefaţate de Jana Balacciu Matei. Întâmplător (sau nu), autorul versurilor, important poet catalan contemporan, este el însuşi un exemplu de implicare în viaţa internaţională a poeziei şi literaturii, o adevărată conştiinţă activă a propriei culturi şi un iniţiator de relee pentru a construi o ambianţă literară fraternă, dincolo de graniţe.

Născut în 1944, Francesc Parcerisas aparţine unei generaţii de scriitori catalani aflaţi într-o situaţie paradoxală: ei au debutat într-un moment în care cultura catalană supravieţuise zecilor de ani de represiune franchistă. Sub Franco, învăţământul în catalană a fost interzis şi, cu toată rezistenţa identitară considerabilă a oamenilor locului, interdicţia catalanei avusese consecinţe. Limba nu mai avea o deplină capacitate de expresie, la nivelul zilei. Scrierea timpurie a lui Francesc Parcerisas trece astfel prin vârstele unei limbi recuperate, într-un timp al tranziţiei post-totalitare. "Suliţele şi lăncile inamicului/ au decimat încetul cu-ncetul/ părinţii care ne ocroteau şi/ aproape fără să ne dăm seama/ ne trezim, tăcuţi, uluiţi/ în chiar buza focului// Lumea va fi altfel de-acum..." Am citat dintr-un cunoscut poem al autorului, "Mâna lui Virgiliu", din Vârsta de aur (1983), volumul care - după căutările unei prime faze, la vremea când, de fapt, întreaga Catalonie se regăsea treptat - îl aduce pe autor în prim planul literelor ţării sale. Antologia românească pleacă din acest punct.

Francesc Parcerisas însuşi s-a implicat în reinstaurarea limbii sale, nu doar ca poet, ci şi ca profesor de catalană la colegiu. A devenit apoi profesor universitar la Şcoala de Traducere a Universitat Autònoma de Barcelona şi mai recent, pentru mulţi ani, director al Institutului de Litere Catalane (institut cu o funcţie parţial asemănătoare ICR-ului de la noi). "Este o chestiune de supravieţuire, de masă critică (a vorbitorilor limbii), de ecologie", explică scriitorul mobilul implicării sale. Dar el îşi priveşte limba şi cultura nu în izolare, ci în lume. Francesc Parcerisas a avut parte de lungi secvenţe de experienţă în străinătate: Anglia, Statele Unite. Orizontul de limbă engleză pe care l-a adus a fost în sine un aport de noutate într-o cultură până atunci orientată aproape exclusiv spre cea franceză. "Lumea care mi se deschidea era uimitoare, cu totul nouă, atâta de multă libertate, repere diferite," spunea Parcerisas despre o primă călătorie, timpurie, în Anglia. "Consider că diferenţele şi distanţele au o mare importanţă, fiindcă îţi dau un sens al perspectivei, te ajută să-ţi înţelegi propria cultură." Ca traducător (traducerea fiind, pentru el, "microscop şi telescop în acelaşi timp"), alegerile pe care le face denotă o caracteristică pasiune a ideilor, ataşamentul faţă de valori durabile: Dylan Thomas, Seamus Heaney, Ezra Pound, Bertrand Russel, Scott Fitzgerald... şi lista continuă.

În creaţia lui Francesc Parcerisas, poezia experienţei şi ecouri dintr-o lung istorie a culturii (începând cu clasicismul grec şi latin) se întrepătrund într-o ţesătură infinit variabilă. Versurile acestui autor, atât de prezent în cetate, nu sunt purtătoare de mesaj politic la modul direct. El are, de timpuriu, sentimentul fragilităţii lucrurilor, este fascinat de viziunea creşterii şi descreşterii a tot ce există, pe fundalul morţii care dă vieţii intensitate. Omul apare, în viziunea poetului, ca parte a naturii, sub pojghiţa civilizaţiei. Francesc Parcerisas caută, iar şi iar, punctul de incidenţă şi coincidenţă între natură şi cultură, interferenţa dintre trăire imediată şi experienţa înmagazinată în propria memorie, sau în cuvântul rostit de alţii, care, oricât de departe în timp şi spaţiu - pot căpăta o imediateţe ce iluminează spaţii şi stări revelatorii.

Volumul românesc, 71 poeme, reuneşte versuri din patru volume (din 1983 în 2015), care punctează exemplar mersul creaţiei poetice a autorului. Întrebat, la apariţia unui volum al său în 2006, despre Vârsta de aur, el spunea: "Au trecut peste 20 de ani. În Vârsta de aur lumea încă era pozitivă, deşi lucrurile se apropiau de o limită. În cărţile mele ulterioare, punctul de vedere este mai individual, mai solitar, mai complex, lucrurile sunt mai incerte... lumea e deseori ostilă, fragmentară." De atunci au mai trecut 10 ani, în continuare "adevărurile... se coc", cum spune poetul, iar timpul se adânceşte, carte după carte. Versurile sunt de o gravitate crescândă, umbrele sunt mai dense, alungite în soarele care se înclină spre apus. Avem de-a face cu o lirică de o remarcabilă francheţe în mărturisirea sentimentului ambiguu de acceptare şi negare a lui fugit irreparabile tempus. Personajul central în poezia lui Francesc Parcerists este, într-adevăr, Timpul. Memoria este, la acest autor, de o rară concreteţe, "hârtie mototolită", peisaj, materie accidentată. Poetul descoperă nenumărate forme în dinamica memoriei. "Să vrei, astăzi, în contratimp, briza înceată/ ce mişcă perdelele unei alte dimineţi, departe, de vară/ devenind gând aprins care arde cu tine pentru totdeauna." Găsim, în paginile volumului, variate moduri în care memoria invadează clipa prezentă, glisând spre clipa viitoare. Infinitul, desigur, rămâne întotdeauna al momentului actual. "Din avion... / Departe, între nori/ văd cum trecem şi cum rămânem aceiaşi/ vaga neconsolare a existenţei. De a nu şti ce suntem sau ce timp/ ne târăşte." Paradoxale descoperiri de sine se ivesc în configuraţii tot mai complexe. "Gândeşti fiinţa, exişti; şi dacă golul ei îl gândeşti, eşti golul... unde, noi, suntem copac./ Unde eu scoarţa ta sunt/ şi tu golul care mă arde", sună o mai recentă lirică de dragoste. Poezia experienţei rămâne nedespărţită de inspiraţia culturală, de hrana vie a livrescului. Iar versurile sale iau, în perpetuă schimbare, măsura timpului. "Fata care toată noaptea ne priveşte/ ne vede atât, atât de departe", începe unul din poemele mai noi: "suntem părinţii, adulţii, bătrânii/.../ Priveşte, copilă, priveşte - acum că anul/ ajunge la capătul şotronului -,/ cât e de subţire, pe pământ, urma cretei"...

Antologia de versuri ale lui Francesc Parcerisas, realizată de Jana Balacciu Matei, ne oferă o imagine cuprinzătoare a acestui interesant poet european, într-o traducere bazată pe o excelentă cunoaştere a limbii şi culturii catalane. O traducere de înaltă fidelitate.

Nevoia de a ne dezmetici

Solomon Marcus
Răni deschise 4 - Dezmeticindu-ne
Editura Spandugino, 2013

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nevoia de a ne dezmetici
(prefaţă)

După două volume, 2 şi 3, care au adunat scrieri culturale pe care le publicasem înainte de anul 1990, ciclul Răni deschise revine acum la perioada ulterioară anului 1989, care fusese dominantă în Răni deschise 1. Acest al patrulea volum include scrieri din perioada 1990-2011. Diferenţa faţă de volumele 2 şi 3 este vizibilă în primul rând prin varietatea problemelor abordate, prin îndrăzneala tematică (izbitoare, faţă de reţinerea anterioară; a se vedea, de exemplu, relaţia ştiinţă-religie) şi prin spiritul de libertate în analiza critică a diferitelor puncte de vedere. Un articol scris în 1990, Sub semnul simulacrului, dă seama despre obsesia persistentă a atmosferei de suspiciune şi de neîncredere, moştenite din anii anteriori.

O atare schimbare de proporţii este consecinţa a două evenimente, unul politic, celălalt venind dinspre ştiinţă, tehnologie şi tip de civilizaţie. Avem în vedere răsturnarea de situaţie politică în Europa de Est şi în particular în România, trecerea de la dictatura totalitară la democraţie (aşa imperfectă cum este ea deocamdată), pe de o parte, şi emergenţa Internetului şi a globalizării, pe de altă parte. Atâtea semne de întrebare mi-au apărut în 1990, atât de stimulativă a fost pentru mine posibilitatea de a mă exprima în deplină libertate în legătură cu noile provocări care ne asaltau, încât m-am lansat în discutarea lor cu un elan de care nu eram capabil anterior. Simţeam o nevoie imperioasă de a mă dezmetici, de a-mi lămuri mie însumi ce s-a întâmplat cu mine, cu societatea românească, dar şi cu lumea în care trăim, în toţi aceşti ani de lipsă de libertate (pentru mine, această perioadă începea încă din anul 1938) şi eram de-a dreptul scandalizat să constat că la prea puţini dintre colegii mei se manifesta o nevoie asemănătoare. Nevoia de a-ţi problematiza existenţa trebuie probabil şi ea educată.

O nevoie aprigă de a da educaţiei, la toate nivelurile ei, o motivaţie care să depăşească simpla preluare de cunoştinţe, de procedee şi care să nu confunde şcoala şi universitatea cu o întreprindere de furnizare de servicii, pentru ocuparea unor locuri de muncă prestabilite, străbate toate aceste scrieri de după 1989. Eşuând în această direcţie, educaţia a livrat mereu şi mereu cohorte de tineri incapabili să dea un sens vieţii lor cotidiene, prin aspiraţii culturale şi spirituale, de afirmare a propriei personalităţi. O atare nevoie exista desigur şi anterior, dar în condiţiile minciunilor convenţionale pe care le practicam, pentru a putea strecura, alături de ele, şi unele adevăruri, mesajul meu nu mai putea avea forţa autenticităţii depline, nevoia de mărturisire era reprimată, autocenzurată.

Discut în acest volum despre: drama pierderii certitudinii în ştiinţele fundamentale; posibilitatea de a da matematicii o înfăţişare umană, de a nu o reduce la un simplu formalism; trecerea de la învăţarea văzută ca asimilare de cunoştinţe la una bazată pe nevoia de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi; dimensiunea culturală a ştiinţei şi dimensiunea ei spirituală; evoluţia metaforei de la o funcţie exclusiv retorică, ornamentală la una cognitivă şi creatoare, prin sublinierea bazei metaforice comune a ştiinţei şi a religiei; probleme actuale ale informaţiei, comunicării, informaticii, semioticii, viziunii sistemice, documentării, normalităţii, în condiţiile internetului şi ale globalizării de toate felurile. Mai discut despre viitor, despre definiţie, despre o posibilă logică a culorilor, despre joc, despre viaţa personală, despre ecuaţii, despre identitate, despre punct şi despre linie de-a lungul istoriei.

Dincolo de această diversitate, aparent haotică, de teme, se ascunde un numitor comun: faptul că ele străbat toate disciplinele, toate domeniile vieţii. Totodată, aduc în atenţia cititorului episoade semnificative din istoria românească (de la Junimea maioresciană la Memoriul universitarilor din 1944) şi din aceea a lumii (a se vedea, de exemplu, discuţia despre grupul Bourbaki sau aceea despre europenitate). Atenţia acordată istoriei este şi o reacţie la marginalizarea, dacă nu chiar eliminarea dimensiunii narative din procesul educaţional. Din predarea unor ştiinţe fundamentale aproape că a dispărut povestea şi ea trebuie recuperată, deoarece în absenţa ei înţelegerea, sensul, ideile devin precare.

Sunt incluse în volum numeroase interviuri, a căror tematică variază de la probleme curente ale educaţiei sau ale limbii române la chestiuni care ating fundamentele cunoaşterii, cum ar fi dialogul purtat cu Sorin Mihalache la televiziunea Trinitas. Dar şi celelalte dialoguri, cu Cătălin Mamali, Tudor Călin Zarojanu, Laura Shintany, Raluca Alexandrescu, Eugenia Vodă, Adrian Jicu, Dan Stanca, Radu Moraru, Cristian Teodorescu, Tita Chiper, Elena Solunca, Nicolae Boia-Cristian Pătrăşconiu, Sorin Bocioacă, Ion Dănilă, Oltea Gartoman, Roxana Lupu, Cătălin Ştefănescu, Iulian Boldea, Ema Stere, Delia Oniga şi Oana Olariu sunt, unele mai mult, altele mai puţin, expresii ale nevoii mele de a mă mărturisi, dar şi al iscusinţei partenerilor mei de a mă iscodi. Nu lipsesc dezbateri cu elevii şi cu profesorii, în şcoli şi în tabere de vară.

Am fost întrebat de ce am dat acestei serii de cărţi titlul Răni deschise. Într-adevăr, unele pagini par a nu se potrivi cu acest titlu. Dar nota dominantă a celor patru volume (şi ale celor ce vor urma) este atenţia acordată eşecului educaţional, eşec manifestat printr-o sumedenie de răni deschise în corpul ei bolnav. Chiar atunci când aceste răni nu sunt direct vizibile, existenţa lor nu poate fi negată. De exemplu, dintr-un text ca cel relativ la grupul Bourbaki aflăm despre rănile deschise ale matematicii franceze din urmă cu o sută de ani, pe care grupul Bourbaki căuta să le vindece. Dar, fireşte, cele mai multe răni deschise pe care le discutăm au în vedere păcate ale sistemului educaţional din România. În contrast cu primul volum, în care am adoptat o împărţire a textelor pe categorii, în volumele următoare am adoptat ordinea cronologică a publicării lor, deoarece mi s-a părut că acesta este aspectul cel mai semnificativ. Alternarea unor teme de interes ştiinţific sau cultural general cu altele, referitoare la cazuri punctuale ale metehnelor sociale, educaţionale dă seama despre modul în care mi-am ritmat preocupările, un mod care să-mi permită să evadez când dintr-o categorie de teme, când din alta, având astfel posibilitatea de a mă întoarce, la fiecare dintre ele, cu o privire proaspătă.

Mulţumesc echipei Editurii Spandugino, care, sub conducerea Laviniei Spandonide şi având în componenţa ei (în ordine alfabetică) pe Ionuţ Crucianu, Sabin Nicoară, Traian Oancea, Adina Oprescu, Cristina Paiu, Raluca Rădulescu şi Radu Săndulescu a asigurat acestei lucrări condiţii optime de prezentare. Ca şi la volumele anterioare, Editura Spandugino a contribuit esenţial, acolo unde a fost necesar, la geneza variantei electronice, pornind de la înregistrări video sau de la texte anterioare introducerii Internetului în România.

(Solomon Marcus, 30 decembrie 2013)

Focul şi Oglinda

Solomon Marcus
Răni deschise 5 - Focul şi Oglinda
Editura Spandugino, 2014

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Focul şi Oglinda
(prefaţă)

Atunci când o şcoală, o universitate, o revistă, un ziar, fundaţie, o asociaţie, un post de radio sau de televiziune, o firmă, un scriitor, un gazetar etc. te invită la o întâlnire, la un dialog, la o dezbatere, nu te poţi sustrage decât din motive de forţă majoră, motive care nu au fost invocate decât foarte rar. În spatele unor invitaţii de acest fel se află aşteptări, poate chiar nevoi care se cer a fi satisfăcute. Volumul de faţă adună, într-o formă ameliorată, prestaţii ale mele din anul 2012, ca răspuns la invitaţii de tipul celor specificate mai sus. Tematica variază în funcţie de provocările primite din partea celor care m-au invitat. De la problemele curente ale şcolii, cum ar fi starea deplorabilă a programelor şi manualelor, înţelegerea superficială a ideii de învăţare, accentul exagerat pe latura coercitivă, în dauna celeia interogative, manifestările de violenţă, incapacitatea şcolii de a furniza elevilor o motivaţie pentru efortul care le este solicitat, până la problemele de ordin cultural care ar trebui să însoţească viaţa şcolară, cum sunt diferite paradigme universale: simetria, umorul, metafora, temporalitatea. Încerc să răspund la întrebări de tot felul, dar presante: Poate şcoala recupera absenţa celor şapte ani de-acasă? Cum s-a întâmplat ca, prin exces şi degradare, competiţia să devină antieducaţională? Cum să deplasăm atenţia elevului de la a reţine, a memora la a înţelege şi a explica? Poate şcoala neutraliza acţiunea preponderent nocivă a televiziunii şi a internetului, folosite frecvent necorespunzător? Poate şcoala să transforme televiziunea şi internetul în aliaţi? De ce oare nu avem timp exact pentru ceea ce este esenţial? De ce atât de mulţi oameni de catedră reprimă apetitul interogativ al elevilor, neînţelegând că rolul lor nu este de a ţine un discurs, ci de a interacţiona cu cei din bănci? Schimbă internetul identitatea noastră, dacă este folosit la potenţialul său superior? De ce oare nu ne mai arde de glumă? De ce nu-i lăsăm pe copii să se bucure de prietenia dintre cuvinte, numere, culori şi sunete? Cum a ajuns matematica un mijloc de intimidare? De ce oare fac ravagii depresia şi stresul? De ce oare nu acordă şcoala atenţia cuvenită momentelor de răgaz şi de contemplare, ca verigi necesare în învăţare? Cum înţelege infinitul un copil de şase ani? Clarificările micşorează misterul lumii sau cumva îl potenţează? Ce au comun oglinda şi focul? Ce ne ascunde istoria învăţată la şcoală? Putem înţelege timpul altfel decât prin metafore? Ştiţi ce comori de cultură ascunde simbolismul numerelor, în special al celor de la 1 la 10? Ce înseamnă a fi om cult? Din ce tradiţii vine Titu Maiorescu? De ce istoria ştiinţei şi istoria artei nu pot fi înţelese profund decât împreună? În ce fel se plasează Eminescu în tradiţia lui Novalis, Leopardi şi Poe? În ce fel funcţionează acelaşi scenariu în ştiinţă şi în domeniul literar-artistic? Restrânge informatica rolul matematicii sau dimpotrivă îl amplifică? Înţelegem în ce constă profunzimea lucrurilor gratuite? De ce oare creşte decalajul dintre oamenii de cultură şi politicieni? Aţi aflat despre importanţa simbolismului geometric în mituri şi în religii? De la cine şi pe cine învăţăm? Sunt oare simetrice aceste două aspecte ale învăţării? Unde şi când ne simţim acasă? Ce legătură este între gramatică şi logică? Este oare cel mai valoros premiul care se exprimă în bani? Cum înţelegea Celibidache muzica? De ce avem mulţi copii supraponderali? Dăm atenţie ecologiei învăţării, Internetului, televiziunii? Sunt testele-grilă la fel de mincinoase ca sondajele de opinie? Cum a reuşit complexitatea în sisteme să promoveze o altă ordonare a cunoaşterii decât aceea bazată pe distincţia inert-viu? În ce constă proprietatea intelectuală? Este Internetul complice al plagiatorului sau mai degrabă poliţistul care-l prinde pe plagiator? Înţelegem oare corect semnificaţia zilei de 23 august 1944? Cum ne alegem sărbătorile? Cum am descoperit matematica la vârsta de 6 ani? Felinele - pot fi ele semnificative pentru o viaţă de om? Vă puteţi oare imagina farmecul uliţei copilăriei mele din Bacăul anilor treizeci ai secolului trecut? Dar să trăiţi sentimentul aceluia care se vede paraşutat dintr-o altă perioadă a istoriei? Dar să vă întristaţi la constatarea existenţei unui număr crescând de oameni care nu reuşesc să dea vieţii lor un sens şi preferă să omoare timpul, lăsându-se pradă unei vieţi anodine? Despe toate acestea şi despre multe altele este vorba în această carte.

Aş dori sa fiu un ciob de oglindă, care, în ciuda dimensiunilor sale minuscule, face cât o oglindă mare. Mă mulţumesc să fiu o scânteie, cu speranţa că, împreună cu alte scântei, venind din alte direcţii, se va dezlănţui focul schimbării de care avem atâta nevoie.

Ca şi la volumele anterioare, am beneficiat de suportul esenţial al Editurii Spandugino, care, prin echipa condusă de Lavinia Spandonide şi formată din (în ordine alfabetică) Traian Oancea, Adina Oprescu, Cristina Stoian şi Ionela Streche, m-a însoţit în toate etapele, de la înregistrarea prestaţiilor mele pe teren la transferarea lor pe suport hârtie şi la fazele ulteriore, tipografice. Le exprim recunoştinţa mea.

(Solomon Marcus)