Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Alegeri la S.S.R.

Nu cunosc precis regulamentele Societăţii Scriitorilor Români. Cum mă exclud benevol şi cu anticipaţie dintr-o reuniune al cărei rost e îndoielnic, nu m-au interesat condiţiile ei de primire, eliminare, premiere şi subvenţionare. Rămână acestea lotul domnilor Foti şi Moşoiu. Dar se pare că prima virtute ce este necesară cuiva, spre a fi acceptat, e posesia unui volum original şi tipărit de proză sau - în lipsă - a două de versuri. Curioasă ierarhizare a genurilor - veţi spune - şi ridiculă: căci potrivit ei, autorul Cuvintelor potrivite este exclus din breaslă, pe câtă vreme oricine şi-a strâns cinci articole de gazetă sau două schiţe între două scoarţe este primit. Să nu discutăm însă temeiurile acestei distincţii ierarhice. Arta politică a oficialităţii noastre scriitoriceşti le-a stabilit pentru uzul adunărilor generale, iar pentru o astfel de adunare criteriile e necesar să fie simple. Veţi recunoaşte că numărătoarea volumelor e mai lesnicioasă decât aprecierea calităţii lor. Iată însă alegerile ultime. Candidează domnişoara Otilia Cazimir şi e respinsă. Autoare a unui volum de versuri şi a unuia de proză - întrunind deci o dată şi jumătate condiţia regulamentului - colaboratoare ordonată a două reviste, activând deci continuu în scrisul zilei, domnişoara Cazimir profesează literatura. Aceasta îi e ocupaţia şi - poate - acesta venitul. Munca sa presupune anumite interese, anumite condiţii în raporturile obişnuite cu editura, anumite drepturi de apărat sau de asigurat - toate lucruri ce firesc sunt de resortul unei organizaţii de breaslă. Dacă, medic, ar fi făcut parte din asociaţia generală a medicilor, dacă, avocat, s-ar fi înscris în barou sau în uniunea avocaţilor, dacă, muncitoare în fabrică, ar fi fost primită într-un sindicat muncitoresc, de ce, scriitoare, să nu aibă dreptul a se organiza şi a-şi urmări realizarea intereselor ce sunt legate de munca scrisului, cu mijloace mai eficace ale colectivităţii camarazilor săi?

În acest sens, votul ultimei adunări generale e absurd şi trebuie dezaprobat. E foarte adevărat că S.S.R.-ul nu poate aduce nici un serviciu real niciunui scriitor pentru activitatea lui scriitoricească. Şi e tot atât de adevărat că, departe de a rezolva cu demnitate problema grea a muncii acesteia lipsite de debuşeu, S.S.R.-ul se mulţumeşte să benchetuiască şi să discute cu oficialitatea politică. Dar de vreme ce cineva - domnişoara Otilia Cazimir, bunăoară - mai are naivitatea de a crede în intervenţia eficace a societăţii în chestie, nimeni nu are dreptul să-l recuze şi să-l îndepărteze dintr-o organizaţie pe care nenorocita lui profesie o presupune. Se cuvine această egalitate de tratament pentru scriitor şi pentru birjar. Nu?

S-ar putea obiecta însă: nu, Societatea Scriitorilor nu ţine să sindicalizeze pe profesionişti, nu consideră chipul de câştigare a pâinii tale drept criteriu de asociere, nu regulamentează o breaslă şi nu caută să fie un organ de control şi de apărare în relaţiile dintre factorii industriei cărţii. Ci dimpotrivă, e un centru exigent de activitate culturală, un birou de propagandă şi un nod de misiune literară. În consecinţă, S.S.R.-ul nu caută scriitori, ci talente.

Punct de plecare fals şi - de aceea - probabil. Consideraţi acum şi sub acest aspect votul adunării generale. Nu sunt - e nevoie s-o spun? - prieten al literaturii domnişoarei Cazimir. Detest suficient poezia domnului Topârceanu pentru a o accepta pe a domniei sale. Şi m-am amuzat - găsind nu demult într-o revistă ieşeană din Bucureşti două poezii - să dezleg acest mister: sunt ale domnului Topârceanu? sunt ale domnişoarei Cazimir, sunt parodiile domnului Topârceanu după Otilia Cazimir? sunt parodiile domnişoarei Otilia Cazimir după Topârceanu?

Cu toate acestea votul S.S.R.-ului rămâne inacceptabil. Societatea asta, care a izbutit să adune din cafeneaua literară tot ce e mai leneş şi mai mediocru, tot ce e mai plat şi mai gazetăresc în sensul prost al cuvântului, tot ce e mai neinteligent, mai necreator şi mai ratat acolo, e deodată cuprinsă de o târzie conştiinţă critică, se lasă muncită de un brusc acces de scrupule şi, în virtutea esteticii sale intacte, respinge o scriitoare modestă dar adevărată, pentru satisfacerea gustului intransigent a douăzeci de infirmi amărâţi de insuccese şi bătrâneţe timpurie. Pentru domnişoara Otilia Cazimir poate fi o consolare gândul că au respins-o acei care i-au premiat pe Ion Foti şi Alfred Moşoiu în paguba domnului Arghezi, a domnului Ionel Teodoreanu şi a inteligenţei. Pentru ceilalţi spectatori ai farsei ăsteia, însă, nu.

Am aflat din povestirea unui martor necăjit şi discret scena alegerii: o larmă speriată şi enervată de oameni ameninţaţi, o propagandă stupidă de agenţi electorali cu gesturi mari, insinuări mici şi deşteptăciune mijlocie. Au fost şi argumente, desigur. Domnişoara Cazimir - s-a spus - face parte dintr-un clan literar provincial, organizat milităreşte şi terorizând publicistica zilei. Scrie la Viaţa românească şi la anexa acesteia, Adevărul literar, două reviste de serviciu, apărând pentru uzul grupului. Beneficiază de tot aparatul comercial al fotografiilor, recenziilor, elogiilor pe care paginile acelea le oferă graţios. În schimb, care scriitor străin de cerc a fost recenzat acolo dacă nu prietenos, cel puţin obiectiv? Activitatea căruia a fost urmărită cu interes? Câte înjurături meschine nu s-au cheltuit pentru cine nu avea gentileţea de a trece pe acolo? De atâta vreme, în stăpânirea oficialităţii şi traficând influenţa, cenaclul ieşean se supralicitează în public, se premiază amabil, cucereşte editurile şi le monopolizează, îşi însuşeşte "misiunile culturale", îşi opreşte premiile naţionale şi îşi împarte familiar bugetele.

Iată, în sfârşit, că o singură dată avem prilejul să-l judecăm. De ce să nu o facem cu aceeaşi părtinire şi de ce să nu ne oferim această modestă revanşă? Prin urmare, domnişoara Cazimir să mai facă anticameră.

Premisele raţionamentului sunt juste. Nu mai puţin concluzia şi hotărârea naivă. Există, desigur, o strategie moldovenistă realmente primejdioasă, exercitată cu o pasiune de slujbaş credincios în orice prilej şi împotriva oricui. Dar asta presupune o reacţiune pornită pe alte criterii şi cu totul alte mijloace, de care votanţii S.S.R.-ului - vai! - nu sunt capabili. Ce uşor şi platonic lucru să respingi pe un scriitor din locul unde are dreptul să fie. Dar ce grea, folositoare şi higienică operă aceea de a-l alunga din locurile pe care nu le merită. Gestul neelegant şi prost al votanţilor de la S.S.R. nu poate fi primit nici de cei împotriva cărora se presupune a fi îndreptat, nici de noi, decât cu un surâs amuzat. Nu le poţi cere, în definitiv, oamenilor mai mult gust şi mai mult bun-simţ decât au. Te gândeşti numai la situaţia domnului Rebreanu^[1], acest om civilizat şi muncitor, care câştigând cu truda şi necazurile lui o casă şi o bibliotecă frumoasă, nu s-a gândit că nu va fi cine să le cerceteze.

(Cuvântul, an IV, nr. 1291, 24 noiembrie 1928, pag. 1-2)

Un premiu

Premiile S.S.R.-ului din anul acesta au fost fericite. Toată lumea e de acord. Indiferent de criteriile care au prezidat alegerea, rezultatul ei e just. Ceea ce trebuie să recunoaştem însă este că prestigiul distincţiilor acordate e nul. La drept vorbind, nici unul din premiile existente în România nu are prestigiu. Nici unul nu recomandă, nu chezăşuieşte o valoare, nu o impune.

Iată în curând se vor vota premiile anuale ale Academiei. Vor urma cele naţionale. E sigur însă că, oricât de dreaptă va fi desemnarea aleşilor (mă ispiteşte gândul să spun desemnarea câştigătorilor), publicul cetitor nu va lua notă de ea. Adică nu o va confirma interesându-se activ de carte, neuitând-o, epuizând-o.

De vină sunt moravurile inacceptabile care s-au statornicit la noi în ordine literară ca şi în ordine politică. De vină tot acest spirit de gaşcă şi nesinceritate care îi dă breslei scriitoriceşti române aerul de poltronerie pe care îl are. De vină pervertirea sentimentului de camaraderie ori în sensul unei adulări nedemne, ori în sensul unei ostilităţi meschine.

Trebuie făcut ceva totuşi pentru prestigiul moral al scrisului. Trebuie dat un ajutor eficace şi nobil cărţii. Avem nenumărate premii care însemnează, de fapt, nenumărate ajutoare băneşti date după criterii de filantropie. Să fie lăsate acestea mai departe, de vreme ce scriitorul român e prea sărac pentru a se dispensa de ele.

Dar, în schimb, să se creeze un premiu nou, modest pentru valoarea lui bănească, dar impunător pentru garanţiile lui de seriozitate. După exemplul Academiei Goncourt, să se aleagă zece oameni pricepuţi şi cinstiţi care să decidă an cu an cui i s-ar cuveni această încoronare.

Ştiu. Sunt greutăţi enorme. Dacă n-ar fi să amintesc decât faptul că o comisie, din care făceau parte domnii Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu, a compromis acum trei ani bunele intenţii ale unei gazete acordând un premiu nemeritat domnişoarei Mantu pentru o monstruozitate sămănătoristă şi tot ar trebui să ne îndoim de eficacitatea propunerii noastre.

Totuşi. Ar fi dezolant să credem că în această ţară nu s-ar găsi 10 (zece) oameni serioşi în mâinile cărora o carte să poată trece cu certitudinea că înaintea valorii ei nici protecţia, nici încuscrirea, nici bârfeala nu va impune.

Nu se găseşte un om bogat care să vrea să sacrifice 50.000 de lei pe an? Dacă da, încercarea trebuie făcută cu nădejde.

(Cuvântul, an V, nr. 1404, 19 martie 1929, pag. 2)

Am găsit!...

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu^[2] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specia­lă de inşi bogaţi. Sunt "îmbogăţiţii de guvern". (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: "îmbogăţiţii de război".) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare "îmbogăţit de guvern" să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie "îmbogăţirea lui de guvern". Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele "aproape oneste", 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul "îmbogăţiţilor de guvern" la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. "Îmbogăţiţii de guvern" să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

(Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1)

Politică şi automobil^[3]

Prefectura judeţului Ilfov face cunoscut printr-un comunicat că "în cadrul măsurilor de economie şi reorganizare" va retrage toate automobilele sale de serviciu, reducându-le numărul la unul singur.

Cetăţeanul necăjit, care este oarecum din vocaţie pieton, se poate bucura de această "reformă". Ea satisface nu ştiu ce sentiment de justiţie populară, care nu suferă ca, în aceste timpuri crunte, unii să meargă pe sus şi alţii pe jos. Istoria nu este însă mai puţin naivă şi comică.

De vreo cinci ani, de când se tot vorbeşte de criză şi de economii, punctul cel mai furtunos de atacuri şi polemici, în această direcţie, sunt automobilele. Fără glumă. Dacă ţineţi minte, în 1929, la instalarea primului guvern naţional-ţărănist, cea dintâi declaraţie a domnului I. Mihalache a fost că va suprima automobilele Ministerului de Domenii. De atunci, n-a fost ministru care să nu declare acelaşi lucru şi n-a fost guvern care să nu se indigneze, la începutul guvernării, de "pletora" maşinilor. S-ar fi spus că cea mai gravă problemă a noastră de guvernământ este problema circulaţiei automobile. Chestiunea devenea din zi în zi mai hilariantă: căci automobile se suprimau zilnic şi tot în picioare rămâneau, asemeni unor maşini fantomă, care, ca pasărea Phoenix, creşteau din cenuşă cu caroserie nouă şi carburator refăcut.

Nu credeţi că e timpul să se pună capăt comediei ăsteia? Adică socoteşte cineva că asemenea "reforme" vor remedia ceva din tragedia bugetară a statului românesc şi că asemenea farse sunt suficiente pentru a ne linişti asupra corectitudinii mânuitorilor de bani publici? Crede cineva că aceste mizerabile cârpeli de câteva zeci de mii de lei compensează marile afaceri, marile zăpăceli, dezastruoasele găuri ce destramă viaţa noastră de stat?

Să ne imaginăm că toţi demnitarii noştri, de la prim-ministru la primar, n-ar mai umbla în automobil, ci cu brişcă sau în care cu fân. Ei şi? Ce sumă de economii s-ar realiza? Un milion sau zece sau cincizeci. Adică mai puţin decât un strop de apă într-o putină plină.

Adevărul este că nu suntem deloc serioşi şi că ne jucăm "de-a reformele", în timp ce deasupra noastră se acumulează tragediile esenţiale, cu zecile. Un stat nu trăieşte niciodată din economii, ci din risipă. Un stat democrat mai ales. Asta este în firea lui. A spus-o pe vremuri un francez (şi se ştie că în fiecare francez este un germene de expert financiar): statul este în dureroasa necesitate de a fi în permanenţă bogat.

Să nu mai umblăm deci cu şmecherii de soiul ăsta.

(Cuvântul, an VII, nr. 2689, 16 octombrie 1932, p. 1)

---

^[1] Între 1926 şi 1932, Liviu Rebreanu a condus Societatea Scriitorilor Români.

^[2] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

^[3] Redăm în continuare un fragment dintr-un articol similar semnat de Nae Ionescu în paginile aceluiaşi ziar: "Aţi băgat de seamă că primul gest, al tuturor guvernelor ce se instalează de o bucată de vreme, este... desfiinţarea automobilelor ministeriale? Te miri de unde mai au de desfiinţat, - când fiecare guvern, pe rând, a făcut acelaşi lucru. Şi, totuşi, au. Pentru că, de fapt, nici un guvern nu a desfiinţat automobilele." (Nae Ionescu, "Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare", Cuvântul, an VII, nr. 2323, 8 octombrie 1931, pag. 1)

Nevoia de oameni

Solomon Marcus
Nevoia de oameni
Editura Spandugino, 2015

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Iubire, dăruire, jertfă: Sima Marcus

Am fost al optulea şi ultimul copil al părinţilor mei, Sima şi Alter Marcus. Despre tatăl meu, croitor de talent, a scris un frate al meu, Marius Mircu, o carte întreagă sub formă de roman (Croitorul din Back). Mama mea, şi ea croitoreasă, nu şi-a mai practicat meseria, fiind nevoită să se dedice creşterii copiilor, dintre care doi au murit în urma unei epidemii de tifos exantematic, în timpul Primului Război Mondial. Relaţia dintre părinţii mei nu a fost una de la egal la egal, ea fiind dominată de el, supusă lui, dar a suportat această umilinţă ca o axiomă a mentalităţii dominante a vremii. Fragilitatea ei fizică era în puternic contrast cu masivitatea lui. Se întâmpla s-o văd plângând pe ascuns, de una singură, şi nu-mi pot ierta reacţia mea slabă la această situaţie, dar nici să fug de-acasă nu-mi venea, că n-aveam unde. Toată această nedreptate rămânea însă o taină a casei, care nu se manifesta în relaţia cu rudele şi cu alţi cunoscuţi ai familiei. Acolo se jucau alte roluri, conform unei alte axiome a mentalităţii de atunci. Îmi stăruie amintirea ei trebăluind la bucătărie, mergând la cumpărături, spălând, făcând curăţenie, pregătind masa şi câte altele. Pe el îl servea cel dintâi la masă, apoi pe copii, iar ea se aşeza ultima, într-un colţ al mesei şi în farfuria ei era porţia cea mai modestă. Se trezea prima, dimineaţă, şi se culca ultima, seara, treburile nu se mai terminau. Am putut urmări evoluţia ei de la o femeie frumoasă, cu trăsături fine, la una cu păr cărunt, cu un obraz cu tot mai multe riduri, cu o frunte cu tot mai multe încreţituri. Era de o sensibilitate extremă, suferinţa umană a oricăruia o prelua ca a ei. Această sensibilitate parcă venea să compenseze lipsa ei de cultură, rămăsese la patru clase primare. Era bunătatea întruchipată. Neştiind de unde îi veneau, spun că le avea de la natură. Ei îi datorez rezervele mele de afectivitate, capacitatea mea, atâta cât este, de a iubi, de a mă dărui. Dar acest lucru îl spun acum, ei nu i l-am spus niciodată, mi-a trebuit această distanţă în timp pentru a-l conştientiza.

Bănui că portretul mamei mele este şi al multor altor mame, de aceea îi atribui o semnificaţie emblematică. Primele cuvinte care-mi vin pe buze, cu gândul la ea: iubire, dăruire, jertfă.

O mamă, Sima; un frate, Marcel; o soră, Olga; o soţie, Paula Diaconescu

Revista ESQUIRE îmi propune cinci întrebări privind mentorii mei. Simt nevoia să mă abat puţin de la traiectoria lor, dar sper că mărturisirea mea satisface intenţia revistei.

Multă vreme, la întrebarea "cine îmi sunt mentorii?", am răspuns referindu-mă în primul rând la cei care m-au format profesional, marii mei dascăli: Miron Nicolescu şi Grigore Moisil, Dan Barbilian şi Gheorghe Vrănceanu; Simion Stoilow şi Octav Onicescu.

Apoi am realizat că şi unii dintre profesorii profesorilor mei, ca Dimitrie Pompeiu, Traian Lalescu sau alţi savanţi, din generaţii mai vechi, ca Matila Ghyka şi Pius Servien îmi sunt mentori, prin ceea ce au publicat.

Ulterior am lărgit cadrul şi am realizat că unii dintre foştii mei discipoli, ca Vasile Ene, Şerban Buzeţeanu, Mihai Dinu, Dan Tudor Vuza, Gheorghe Păun, Cristian Calude au devenit pentru mine surse de înţelepciune şi îmi restituie cu dobândă ceea ce eu le-am dăruit.

Acum, aflat la o vârstă mai înaintată, simt nevoia să adaug o altă perspectivă. Dacă interpretez "mentor" drept cineva căruia îi datorez foarte mult, atunci primul meu gând se îndreaptă spre mama mea. Câtă vreme am trăit în casa părintească, eu, al optulea şi ultimul ei copil, nu am realizat semnificaţia majoră a exemplului ei. Aşa se întâmplă în viaţă: nu înţelegem evenimentele atunci când le trăim, ci mult mai târziu, când ne amintim de ele; şi cu cât trece timpul, cu atât aprofundăm mai bine semnificaţia lor. De când o ştiu, mama mea s-a dăruit cu întreaga ei fiinţă copiilor ei, s-a dedicat lor, a văzut în aceasta dedicaţie sensul vieţii ei. Aplecată asupra unei cămăşi, cu acul cu aţă în mână, sau deasupra oalelor cu mâncare la bucătărie, sau mergând la piaţă la cumpărături, de dimineaţă până seara trebăluia. La masă, se aşeza ultima, într-un colţ, şi totdeauna în farfuria ei era mai puţin decât în a noastră. Cu un soţ dominator, care avea conştiinţa de stăpân al familiei, aşa a trăit o viaţă întreagă, suferind în sine şi nepretinzând nicio recompensă. Şi dacă eu, aşa cum mărturisesc mulţi dintre foştii mei studenţi, am putut lăsa în amintirea lor un gând de recunoştinţă, dacă am simţit, la rândul meu, nevoia de a mă dedica unei acţiuni sociale majore, îmi dau seama că energia, forţa de a o face mi-au venit în primul rând din exemplul mamei mele.

Dar când am devenit conştient de toate acestea şi am simţit o nevoie aprigă de a mă înclina în faţa ei şi de a-i mulţumi, ea de mult nu mai era în viaţă.

La exemplul mamei mele, voi adăuga un al doilea, pe cel al fratelui meu Marcel Marcian, de la a cărui naştere s-au împlinit în septembrie 2014 o sută de ani. Era deci cu 11 ani mai în vârstă decât mine. El este cel căruia îi datorez faptul că în casa părintească am avut acces la cărţi esenţiale de filosofie şi de literatură. Atunci când tatăl meu decisese că "nu sunt bun de nimic", deoarece rămăsesem repetent în clasa a doua de gimnaziu şi m-am dovedit incapabil să preiau de la el meseria de croitor, el, fratele meu Marcel Marcian, este cel care a luat iniţiativa de a mă înscrie să repet clasa a doua de gimnaziu, în speranţa că poate mai am o şansă. Şi, peste ani, pariul a fost câştigat. Dar anii '30 şi primii ani '40 ai secolului trecut au fost pentru mine încărcaţi de dramatism şi nu ştiu cât din acest dramatism mai este înţeles azi de noile generaţii.

Sora mea Olga (Olga Marcus Iser), cu trei ani mai mare decât mine, de la care am învăţat tandreţea şi care mă ducea cu sania la grădiniţa de pe strada Negel din Bacău, şi-a dedicat viaţa profesiei de învăţătoare de grădiniţă; s-a dăruit cu toată fiinţa acestei profesii, iar experienţa pe care a acumulat-o în această privinţă mi-a împărtăşit-o de-a lungul anilor, fie direct, fie prin scrisori. Ceea ce am învăţat de la ea în legătură cu problemele educaţiei a constituit pentru mine un stimulent extraordinar în activitatea mea în aceeaşi direcţie.

Soţia mea, Paula Diaconescu, a fost marea şansă a vieţii mele, o alegere la fel de fericită ca aceea privind profesia de matematician. Cu ea am construit o relaţie profundă de afecţiune, de comunicare erotică şi intelectuală deopotrivă, încât ajunsesem să continue fiecare dintre noi fraza începută de celălalt.

Eminescu sau poezia ca încântare
Academica, anul XXIII, nr. 1 (267), ianuarie 2013, p.14

Pe Eminescu am început să-1 iubesc încă înainte de a-1 pricepe. Aveam şapte ani când am ascultat pe un copil recitând Somnoroase păsărele şi nu înţelegeam cui îi spune poetul să doarmă în pace, căci se adresa la singular, deci nu păsărelelor le spunea. Citindu-i şi alte poezii, constatam, fără a înţelege mare lucru din ele, că totuşi îmi plăceau. Era o mlădiere a versului, ceva ca o legănare, între mătăsos şi cristalin, care îmi inunda fiinţa. Apoi, în adolescenţă, Eminescu mi-a modelat primul fior în faţa chipului feminin şi în contemplarea boltei cereşti. Manualul şcolar al lui Nedioglu, în a doua parte a anilor '30 ai secolului trecut, m-a nedumerit prin poziţia centrală ocupată de Vasile Alecsandri, care părea în bună măsură motivată de rolul său major în culegerea şi valorificarea folclorului. Variantele Alecsandri din Mioriţa şi din Meşterul Manole aveau prioritate. Eminescu era prezent cu Epigonii şi Scrisoarea III, iar în imediata apropiere îl aveam pe Vlahuţă, cu versurile sale admirative la adresa lui Eminescu (Tot mai citesc măiastra-ţi carte / Deşi ţi-o ştiu pe dinafară...) şi cu fragmente din România pitorească.

A venit însă anul 1941, cu Istoria literaturii române, de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Într-o Românie aflată la numai 20 de ani după întregire, deci care-şi căuta şi îşi construia o nouă identitate, o altă viziune apare aici, în care capitolul despre Eminescu se intitulează "Poetul naţional". Călinescu ducea astfel mai departe gândul lui Maiorescu, după care întreaga evoluţie a poeziei române în secolul al XX-lea urma să se afle sub semnul lui Eminescu. Era, deci, clar că Eminescu devenea o parte constitutivă a identităţii româneşti. Şi în acel moment, unele lucruri din Eminescu mă depăşeau, dar simţeam că limba sa românească suna altfel decât până atunci. Îmi devenise clar că el răspundea unei nevoi preexistente în mine, Eminescu venea pe un teren de foame de poezie, care s-a convertit în ceea ce aş putea numi acum foame de Eminescu. În primul rând prin acest poet am înţeles că, dincolo de a fi o specie literară, poezia este o stare de încântare, un ingredient fără de care viaţa mea ar fi searbădă.

În anul 1964, puţin timp înainte de a muri, într-un discurs despre Eminescu, Călinescu înlocuieşte "poetul naţional" prin "poet naţional". Era vizibil că lăsa loc şi altora de a beneficia de această etichetă, dar tot el preciza: "cel mai mare poet naţional, pentru că a exprimat cel mai bine şi mai complet spiritualitatea românească".

Înainte, şi mai ales după Călinescu, o pleiadă de exegeţi avea să ne dezvăluie comorile creaţiei poetice eminesciene. Ca un produs colateral al acestei exegeze, dar pe care unii s-au grăbit să-1 plaseze într-un loc central, au apărut superlativele: "poetul nepereche", "universal", "geniu", "simbol naţional", "omul deplin al culturii româneşti". Apărea pericolul ca aceste epitete (cu o legitimitate a lor în contextul în care ele fuseseră propuse) să se propage în manuale, pe pereţii şcolilor, la serbări, în mass-media şi să înlocuiască asimilarea poeziei sale, transformându-1 pe poet într-un monument de contemplat. În locul unui Eminescu viu, riscam să avem doar o statuie. Marea răspundere a şcolii de a educa la noile generaţii foamea, nevoia de a-1 citi şi de a te întoarce la el a fost greu pusă la încercare. Tot mai mulţi elevi au ajuns să-l recite fără a-l înţelege şi fără măcar a simţi această nevoie. Eminescu nu este un poet uşor; iar examenele şcolare, bacalaureatul l-au redus la şablon, la clişeu.

Nu putem prevedea în ce fel noua civilizaţie modifica percepţia lumii, în ce fel aparentul "deficit de afectivitate" al noilor generaţii poate influenţa nevoia de poezie, orice creator este supus probei de rezistenţă în timp. Spiritualitatea unui popor nu este ceva încremenit, ea se află într-o dinamică neîntreruptă. Îi rămânem datori lui Eminescu atâta vreme cât nu înlesnim noilor generaţii calea spre ceea ce are el mai profund; dar rămâne un pariu al istoriei rezistenţa în timp a unui creator.

S-au lansat cu mare fast, în urmă cu mai mulţi ani, Caietele manuscrise ale lui Eminescu, prezentate ca un eveniment de însemnătate naţională. Dar, deocamdată, impactul acestui eveniment este derizoriu, revistele de cultură nu prea i-au acordat atenţie, iar exegeza eminesciană nu prea dă impresia că are nevoie de Caietele respective. Nu cumva cultura românească nu este încă pregătită să le valorifice? A se vedea contrastul cu publicarea, mai demult, în Franţa a Caietelor facsimilate ale lui Paul Valéry, cu un impact cultural imens.

Sunt zece ani de când o echipă condusă de profesorul Dumitru Irimia, de la Universitatea din Iaşi, a publicat Dicţionarul limbajului poetic eminescian. Concordanţele poeziilor antume (Editura Axa, Botoşani, 2002). O operă de câteva mii de pagini, care face radiografia poeziilor antume eminesciene, dându-ne posibilitatea de a stabili legătura dintre aspectele locale şi cele globale. Toate marile culturi au elaborat astfel de lucrări pentru scriitorii lor de seamă. Dar pentru cultura noastră, exegeza eminesciană dă impresia că acest Dicţionar a venit prea devreme, surprinzând-o nepregătită de a-l valorifica.

Poate că cea mai dureroasă datorie neîmplinită faţă de Eminescu este faptul că nu-1 putem arăta lumii. Încercările de echivalare în alte limbi a creaţiei sale poetice nu-1 mai recuperează, ceva esenţial se pierde. Eminescu este prea dependent de limba română pentru a-l putea scoate din ea. Prin modul în care a îmbogăţit-o, nu a făcut decât să accentueze această dependenţă.

George Bariţiu, între ceea ce continuă şi ceea ce începe
Academica, anul XXIII, nr. 8-9 (262-263), august-septembrie 2012

Cu ochii pe Bariţiu

Sunt foarte onorat de faptul că Institutul "George Bariţiu" din Cluj-Napoca nu numai că a dat curs dorinţei mele de a spune câteva cuvinte la acest bicentenar, dar a şi primit-o cu totală deschidere. Mulţumesc pentru această onoare şi sper să vă spun lucruri care să prezinte un anumit interes.

În urmă cu câteva luni, profesorul Ştefan Sorin Mureşan mi-a pus în mână cartea sa (premiată de Secţia de Istorie a Academiei Române) Discursurile parlamentare ale unui român transilvănean la Viena între 1863 şi 1865. George Bariţiu, deputat în Parlamentul Monarhiei Austriece, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2008. Am parcurs-o ca pe un roman poliţist. Eram destul de bine documentat în ceea ce priveşte istoria culturală a Moldovei şi a Ţării Româneşti - am scris despre aceasta de mai multe ori - dar nu ştiam prea multe despre problema similară pentru Transilvania. Mi-a atras atenţia de la început prefaţa cărţii, scrisă de doctorul Günther Schefbeck. Am să citez din această prefaţă câteva rânduri:

"S-a spus că vechiul parlament austriac a fost, într-o oarecare măsură, primul parlament european. El a adus, într-adevăr, la masa tratativelor, cel puţin opt naţionalităţi diferite".

Prefaţa se încheie cu următoarele rânduri: "Un om ca Bariţiu este cel care face tangibil marele potenţial de care dispunea vechiul parlament al Austriei. Pentru noi, el reprezintă tipul de parlamentar care, dacă ar fi reuşit, ar fi fost capabil să imprime dezvoltării politice şi constituţionale a Austriei, sau a monarhiei austro-ungare, o altă direcţie, mult mai durabilă".

Cu o asemenea evaluare din partea unei personalităţi actuale a Austriei, o evaluare pe care lectura mea a confirmat-o, mi-am pus imediat întrebarea:

S-a ştiut în România despre parlamentarul de la Viena?

Anticipez răspunsul negativ, pe cât de surprinzător, pe atât de adevărat. Iată acum faptele:

Am fost imediat interesat să văd cum a primit cultura românească acest aspect al activităţii lui Bariţiu - activitatea de parlamentar la Viena, care, în contextul Parlamentului european actual şi al prezenţei României în acest Parlament, capătă o deosebită actualitate. M-am dus la trei dicţionare care mi s-au părut cele mai semnificative şi de la care aşteptările erau cele mai mari. Îmi pare rău că trebuie să vă spun şi unele lucruri neplăcute.

Am început cu cel mai important, dicţionarul Dorinei N. Rusu, Membrii Academiei Române 1866-2010, Ediţia a patra, revăzută şi adăugită, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2010. Să ne amintim că George Bariţiu a fost unul dintre preşedinţii Academiei Române şi unul dintre membrii săi fondatori, în 1866. Dar, în mod surprinzător, Dicţionarul îngrijit de Dorina N. Rusu, secretara Secţiei de Istorie a Academiei Române, nu face nicio referire la activitatea lui Bariţiu în Parlamentul de la Viena.

Lucrurile se repetă într-un alt dicţionar, coordonat de trei intelectuali de prestigiu din Cluj-Napoca: Mircea Zaciu, Marian Papahagi şi Aurel Sasu, Dicţionarul Scriitorilor Români, literele A-C, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995.

În ambele dicţionare menţionate mai sus, Bariţiu e prezentat cu foarte multe detalii, dar activitatea lui de parlamentar la Viena este ignorată.

În sfârşit, m-am dus, la 20 mai 2012, la un dicţionar mai recent, Wikipedia. Aceeaşi situaţie. Am revizitat articolul în limba română din Wikipedia la 15 august 2012 şi constat că, la patru ani de la apariţia cărţii lui Mureşan, tot nu s-a aflat despre prezenţa lui Bariţiu în parlamentul de la Viena.

O tradiţie instaurată de G. Călinescu

În Dicţionarul Scriitorilor Români, coordonat de cei trei clujeni, se pune accentul, evident, pe activitatea literară şi se vede clar că e menţionată cu respectul cuvenit pentru înaintaşi, dar fără prea mare încântare. Se face o apreciere destul de rezervată a ei. Lucrul acesta vine dintr-o tradiţie care cred că ar trebui să fie reconsiderată acum, să vedem în ce măsură mai este ea legitimă.

La liceu, înainte de Al Doilea Război Mondial, aveam manualul de Limbă şi Literatură Română al lui Gheorghe Nedioglu, unde Şcoala Ardeleană beneficia de un mare capitol. În 1941, a venit Istoria literaturii române de la origini până în prezent a lui G. Călinescu. Ea a schimbat complet optica asupra Şcolii Ardelene. Chiar în Prefaţă, G. Călinescu scrie: "Oricât de înaltă va fi activitatea latiniştilor, niciodată Petru Maior nu va interesa pe literat. S-a făcut deci o pioasă confuzie între cultură şi literatură". Cu toate acestea, Micu, Maior şi Şincai nu lipsesc din Istoria lui Călinescu, unde este pe larg prezentat contextul istoric şi cultural, fără de care literatura nu poate fi înţeleasă. Pentru motive similare, nu lipseşte din Istoria lui Călinescu nici Bariţ (cum e numit de Călinescu şi de mulţi alţii în epocă), acesta beneficiind şi de trei prezentări ale chipului său. Istoria lui Călinescu a orientat, prin prestigiul ei, toate deceniile care au urmat, astfel încât Bariţiu, menţionat cu respect, a fost totuşi scos din literatura română. Poate colegul academician Camil Mureşan, care văd că s-a înscris cu o comunicare relativă la unele lucrări literare ale lui Bariţiu, să ne spună ceva în această privinţă. În orice caz, aprecierea despre Bariţiu e similară celeia privind Şcoala Ardeleană.

Receptarea lui Bariţiu în istoria literară actuală

În recenta Istoria Critică a Literaturii Române (Ed. Paralela 45, 2008), a lui Nicolae Manolescu, avem aceeaşi situaţie. E doar menţionat în treacăt, în legătură cu unele fenomene de ordin istoric. La fel, Bariţiu este lăsat deoparte de Mihai Zamfir în a sa Scurtă istorie. Panorama alternativă a literaturii române, vol. I (Ed. Polirom, Cartea Românească, 2011). Mai recent, Ion Buzaşi, care, în articolul 200 de ani de la naşterea lui George Bariţiu ("România literară" 27, 6 iulie 2012) propune o sinteză a întregii activităţi a lui Bariţiu, merge pe urmele lui Călinescu atunci când afirmă că "posteritatea nu-l va reţine pe Bariţiu-scriitorul". Îl omagiază pe Bariţiu, animatorul vieţii culturale şi politice a românilor din Transilvania şi opera sa de istoric al Transilvaniei, incluzând aici, fapt semnificativ, şi opera sa de istorie literară. Tot Ion Buzaşi comentează în "Convorbiri literare", iulie 2012, p.113-114, cartea Elenei Mihu Un apel către cei morţi, pe care o consideră o carte-document relativă la activitatea revoluţionară a lui Bariţiu din anii 1848 şi 1849. Să observăm totuşi că şi Ion Buzaşi ignoră o bună parte din opera lui Bariţiu, nici el nu a aflat de activitatatea acestuia în parlamentul de la Viena. În acelaşi timp, poate că întreaga problemă a legăturii lui Bariţiu cu literatura ar trebui repusă în discuţie.

O confuzie care trebuie înlăturată

Ceea ce găsim în dicţionarul Membrii Academiei Române, care are ca autor pe Dorina Rusu, secretar al Secţiei de Istorie a Academiei - putem spune deci că acest dicţionar a fost oarecum girat de această Secţie -, este o informaţie despre care, acum, după ce am citit o serie de alte lucrări, îmi dau seama că este falsă: se pretinde că Bariţiu ar fi fost parlamentar în Parlamentul de la Pesta. Îmi dau seama psihologic de unde provine confuzia, deoarece aflu din cartea colegului Sorin Mureşan ce s-a întâmplat. Sistemul parlamentar al Imperiului Austro-Ungar a fost suspendat în 1865, când se încheia şi activitatea parlamentară a lui Bariţiu, şi amendat în 1867, după pierderea războiului din 1866, prin crearea unui nou sistem, dual, care va împărţi imperiul în partea austriacă şi cea ungară, cu parlamente centrale la Viena şi, respectiv, Budapesta. Această perioadă care începe la 1867 este cunoscută sub numele dualismul austro-ungar. La Bucureşti, în zilele premergătoare venirii mele la Cluj-Napoca, discutând cu un coleg foarte cultivat şi relatându-i această situaţie, când i-am spus că Bariţiu a fost parlamentar la Viena, am fost pe loc corectat: "nu la Viena, la Budapesta". Acest fapt îmi dă de bănuit că există la unii intelectuali impresia că Bariţiu ar fi fost membru în Parlamentul de la Budapesta sau că o atare apartenenţă li se părea plauzibilă. Au fost şi la Budapesta parlamentari români, de exemplu, Iuliu Maniu, dar în orice caz nu Bariţiu.

Nedreptate accentuată de un context de civilizaţie avansată

Unul dintre lucrurile care m-au şocat în cartea lui Sorin Mureşan e această simultaneitate a unei părţi bune şi a unei părţi rele. Partea bună, climat de civilizaţie şi cultură, import de modele de gândire raţională şi iluministă din Occident spre Transilvania, deschiderea spre Occident şi Europa Centrală, care vine după 1700, după o lungă perioadă dominată de influenţa turcească şi din sud-estul Europei. Pe de altă parte, partea rea: românii din principatul Transilvaniei nu erau recunoscuţi ca naţiune constituţională a Transilvaniei, deşi formau majoritatea populaţiei, erau iobagi, fără drepturi politice, cu limba română nerecunoscută ca una dintre cele oficiale. Erau recunoscuţi ca naţionalităţi doar maghiarii, secuii şi saşii. Voi da ca exemplu două elemente care arată cât de mare era discrepanţa aceasta. Contextul părţii bune nu făcea decât să pună şi mai puternic în evidenţă partea rea. În Transilvania, încă în secolul al XIV-lea, saşii introduc şcoli primare. La începutul secolului al XVI-lea, era câte o şcoală primară în fiecare comună sătească, iar în secolul al XVIII-lea învăţământul era obligatoriu la sate (încă din 1722), conform unor reguli austriece.

Contrastul faţă de Principatele Unite

Puneţi în contrast faptul că lucrurile acestea se întâmplau în Transilvania, începând cu secolele XIV, XVI, XVIII, în timp ce în Moldova şi Ţara Românească abia la sfârşit de secol al XIX-lea Spiru Haret se lupta pentru existenţa unor şcoli în fiecare comună şi pentru comună şi pentru primii paşi în marele proces de alfabetizare, pe care până la urmă Spiru Haret l-a câştigat. Moldova a beneficiat, într-o mai mare măsură decât Muntenia, de contextul de civilizaţie şi cultură al Poloniei, al Austro-Ungariei etc.; Iaşiul a avut mereu un avans faţă de Ţara Românească, de aceea era considerat "Atena culturii româneşti", aşa cum, în altă ordine de idei, Blajul devine o mică Romă. Aceste metafore sunt foarte semnificative.

Datorită contextului, în ciuda condiţiilor grele, procesul de alfabetizare a românilor din Transilvania a avut un avans faţă de cel din Moldova şi din Muntenia.

Ce anume continuă Bariţiu

Pe de o parte, Bariţiu preia ştafeta Şcolii Ardelene, dar pe de altă parte aş spune că preia şi ştafeta lui Gheorghe Lazăr, care tot din Transilvania a pornit. Regret că nu am putut identifica articolul lui Bariţiu despre Lazăr, mi se pare important să aflăm ce anume ştia şi credea primul despre al doilea. Biografia lor are multe puncte comune. Amândoi au intrat în conflict cu ierarhia bisericească, erau spirite prea creatoare, prea puternice ca să se poată supune unui singur for. Ceea ce e comun Şcolii Ardelene, lui Gh. Lazăr, tuturor discipolilor lui Gh. Lazăr (Heliade Rădulescu, Simion Marcovici, Petrache Poenaru), lui Bariţiu, Bărnuţiu, Cipariu, (şi aş merge până la Spiru Haret şi Traian Lalescu) e că toţi aceştia au avut conştiinţa trăirii unor momente aurorale ale românilor, momente în care trebuiau începute foarte multe lucruri. Faptul acesta era corelat şi cu un simţ al responsabilităţii sociale şi a funcţionat până prin deceniul al III-lea al secolului trecut. După aceea, a început să slăbească, iar la noile generaţii rareori se mai întâlneşte. Toţi cei pe care i-am enumerat s-au implicat în treburi dintre cele mai variate de cercetare, de educaţie, de activism şi militantism social. Au acordat atenţie atât domeniilor socio-umane, cât şi celor ştiinţifico-inginereşti şi economice, atât teoriei, cât şi practicii. Prezenţa lor a fost insistentă în domeniul gramaticii, al logicii, al aritmeticii, al retoricii. Atât corifeii Şcolii Ardelene, cât şi urmaşii lor, Bariţiu pe de o parte, Gh. Lazăr, Heliade Rădulescu etc. pe de altă parte, au purtat, evident, marca iluminismului şi a romantismului, dar cred că nu e suficient să spunem atât. Ca şi Micu, Maior şi Şincai, Bariţiu a urmat traiectoria de la teologie la limbă, istorie şi educaţie. Ca şi Lazăr, care a parcurs drumul de la teologie la inginerie, Bariţiu a evoluat de la teolog la profesor de fizică. Toţi cei evocaţi au ştiut că trebuie să fie buni la toate.

În tradiţia artelor liberale

În cultura românească, s-a mai preluat o ştafetă, una mai îndepărtată, aceea a artelor liberale din antichitatea latină şi apoi din perioada medievală. Trivium, care aşeza alături gramatica, logica şi retorica, şi quadrivium, care asocia aritmetica, geometria, muzica şi astronomia. Laolaltă, alcătuiau cele şapte arte liberale, la care aveau acces oamenii liberi (deci nu şi sclavii). Tradiţia lor a străbătut istoria şi o vedem şi azi, în structura de college of liberal arts din Statele Unite şi din unele ţări ale Europei occidentale sau scandinave. Desigur, formula iniţială a cunoscut modificări, dar esenţialul s-a păstrat: artele liberale actuale au reţinut din cele vechi libertatea de a asocia discipline şi preocupări dintre cele mai eterogene, libertate pe care birocraţia educaţională din ultimii 200 de ani nu prea a mai permis-o. Iată-l pe Dimitrie Cantemir, la care găsim de toate, muzică, arhitectură, istorie, lingvistică, literatură, cartografie, filosofie (cu accent pe cea stoică, din care nu avea cum lipsi logica), puţină matematică, dar mare interes pentru matematică la fiul său, Antioh. Un alt exemplu frapant, Titu Maiorescu, la care componentele lui trivium se regăsesc întocmai. În schimb, Micu, Maior şi Şincai asociază interesul pentru limbă, gramatică şi istorie cu cel pentru alcătuirea unor manuale de matematică şi ştiinţe, preocupare pe care o regăsim, în secolul al XIX-lea, la Lazăr, Asachi şi continuatorii lor. Transilvănenii încep cu teologia, continuă cu istoria şi filologia, trec apoi la ştiinţe şi la inginerie.

O imagine pregnantă a tradiţiei artelor liberale o găsim la Bariţiu. Transcriu din Dicţionarul Dorinei N. Rusu: "profesor de fizică la liceul din Blaj (1835) şi de gramatică română şi germană, de limbă latină, istorie, geografie, aritmetică şi contabilitate la Braşov (1836-1854),...". Dar prea puţin am putut afla despre aceste îndeletniciri ale lui Bariţiu. Observaţi că, predând fizică, aritmetică şi geografie, nu putea evita astronomia şi obţinem aproape întregul repertoriu al artelor liberale. Nu e ciudat, dar semnificativ, faptul că, în bogata exegeză care i s-a dedicat, se manifestă acest dezechilibru între numărul mare al scrierilor despre istoric şi gazetar şi sărăcia, aproape inexistenţa scrierilor despre activităţile sale educaţionale? Acest dezechilibru mai are şi alte aspecte, la care ne vom referi în cele ce urmează.

De la viziunea sincretică la împărţirea pe discipline

Lucrurile trebuie puse în legătură şi cu un alt proces istoric. Toţi aceşti oameni de seamă trăiesc într-un moment al istoriei apropiat trecerii de la o cultură predominant sincretică, la una împărţită pe discipline. Puţin înaintea lor, Auguste Comte propunea clasificarea disciplinelor după gradul lor de generalitate. Faptul acesta se configurează la începutul secolului al XIX-lea. Dar acest proces ajunge la noi abia spre sfârşitul secolului al XIX-lea, când Spiru Haret se luptă să-l promoveze în sistemul nostru educaţional. Românii anteriori acestei perioade au trăit într-o perioadă dominată de o viziune sincretică, în care cultura avea o anumită unitate şi au preconizat o cultură unitară, pe care noi acum facem eforturi disperate să o recuperăm, pentru că am devenit sclavii unei segmentări exagerate pe discipline, care ne împiedică să mai înţelegem lucrurile cum trebuie. Cultura nu era încă acomodată cu împărţirea pe discipline, era ceva foarte proaspăt. O relativă distincţie a preocupărilor exista, o observăm încă la Şcoala latină de la Cotnari, din secolul al XVI-lea, la Academia Vasiliană, din secolul al XVII-lea, sub Vasile Lupu, la Academiile Domneşti din secolul al XVIII-lea, la Bucureşti şi la Iaşi, cu predare în limba greacă, în programul preconizat de Gheorghe Lazăr, la Şcoala de la Sfântul Sava, la Academia Mihăileană şi la Junimea maioresciană, dar şi în Transilvania, la corifeii Şcolii Ardelene, la Cipariu şi la Bariţiu. Un numitor comun al lor a fost prioritatea acordată istoriei şi limbii şi literaturii române, pentru ca, într-o etapă ulterioară, să se treacă la ştiinţe şi la matematică. Dar, în cele mai multe cazuri, una şi aceeaşi persoană realiza întregul itinerar. Exemple emblematice: Gheorghe Lazăr şi George Bariţiu.

Un alt numitor comun: studii la şcoli şi universităţi străine

Altă trăsătură comună este faptul că toţi cei evocaţi au beneficiat de studii în universităţi străine, iar toate momentele importante ale istoriei româneşti au fost marcate de prezenţa unor intelectuali care veneau de la studii în Occident sau în Europa Centrală.

E important să mergem până în zilele noastre, pentru că trebuie să observăm cu atenţie rolul din ce în ce mai mare al românilor care revin în România după studii în universităţi americane sau vest-europene efectuate în perioada următoare lui Decembrie 1989 şi care au această vocaţie a lucrurilor care trebuie începute sau schimbate fundamental. Acum, participăm la emergenţa internetului, care este o problemă tot atât de importantă legată de alfabetizarea computaţională, cum era problema alfabetizării clasice pentru Spiru Haret.

Toţi cei evocaţi, după o baie de Europă Centrală sau de Occident, au fost capabili să dezvolte o prestaţie superioară culturală, socială, politică etc. În urmă cu trei sute de ani, s-a produs o schimbare majoră de reorientare a intereselor culturale ale românilor.

Ce s-a întâmplat după anul 1700?

Răspunsul pe care l-am dat, la expunerea din mai 2012 de la Cluj-Napoca, la această întrebare, a fost superficial, dar ulterior am primit o reacţie critică din partea acad. Emil Burzo, care mi-a explicat cum stau lucrurile şi mi-a semnalat cartea lui Cornel Sigmirean Istoria formării intelectualităţii româneşti din Transilvania şi Banat în epoca modernă (Presa universitară clujeană, Cluj-Napoca, 2000, 802 pagini), care m-a edificat. Tot acad. Burzo mi-a semnalat o lucrare a lui Szögi László privind prezenţa studenţilor români din Transilvania în universităţi străine. Este semnificativ să urmărim spre ce instituţii de cultură se îndreptau tinerii români, în ce domenii şi în ce proporţii. Din noianul de date care ne stau la dispoziţie în lucrările semnalate, aleg mai întâi informaţia următoare: Timp de 200 de ani, în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, doar 66 de studenţi de naţionalitate română din Transilvania au fost semnalaţi la universităţi străine: 18 la universităţi şi academii vieneze, 9 la cele germane, 13 la mici universităţi din Imperiul Habsburgic, 24 la universităţi italiene, unul în Polonia şi unul la o universitate franceză. Situaţia se schimbă radical în perioada 1801-1918, în care se semnalează 1820 de studenţi de naţionalitate română din Transilvania, la universităţi străine, după cum urmează: 1098 la cele vieneze, 316 la cele germane, 180 la cele mici din Imperiul Habsburgic, 61 la cele italiene, 64 la cele din Polonia, Galiţia şi Bucovina, 53 la cele franceze şi belgiene, 47 la cele elveţiene şi unul la o universitate din Marea Britanie.

Este deci clar că au fost preferate universităţi din Europa Centrală, de limbă germană.

Situaţie deficitară faţă de maghiari, în toate profesiile

Este important să urmărim orientarea profesională a studenţilor români, s-o comparăm, pe de o parte, cu aceea a maghiarilor, pe de altă parte, cu aceea a tinerilor din Moldova şi Ţara Românească. Vom alege, din cartea lui Sigmirean, situaţia de la Universitatea din Cluj, în anul 1892-93 (p.116). La Drept şi ştiinţe politice, 229 maghiari, 31 români. La Medicină, 119 maghiari, 26 români. La Filosofie, limbi şi istorie, 71 maghiari, 10 români. La Matematică şi ştiinţe ale naturii, 47 maghiari, 3 români. În acelaşi an, în institutele de învăţământ superior din ansamblul Ungariei istorice, la Teologie erau 1642 de studenţi, din care 278 români. La Drept erau 2903 studenţi, din care 92 români. La Medicină 1174, din care 35 români. La Filosofie 523, din care 24 români. La Politehnică 714, din care 6 români. La Minerit şi silvicultură 167, niciun român. La Agronomie 473, niciun român. La Medicină veterinară 278, niciun român. Doi ani mai târziu, deci în 1894-95, apare primul student român în Medicină veterinară. În acelaşi an, apar 54 de studenţi în specialitatea Comerţ, dar printre ei niciun român. Tot atunci apar primii studenţi români (trei) în Minerit şi silvicultură. Primii studenţi români în Agronomie (patru) apar abia în anul 1896-97. Primii studenţi români în Comerţ, 2 dintr-un total de 56, apar abia în 1897.

Din nou, avansul transilvan

Acestea sunt cifrele, cu dublă semnificaţie. Ele arată clar situaţia de nedreptate în care trăiau românii transilvăneni, dar, în acelaşi timp, ca urmare a unui context de civilizaţie şi cultură mult mai avansat faţă de cel din Moldova şi Ţara Românească, trebuie să constatăm că în perioada considerată universităţile româneşti de la Iaşi şi Bucureşti şi Politehnica din Bucureşti se aflau la primii lor paşi şi nu puteau încă rivaliza cu cele de care beneficiau transilvănenii. La sfârşit de secol XIX, Haret se lupta în Parlament pentru recunoaşterea faptului că legea din 1864 a învăţământului, care nu vedea decât nevoia de umanioare, este caducă şi trebuie înlocuită cu o alta, în care nevoia de cultură ştiinţifică şi inginerească să fie clar formulată, cu aceeaşi legitimitate cu care este susţinută nevoia de discipline socio-umane.

Ce începe Bariţiu?

Consideraţiile de mai sus ne vor permite să înţelegem la dimensiunea ei reală isprava lui Bariţiu. Unele fapte sunt prea bine cunoscute şi nu este cazul să insist asupra lor. Nu le aflaţi de la mine, le ştie toată lumea. Sunt clar formulate şi în Dicţionarul Membrilor Academiei Române. Ele privesc rolul său în Revoluţia de la 1848, militantismul său social, opera sa de istoric al Transilvaniei, de iniţiator al presei de limba română din Transilvania, al teatrului în limba română de acolo, este unul dintre fondatorii ASTRA, editor al Enciclopediei României, în zece volume, autor al unei opere de lingvist, folclorist, filosof şi istoric literar. Activitate prodigioasă ca avocat şi ca preşedinte de partid politic. A dezvoltat o activitate educaţională totală, de la A la Z, de la matematică şi fizică la gramatică, istorie, geografie şi contabilitate, de la română la germană şi latină. Din cât am putut consulta, am aflat prea puţin despre această activitate educaţională, la Blaj şi la Braşov, şi ard de curiozitate să cunosc, de exemplu, ce fel de fizică preda Bariţiu.

Această activitate impresionantă prin bogăţie şi varietate ne permite să bănuim ce ar fi putut realiza Gheorghe Lazăr, dacă nu murea la vreo 40 de ani, ci ajungea octogenar, ca Bariţiu. Ei sunt spirite din aceeaşi încrengătură.

Revelaţia Bariţiu

Bariţiu a fost un mare deschizător de drumuri, cum am amintit în secţiunea precedentă. Dar mai este ceva, esenţial. Faţă de toţi cei care l-au precedat, este înţelegerea şi conştiinţa faptului că acţiunea de păstrare şi dezvoltare a identităţii naţionale trebuie corelată cu o altă acţiune, la fel de importantă, de concepere şi consolidare a unui proiect politic, social şi economic. Cât de actual este acest scop! Nu din stângăcia, din lipsa de experienţă în această direcţie vine dificultatea actuală de asimilare a fondurilor europene? Dacă Blajul l-a educat spiritual, Braşovul, prin intensitatea vieţii sale economice, industriale şi comerciale, îi oferea lui Bariţiu terenul optim de dezvoltare a proiectului său. A stabili o punte între ceea ce simboliza Blajul şi ceea ce reprezenta Braşovul, iată pariul pentru care a militat Bariţiu. N-a făcut-o numai teoretic, retoric; s-a implicat personal, în toate felurile. A predat istorie şi latină, dar şi economie şi contabilitate. A devenit un autentic om de afaceri, director al fabricii de hârtie din Zărneşti, a sprijinit înfiinţarea primei bănci agricole, Albina, la care a fost consilier, a parcurs întregul itinerar de la teologie, istorie şi gramatică la economie, comerţ şi contabilitate. O prefigurare a acestei performanţe o găsim la Gheorghe Lazăr, care n-a avut probleme în a trece de la teologie la inginerie, dar şi la Gheorghe Asachi, în pendularea sa între inginerie şi poezie.

Din cartea profesorului Mureşan se desprinde abilitatea cu care Bariţiu a monitorizat punerea în legătură a tradiţiilor care veneau de la Blaj, cu problemele care apăreau la Braşov, un centru comercial foarte puternic. Să dezvolţi la cei care se ocupă de economie şi comerţ o conştiinţă a faptului că activitatea lor trebuie să se încadreze în idealul naţional şi, pe de altă parte, să educi la cei care militează pentru idealul naţional înţelegerea faptului că acest ideal are nevoie de o baza economică, iată în ce constă acţiunea sa de pionierat. Să ne amintim de cele semnalate anterior, în legătură cu slaba prezenţă a studenţilor români la facultăţile de inginerie, la jumătate de secol după acţiunea lui Bariţiu care a reuşit să deschidă la Braşov, în 1836, mult înainte să apară măcar o lege, o instituţie de învăţământ naţional cu cursuri de gramatică românească, germană, istorie, geografie şi ştiinţe economice. Aşa ceva era de neconceput în Moldova sau în Muntenia, nu doar la 1836, dar nici în 1896. Abia în 1898 reuşeşte Haret să treacă prin Parlament liceul cu două feluri de secţii, clasică şi reală. Deci, un decalaj de civilizaţie şi cultură între Transilvania pe de o parte, Moldova şi Muntenia pe de altă parte.

Iată un episod semnificativ. După Primul Război Mondial, când Universitatea din Cernăuţi a trecut în administraţie românească, a fost nevoie să se trimită acolo cele mai bune forţe ştiinţifice, pentru a se amortiza posibilul şoc al trecerii de la profesorii austrieci, unii de mare faimă, ca matematicianul Hans Hahn, la alţii, care poate că nu mai erau de acelaşi ordin de mărime. Aşa se face că au ajuns acolo cei mai de vază matematicieni români ai acelui moment, Simion Stoilow, Gheorghe Vrănceanu, Miron Nicolescu etc.

Dimensiunea europeană

Discursurile lui Bariţiu în Parlamentul multinaţional de la Viena nu s-au limitat la revendicările româneşti (pe care le-a susţinut impecabil). Bariţiu a acţionat ca un adevărat parlamentar austriac, atacând cu competenţă, cu inteligenţă şi cu argumente care se hrăneau dintr-o cultură surprinzător de vastă toate problemele care se puneau, unele foarte delicate, privind o naţiune sau alta din acel parlament. De aici, aprecierea şi respectul de care a beneficiat. A fost un adevărat parlamentar european, pe care românii de azi din Parlamentul European ar trebui să-l citească foarte atent.

Deocamdată, însă, constatăm că receptarea lui Bariţiu rămâne unilaterală, foarte aprofundată în linie istorică, filologică şi de activism socio-cultural, dar încă deficitară sub aspectul dimensiunii ei europene.

Este clar că, ţinând seama de toate aspectele creativităţii lui Bariţiu, o sesiune a Academiei Române dedicată acestuia ar trebui să reunească aproape toate Secţiile sale.

Citiţi un alt fragment din această carte aici.

Secolul meu

Günter Grass
Secolul meu
Editura Polirom, 2011
Traducere din limba germană de Gabriella Eftimie

Citiţi o cronică a acestei cărţi.

***
Intro

Günter Grass realizează cu iscusinţa unui virtuoz al penelului tabloul monumental al secolului XX, zugrăvindu-l în întreaga sa grandoare şi oroare. Atribuite unor naratori anonimi aparţinînd unui spectru larg al societăţii germane, fiecare dintre cele o sută de povestiri cuprinse în volumul Secolul meu (1999) prezintă un detaliu surprinzător şi fascinant. Fie că vorbesc despre apariţia radioului şi a televiziunii, cele două războaie mondiale şi perioadele de criză economică ce le-au urmat, Jocurile Olimpice de la Berlin din 1936, mărci germane reprezentative precum Volkswagen, Adidas sau Puma, întîlnirea epocală dintre Martin Heidegger şi Paul Celan, scindarea Germaniei şi căderea Zidului Berlinului, despre poluare, grupări teroriste sau criza paternităţii în epoca clonării, povestirile sale surprind cu un realism impresionant evoluţia societăţii germane de-a lungul perioadei cuprinse între anii 1900 şi 2000. Diversitatea de voci narative distincte ce se contopesc într-un întreg armonios, creînd impresia unei simfonii corale, reliefează legătura indisolubilă dintre istorie şi identitatea personală.

Fragment

N-o să ghiceşti, dragul meu Ulli, ce mi s-a întâmplat tocmai acum, la bătrâneţe. Am avut o întâlnire de-a dreptul ciudată. Cu Inge, frumoasa Inge, a cărei prezenţă rece (in natura et figura^[1]) ne punea pe jar pe vremuri - sau, mai bine zis, pe vremea lui Hitler -, făcându-ne pe toţi băieţii din Stettin să roşim şi să ne bâlbâim, atât de tare ne sucea capul. Pot chiar să mă laud că m-am apropiat de ea, cu inima-n gât, la o lungime de braţ. Nu, nu când am fost cu cortul la Haff, ci iarna, când am organizat ajutoarele pentru frontul de est îngheţat: în timp ce aşezam şi împachetam izmenele, puloverele, mănuşile fără degete şi celelalte haine, am sărit pur şi simplu unul pe celălalt. Până la urmă, a ieşit doar o pipăială stângace, într-un pat cu blănuri şi jachete croşetate, după care duhneam îngrozitor a naftalină.

Dar ca să mă-ntorc la Inge cea de-acum, pot să-ţi spun că trecerea timpului n-a cruţat-o nici pe ea, însă chiar şi aşa, cu faţa zbârcită şi cu părul argintiu, doamna doctor Stephan degajă şi acum aceeaşi energie tinerească ce a catapultat-o încă de pe atunci în primele rânduri ale mişcării. Îţi mai aduci aminte, sunt sigur. Promovare după promovare. Până la urmă a ajuns şefă de grupă la Liga Tinerelor Germane^[2], în timp ce noi n-am urcat niciodată atât de sus în mişcarea pentru tineret, eu am fost doar comandant de pluton, iar tu, comandant de baterie. Până să îmbrăcăm uniformele de la Luftwaffe, vremea cămăşilor maro, a eşarfelor şi a şnururilor de stegar trecuse deja. Dar Inge a reuşit să-şi ţină "fetele" laolaltă până în ultimele zile de luptă, cum mi-a şoptit ruşinată mai târziu. A avut grijă de refugiaţii din Pomerania, le-a cântat răniţilor din spitalele de campanie, şi n-a abandonat Liga Tinerelor Germane decât la sosirea ruşilor, care n-au atins-o nici măcar cu un deget.

Dar ca să nu-ţi mai pun răbdarea la încercare cu epistola mea, trebuie să-ţi spun că ne-am întâlnit absolut întâmplător la Târgul de Carte din Leipzig, în programul căruia era inclusă şi o conferinţă ştiinţifică a Societăţii Lexicografice Duden, tolerată de statul muncitorilor şi ţăranilor, chiar dacă membrii săi proveneau din ambele Germanii. Cu toate că în curând voi deveni profesor emerit, ca şi tine, voi continua să lucrez pentru Duden-Vest, care se pare că are încă nevoie de talentele mele de lingvist. Inge e angajată la Duden-Est, cu care am colaborat destul de bine până acum, şi, fiind lingvistă de profesie, e membră a Asociaţiei pentru Conservarea Limbii, din care nu sunt excluşi nici austriecii, nici elveţienii vorbitori de limba germană. Aşa se face că ne-am întâlnit. Dar fiindcă nu vreau să te plictisesc cu disputele noastre în materie de reformă ortografică, îţi spun doar că muntele ăsta e "activ" de multă vreme, dar în curând va apărea şi şoarecele proverbial^[3].

Mult mai interesant în schimb a fost tête-à-tête-ul cu Inge. Ca nişte oameni politicoşi ce suntem, am stabilit să ne întâlnim la o cafea şi o prăjitură în Mädlerpassage^[4], unde ea voia să împărţim un Eierschecke - o specialitate saxonă. După ce am discutat câteva chestiuni profesionale, am trecut la anii tinereţii noastre din Stettin. La început am vorbit mai mult despre şcoală, dar se vedea că ezită să scormonească prin amintirile noastre comune din perioada petrecută în Hitlerjugend şi folosea o groază de clişee precum "în acele vremuri întunecate ale seducţiei..." sau "cum ne-au pângărit idealurile şi au profitat de credinţa noastră". Însă când ne-am apucat să vorbim de perioada de după război, s-a simţit cât se poate de în largul său, explicându-mi trecerea de ei de la un sistem la altul - după o perioadă de graţie de un an şi jumătate - ca pe o "convertire dureroasă la antifascism". A făcut rapid carieră în Liga Tineretului German Liber^[5], pentru că, nu-i aşa, avea calificarea necesară. Mi-a povestit de asemenea despre rolul ei în ceremoniile ce au marcat fondarea RDG-ului, care au avut loc în '49, după cum bine ştii, în fosta clădire a Ministerului Aviaţiei de pe vremea lui Göring. Apoi a participat la festivalurile tineretului mondial, la paradele de 1 Mai şi la campaniile de colectivizare, îndemnându-i pe ţăranii recalcitranţi să renunţe la pământuri. Atunci a avut primele dubii, în campaniile astea care apelau la "tactici de constrângere prin megafon". Cu toate astea, frumoasa Inge e în continuare membră a Partidului Socialist Unit German^[6] şi are în prezent o funcţie care îi permite să "se opună erorilor partidului printr-o critică constructivă".

Apoi am vorbit despre drumurile pe care au apucat familiile noastre atunci când au fost silite să se refugieze. Ai ei s-au stabilit la Rostock, unde datorită faptului că provenea dintr-un mediu muncitoresc - tatăl ei era sudor la şantierul naval Vulkan -, a putut să dea la facultate şi mai târziu să-şi construiască o carieră în partid. Părinţii mei, îţi aminteşti cu siguranţă, au ajuns cu vaporul în Danemarca şi apoi s-au stabilit la Schleswig-Holstein, mai exact la Pinneberg. I-am zis lui Inge: "Eu am avut noroc cu Elba, care m-a dus până-n Vest, de unde m-au pescuit englezii". Apoi i-am înşirat popasurile mele pe drumul crucii: prizonieratul în lagărul Munster, casa mătuşii mele din Göttingen, bacalaureatul dat cu întârziere, primele semestre la facultate, postul de asistent la Giessen, bursa în America şi aşa mai departe.

Pe când pălăvrăgeam, mi-am dat seama că dezvoltarea noastră în Vest avea avantajele şi în acelaşi timp dezavantajele sale: scăpaserăm de cămăşile maro, dar nu ni s-au dat altele albastre în schimb. "astea sunt nişte formalităţi, a spus Inge. Ceea ce contează e că noi am crezut în ceva, pe când voi v-aţi pierdut idealurile în capitalism." Normal că am ripostat: "Ei, idealurile nu ne-au lipsit nici înainte, când eu purtam cu entuziasm cămaşa maro, iar tu - bluza albă ca petalele crinilor şi fusta până la genunchi!". "Dar eram nişte copii, eram seduşi de idealuri!", mi-a răspuns. Apoi a devenit rece, băţoasă. La asta se pricepe de când o ştiu. Normal că nu m-a lăsat să-i mângâi mâna. Însă a mărturisit mai mult pentru sine: "Undeva, ceva a luat-o razna la noi". I-am răspuns ca un ecou: "Da, şi la noi".

Puteţi achiziţiona romanul Secolul meu de Günter Grass la adresa: http://www.targulcartii.ro/gunter-grass/secolul-meu-polirom-2011-479832
Pentru alte cărţi apărute la editura Polirom accesaţi: http://www.targulcartii.ro/edituri/polirom

---

[1] În carne şi oase (în lat., în orig.).

[2] Bund Deutscher Mädel (BDM) - divizia feminină a organizaţiei paramilitare naziste Hitlerjugend.

[3] Aluzie la fabula Şoarecele şi muntele de Esop.

[4] Zonă cu multe magazine din Leipzig.

[5] Freie Deutsche Jugend - mişcarea germană socialistă de tineret oficială din Republica Democrată Germană.

[6] Sozialistische Einheitspartei Deutschlands (SED) - partidul de guvernământ al Republicii Democrate Germane de la înfiinţarea sa, în octombrie 1949, şi până la alegerile din martie 1990.

Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus

Cristian Bădiliţă
Îngerul de pe autostradă şi alte romane ale unchiului Serenus
Editura Vremea, 2016

Citiţi introducerea la această carte.

*****

Fragment

Impozitul pe geniu

N-am înţeles niciodată de ce Borges, Michel Tournier, Fellini, Sophia Loren, Monica Vitti şi aşa mai departe au fost ori sunt obligaţi să plătească impozite ca orice muritor de rând, atâta vreme cât nimeni (cu excepţia idioţilor şi a "intelectualilor angajaţi") nu le contestă geniul, adică, excepţionalitatea. Pentru creştini, geniul e un dar al Duhului Sfânt, la fel ca discernământul, profeţia sau bunătatea. A impozita geniul înseamnă a impozita Duhul Sfânt. E drept, societatea nu funcţio­nează pe spinarea geniilor, ci a contribuabililor. Dar aceştia din urmă sunt victimele incoerenţei sistemului. Contribuabilul recunoaşte starea de geniu, o admiră şi o recompensează. Inclusiv financiar. Oare cine, mă refer strict la homo sapiens erectus, nu-şi doreşte să aibă un Chagall în salon, fie şi o reproducere, să asculte un concert al lui Fabrizio de André, ori să citească un poem de Christian Bobin? Asemenea "delicii" nu au preţ. Asemenea delicii se plătesc fără niciun regret. Contemplarea unui Chagall, ascultarea unei piese de Fabrizio de André sau citirea unei pagini din scrierile lui Bobin ne fac să ne simţim, pentru câteva minute, perfecţi şi nemuritori. Altfel spus, ne revelează condiţia supraumană a omului. Există un sentiment mai înalt şi mai necesar decât acesta? A impozita harul este cea mai cumplită meschinărie inventată vreodată.

Într-o toamnă, aflându-mă la Roma, cu ocazia unui congres de patristică, l-am întâlnit pe Papă. Un atlet desăvârşit, un spirit rafinat, dar mai ales un om de-o simplitate divină. M-a luat de braţ şi m-a întrebat amical: "Aţi auzit de un poet sud-american, Pablo Zamora, care a trăit în secolul al XIX-lea?" Nu auzisem şi stăteam cu "inima ciulită", cum obişnuia să spună una din străbunicile mele. "Pablo Zamora", a continuat Sfântul Părinte începând o lungă plimbare prin grădinile castelului Gandolfo, "s-a născut într-o familie nobilă şi bogată. A fost educat de iezuiţi. La paisprezece ani cunoştea, pe lângă latină şi greaca veche, ebraica, sanscrita, etiopiana şi copta. La optsprezece ani a scris prima istorie ştiinţifică a Imperiului inca şi făcuse descoperiri senzaţionale în istoria artei. Conform teoriei sale, arta vechilor populaţii sud-americane se datorează unei secte gnostice, emigrată din Asia Mică la începutul secolului al VI-lea, dar vestigiile au fost deformate sau distruse, în aşa fel încât nimeni să nu mai poată reconstitui, cu exactitate, chipul trecutului. Totuşi nu despre asta vreau să vă povestesc. Pablo Zamora avea şi un formidabil talent muzical (a compus câteva "liturghii ecumenice", cum le numise el) şi respira poezie. Cunoştea limba tuturor păsărilor tropicale şi a fiarelor junglei. Uneori dispărea cu săptămânile în mijlocul pădurilor întunecoase ale Amazonului şi, la întoarcere, părea şi chiar era, spun martorii oculari, mult mai tânăr decât la plecare. A compus o sută de ludicidades, cuvânt inventat chiar de el, adică, "pereţi" de poeme policrome, din care însă nu ni s-a păstrat nimic. O ludicidad era un fel de cameră sau casă-poem, construită pe un anumit subiect şi "scrisă" pe dinăuntru şi pe dinafară, aşa cum sunt pictate bisericile voastre din Bucovina. Uneori poemele erau incizate în lemn, alteori creşteau din muşchi, licheni sau iederă zburătoare. Pablo Zamora îşi permitea luxul artei totale, având la dispoziţie, pe lângă geniu, şi mijloace financiare din belşug. Doar că excesul, îndrăzneala, superbia se plătesc şi în artă, sau mai ales în artă. Când nu avea decât patruzeci şi patru de ani şi tocmai terminase a o suta ludicidad, alcătuită din patruzeci de încăperi scrise şi sculptate pe suprafaţa unui hectar, într-un amurg de vară, o furtună s-a iscat din senin spulberând TOTUL în doar câteva minute. Pablo Zamora a fost găsit fără viaţă, pe o plajă. Salvase o singură scoică, pe care o ţinea strâns în pumnul mâinii stângi. Când a fost dezbrăcat pentru a fi pregătit de înmormântare, pe spatele său, cu irizări de pergament, s-a descoperit, tatuată, o partitură muzicală (într-un sistem încă nedescifrat) şi următorul poem scris în limba română (de aceea am ţinut să vă spun povestea):

Ardeţi focul care nu arde
şi apa care nu curăţă.
Ardeţi lumina care nu fecundează noaptea
şi întunericul fără străfulgerări.
Ardeţi pustiul care nu rodeşte sfinţi
şi mările care-şi abandonează, laş, corăbiile pe ţărm."

Sub nicio formă nu înţeleg cum se poate impozita sacra nebunie a geniului.

Îngerul de pe autostradă
 

pentru Enrique

De sub haina cenuşie, năclăită de sânge, se vedeau doar mâinile şi o claie uriaşă de păr. Omul se chircise în el însuşi nu pentru a se apăra, ci pregătindu-se parcă de reîntoarcerea în pântecele cosmic. Murise pe loc. Impactul nu i-a lăsat nicio şansă. Bolidul mergea cu aproape 150 de kilometri pe oră şi, din cauza ceţii care acoperea autostrada, şoferul nu l-a putut zări la timp. "Ce caută nebunul ăsta pe banda a doua, stând pe valiză şi citind o carte? De unde-a apărut?" Peste câteva secunde valiza, de culoare albastră, zbura pe câmp, la sute de metri distanţă, cartea rămânea suspendată în aer, fără să mai cadă înapoi pe pământ, iar cititorul ei devenea un morman de carne şi oase zdrobite. Am oprit maşina pe banda de avarii, am coborât în grabă şi m-am apropiat de locul accidentului. Strecurându-mă printre cele zece, douăsprezece persoane adunate ciorchine, am ajuns lângă trupul neînsufleţit şi i-am ridicat, cu sfială, dar şi ros de curiozitate, şuviţele de pe ochi. Zâmbea. Îmi zâmbea, nu aveam nicio îndoială. Mortul îmi zâmbea de pe lumea cealaltă. După zâmbetul acela sticlos, nepământean l-am recunoscut. Era "îngerul de pe autostradă".

Îl întâlnisem de trei ori în peregrinările mele prin Europa. Prima dată chiar la ieşirea din Paris spre Rouen, pe A13. Din cauza ploii n-am apucat să frânez când trebuia şi am intrat din plin într-o camionetă. Nimeni n-a păţit nimic, cu excepţia celor două maşini. În timp ce eu şi celălalt şofer completam procesul verbal, s-a apropiat de noi un ins îmbrăcat cu un fel de rasă călugărească, murdară şi peticită, având în mâna stângă o valijoară de lemn, iar pe cap un coif ridicol, care-l proteja de ploaie. La început ne-a vorbit în spaniolă, dar apoi a trecut la franceză, deşi se vedea că nu franceza era limba maternă. Ne-a întrebat dacă ne putea fi de vreun ajutor, iar după replica noastră, pe jumătate enervată, pe jumătate amuzată, nu, acum doar un service ne mai poate fi de ajutor, s-a îndepărtat salutându-ne politicos.

L-am regăsit trei sau patru sute de metri mai încolo. Stătea chircit pe valiză, de data aceasta avea o umbrelă roşie deschisă deasupra capului, şi citea. Nimic nu părea să-l distragă, nici vuietul infernal de pe autostradă, nici ploaia torenţială, nici jeturile de apă care ţâşneau de sub pneuri şi-l izbeau nemilos. Fără să-mi dau seama, am oprit maşina şi l-am invitat să urce. Cu greu şi-a dezlipit ochii de pe carte. A luat sub braţ ridicola umbrelă şi a urcat lângă mine. Pe drum, până la Rouen, mi-a vorbit despre "peştera lui" aflată în subsolul unui seminar din Madrid, despre un pelerinaj pe care-l făcuse la Ierusalim, despre un film al lui Buñuel, Calea lactee ("Luis Buñuel, compatriotul meu, a fost un sfânt, dar nu unul obişnuit, ci un fel de iurodivîi din tradiţia ortodoxă rusă")... Apoi, după o tăcere de câteva minute, şi-a strâns pleoapele într-un chip dureros, rostind înfundat, cu palmele la tâmple: "Teribilă tragedie, teribilă tragedie. Într-un minut..." M-am speriat şi, convins că aveam de-a face cu un nebun, am oprit maşina pretextând că uitasem ceva în portbagaj. Când am revenit, înarmat cu o cheie franceză şi un extinctor, necunoscutul nu mai era acolo. Acasă, aflam de la televizor că turnurile gemene de la New York se prăbuşiseră. A fost rândul meu să închid ochii şi să mă ţin cu palmele de tâmple.

L-am reîntâlnit pe ciudatul autostopist după câţiva ani, de data aceasta pe marginea autostrăzii care leagă Torino de Roma. Aceeaşi valiză albastră de lemn, altă carte. Probabil m-a recunoscut şi el, pentru că imediat a reluat conversaţia, în franceză, ca şi cum anii care se scurseseră nu erau decât un mănunchi de secunde. "Îmi pare nespus de rău că te-am speriat atunci. Te rog să mă ierţi, dar uneori am anumite viziuni pe care nici eu nu le pot controla... Am umblat mult în ultima vreme, din Irlanda până în sudul Greciei, trecând prin ţările scandinave şi Olanda. Cumplită singurătate e pe autostrăzi. De aceea le-am şi ales ca loc pentru asceză. Nicăieri nu eşti mai singur, dragul meu Serenus, decât pe marginea unei autostrăzi (de unde-mi ştia numele, din librării, de la televizor?). Ascultând nimicul vuitor de lângă tine... Din când în când mai opreşte câte un curios, aşa, ca tine, merg cu el o sută, două sute de kilometri, apoi iar singurătate, singurătate cât cuprinde... uneori luni de zile. De aceea am valijoara asta plină cu cărţi. Le schimb mereu, ca să nu mă plictisesc recitind acelaşi lucru. Aş vrea să-ţi dăruiesc şi ţie una, amintire pentru mai târziu." Şi scoase din buzunarul de la piept o cărţulie roasă la colţuri, dar elegantă, cu o copertă verde, simplă, pe care scria William Blake, Poems. La prima benzinărie, în dreptul oraşului Pisa, unde intenţionam să trag peste noapte, călugărul meu girovag dispăru din nou.

A treia şi ultima dată l-am întâlnit, cu câteva luni înainte de accident, pe inelul care ocoleşte centrul Pragăi. Stătea pe aceeaşi valiză, citind nestingherit un in-folio gros, cu o pălărie gen Roland Garros pe cap. Se tunsese, îşi pieptănase şi barba. Auzindu-mi glasul a tresărit emoţionat, parcă m-ar fi aşteptat tocmai pe mine, şi-a închis repede cărţoiul şi a zvâcnit spre maşină cu o vioiciune de care nu l-aş fi crezut în stare. De data aceasta am avut aproape o zi întreagă la dispoziţie să vorbim. A dispărut, ca şi rândul trecut, lângă o staţie de benzină din Arad, dar până acolo mi-a povestit câte-n lună şi-n stele cu un patos, cu o eleganţă, pe alocuri cu un dramatism pe care aveam să le înţeleg abia în momentul când m-am aplecat deasupra cadavrului său, câteva luni mai târziu.

Aşa am aflat că, după ce a renunţat la statutul de profesor şi duhovnic al seminarului din Madrid şi după ce a făcut pelerinajul la Ierusalim, şi-a ales ca loc de asceză reţeaua de autostrăzi, din motivul pe care mi-l explicase la întâlnirea precedentă. Călugărul iubeşte singurătatea. Noul Egipt, raiul (sau iadul, depinde cum priveşti lucrurile) al călugărilor de astăzi sunt autostrăzile. Pe marginea lor eşti cel mai singur om de pe pământ. Nimeni nu opreşte, nimeni nu te bagă în seamă. Autostrăzile sunt fluvii care curg spre nicăieri cu o viteză incredibilă. Să ne închipuim Dunărea, sau Gangele, sau Nilul curgând cu o sută cincizeci de kilometri pe oră. Ar fi sfârşitul lumii... Mai bine de treizeci de ani i-a petrecut pe "malul acestor fluvii ale tehnicii moderne" citind, rugându-se, spovedindu-i pe unii, fiind batjocorit de alţii, de câteva ori stâlcit în bătaie. I se spunea "îngerul de pe autostradă", dar auzise şi porecla opusă, "demonul de pe autostradă", demonicul "nefiind decât cealaltă faţă a angelicului". După ce mi-a vorbit îndelung despre Pateric, îndemnându-mă să nu-l citesc dintr-o sorbitură, ci treptat, în doze mici şi rumegând fiecare frază, după ce mi-a povestit despre sora sa ajunsă în fruntea statului german şi despre unul din fraţii săi vitregi ales de curând preşedinte al Statelor Unite ale Americii, mi-a dat de înţeles că doreşte să meargă în România pentru a-şi reîntâlni maestrul spiritual. Văzându-mi uimirea din ochi, a început să-şi mângâie barba cu un aer mucalit, dar n-a mai scos un cuvânt. Tocmai atunci am rămas fără benzină şi, intrând în staţie să plătesc, la întoarcere nu l-am mai găsit.

A patra şi ultima întâlnire s-a petrecut aici, în apropierea Bucureştiului acoperit de aburi străvezii. Ce căutase "îngerul de pe autostradă", strănepotul lui Don Quijote de la Mancha, tocmai în celălalt capăt al Europei? Şi de ce se aşezase el cu cartea în mână pe banda a doua a autostrăzii, ademenindu-şi astfel moartea? Am privit încă o dată sus, la cartea ce rămăsese suspendată în văzduh şi, sub ochii mei obosiţi de miracol, ea se preschimbă într-o pasăre verde, apoi începu să fâlfâie şi se îndreptă majestuos spre apus. În dreptul inimii pulsau versurile lui William Blake.

Ateul mântuit

Mitropolitul Epifanie se întorcea de la Paris, unde participase la întronizarea unui confrate. Ieşit pentru prima dată din fostul lagăr comunist, se simţise pretutindeni stingher, năucit de forfota destinsă din jurul său. O zi întreagă se izolase în micul apartament pe care o familie de francezi convertiţi la ortodoxie i-l pusese la dispoziţie. O zi cât un secol. Nu-şi găsea locul, nici rostul. Simţea că ajunsese într-o "lume normală" şi tocmai asta îl deruta: între el şi lumea normală se afla un hău. N-a putut mânca, n-a închis ochii niciun minut. A stat la fereastra camerei urmărind şuvoiul de maşini care se scurgea molcom pe bulevardul Sébastopol, dar mai ales privind chipurile trecătorilor. Parcă vedea oameni pentru întâia dată în viaţă. Oameni vii, cu feţele deschise, luminoase, hristice, mergând elegant şi demn, fără bâjbâiala nesigură pe care o transmite mersul compatrioţilor săi. Iar la căderea nopţii contemplase, cu un soi de invidie fericită, spectacolul vitrinelor.

Totul se prăbuşi în sufletul său. Iar prăbuşirea aduse cu sine amintirile, stârni şerpii memoriei din cuibarul lor fetid. Şi-a amintit cum a fost smuls, pe vremuri, din orfelinat de către un tânăr ofiţer al Securităţii, care avea să-i devină tată şi mentor. Cum a fost înscris la seminarul teologic din oraşul N., unde învăţase nu doar să scrie şi să citească, dar şi să "creadă". Era o credinţă fanatică în propriul său destin ghidat de o Pronie favorabilă. El, Orfanul Ales, va deveni Cineva. Pronia îl va ocroti tocmai datorită acestei credinţe nestrămutate în Sine Însuşi. Au urmat facultatea de teologie, apoi noviciatul într-o mânăstire de lângă Bucureşti. Aici a cunoscut iadul, întrupat de un stareţ care nu se dădea în lături să ucidă "pentru a-şi servi patria şi partidul". Şi ucidea. Epifanie a avut coşmaruri ani de zile din cauza bătăilor cumplite şi a jignirilor îndurate. "Destinderea" din anii '60 i-a adus avansarea. A devenit el însuşi stareţul mânăstirii, după ce bătrânul tartor fusese înlăturat.

Se angajase fără ezitare pe calea compromisurilor tocmai pentru că nu avea sentimentul săvârşirii vreunui compromis. Se născuse într-un timp fals, nu i se oferea decât o singură opţiune. Şi totuşi, auzise de stareţii viteji din munţi, de arestarea a sute de preoţi şi credincioşi, de martirizarea unor biserici surori. Toate făceau parte din altă lume, nu dintr-a lui. Lumea lui era El Însuşi faţă în faţă cu propriul său destin. Nimic altceva. Citea evangheliile cu certitudinea că Isus nu-i vorbeşte decât lui şi-i aprobă orice pas. A urcat "ţopăind" (cum îi plăcea să se laude) treptele ierarhiei bisericeşti fiind "uns" episcop, la propunerea dictatorului, de către ateii care alcătuiau Marea Adunare Naţională. Cumplita mascaradă nu i-a stârnit nicio problemă de conştiinţă, întrucât "aşa era normal". Într-o lume închisă, ca melcul, în cochilia ei minciuna juca şi rolul adevărului, era şi adevăr, pentru că acolo unde nu există decât un singur adevăr, antonimul dispare.

Revoluţia l-a prins "la datorie", încercând să o salveze in extremis pe fiica dictatorului. Oamenii au vrut să-l linşeze, dar până la urmă au cedat milei stârnite de entuziasmul victoriei. Episcopul Epifanie a scăpat cu viaţă. După instaurarea mocirlei "de tranziţie", a candidat pentru un loc în parlament, fiind ales în două legislaturi. S-a luptat din răsputeri să-şi salveze trecutul, nepăsându-i de nimic altceva. Avea banduliera plină de grenade. Cum deschidea gura, aceste grenade fumigene: "ţară", "patriot", "român", "Isus", "ortodoxie" explodau intoxicând aerul pe kilometri împrejur. "Poporul" se întorsese, bleg, în staul. Epifanie redevenise zbirul salvator.

Până acum două zile, când aerul curat, veselia şi luminozitatea de pe chipurile parizienilor l-au dat peste cap. A fost mai mult absent la slujba din biserica Jean de Beauvais, a încasat fără să crâcnească apostrofările exilaţilor. N-a putut scoate un cuvânt, ceva s-a blocat (ori s-a deblocat) într-însul. Pentru prima dată frica, ruşinea, un vag sentiment de vinovăţie i-au anihilat orice reacţie. A refuzat să participe la agapa finală, s-a fofilat prin sacristie, i-a dat o poruncă scrâşnită secretarului şi, peste două ceasuri, se aflau amândoi în aeroport aşteptând îmbarcarea. Ce-a urmat nu mai ţine de istorie, nici de literatură. Episcopul Epifanie a recunoscut public colaborarea cu Securitatea, din vina lui zeci de preoţi şi credincioşi pierzându-şi pâinea cea de toate zilele şi libertatea. Spre deosebire de alt confrate pocăit, a părăsit imediat funcţia episcopală, conform hotărârii primului Sinod de la Niceea. Nu s-a închis în mânăstire, n-a cerut îndurare din partea nimănui. S-a instalat, în veşminte arhiereşti, lângă borna Kilometrului 0 din Piaţa Universităţii şi, cât timp a mai trăit, vreo două luni şi ceva, a rostit neîntrerupt aceste cuvinte: "Doamne, am fost un ateu." Într-o seară, spectatorii care ieşeau de la Teatrul Naţional au văzut un porumbel alb aşezându-se pe umărul episcopului ateu şi oferindu-i din cioc sfânta euharistie.

Preţul aurului

Maria Olaru
Preţul aurului. Sinceritate incomodă. Memoriile unei campioane olimpice
Editura Vremea, 2016
Prefaţă de Cătălin Tolontan

Citiţi o cronică a acestei cărţi.
Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Intro

Maria Olaru s-a născut la 4 iunie 1982, la Fălticeni şi la numai 7 ani a început pregătirea la CSS "Cetate" Deva, la 500 km de casă.

În 1998 a devenit campioană europeană cu echipa şi a obţinut locul II la sărituri (Sankt Petersburg); în acelaşi an s-a clasat a doua la individual compus la Goodwill Games (New York). În 1999, la Tianjin, a obţinut titlul de campioană mondială absolută la individual compus, locul I cu echipa şi locul III la sărituri. În 2000, la Olimpiada de la Sydney, a obţinut medalia de aur cu echipa şi de bronz la individual compus.

După încheierea carierei sportive, Maria Olaru a absolvit Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport şi masteratul de Management în Sport (Facultatea de Ştiinţe Economice), ambele în cadrul Universităţii de Vest din Timişoara, şi a urmat numeroase cursuri de perfecţionare. Antrenor şi arbitru de gimnastică artistică, cadru universitar timp de 10 ani la Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport, Universitatea de Vest, prezentator de ştiri sportive la Pro TV Timişoara şi TVR Timişoara, comentator sportiv la TVR, corespondent la Gazeta Sporturilor şi ProSport. A antrenat la Bart Conner Academy în Norman, Oklahoma, USA şi Klagenfurt, Austria, profesor de gimnastică artistică în Programul de Promovare a Sportului în Malaesia, la Penang.

Membru al Comitetului Olimpic şi Sportiv Român, a fost directorul Academiei Olimpice Române, Filiala Timiş. A participat la campanii de promovare a sportului. A fost invitată la Academia Olimpică Internaţională ca studentă (2005), campioană olimpică (2009) şi director de filială (2014). A fost decorată cu medaliile "Serviciu Credincios" în Grad de Comandor (1999) şi Ordinul "Meritul Sportiv", clasa I (2008).

Fragment

Dragă cititorule, îţi propun să facem cunoştinţă. Eu sunt Maria. Maria Olaru, gimnasta... Dar dacă vrei să mă cunoşti mai bine pe mine, Maria, sportivul şi omul deopotrivă, trebuie să ai răbdare. Viaţa mea nu se poate povesti în 34 de rânduri, atâtea câţi ani am. Asta pentru că în aceşti 34 de ani mi s-au întâmplat atâtea lucruri cât într-o viaţă de om. Aşadar, îţi voi spune povestea mea...

Cum am ajuns să fac gimnastică? A fost o pură întâmplare... Ba nu! Pentru că, aşa cum am aflat de la un înţelept, nimic important, pe lumea asta, nu e întâmplător...

Sportul m-a format şi m-a pregătit pentru viaţă, contribuind mult la integrarea mea în societate, conferindu-mi în acest sens calităţi indispensabile. Ca fostă sportivă de înaltă performanţă sunt obişnuită cu disciplina, programul riguros, călită psihic în numeroasele antrenamente şi competiţii, cunoscând deopotrivă gustul dulce al victoriei şi pe cel amar al înfrângerii. Sportul m-a consacrat şi tot ceea ce sunt astăzi, datorez sportului.

Asta sunt, asta este povestea mea.

***

Ce mi-a venit să încep să-mi povestesc viaţa, aşa cum a curs ea, până acum? Am fost întrebată de către puţini dintre cei care ştiau de acest proiect. M-am întrebat şi eu: de ce o fac? Şi de ce tocmai acum?!

Greu de redus la un singur motiv. Mai curând, a fost aşa, ca o stare. O dorinţă de clarificare, de împăcare cu trecutul, cu mine, cu viaţa. Sau... cine ştie cum s-ar putea numi? Pe urmă, mi-am dat seama că dorinţa asta zăcea acolo, în sufletul meu, de ani de zile. De mulţi ani. De la Deva - o promisiune pe care mi-o făcusem şi care trebuia, odată şi o dată, îndeplinită. Apoi, de la Sydney...

Mult timp, n am pornit la materializarea ei, pentru că-mi era teamă. Ba că unele erau prea recente (sau neclare, până la inexplicabil) altele persistente, pe alocuri dureroase; ba mă temeam că nu voi fi în stare să dau o formă, corespunzătoare, chipurile citibilă.

Ba că... da, trebuie să recunosc asta: am sperat, ani de zile, că anumite situaţii, pe care le-am păstrat dureros în memorie, îşi vor intra în matcă. Că s-ar putea limpezi... Sau că se vor estompa, măcar. Am mai sperat, recunosc cinstit, că aş putea înţelege cumva altfel, la rece, unele întâmplări pe care le-am trăit. Sau că unii dintre cei care mi-au umplut zilele şi emoţiile şi gândurile se vor detaşa, şi ei, de propriile lor impresii; de simpatii sau antipatii. Că timpul scurs va aduce, poate, clarificarea... a lor şi a mea. Şi liniştea. Şi seninul.

Că, îndepărtîndu-ne şi detaşându-ne de stresul pregătirilor şi de febra performanţelor, de impulsuri, automatisme sau de inerţii afective, ne-am putea înţelege şi limitele, şi eventualele erori... cu păreri de rău pentru greşelile săvârşite, cu bucuria regăsirii, a recunoaşterii izbăvitoare, a asumării senine şi aducătoare de echilibru.

Ca să spun drept, nu s-a întâmplat mare lucru în acest sens. Sau... să se fi petrecut ceva şi să nu fi băgat eu de seamă?! Îmi vine greu să cred asta. Şi nu din trufie sau superficialitate. Ci pentru că atenţia şi un foarte dezvoltat simţ al detaliului fac parte din mine. Aşa suntem noi, "gemenii". Tocmai acesta era unul dintre reproşurile constante pe care mi le făceau unii dintre cei care credeau că mă cunosc: că aş fi prea atentă, prea meticuloasă, prea pretenţioasă şi perfecţionistă, chiţibuşară... ori că aş exagera, punând prea multe la suflet şi luând lucrurile prea în serios... prea şi iar prea... Ori, mai rău: că, în anumite cazuri, numai mi s-ar părea ceea ce, ziceau ei, nici n-ar fi existat. Măi, să fie!? Ştiu, cum am ştiut şi atunci, că nu e deloc aşa. Adevărul este mai presus de stări, de impresii, de porniri. El iese la iveală, poate mai târziu, apoi se verifică în diverse situaţii de viaţă, reacţii, etc. Dar apoi, rămâne. Iar acest adevăr, aşa cum îl primim şi îl respectăm, este una dintre măsurile cu care ne judecă Dumnezeu. Şi, dacă merităm, ne ajută... Nu degeaba, cred, formula asta o conţine orice jurământ serios.

Pe scurt, am aşteptat. Cu răbdare, cu destulă curiozitate. Chiar şi cu ceva încredere. Dar...

Acum, iată, am ajuns la unul dintre marile momente din viaţa oricărei femei: Mihai, fiul meu şi al lui Bogdan, mai are trei luni până să vină pe lume. Cum se obişnuieşte, simt nevoia să-i fac loc în fiinţa mea. Locul cuvenit! Cel mai important, mai cald şi mai curat.

Ştiu că multe dintre mămicile care aşteptă primul lor prunc fac ordine în sertare, în cameră, în casă. Eu vreau să-mi fac ordine, mai ales, în suflet. Să iau trăirile şi amintirile pe care trecutul le-a sădit în interiorul meu, să le scutur de praf (glumesc, nu vă imaginaţi pămătuful din mâna mea!) şi să mă limpezesc, aşa cum se cuvine. Să le reevaluez şi să le pun, pe fiecare, acolo unde îi este cu adevărat locul.

Vine-un moment, cred, pentru fiecare chestiune importantă. Uite că, într-adevăr, a venit. Era păcat să-l las să treacă...

Sinceritate incomodă - când am auzit, pentru prima oară, că mi se aplică această caracterizare, am fost luată prin surprindere. Apoi, am înţeles destul de repede că e adevărată. Şi mi-a plăcut. Asta sunt eu: Maria Olaru, sinceră şi incomodă. De aceea, încredinţez aceste amintiri, gânduri şi consideraţii (pot să o numesc "lada mea de zestre"?) tuturor celor care vor să mă cunoască, să mă desluşească, să mă înţeleagă - pe mine şi lumea în care am trăit până acum, la aproape 33 de ani. O asemenea dorinţă cere o totală sinceritate. Sunt capabilă. Ba, mai mult, spun şi eu: aşa să-mi ajute Dumnezeu.

(...) Acolo, la club, am avut-o antrenoare şi pe Kati (Ecaterina) Szabo - campioana mondială şi olimpică de la începutul anilor '80. Un om de calitate, o sportivă de clasă, o femeie de nădejde: serioasă, vrednică şi înzestrată cu o modestie cum numai adevăratele valori pot să arate. S-a căsătorit şi acum locuieşte în Franţa. Când a plecat, despărţirea de noi a fost grea, apăsătoare... A ţinut la toate, ne-a educat, ne-a încurajat, ne-a format. Îi sunt recunoscătoare pentru tot ceea ce am învăţat de la ea. A insistat, pe lângă celălalt antrenor căruia îi datorez multe, domnul Cărpinişan, să mă treacă în grupa I, acolo unde îmi era locul... pentru că altele erau "fără să merite", zicea ea.

Un timp, am pierdut legătura cu Kati... Dar am făcut tot posibilul să o reluăm şi am izbutit. Vorbim şi ne scriem destul de des, ne revedem cu plăcere, ori de câte ori ea vine prin ţară; din păcate, pentru perioade extrem de scurte, căci treburile de acasă nu-i lasă linişte. Când eram la Timişoara, ateriza acolo şi mergeam, împreună, cu maşina mea la Deva. Anul trecut (2014), s-a ivit oportunitatea să ne vedem mai des. Aşa că am avut plăcerea să le găzduiesc - şi pe ea şi pe Dana Silivaş - la mine acasă. Ne-am amintit, am povestit şi am înţeles multe. Mă bucur să constat că, şi Kati şi Dana, nu s-au schimbat prea mult; au rămas la fel înţelepte, curate la suflet şi de mare nădejde. Nu este oricine capabil de asemenea performanţă - şi ştiu ce spun, atunci când subliniez asta.

(...) Spre norocul meu, soarta mi-a scos în cale oameni potriviţi, care mi-au fost de un real folos - când le-am admirat, celor care meritau asta, calităţile; sau, dimpotrivă, chiar şi când mi-am dat seama ce urâte sunt defectele altora. Singură fiind, am priceput că mă pot bizui doar pe mine şi am învăţat să mă cunosc - cu bune şi cu rele, cu defecte, abilităţi sau calităţi. Din fericire, nu m-am menajat şi nici nu am încercat să scap mai uşor. Eram acolo, într-o elită de perspectivă, şi trebuia să fac tot ce ţinea de mine ca să evoluez, să corespund aşteptărilor. Ale mele, în primul rând, dar şi ale celor în care aveam încredere. Dincolo de autoritatea funcţiei şi de rolul lor în creşterea mea, am respectat întotdeauna oamenii - de la directorul şcolii, dl. Bănulescu, antrenorii Goreac, Cărpinişan sau Bellu până Katy Szabo, Dana Silivaş, Lili ori tanti Ana.

(...) În staţia metroului din Marsilia, după tensiunile din timpul şedinţelor de pregătire, aşteptând trenul, domnul Bellu dădea comanda de bună dispoziţie. Cine era responsabilă cu aşa ceva? Eu. "Ia mai zi, Mărie, o bătuşită din alea, de-ale tale!". Nu trebuia să insiste: dădeam drumul la program, oriunde ne-am fi aflat. Dregeam busuiocul şi atmosfera. Nu mai conta dacă aveam, sau nu, dispoziţie să fac asta. Năduful îmi trecea repede - eram foarte tânără, poate şi unde nu se adunaseră atâtea... Ce mai, se amuza lumea de prin staţii, uitându-se la noi cu drag cum cântam. Marsiliezii erau obişnuiţi cu asemenea manifestări artistice, doar mai puţin spontane şi făcute - de către profesioniştii subteranelor - pentru a scoate de la ei nu doar admiraţie, ci mai ales banii respectivi. Dar nu, eu cântam gratis! Pour l'amitie franco-roumaine...