Marian Rădulescu
Pseudokinematikos 3. Între viaţă şi cărţi
Editura Filos, 2016
Citiţi un
fragment din această carte.
*****
Viaţa printre filme ca între boabe de grâu
Cuvânt înainte de Costion Nicolescu
L-am întâlnit pe Marian Rădulescu o singură
dată, la Timişoara, în treacăt, în anul 2011, la ediţia din acel an a
unui Simpozion dedicat Părintelui Teofil Părâianu. El a fost cel care,
din partea organizatorilor,
m-a dus cu maşina lui la aeroport, la plecare. Aveam să aflu că se oferise anume. Pe scurtul drum
m-a abordat pe teme de film, referitor la Andrei Tarkovski în primul rând. Citise câte ceva din puţinul pe
care-l scrisesem până atunci în legătură cu regizorul meu iubit. Minutele deloc multe petrecute împreună
mi-au lăsat o impresie puternică şi plăcută în legătură cu el. Un bărbat frumos la chip şi bine aşezat din punct de vedere spiritual.
Aveam să descopăr după un timp în Marian Rădulescu un om foarte activ pe
contul său Facebook, cu informaţii şi observaţii bogate şi pertinente
despre lumea şi arta filmului, şi nu numai. Nu este însă numai un om al
comunicărilor virtuale, probabil cu vizibilitate şi impact mai mare în
imediat, ci şi autor al unor cărţi deosebit de consistente şi de solid
întemeiate. Până acum, două volume întitulate
Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc (2010) şi
Pseudokinematikos 2. Bucuriile filmului
(2012), titlu, cum se vede, inspirat de lucrarea lui Alexandru Odobescu
despre vânătoare. Dar, ca şi la acela, "tratatele" lui Marian Sorin
Rădulescu despre film nu sunt deloc "false" şi au un de netăgăduit
farmec al scrierii, în consecinţă şi al lecturii. Cunoştinţelor bogate,
docte, de profesionist,
s-ar putea spune, li
se adaugă libertatea şi entuziasmul amatorului (citeşte: iubitorului) de
cultură, îndeosebi de cea cinematografică.
Iată-l acum
continuându-şi
frumos drumul cu un al treilea volum. O carte scrisă la persoana întâi,
ce se constituie, deopotrivă, în jurnal (de cinefil, în primul rând),
memorii, meditaţii de viaţă, pagini de istorie culturală, critică
exegetică, hermeneutică... Să o spun de la început: o carte cuceritoare!
Are în compunere (şi) un şir de scurte recenzii sau cronici ale unor
filme pe care le consideră demne de atenţie, le apreciază sau chiar le
iubeşte. Sunt texte concentrate, concise, esenţiale analize. "Filmele de
atmosferă" sunt preferatele lui Marian Rădulescu. La capătul celălalt
se află acelea pe care el le numeşte
"filme-conservă",
artifacte complet lipsite de prospeţime, de vlagă, de putinţă de
hrănire spirituală, şi, nu în ultimul rând, fără suflu artistic. În
aprecierea valorii unui film, sigur, tehnica cinematografică este extrem
de importantă, absolut necesară, dar, cum apreciază şi autorul, singură
nu ajunge. El exemplifică cu aceea, excelentă, a filmului
Născuţi asasini, care însă nu salvează filmul de a fi "o catastrofă pentru orice dezbatere morală".
Am crescut în viziunea faptului că filmele adevărate, demne de a fi luate în seamă, sunt
filmele de artă
(cu totul altceva decât "filmele artistice"; cât poate să schimbe, în
acest caz, folosirea numai puţin diferită a aceluiaşi cuvânt). Ele sunt
cel mai adesea şi filme de autor, regizorul luând
asupră-şi
şi alte sarcini pe care le presupune realizarea unui film, îndeosebi
scrierea scenariului, dar şi un control mult mai apropiat al imaginii şi
al muzicii. Realizatorul acestui tip de filme se distinge prin faptul
că recurge la mijloace de exprimare absolut specifice acestei arte.
Odată cu trecerea timpului am realizat că atunci când vorbim despre
filme, putem să ne referim la ele şi în termeni de
filme dragi şi
filme bune.
Excepţional este atunci când ele sunt bune şi ne sunt şi dragi. Dar în
destule cazuri cele două arii nu se acoperă suficient. Apoi se mai poate
observa că sunt filme aparent (mai) mici, dar cu valoare filmică de
luat în seamă şi cu impact artistic important. Sunt în arta filmului cam
ceea ce este muzica de cameră în aria muzicii clasice... Foarte
potrivite pentru clipe de retragere veghetoare în sine sau în fiinţa
celui iubit, fie că el răspunde iubirii tale, fie că nu.
Marian Rădulescu se adresează cititorului foarte direct, foarte personal, încât
s-ar
putea spune că mai degrabă îi vorbeşte decât îi scrie. Unele aspecte
stilistice dau scriiturii sale valenţe cinematografice: ritmul alert,
vizualitatea textului, nu în ultimul rând titlurile, care apar precum
inserturile din filme mai vechi, fie ele mute sau nu. Asta, totodată, şi
pentru că Marian Rădulescu este un spirit combativ, un om cu trăiri
intense, năvalnice. Cum singur ne spune, are în el
părţi feroce,
dar pe care, asta o spunem noi, ajunge să le bine tempereze, să le
strunească şi să le pună în de folos lucrare. Bibliografia cărţii este
selectivă şi selectă, bine cumpănită, nu excesivă, una condusă de
principiul
non multa, sed multum.
Marian Rădulescu este un împătimit al filmului, în ambele accepţii şi
implicaţii ale cuvântului: de patimă şi de pătimire. Aceasta din urmă o
răscumpără frumos şi pe cea dintâi. Împătimirea
i-a
venit de timpuriu, din vremea când era elev de gimnaziu. Ca urmare a
acestui parcurs, pornit atât de devreme şi desfăşurat cu constanţă şi
asiduitate, a dobândit o cultură cinematografică remarcabilă. Ca
locuitor al Timişoarei, înainte de 1989 a profitat mult de filmele bune
date la posturile de televiziune iugoslave. Regăsim menţionate în carte
multe dintre filmele care
ne-au jalonat viaţa
în acele decenii de comunism, în care supravieţuirea prin cultură era
vitală şi în care oferta culturală cinematografică de la noi a fost, în
multe perioade, destul de precară. Până astăzi informaţia lui în domeniu
a rămas bogată, continuă, la zi. Pierzând eu demult această
continuitate, am pierdut destul de multe dintre filmele mai vechi sau
mai noi pe care le remarcă Marian Rădulescu. Acum, prin cartea sa,
mi-a stârnit dorinţa de a recupera unele pierderi. (Iată numai câteva titluri care
mi-au atras atenţia şi
le-am notat:
Umbrele soarelui al lui Mircea Veroiu,
Leviatan al lui Andrei Zviaghinţev,
Hadersfild al lui Ivan Zivkovic,
A opta zi al lui Jaco Van Dormael,
Sfârşitul nopţii al lui Mircea Veroiu,
Detachement al lui Tony Kaye,
Simion al deşertului al lui Bunuel,
Somnul de iarnă al lui Nuri Bilge Ceylan,
Bobby Deerfield al lui Lillian Morelli,
Crulic - Drumul spre dincolo
al Ancăi Damian...) Dar nu numai filmele bune şi realizatorii lor
privilegiaţi vizitează în bună voie şi libertate paginile cărţii, ci şi
personaje din filme, în bună manieră pirandelliană. Dintre cele
credibile, desigur. Unul dintre filmele care
l-au impresionat în chip deosebit în ultima vreme a fost
Ida
(2013) al polonezului Pawel Pawlikowski. "Adevărata descoperire a unui
film ca Ida nu se face decât în taină, atunci când eşti pregătit să vezi
şi să judeci cu capul tău".
I-a spus în acelaşi fel ca filmele lui Bresson şi Bergman, în sensul că: "Din când în când, cinematograful te ajută să
stră-vezi". Cât de bine este că există acest
din când în când, care validează arta cinematografică!...
S-ar putea spune că cinematograful, din punct
de vedere spiritual, este viaţa lui Marian Rădulescu. Însă, faţă de alţi
oameni devotaţi total unui domeniu, pasiunea lui Marian Rădulescu
pentru film nu este una
care-l închide, fiind
dublată la nivel uimitor de ridicat de alte deschideri spirituale
fertile, deosebit de cuprinzătoare: teologie, literatură, filosofie,
într-un
cuvânt marea cultură generală... Se află în însoţire spirituală cu nume
nobile ale culturii. Ca atare, cartea devine şi una cu prietenii lui
livreşti.
L-aş menţiona pe Constantin Noica, pe a cărui urmă Marian Rădulescu merge, fiind foarte ataşat gândirii sale în legătură cu
devenirea întru fiinţă. O binefăcătoare chemare! În tinereţe a avut o mare pasiune pentru James Joyce. Sunt numai două exemple...
Deschizând cartea, pornim, destul de repede, cu autorul "
în căutarea icoanei pierdute". Un gând mai zglobiu
ne-ar trimite spre Steven Spielberg şi Harrison Ford, cu amuzantul lor film despre Arcă. În cazul lui Marian Rădulescu avem
de-a
face cu încercarea temerară de a găsi asemănări între arta filmului şi
icoană, pe urmele spusei unui profesor de limbi clasice, devenit mai
apoi monah, la ieşirea de la filmul
Născuţi asasini: "Filmul
s-ar cuveni să fie ca o icoană,
nu-i aşa?..." Da, neîndoios, pe culmile sale cele mai dedicate Adevărului, aşa
s-ar cuveni să fie. În cazul regizorilor geniali, dublaţi şi de mari conştiinţe, chiar reuşeşte.
În întreprinderea sa, Marian Rădulescu îşi însuşeşte conceptul, introdus de Sorin Dumitrescu, de
iconicitate a unei opere de artă, a cărei măsură se traduce
printr-un
"coeficient de iconicitate", mai mic sau mai mare. În continuare, el
încearcă să aplice termenul de iconicitate şi în lumea filmelor.
Provocarea demnă de atenţia unui om deopotrivă preocupat de sfera
culturii şi de cea a cultului este, cred eu, aceea de a descoperi
iconicitatea acolo unde ea nu este evidentă, explicită, ci ascunsă,
tăinuită, implicită. În filmele lui Michelangelo Antonioni, ca să dăm o
pildă. În icoane pare uşor... Dar, în acelaşi timp, cât de uşor
derapează de la
iconicitate destule "icoane" realizate în
vremurile de pe urmă! Ca atare, am putea avea uneori frumoase surprize
prin a constata cum "coeficientul de iconicitate" este mai mare în alte
părţi decât în cele acreditate ca fiind religioase pentru simpla lor
abordare tematică, fără a avea virtuţi artistice majore.
Dacă Andrei Tarkovski îşi vedea practicarea artei sale ca pe o
rugăciune, apoi, în chip logic, rezultatul ei, filmul, poate fi "ca o
icoană". Marian Rădulescu bine descoperă puncte prin care filmul şi
icoana se apropie: predispunerea la contemplare, călătorirea
spectatorului spre transcendent, îndepărtarea celor indiferenţi,
deschiderea de drumuri întru teologie... În susţinere sunt menţionate,
într-o
listă de elită, unele dintre capodoperele capodoperelor
cinematografice, aparţinând în principal unor regizori din zona de sus a
Panteonului specific, precum Andrei Tarkovski, Robert Bresson,
Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Federico Fellini, Serghei
Paradjanov... Din punctul nostru ce vedere, lucrurile sunt destul de
limpezi. Rostul icoanei este acela de a înlesni întâlnirea cu Dumnezeu
prin ceea ce teologia numeşte prezenţa harică a celui zugrăvit în ea,
aşadar o prezenţă efectivă, care, în consecinţă, să facă mai directă
convorbirea cu El. În măsura în care actele culturale, cu osebire cele
artistice, reuşesc acest lucru, ele se apropie de rolul şi rezultatele
icoanei. Mai rar pe o cale atât de directă precum în icoane, cel mai
adesea pe o cale specifică, aparent mai ocolită, dar în unele cazuri,
poate, mai percutantă şi mai eficace întru pescuire minunată.
În viziunea corectă a autorului, nu numai facerea de filme poate fi
privită precum rugăciunea, ci şi lucrarea spectatorului, a iubitorului
de cultură adevărat, cel pentru care cultura e vitală, în cazul de faţă
cinefilul conştient de condiţia sa spirituală înaltă. El vine spre
însoţire creativă cu realizatorul. Tocmai de aceea, Marian Rădulescu
ţină să pună în evidenţă triada
regizor-film-spectator şi rolul ei în plinirea existenţei unei opere de artă. Cel din urmă devine
într-o anumită măsură
co-autor, în felul în care privea lucrul acesta Marina Ţvetaeva. Spunea poeta despre cititorul său: "Nu este scopul creaţiei acela de
a-l
delecta pe cititor cu clipociri verbale. Ţelul meu, atunci când mă apuc
să scriu, nu este acela de a face plăcere cuiva, nici măcar mie însămi,
ci acela de a crea opera cea mai perfectă posibil. Bucuria vine mai
târziu, după ce am terminat. Comandantul care porneşte la război nu se
gândeşte nici la laurii victoriei, nici la trandafiri şi nici la
mulţimile care or
să-l aclame, - nu se
gândeşte decât la lupta ce o are de purtat imediat; de asemenea mai
puţin la victoria finală, cât la cutare poziţie pe care o are de cucerit
atunci. Bucuria vine mai târziu, şi ea este mare. Vine şi o mare
oboseală. Această oboseală de după încheierea unei opere, eu o respect.
Ea înseamnă că a fost ceva de biruit şi că opera nu a fost dată aşa,
fără efort. Merita aşadar să porneşti la luptă. Eu respect, de asemenea,
oboseala cititorului. Ai obosit citind opera mea - înseamnă că ai citit
bine şi că ai citit ceva bun. Oboseala cititorului nu este
devastatoare, ci creatoare,
împreună-creatoare. Ea face cinste cititorului şi mie." (
Poetul şi critica,
1926). Mai apropiat spus, în cazul nostru, vizionarea de filme nu este o
distracţie, ci o lucrare spirituală, una care poate ajunge a fi în
asemănare cu lucrarea pe care o reprezintă, de pildă, rugăciunea. Una
grea, aşadar! Şi responsabilă! Marian Rădulescu se consideră un
spectator selectiv, excesiv de selectiv. Dar este drept că, aşa cum
subliniază: "E nevoie de un anumit simţ ca să primeşti un film - atunci
când e film - în ansamblul lui, iar nu pe segmente separate". Un anumit
dar, de fapt, pe care, evident, el îl are. Totodată, pe bună dreptate,
remarcă faptul că este nevoie de pregătire pentru a te apropia de film
ca poem cinematografic. Structura poetică împlinită dă, în final,
valoarea unei opere de artă. Era şi viziunea lui Andrei Tarkovski, care
se considera, în fondul lucrării sale, mai mult poet decât cineast. Un
criteriu important de apreciere este şi cel convenit
într-o
convorbire cu Dragoş Pâslaru, anume că măsura unei opere de artă constă
în cât "îţi strecoară în suflet dorul după desăvârşire", "o nostalgie
care nu trebuie confundată cu melancolia". Se poate spune că, prin
cartea sa, Marian Rădulescu oferă cititorului spre ajutor - cu
delicateţe, dar convingător - un cod competent de cinefilie, strecurând
cititorului un dor bun, care să ducă în continuare, pe căile sugerate,
la
dorul după desăvârşire.
Întreaga carte este străbătută, când în subteran, când la vedere, de
asumarea condiţiei creştine de către autor. Este remarcabilă bogăţia de
referinţe şi citate biblice. De altfel, cartea începe abrupt, cu un
scurt excurs cu trimiteri teologice, plecând de la credinţa din popor în
legătură cu imaginea lui Hristos aflată pe bobul de grâu, imagine pe
care micul Marian
n-a aflat-o
aievea în copilărie şi pe care o caută astăzi în orice peliculă
cinematografică majoră. Filmul ca bob de grâu, iată o metaforă care
unora li se poate părea riscată, dar, cred eu, este unul dintre
riscurile acelea care, bine conduse şi asumate, duc la câştig. Şi, apoi,
cât de frumoasă şi cât de penetrantă!...
Marian Rădulescu este mai mult decât un om bisericos, este un om al
Bisericii, în sensul conştiinţei unei apartenenţe la ea şi al unei
raportări continue la valorile ei acreditate şi al unei slujiri a ei cu
propriile înzestrări. De aceea, nu e de mirare că un capitol se
întitulează "În căutarea unei conştiinţe ecleziale". Este ataşat de
gândirea lui Christos Yannaras şi de poziţionarea lui în Biserică.
Printre cei agreaţi şi îndrăgiţi de el se mai află părinţii Pavel
Florenski şi Rafail Noica. Bune însoţiri! Este un admirator al
scrierilor preotului mai rebel, nonconformist, cu unele excese, dar atât
de strălucitor şi de seducător în gândire şi exprimare, Ion Buga, pe
care îl citează adesea. Cred că i
s-ar
potrivi, deoarece gândesc în aceeaşi manieră, şi Olivier Clément, şi
Mitropolitul Antonie Bloom. În orice caz, Părintele Dumitru Stăniloae...
Generice pentru gândirea lui de cinefil creştin ar fi, puse împreună,
aceste două aserţiuni: una biblică - "Cred, Doamne, ajută necredinţei
mele!" (Marcu 9, 24) şi cealaltă aparţinând unui important regizor - "Ce
drum e acela dacă nu duce la biserică?" (Tenghiz Abuladze, replică la
sfârşitul filmului
Căinţa). Un astfel de drum
s-ar cuveni să fie un film bun.
Nu o dată, discursul lui Marian Rădulescu devine
teologic-sapienţial - nu în chip exterior, ci asumat, însuşit.
Iată-l, de pildă, atunci când spune, atât de adevărat: "Înţelepciunea (
sophia)
este pecetea desăvârşirii noastre.". Ea presupune, printre altele,
"deosebirea frumuseţii adevărate de frumuseţea înşelătoare". Este
provocarea de zi cu zi a oricărui iubitor şi frecventator de cultură
aleasă. Relaţia creştină cu arta, evaluarea creştină a artei e una
subtilă. Arta bună, împlinită, este în sine o lucrare creştină, dincolo
de conştiinţa autorului sau de aparenţe, care pot înşela. Ne mai
vorbeşte în cartea sa despre sensuri, înţelesuri, învăţături, despre
eu-l
lăuntric, despre condiţia omului în lumea contemporană şi altele
asemenea. Sunt şi cazuri în care ajunge să fie moralizator. Uneori iese
cu totul din aria strictă a filmului, pentru a se cantona în cea a
credinţei, ca în capitolul despre botez. Este emoţionat până la lacrimi
de slujba de botez făcută după rânduială, cu implicare mistică.
Nu se sfiieşte să fie critic faţă de unele derapaje din Biserică, în
general cu măsură. Critic, de exemplu, cu devierile apărute în pictura
bisericilor. Aderă la spusa Sfântului Antim Ivireanul, folosită de
Lucian Pintilie în scenariul său pentru
Balanţa: "Nu avem nici
credinţă, nici nădejde, nici dragoste, şi suntem mai răi, să mă iertaţi,
decât păgânii... Şi puteţi cunoaşte aceasta, că este aşa cum vă zic, că
ce neam înjură ca noi de lege, de cruce, de cuminecătură, de colivă, de
prescuri, de spovedanie, de botez, de cununie şi de toate tainele
Sfintei Biserici? Cine dintre păgâni face aceasta?" La aceasta adăugă
avertismentul lui Alecu Russo: "De mult ce ne vom lăuda, de mult ce vom
huli celelalte neamuri, românii vor socoti că sunt buni şi mari din
născare şi se vor confunda iarăşi în somnul lor cel adânc." Critica este
benefică atunci când ea nu devine o obsesie stânjenitoare pentru
obiectivitate şi, îndeosebi, pentru adevăr. Când nu ajunge să te
amărască
într-atâta încât să te împiedice a mai vedea binele şi frumosul din preajmă.
Creştinismul lui Marian Rădulescu nu este ideologic, ci unul al
valorilor descoperite şi puse în lucrare. Vedem asta şi din felul în
care analizează şi receptează filmele unor cineaşti importanţi (şi
buni!) care au exprimat adesea public poziţii tranşante în spijinul
extremei stângi. În acest sens, exemplară pentru decriptarea profundă a
filmelor este aceea pe care o face în legătură cu
scurt-metrajul Despre originea secolului XX al lui
Jean-Luc
Godard. Un întreg umanism (în corectitudinea politică a timpului
nostru), cu veştejirea tuturor violenţelor teribile ale secolului
trecut, este exercitat în acest film de un maoist! Da, da, un maoist
convins! Maoism vinovat de atâtea crime abominabile, nu în ultimul rând
celebra
revoluţie culturală. Care se pare că nu apar în
înşiruirea din filmul lui Godard. Aproape incredibil. Şi, totuşi,
mărturisesc că şi eu mă simt apropiat de filme ale lui Godard, de
maniera lui de a spune cinematografic, chiar dacă complet nedumerit şi
depărtat de ideologia lui, promovată vehement inclusiv în multe dintre
producţiile sale. Sigur,
Notre musique, la care se referă autorul
în cartea sa, este credibil şi bun (situare importantă!), dar nu mai
mult de atât. Un alt caz este cel al lui Pier Paolo Pasolini, care chiar
dacă târăşte după sine o mulţime de păcate morale şi spirituale, rămâne
un cineast de primă clasă, deloc lipsit de onestitate în practicarea
meseriei sale. De altfel, filmul său
Evanghelia după Matei rămâne până astăzi cel mai izbutit şi cel mai apropiat de realitatea
spiritual-istorică dintre toate încercările pe această temă, a vieţii lui Iisus.
Nu abandonează viziunea creştină nici în cazul unor mari regizori
apreciaţi şi îndrăgiţi de el. Astfel, critică, pe bună dreptate,
ideologia existenţialistă a lui Bergman. Îndeosebi când ea are legătură
cu Dumnezeu şi cele ale Lui. Sigur, la Bergman este de privit dincolo de
"ideologia" lui, la felul inegalabil în care el explorează insondabilul
întunecat al fiinţei umane, până dă, şi acolo, de o fărâmă preţioasă de
lumină. Ceea ce puţini reuşesc ca el. Şi mai este de adus un argument
în favoarea lui Bergman: faptul că a fost sedus de Tarkovski! Se
potriveşte pentru el ceea ce Marian Rădulescu spune că a găsit chiar şi
în
Procesul lui Kafka: o pâlpâire de nădejde. Căci, în ciuda
atâtor motive de îngrijorare pe care i le oferă societatea contemporană,
Marian Rădulescu rămâne, datorită creştinismului său viguros, un om al
nădejdii. Ştie că "doar puterea crucii (asumarea suferinţei, fără
cârtire) este singurul antidot" la tot răul din lume, fie că vorbim de
societate, fie că ne referim la cultură. Vede la
"liber-cugetători"
(ghilimelele îi aparţin), precum Friedrich Nietzsche, James Joyce,
Ingmar Bergman sau Luis Buñuel (cu al său "Sunt ateu, slavă Domnului!" -
care li se potriveşte şi celorlalţi), o mărturisire indirectă de
credinţă, clamarea fiind "doar un refuz ferm de a primi (şi trăi) o
pseudo-moralitate ce învaţă că antonimul viciului este virtutea, nu libertatea".
Într-adevăr, libertatea adevărată implică virtutea, virtutea moralistă e lipsită de libertate.
Autorul este sedus de discurs şi aderă la concepţia eclezială ale unui convertit la ortodoxie, Frank Schaeffer, pe
care-l descoperă prin două cărţi:
Sham Pearls for Real Swine (Mărgăritare false pentru porci adevăraţi) şi
Why
I am a Atheist Who Believes in God. How to Give Love, Create Beauty and
Find Peace (De ce sunt un ateu care crede în Dumnezeu. Cum să dăruieşti
dragoste, să creezi frumuseţe, să afli pacea). Franck Schaeffer, om
catalogat de mulţi a fi "o ciudăţenie mistică", se apropie de ortodoxie
văzând "liberalismul galopant din bisericile protestante şi
romano-catolice".
El consideră că "evanghelismul şi fundamentalismul pietist, catolic sau
(neo)protestant au compromis creştinismul". Până la urmă este vorba de a
opune unei artificialităţi a religiei, prezenţa vie a unei credinţe
autentice şi genuine, păstrătoare de vechi şi înmiresmate frumuseţi.
Schaeffer îşi hrăneşte sufletul cu frumuseţea liturghiei Bisericii.
Crezul lui este acela că viaţa nu este "un pas spre un loc mai bun", e
însuşi "locul mai bun, aici şi acum". Şi se cuvine trăită ca atare.
Mi se pare că exigenţa sa creştină merge uneori prea departe (tocmai
atunci când mă aşteptam să fie mai înţelegător). Anume, mă gândesc că
este nedrept cu Eugenia din
Nostalghia,
punând-o în oglindă cu Maria, soţia lui Andrei, şi văzând în ea numai o
bella donna.
Cred că este un personaj cu structură mai complexă. În susţinerea mea
îl aduc pe însuşi regizorul filmului, cu scena aceea din vis, în care
soţia sa, Maria, se îmbrăţişează cu Eugenia,
într-o
definitivă şi salvatoare împăcare. Frumuseţea Eugeniei este frumoasă şi
de recuperat, dincolo de estetismul ei. În fond, ea nu este decât o
fiinţă singură, singură de tot, care
nu-şi găseşte locul lângă Dumnezeu, dar nici cultura
nu-i
ajunge. Ca atâţia oameni ai zilelor noastre acuză o lipsă tragică de
iubire, de tandreţe. Rătăceşte în căutarea ei şi nu o află, incapabilă
să vadă drumul bun care duce la ea, chiar şi atunci când se află în
apropierea lui. Sigur că este şi ea vinovată, dar nu numai ea, ci şi cei
din jur, care nu reuşesc să fie destul de convingători.
Se arată preocupat de o temă mai arar pusă în dezbatere:
muzica în film şi muzica de film. Un capitol este dedicat anume, dar aflăm remarci consistente şi în alte capitole. Filmul
i-a fost cale spre întâlnirea cu muzica. De pildă,
l-a descoperit pe Vivaldi prin muzica lui Georges Delarue din
Mica Romanţă. Mie mi
s-a întâmplat,
într-un fel, acest lucru prin
Viaţa lui Mattheus (
Żywo Mateusza)
al lui Witold Leszczyński, un film polonez mişcător din anul 1967, care
a făcut oarece valuri în epocă, dar despre care astăzi
nu-şi
mai aminteşte nimeni, nici chiar cinemateca. Extrage de la diferiţi
oameni de cultură celebri tot felul de definiţii ale muzicii. Eu aş
adera mai tare la cea a lui Proust: muzica ar fi "migraţia sufletului
prin sunet". Este un foarte bun cunoscător şi un mare iubitor al muzicii
lui Adrian Enescu, care cu numeroasele sale muzici de film, "extrem de
personale, de speciale, de ireale",
i-a fost "călăuză către Împărăţia Muzicii". Mărturiseşte cum muzicile acelea ajunseseră
să-l obsedeze şi suferea de adrianenescomanie. Le asculta şi le fredona "în buclă".
Basorelieful-lui, poem-pop pe versuri de Ioan Alexandru, îi consacră un întreg capitol. Îl consideră un poem iconic, un
poem-mărturie
cu profunde implicaţii eshatologice. Înţelege prin mijlocirea lui, pe
urmele lui Ioan Alexandru, că Patria este comunitatea sfinţilor. Demnă
de primă atenţie la Adrian Enescu mi se pare a fi sublinierea faptului
că uneori muzica poate deveni un personaj al unui film şi că el asta îşi
doreşte.
Marian Rădulescu este (şi) un militant al redescoperirii valorilor reale
ale filmului românesc, deloc puţine, deloc neglijabile, în ciuda a ceea
ce cred mulţi spectatori superficiali. Aflăm în carte numeroase
referinţe la filme româneşti cu adevărat bune, dintre care unele îl
obsedează pe autor şi revine la ele adesea. Şirul de regizori care au
produs înainte de 1989, agreaţi artistic de autor, este destul de lung:
Mircea Săucan (în primul şi în primul rând), Lucian Pintilie, Victor
Iliu, Manole Marcus, Iulian Mihu, Dan Piţa, Mircea Veroiu, Mircea
Danieluc, Alexandru Tatos, Iosif Demian... Desigur, cu nuanţe
diferenţiatoare. Vede două perioade de vârf în cinematografia
românească: prima cea din deceniile al 7-lea şi al 8-lea, până la
începutul anilor '80, în veacul trecut, iar a doua cea de după 1989, cu
osebire din ultimii 10-15 ani. Perioada din urmă cu vădită afirmare
internaţională, probată de numeroase premii strălucitoare. Cum se ştie,
cele mai multe dintre filmele de referinţă produse în vremea
comunismului au avut probleme cu cenzura, unele fiind trunchiate, altele
fiind difuzate cu mare parcimonie, în fine altele fiind chiar interzise
pentru perioade mai scurte sau, cel mai adesea, mai lungi. Cele de după
1989 se confruntă cu alte probleme, dar îndeosebi cu gustul pervertit
al publicului, îndopat până la dependenţă nocivă cu "filme americane"
(vorbesc de gen, nu neapărat de ţara producătoare).
Privite cu distanţare în timp, filmele româneşti realizate în perioada
comunistă îşi dezvăluie şi virtuţile, şi limitele. Ca opere de artă
vedem cum unele dintre ele rezistă destul de bine şi privim cu destulă
mirare posibilitatea realizării lor în epocă, în ciuda ochiului atât de
vigilent ideologic al partidului. Pe de altă parte, putem observa că şi
multe din filmele proaste din punct de vedere al artei cinematografice
din acea vreme capătă acum anumite veleităţi şi le vizionăm cu destulă
bunăvoinţă, uneori cu interes şi plăcere, fie pentru jocul unor actori
minunaţi, fie pentru un anumit caracter documentar pe
care-l
capătă. De pildă, poţi să vezi cum arăta un oraş acum câteva decenii,
cum se îmbrăca lumea, cum gândea în cele mărunte ale vieţii cotidiene
etc. În fine, poţi recupera vizual o întreagă atmosferă şi un context
civic în care ai trăit şi care ţi
s-au şters în mare măsură din memorie.
Cel mai drag film lui din vremea mai veche pare să fie
Concurs
(1982) al lui Dan Piţa, pe care îl consideră "un jurnal cinematografic
al fericirii". Şi o demonstrează cu argumente plauzibile. Este un film
cu adevărat de o mare profunzime psihologică şi excelent realizat, care
mi-este şi mie foarte aproape. Cei mai mulţi din cei pe
care-i cunosc, din cei cât de cât preocupaţi serios de arta cinematografică şi cât de cât pricepuţi, tind să pună
într-un astfel de top
sui-generis pentru perioada comunistă
Reconstituirea lui Lucian Pintilie. Şi au şi ei raţiunea lor şi dreptatea lor. Pentru vremea din urmă, preferatele lui Marian Rădulescu sunt
După dealuri al lui Cristian Mungiu şi
Aferim! al lui Radu Jude. Vede în ele înrudiri cu
Reconstituirea. Prin cei doi regizori (şi prin câţiva alţii, îndeosebi Cristi Puiu şi Corneliu Porumboiu, dar şi Anca Damian pentru
Crulic - Drumul spre dincolo) vede pentru cinematografia românească "
o nouă şi fericită etapă în căutarea identităţii sale".
După dealuri
mi se pare mai izbutit, mai împlinit. Regizorul nu vrea să spună mai
mult decât pătrunde şi decât cunoaşte, caută să fie onest (ceea ce
Andrei Şerban nu mi se pare a fi reuşit în montarea sa dramatică privind
acelaşi eveniment, plecând de la aceeaşi sursă, cartea Tatianei
Niculescu Bran). Şi, prin sensibilitatea sa,
ferind-o
de prejudecăţi, surprinde destul de mult. De aici o anumită simplitate,
o anumită uimire, o anumită empatie cu personajele, o căutare, care dau
filmului o delicată forţă artistică şi fac ca el să te urmărească
benefic la ieşirea din sală. În ultima vreme, Marian Rădulescu pare
de-a dreptul sedus de
Aferim!, pe
care-l
recomandă cu fervoare şi entuziasm. De la el, oarecum retroactiv,
recuperează bucuria pentru întreaga filmografie a lui Radu Jude. Un
capitol este dedicat analizei, pe scurt, a filmelor sale. După părerea
mea,
Aferim! este un film foarte bine făcut, mai "artistic" decât
După dealuri,
cu imagini ce trimit la Bergman (poate prea apăsat), dar care nu are
fiorul dramatic şi mistic existenţial care este de aflat în filmele cu
adevărat mari. Şi este un pic prea corect politic (pentru gustul meu).
Nu
i-ar fi stricat un pic de "derapaj" din acest punct de vedere. Eu nu regăsesc în el acele "
ecouri cehoviene"
pe care le află autorul. Dar poate ar trebui să fac şi eu ceea ce a
făcut Marian Rădulescu: a văzut filmul de mai multe ori... Ceea ce face
un film cu adevărat mare
şi-l separă de
filmele obişnuite (comerciale sau nu), este faptul că la fiecare
vizionare descoperi ceva nou. Practic, la nesfârşit. Acest ceva poate fi
o anumită mişcare sufletească, un detaliu de relaţie între personaje,
un detaliu scenografic semnificativ, frumuseţea pură şi simplă a unui
cadru etc. La filmele obişnuite, oricât de "frumoase" ar fi, nu mai ai
nimic de descoperit, le epuizezi
dintr-o vizionare (nu mă refer, desigur, la
story, pe care poţi
să-l uiţi). Poţi să revezi lucruri care
ţi-au plăcut, dar nu să descoperi altele noi. Nu se pretează la nesfârşite desfolieri, sunt închise, nu deschise.
Unul dintre lucrurile cele mai pur fermecătoare ce reiese din această
carte, unul extrem de benefic pentru autor, dar şi pentru cititor, este
însoţirea şi, aş zice,
prietenia sa
spirituală cu Nicolae Steinhardt. Prietenie primă, venită din afara lumii filmului, dar poate primă chiar şi
luând-o în considerare pe aceasta. Consideră
Jurnalul fericirii
o "călăuză spre viaţa transfigurată de dreapta socotinţă". Marian
Rădulescu ne redă câteva episoade savuroase culese din scrierile lui
Nicolae Steinhardt. Unul este cel cu promisiunea lui Cioran făcută lui
Steinhardt de a nu mai înjura pe Hristos şi cu istorioara evreiască
povestită de Steinhardt când a văzut că acela nu reuşeşte să se ţină de
cuvânt. Un altul este cel cu fratele Costică Hr., de la Schitul Darvari,
frumos încrâncenat întru ale credinţei, care vine
şi-l
dojeneşte pe patul de spital, pentru oarece lipsă de nădejde. Chiar
dacă avea o cu totul altă structură în ceea ce priveşte trăirea
creştinismului, Nicolae Steinhardt priveşte cu duioşie râvna candidă a
aceluia. În fine, un al treilea este cel cu nepoata meditată de Nicolae
Steinhardt, care la un moment dat îl întreabă candidă: "Ce e aia Biblie,
nea Nicule?!". Referinţele la Nicolae Steinhardt şi citatele din el
sunt abundente pe parcursul întregii cărţi. Iată unul: "Cultura, atunci
când este adevărată şi stă sub semnul unui duh iubitor de oameni, este
un imn adus vieţii". Cât de adevărat! Şi un altul: "Doar creştinismul mă
ţine oarecum tânăr, neplictisit, nescârbit, nesupărat. Nu duc decât o
viaţă creştină moderată şi modestă". Marian Rădulescu aderă deplin la
acest crez, care este
într-o măsură mai mare
sau mai mică al multor intelectuali din Biserică cu interogări majore de
sine. Din punct de vedere cinematografic, am reţinut cu bună
surprindere, pentru că mi se pare că exprimă exact ce vroia să exprime
şi Andrei Tarkovski prin Zona sa din
Călăuza, observaţia lui Nicolae Steinhardt în legătură cu faptul că: închisoarea
i-a învăţat pe mulţi că "fiecare tot ce vrea obţine, dar ce vrea cu adevărat, nu ce spune că
i-ar
plăcea să aibă; ceea ce se obţine cu neprecupeţit sacrificiu, cu
nedezminţită încăpăţânare, înfruntând lenea, nestăruind asupra
scrupulelor". Ne mai aminteşte Marian Rădulescu şi despre viziunile
profetice ale lui Nicolae Steinhardt în legătură cu lumea care ne
aşteaptă, atât de existenţial dramatică, o lume care a început deja să
fie. Lumea la care se referea şi Domenico în
Nostalghia: "Ce lume e aceea în care un nebun a ajuns
să-i înveţe pe oameni cum să trăiască?" Ne ducem cu gândul imediat la spusa Apostolului Pavel:
"Dacă-ntre voi i se pare cuiva
că-i
înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să devină înţelept. Că
înţelepciunea lumii acesteia nebunie este în faţa lui Dumnezeu;" (1
Corinteni 3, 18-29).
Un lung capitol, un excelent capitol, cel mai consistent, întitulat
inspirat "Călăuza", este dedicat lui Andrei Tarkovski, hermeneuticii
filmelor sale. Marian Rădulescu este îndrăgostit frumos de inegalabilul
regizor rus şi probabil că asta mă leagă de el în primul rând. Andrei
Tarkovski este pentru Marian Rădulescu mai mult decât
primus inter pares, este chiar
singularis primum.
Într-un
fel, cartea aceasta este o carte pentru tarkovskieni. În legătură cu
episoade şi scene din filmele lui Andrei Tarkovski, Marian Rădulescu are
observaţii de detaliu, de fineţe, revelatoare. Minunatul regizor ar fi
mulţumit
să-i citească comentariile şi
interpretările. Oriunde ar fi, în fapte de viaţă sau printre filme,
autorul se întoarce cu gândul mereu la Andrei Tarkovski. Constituie
referinţa supremă, chiar şi atunci când cele analizate se află la o mare
distanţă valorică şi spirituală de această referinţă. Iubirea şi
preţuirea lui Marian Rădulescu se pot vedea foarte bine şi din această
excepţională şi plină de miez observaţie: "La fel ca despre icoanele
bizantine, poate că nu ar trebui să vorbim atât de mult despre valoarea
lor estetică evidentă, ci să ne concentrăm pe esenţa lor
transfiguratoare. Filmele lui Andrei Tarkovski ne trimit mai degrabă la
biserică decât la cinema şi, dacă suntem sinceri cu noi înşine, simţim
mai mult nevoia să ne mărturisim, decât să mergem la un alt film." Are
dreptate şi atunci când vede cum: "
Călăuza este o serioasă piatră
de poticnire". Sensul este cu referinţă biblică, desigur. Ca şi acolo,
pentru foarte mulţi piatra de poticnire este chiar Piatra din capul
unghiului - Hristos. Ca atare, filmul acesta "se lasă desluşit de
oricine îl priveşte dornic să descopere posibilităţile de expresie
oferite de cinema unui cineast neobişnuit, dornic să filmeze nevăzuta
nostalgie după copilărie, iubire, poezie". Se lasă şi... nu se lasă, aş
spune. Taina se întrevede, se străvede, dar nu se epuizează.
Ultima parte a cărţii este constituită de un jurnal (datat) prilejuit de moartea mamei, fiinţa cea mai apropiată de autor.
I-a
legat o relaţie specială, de o mare intensitate. Raportarea la mama sa
se face cel mai adesea aici, în carte, prin filme, prin scene din filme
şi prin diferite mame din filme. Jurnalul acesta al lui Marian Rădulescu
devine, în aceste pagini, foarte filmic. Zilele acelea, pline de
încercări şi trăiri sufleteşti intense şi aparte, îi prilejuiesc
reflecţii cu caracter filosofic în raport cu moartea. Descoperă după
moartea ei, cu surpriză, tot felul de notaţii de mare delicateţe şi
profunzime, nebănuite. Cele mai multe, având legătură cu poezia! Caută
mângâiere la monahul Valerian (fostul actor Dragoş Pâslaru),
care-i
spune acest lucru excepţional şi mângâietor: că restul, după moarte,
după epuizarea celor ce le presupune ea în imediat, nu este durere, ci
bucurie.
Într-un fel, până la urmă, cartea, precum
Oglinda
lui Tarkovski, este un omagiu delicat pentru mama sa, adesea prin
intermediul filmelor. Ca şi acela, îşi visează adesea mama. Este urmărit
parcă până la obsesie de umbra ei duioasă. Îi datorează, între altele,
şi faptul că
"i-a netezit sufletul spre
întâlnirea cu filmul". Acum se gândeşte la ea cu bucurie. Se recunoaşte
în ceea ce Alexandru Tatos notase după moartea mamei lui:
"S-a dus omul care
m-a iubit cel mai mult...
M-am purtat urât cu ea, nervos, nu
i-am
făcut toate plăcerile - cei dragi sunt întotdeauna nedreptăţiţi - şi
asta mă chinuie acum. În sufletul meu rămâne un gol pe care
n-am să pot
să-l
umplu niciodată. Ştiu că de acolo, de unde eşti, ai grijă de mine şi mă
păzeşti! Draga mea mamă..." Şi Marian Rădulescu crede că nu suntem
singuri pe pământ, că cei plecaţi ai noştri trăiesc,
într-un fel tainic, cu noi: "Suntem împreună cu ai noştri până la capăt şi chiar dincolo de capăt".
Pseudokinematikos 3 este o carte cu final deschis (probabil spre
Peudokinematikos4 ) sau, mai bine spus, fără final. Aşadar: Va urma!
Să închei gândurile mele cu această înţeleaptă şi dătătoare de nădejde
observaţie a autorului: "Frumuseţea se găseşte aici, pe pământ, sub
formă de oaze la care ajung (şi din care se hrănesc) doar cei mult
răbdători." În acelaşi timp,
într-un anume
fel, şi mult nerăbdători. Căci este vorba despre Frumuseţea aceea despre
care ne spunea Fiodor Dostoievski, despre Iisus Hristos.
