Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi cuvântul-înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Publicistul Ion Jianu reuneşte în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 şi 2015 şi un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soţiei acestuia.

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor.
A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă.
Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care şi-a câştigat publicul cititor este Arta conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului Mic, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 şi în 1983 şi de Academia Română în 2003.
Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon şi a numeroşi alţi poeţi francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la Cuvântul Libertăţii (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la Gazeta de Sud (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc.
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România.
Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul Interviuri pentru eternitate, prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.
La solicitarea autorului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) certifică necolaborarea lui I.J. cu fosta securitate (adresa nr. P 210/12 din 11 iunie 2013).

Interviu cu Ileana Vulpescu

Ion Jianu: Un interviu - "de-amor, de-amar, de inimă albastră" - cu scriitoarea Ileana Vulpescu ar trebui să înceapă cu banala întrebare "ce mai faceţi?". Şi asta pentru că, de ceva vreme, am impresia că aţi fost ocolită de televiziuni, inclusiv de emisiunile culturale. Greşesc?
Ileana Vulpescu: Dacă mă ocolesc televiziunile - nu toate - şi, mai ales, emisiunile culturale, e treaba lor, nu a mea. Ăsta să-mi fie necazul!

I.J.: Surpriza a fost în urmă cu două săptămâni, când v-am văzut, în sfârşit, la TV, dar aţi fost consultată într-o problemă oarecum neliterară - cazul fiicei cuplului Ceauşescu, Zoia Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o, ce impresie v-a făcut?
I.V.: În emisiunea de la România TV, despre Zoia Ceauşescu, era vorba despre un om, nu despre literatură. Am cunoscut-o pe Zoia Ceauşescu: modestă, inteligentă, cultivată, spirituală. Cred că aţi afla lucruri foarte interesante în privinţa ei luînd interviuri celor care au lucrat împreună cu ea, deci unor matematicieni.

I.J.: Sunteţi originară din Bratovoeşti. "Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova", mi-aţi declarat în urmă cu mulţi, mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie şi acum? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
I.V.: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Craiovei - chiar frumos.

I.J.: "Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume", zicea marele Marin Sorescu. Cum se vede Bănia din Capitală?
I.V.: Nu pot spune nimic despre un loc pe care nu l-am mai văzut de 22 de ani.

I.J.: Ce mai face... Arta conversaţiei? Există interes pentru o nouă ediţie? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: Arta conversaţiei a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mînia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!

"Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei"

I.J.: Cât aparţine un roman "realului", faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în Arta conversaţiei cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata "realitate" a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cît la sută este rezultat al realităţii şi cît al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rînd, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cît această capacitate este mai mare, cu atît elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. V-am mai răspuns la această întrebare şi într-un interviu din anii '80... Reamintesc: un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine "real" în literatură - presupunînd că a avut un model în viaţa reală - doar după ce scriitorul, descompunîndu-l, anihilîndu-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricît de extraordinară ar fi "realitatea" unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta conversaţiei, "adevărat" - în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului - este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.

I.J.: O cititoare v-a reproşat că scrieţi "cele mai depresive romane". Ce-i răspundeţi?
I.V.: Scriu cele mai depresive romane? Scrie fiecare despre lucrurile pe care le cunoaşte mai bine. Există, mulţumim lui Dumnezeu, şi umorişti care să ne ofere echilibru, într-o lume compusă din ce vrei şi, mai ales, din ce nu vrei.

I.J.: La ce lucraţi în prezent?
I.V.: La o carte.

I.J.: 2012 este an aniversar Ion Luca Caragiale. Cum credeţi că ar fi scris Caragiale despre România de azi?
I.V.: S-ar fi putut să fie un autor de tragedii... A plecat în Germania înaintea Primului Război Mondial. S-ar fi putut ca în zilele noastre să plece în Australia, direct la canguri.

I.J.: Aţi afirmat într-un interviu că "1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român". Aţi putea fi catalogată drept nostalgică, deşi nu asta aţi vrut să susţineţi. Explicaţi-vă!
I.V.: În interviul de care pomeniţi, am spus "1990 a fost cel mai urît an din viaţa mea, şi au fost mulţi urîţi". Nu-mi arog dreptul de-a vorbi în numele întregului popor român. Cine vrea să afle dacă 1990 i-a fost fast sau nefast, ar trebui să intervieveze toată suflarea României şi să numere părerile: fast, nefast.

I.J.: Aţi intenţionat să faceţi o casă-muzeu... Mai e de actualitate acest proiect?
I.V.: Nu mai este de actualitate.

(aprilie 2012)

Interviu cu Romulus Vulpescu

Ion Jianu: Într-un interviu mai vechi spuneaţi: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Dom'ne, pentru obrăznicia răspunsului de-atunci... Eu ştiu la ce interviu te referi.

I.J.: Cel din cartea de interviuri ale lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, apărută în anii ' 70.
R.V.: Nu mai ştiu exact anul. Ţin minte că a apărut în Luceafărul, cu multe tăieturi. De pildă, toată povestea cu Haşdeu, cu portretul lui, descoperit de colegii mei şi care au jucat fotbal cu barba lui Haşdeu, a fost tăiată din Luceafărul. A apărut, într-adevăr, şi în volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; prima ediţie în 1970, ediţia a II-a, adăugită, în 1979, n.a.). Şi acolo cu nişte tăieturi, dar a apărut. Păunescu m-a rugat să-i povestesc - în interviu - două întîmplări din fiecare an de facultate. Eu i-am povestit pe aia cum am cunoscut-o pe nevastă-mea...

I.J.: A, e vorba de anul III de facultate, an când în amfiteatrul "Odobescu" aţi văzut o fată cu părul foarte lung coborând mai jos de şale?[1] V-aţi îndrăgostit pe loc şi, după o săptămână de perpeleală, aţi "agăţat-o" în dreptul Facultăţii de Matematică, recitându-i din Barbu datorită sugestiei locului! Era nu numai un text, ci şi un test! Aşa am citit povestea în interviul pe care i l-aţi acordat lui A.P.
R.V.: Da, asta a fost cea mai frumoasă amintire, iar cea mai urîtă a fost chestia cu tipii (colegi de facultate cu Romulus Vulpescu, asistenţi, n.a.), cu Hasdeu. Ei sărbătoreau un eveniment, nu mai ştiu ce, iar eu le-am stricat petrecerea. I-am comparat cu cei care au călcat pe barba lui Iorga şi le-am spus cam aşa: "Să ştiţi că, spre deosebire de mortul ăla ilustru, pe barba lui Hasdeu (portret care-i aici, la mine acasă), zic, au rămas amprentele voastre, adică ale pantofilor". Ceea ce a produs o mare... vulvă, dacă mă pot exprima aşa. Erau acolo mulţi tovarăşi, ţi-i pot spune, nu-i nici un secret: unul dintre ei conduce acum (martie 1983) cultura municipiului Bucureşti, deci foarte bun?! Restul, n-are importanţă, sunt din facultate, asistenţi... Băieţii au jucat un mic "fotbal" cu tovarăşul Hasdeu, cu portretul lui descoperit sub o catedră, în amfiteatrul care purtase numele lui Hasdeu şi care acum îl poartă din nou. Şi atunci, în interviul acela, am spus că aş vrea să restitui cu un prilej aniversar, al lui sau al meu (ceea ce e foarte drăguţ şi obraznic!), portretul lui Hasdeu, înnobilat de amprente, amfiteatrului omonim. Să-l pună la loc. Dacă o să-l pună! Pentru că eu pot să-l restitui şi ei să-l bage... nu ştiu unde! Aşa că mai bine să rămînă la mine, are mai multe şanse să rămînă mulţi ani. Nu se ştie ce se poate întîmpla. Să-l dea fiică-mea înapoi! În orice caz, salvat este. Portretul este înrămat de mine, portret de epocă, foarte frumos, cu semnătura fotografului.
M-ai întrebat despre afirmaţia mea: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Era numai o declaraţie obraznică. Dacă aveam tărie de caracter, nu mai publicam restul poeziei. Că e vorba de o poezie. Se cheamă "Infatuare"... Acest vers nici nu mai are nevoie de continuare...
Deci, întrebarea e despre biografia mea... Nu-ţi răspund că nu sînt mulţumit de biografia mea, pentru că aşa e frumos, să faci pe modestul! Nu sînt modest, că n-am de ce! O să fiu obraznic în continuare! Glumesc, desigur... Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi nu sînt mulţumit. Sînt în măsura în care am făcut ce-am vrut, ceea ce este mare lucru. Am vrut să fac teatru! Într-o formă sau alta, am cam... făcut! N-am putut să fac cum am vrut eu şi e bine că s-a întîmplat aşa...

"La Facultatea de Teatru am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur..."

I.J.: Adică, ce s-a întâmplat?
R.V.: Marcel Breslaşu, rector pe atunci al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), m-a exmatriculat de la Teatru! Îţi dai seama ce lovitură a fost pentru mine, la cei nici 17 ani ai mei. Însă eu, de fapt, îi sunt recunoscător. Ca actor, eram un mediocru...

I.J.: Aţi fost student la IATC, la nici 17 ani?!
R.V.: Am fost elev al Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur... Da, la 16 ani şi jumătate! Cu dispensă de la minister şi cu obligaţia de a termina liceul înaintea terminării facultăţii sau cel mai tîrziu odată cu ea! Eu aş fi terminat liceul în anul III de facultate... Ce vorbeşti dumneata! Am trecut prin nişte chestii... Atunci făceam şi una şi alta. Am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur, încă de pe atunci regizor celebru. Astăzi e plecat din România, dar asta n-are nici o importanţă, îl priveşte pe el. Pe vremea când a fost directorul Teatrului Naţional din Cluj, a montat piesa mea de teatru Rochia (premiera: mai 1968; regia:Vlad Mugur, n.a.) într-o distribuţie admirabilă (Teodora Mazanitis-Fugaru, Melania Ursu, n.a.). A fost cu piesa mea, Rochia, şi în străinătate (Italia), a luat şi premii, au preluat-o şi italienii, au jucat-o cu succes. Se leagă toate în istorie pînă la urmă!

"Exmatriculat din Facultatea de Teatru de Breslaşu (Bresliska)..."

I.J.: Când s-a petrecut povestea cu îndepărtarea din facultatea de teatru?
R.V.: Această exmatriculare a mea se petrecea în anul 1949. Breslaşu n-avea nimic cu mine personal, săracu', el mă exmatriculase din cauza sistemului... Printre cei exmatriculaţi atunci se numără şi Ion Toboşaru, care astăzi este profesor la... IATC! Toţi cei exmatriculaţi atunci (adică nu chiar toţi), într-un fel sau altul, am revenit în teatru pe alte căi. Eu am venit pe cele ale filologiei, întorcîndu-mă tîrziu. Am făcut regie, am făcut secretariat literar, am jucat teatru, am făcut film...

---

^[1] Memoria atenuează amintirile ori le exagerează: n-am purtat niciodată părul mai jos de umeri, fiindcă nu mi-a plăcut să par "nebună din amor" sau "adusă de ape". M-am lăsat totdeauna agăţată, curioasă fiind s-aud "arta poetică" a preopinentului. În cazul lui Romulus, mi-am zis: "Pe ăsta merită să-l ascult că ştie carte şi nu pare mitocan; agaţă «intelectual», cum se cuvine în dreptul unei universităţi." Mi-am spus şi eu ca Duiliu Zamfirescu făcînd cunoştinţă cu Mateiu Caragiale: "curăţel". Şi, azi aşa, mîine aşa... în 1958 m-am trezit madame Vulpescu. (n. Ileana Vulpescu)

Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu

Mihail Sebastian
Articole din Cuvântul lui Nae Ionescu
Editura Vremea, 2016
Ediţie îngrijită şi prefaţă de Miruna Lepuş

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Alegeri la S.S.R.

Nu cunosc precis regulamentele Societăţii Scriitorilor Români. Cum mă exclud benevol şi cu anticipaţie dintr-o reuniune al cărei rost e îndoielnic, nu m-au interesat condiţiile ei de primire, eliminare, premiere şi subvenţionare. Rămână acestea lotul domnilor Foti şi Moşoiu. Dar se pare că prima virtute ce este necesară cuiva, spre a fi acceptat, e posesia unui volum original şi tipărit de proză sau - în lipsă - a două de versuri. Curioasă ierarhizare a genurilor - veţi spune - şi ridiculă: căci potrivit ei, autorul Cuvintelor potrivite este exclus din breaslă, pe câtă vreme oricine şi-a strâns cinci articole de gazetă sau două schiţe între două scoarţe este primit. Să nu discutăm însă temeiurile acestei distincţii ierarhice. Arta politică a oficialităţii noastre scriitoriceşti le-a stabilit pentru uzul adunărilor generale, iar pentru o astfel de adunare criteriile e necesar să fie simple. Veţi recunoaşte că numărătoarea volumelor e mai lesnicioasă decât aprecierea calităţii lor. Iată însă alegerile ultime. Candidează domnişoara Otilia Cazimir şi e respinsă. Autoare a unui volum de versuri şi a unuia de proză - întrunind deci o dată şi jumătate condiţia regulamentului - colaboratoare ordonată a două reviste, activând deci continuu în scrisul zilei, domnişoara Cazimir profesează literatura. Aceasta îi e ocupaţia şi - poate - acesta venitul. Munca sa presupune anumite interese, anumite condiţii în raporturile obişnuite cu editura, anumite drepturi de apărat sau de asigurat - toate lucruri ce firesc sunt de resortul unei organizaţii de breaslă. Dacă, medic, ar fi făcut parte din asociaţia generală a medicilor, dacă, avocat, s-ar fi înscris în barou sau în uniunea avocaţilor, dacă, muncitoare în fabrică, ar fi fost primită într-un sindicat muncitoresc, de ce, scriitoare, să nu aibă dreptul a se organiza şi a-şi urmări realizarea intereselor ce sunt legate de munca scrisului, cu mijloace mai eficace ale colectivităţii camarazilor săi?

În acest sens, votul ultimei adunări generale e absurd şi trebuie dezaprobat. E foarte adevărat că S.S.R.-ul nu poate aduce nici un serviciu real niciunui scriitor pentru activitatea lui scriitoricească. Şi e tot atât de adevărat că, departe de a rezolva cu demnitate problema grea a muncii acesteia lipsite de debuşeu, S.S.R.-ul se mulţumeşte să benchetuiască şi să discute cu oficialitatea politică. Dar de vreme ce cineva - domnişoara Otilia Cazimir, bunăoară - mai are naivitatea de a crede în intervenţia eficace a societăţii în chestie, nimeni nu are dreptul să-l recuze şi să-l îndepărteze dintr-o organizaţie pe care nenorocita lui profesie o presupune. Se cuvine această egalitate de tratament pentru scriitor şi pentru birjar. Nu?

S-ar putea obiecta însă: nu, Societatea Scriitorilor nu ţine să sindicalizeze pe profesionişti, nu consideră chipul de câştigare a pâinii tale drept criteriu de asociere, nu regulamentează o breaslă şi nu caută să fie un organ de control şi de apărare în relaţiile dintre factorii industriei cărţii. Ci dimpotrivă, e un centru exigent de activitate culturală, un birou de propagandă şi un nod de misiune literară. În consecinţă, S.S.R.-ul nu caută scriitori, ci talente.

Punct de plecare fals şi - de aceea - probabil. Consideraţi acum şi sub acest aspect votul adunării generale. Nu sunt - e nevoie s-o spun? - prieten al literaturii domnişoarei Cazimir. Detest suficient poezia domnului Topârceanu pentru a o accepta pe a domniei sale. Şi m-am amuzat - găsind nu demult într-o revistă ieşeană din Bucureşti două poezii - să dezleg acest mister: sunt ale domnului Topârceanu? sunt ale domnişoarei Cazimir, sunt parodiile domnului Topârceanu după Otilia Cazimir? sunt parodiile domnişoarei Otilia Cazimir după Topârceanu?

Cu toate acestea votul S.S.R.-ului rămâne inacceptabil. Societatea asta, care a izbutit să adune din cafeneaua literară tot ce e mai leneş şi mai mediocru, tot ce e mai plat şi mai gazetăresc în sensul prost al cuvântului, tot ce e mai neinteligent, mai necreator şi mai ratat acolo, e deodată cuprinsă de o târzie conştiinţă critică, se lasă muncită de un brusc acces de scrupule şi, în virtutea esteticii sale intacte, respinge o scriitoare modestă dar adevărată, pentru satisfacerea gustului intransigent a douăzeci de infirmi amărâţi de insuccese şi bătrâneţe timpurie. Pentru domnişoara Otilia Cazimir poate fi o consolare gândul că au respins-o acei care i-au premiat pe Ion Foti şi Alfred Moşoiu în paguba domnului Arghezi, a domnului Ionel Teodoreanu şi a inteligenţei. Pentru ceilalţi spectatori ai farsei ăsteia, însă, nu.

Am aflat din povestirea unui martor necăjit şi discret scena alegerii: o larmă speriată şi enervată de oameni ameninţaţi, o propagandă stupidă de agenţi electorali cu gesturi mari, insinuări mici şi deşteptăciune mijlocie. Au fost şi argumente, desigur. Domnişoara Cazimir - s-a spus - face parte dintr-un clan literar provincial, organizat milităreşte şi terorizând publicistica zilei. Scrie la Viaţa românească şi la anexa acesteia, Adevărul literar, două reviste de serviciu, apărând pentru uzul grupului. Beneficiază de tot aparatul comercial al fotografiilor, recenziilor, elogiilor pe care paginile acelea le oferă graţios. În schimb, care scriitor străin de cerc a fost recenzat acolo dacă nu prietenos, cel puţin obiectiv? Activitatea căruia a fost urmărită cu interes? Câte înjurături meschine nu s-au cheltuit pentru cine nu avea gentileţea de a trece pe acolo? De atâta vreme, în stăpânirea oficialităţii şi traficând influenţa, cenaclul ieşean se supralicitează în public, se premiază amabil, cucereşte editurile şi le monopolizează, îşi însuşeşte "misiunile culturale", îşi opreşte premiile naţionale şi îşi împarte familiar bugetele.

Iată, în sfârşit, că o singură dată avem prilejul să-l judecăm. De ce să nu o facem cu aceeaşi părtinire şi de ce să nu ne oferim această modestă revanşă? Prin urmare, domnişoara Cazimir să mai facă anticameră.

Premisele raţionamentului sunt juste. Nu mai puţin concluzia şi hotărârea naivă. Există, desigur, o strategie moldovenistă realmente primejdioasă, exercitată cu o pasiune de slujbaş credincios în orice prilej şi împotriva oricui. Dar asta presupune o reacţiune pornită pe alte criterii şi cu totul alte mijloace, de care votanţii S.S.R.-ului - vai! - nu sunt capabili. Ce uşor şi platonic lucru să respingi pe un scriitor din locul unde are dreptul să fie. Dar ce grea, folositoare şi higienică operă aceea de a-l alunga din locurile pe care nu le merită. Gestul neelegant şi prost al votanţilor de la S.S.R. nu poate fi primit nici de cei împotriva cărora se presupune a fi îndreptat, nici de noi, decât cu un surâs amuzat. Nu le poţi cere, în definitiv, oamenilor mai mult gust şi mai mult bun-simţ decât au. Te gândeşti numai la situaţia domnului Rebreanu^[1], acest om civilizat şi muncitor, care câştigând cu truda şi necazurile lui o casă şi o bibliotecă frumoasă, nu s-a gândit că nu va fi cine să le cerceteze.

(Cuvântul, an IV, nr. 1291, 24 noiembrie 1928, pag. 1-2)

Un premiu

Premiile S.S.R.-ului din anul acesta au fost fericite. Toată lumea e de acord. Indiferent de criteriile care au prezidat alegerea, rezultatul ei e just. Ceea ce trebuie să recunoaştem însă este că prestigiul distincţiilor acordate e nul. La drept vorbind, nici unul din premiile existente în România nu are prestigiu. Nici unul nu recomandă, nu chezăşuieşte o valoare, nu o impune.

Iată în curând se vor vota premiile anuale ale Academiei. Vor urma cele naţionale. E sigur însă că, oricât de dreaptă va fi desemnarea aleşilor (mă ispiteşte gândul să spun desemnarea câştigătorilor), publicul cetitor nu va lua notă de ea. Adică nu o va confirma interesându-se activ de carte, neuitând-o, epuizând-o.

De vină sunt moravurile inacceptabile care s-au statornicit la noi în ordine literară ca şi în ordine politică. De vină tot acest spirit de gaşcă şi nesinceritate care îi dă breslei scriitoriceşti române aerul de poltronerie pe care îl are. De vină pervertirea sentimentului de camaraderie ori în sensul unei adulări nedemne, ori în sensul unei ostilităţi meschine.

Trebuie făcut ceva totuşi pentru prestigiul moral al scrisului. Trebuie dat un ajutor eficace şi nobil cărţii. Avem nenumărate premii care însemnează, de fapt, nenumărate ajutoare băneşti date după criterii de filantropie. Să fie lăsate acestea mai departe, de vreme ce scriitorul român e prea sărac pentru a se dispensa de ele.

Dar, în schimb, să se creeze un premiu nou, modest pentru valoarea lui bănească, dar impunător pentru garanţiile lui de seriozitate. După exemplul Academiei Goncourt, să se aleagă zece oameni pricepuţi şi cinstiţi care să decidă an cu an cui i s-ar cuveni această încoronare.

Ştiu. Sunt greutăţi enorme. Dacă n-ar fi să amintesc decât faptul că o comisie, din care făceau parte domnii Mihail Sadoveanu şi G. Ibrăileanu, a compromis acum trei ani bunele intenţii ale unei gazete acordând un premiu nemeritat domnişoarei Mantu pentru o monstruozitate sămănătoristă şi tot ar trebui să ne îndoim de eficacitatea propunerii noastre.

Totuşi. Ar fi dezolant să credem că în această ţară nu s-ar găsi 10 (zece) oameni serioşi în mâinile cărora o carte să poată trece cu certitudinea că înaintea valorii ei nici protecţia, nici încuscrirea, nici bârfeala nu va impune.

Nu se găseşte un om bogat care să vrea să sacrifice 50.000 de lei pe an? Dacă da, încercarea trebuie făcută cu nădejde.

(Cuvântul, an V, nr. 1404, 19 martie 1929, pag. 2)

Am găsit!...

Nu glumesc deloc. Am găsit mijlocul sigur al refacerii noastre economice. Domnul Argetoianu^[2] să nu-şi mai facă inimă rea; nu e nevoie să fie redus bugetul ţării. Contribuabilii să nu dispere: impozitele nu trebuiesc majorate. Ba dimpotrivă. Vă promit o eventuală reducere a lor cu vreo 25 la sută. Nu vă pot da încă cifre exacte, dar le voi calcula pe măsură ce planul meu va fi pus în aplicare.

E simplu. Există în ţara noastră o categorie cu totul specia­lă de inşi bogaţi. Sunt "îmbogăţiţii de guvern". (Dacă expresia vi se pare necorectă, gândiţi-vă că există una analoagă: "îmbogăţiţii de război".) Sunt oamenii de partid care fac avere în timpul unei guvernări prietene. Nu importă cum şi nu importă în ce calitate. Ministru, primar, deputat, consilier, advocat sau numai cumnat. Fapt e că fac avere şi că o fac numai atunci.

Să se facă un control vast şi amănunţit al acestor averi. Am mai spus-o noi aici, dar atunci era o glumă şi acum e un plan economic. Pentru fiecare "îmbogăţit de guvern" să se deschidă o fişă specială.

Operaţia poate părea complicată. În realitate nu e.

Un exemplu. Constantinescu Tancred. Cauţi numele acesta în registrele fiecărui partid politic, până dai de el. Să zicem că l-ai găsit în partidul liberal, de exemplu. Bun. Socoteşti atunci câte guvernări a avut acest partid de la 1920 încoace.

Şi să presupunem că găseşti două guvernări: 1922-1926, 1927-1928. Foarte bine. Cauţi atunci să afli ce roluri a jucat insul căutat în aceste două guvernări. Şi găseşti, să zicem, că a fost în prima director la C.F.R. şi ministru de industrie, iar că în a doua n-a fost nimic.

Perfect. Atunci calculezi exact averea pe care acest presupus Constantinescu Tancred a avut-o la 1920, calculezi iar averea pe care a avut-o la 1924, şi diferenţa dintre cele două cifre constituie "îmbogăţirea lui de guvern". Operaţia se repetă întocmai pentru perioada 1926-1928.

Să presupunem că am găsit 20 de milioane în totul. (Dau într-adins cifre mici, ca să nu complic socoteala). Asupra acestei sume, statul aplică un impozit ce variază între 50 la sută şi 90 la sută.

Confiscarea integrală a sumei, deşi mai simplă, trebuie păstrată numai pentru afacerile absolut penale. Pentru afacerile sucite, 50 la sută e destul, iar pentru cele "aproape oneste", 90 la sută e prea de ajuns.

Sistemul meu nu e deloc rigid. Procentul impozitului e progresiv, după importanţa demnităţilor. În cazul de mai sus bunăoară, statul ar aplica: 65 la sută asupra afacerilor făcute ca director la C.F.R., 82 la sută, asupra celor făcute ca ministru şi 90 la sută asupra celor făcute ca simplu particular. Ceea ce dă în medie un impozit de 79 la sută, care, aplicat asupra sumei de 20 de milioane, produce suma de 15 milioane 800 de mii. Exact.

Gândiţi-vă acum că cifrele de mai sus sunt în realitate mult mai mari. Gândiţi-vă de asemeni că fiecare partid îşi are Tancredul lui, că fiecare Tancred ascunde în umbra lui o legiune de alţi Tancrezi mai mici şi mai obscuri. Evaluez cu modestie numărul "îmbogăţiţilor de guvern" la 50.000. Sunt fără îndoială în România 50.000 de oameni, care au trăit şi s-au îmbogăţit pe seama a 18 milioane.

Revizuiţi-le averea şi criza economică a statului e rezolvată.

Măsura de altminteri nu e nouă.

Au existat două impozite speciale pentru îmbogăţiţii de război, tribunale speciale şi măsuri de executare grabnice.

Procentul impozitului s-a urcat în Franţa bunăoară până la 80 la sută pentru aceşti bogătaşi, indiferent de onestitatea afacerilor lor.

Şi să nu ni se răspundă că războiul era o situaţie excepţională, care justifica măsuri excepţionale. Căci la noi o guvernare este la fel de dezastruoasă cât un război. Pentru noi, războiul nu s-a terminat la Versailles. După ce ne-am bătut 2 ani cu nemţii, ungurii, turcii şi bulgarii, ne-am luptat alţi 12 ani cu liberalii, averescanii şi naţional-ţărăniştii. Acum să facem socotelile.

Există o problemă a reparaţiilor de război. Reparaţii civile de astă dată. "Îmbogăţiţii de guvern" să facă un pas înainte. Să-i numărăm. Şi cu asta problema crizei e terminată.

Ofer soluţia guvernului şi ministerului de finanţe în special. O ofer dezinteresat, din generozitate personală. Nici măcar nu cer să fiu decorat.

(Cuvântul, an VII, nr. 2301, 16 septembrie 1931, pag. 1)

Politică şi automobil^[3]

Prefectura judeţului Ilfov face cunoscut printr-un comunicat că "în cadrul măsurilor de economie şi reorganizare" va retrage toate automobilele sale de serviciu, reducându-le numărul la unul singur.

Cetăţeanul necăjit, care este oarecum din vocaţie pieton, se poate bucura de această "reformă". Ea satisface nu ştiu ce sentiment de justiţie populară, care nu suferă ca, în aceste timpuri crunte, unii să meargă pe sus şi alţii pe jos. Istoria nu este însă mai puţin naivă şi comică.

De vreo cinci ani, de când se tot vorbeşte de criză şi de economii, punctul cel mai furtunos de atacuri şi polemici, în această direcţie, sunt automobilele. Fără glumă. Dacă ţineţi minte, în 1929, la instalarea primului guvern naţional-ţărănist, cea dintâi declaraţie a domnului I. Mihalache a fost că va suprima automobilele Ministerului de Domenii. De atunci, n-a fost ministru care să nu declare acelaşi lucru şi n-a fost guvern care să nu se indigneze, la începutul guvernării, de "pletora" maşinilor. S-ar fi spus că cea mai gravă problemă a noastră de guvernământ este problema circulaţiei automobile. Chestiunea devenea din zi în zi mai hilariantă: căci automobile se suprimau zilnic şi tot în picioare rămâneau, asemeni unor maşini fantomă, care, ca pasărea Phoenix, creşteau din cenuşă cu caroserie nouă şi carburator refăcut.

Nu credeţi că e timpul să se pună capăt comediei ăsteia? Adică socoteşte cineva că asemenea "reforme" vor remedia ceva din tragedia bugetară a statului românesc şi că asemenea farse sunt suficiente pentru a ne linişti asupra corectitudinii mânuitorilor de bani publici? Crede cineva că aceste mizerabile cârpeli de câteva zeci de mii de lei compensează marile afaceri, marile zăpăceli, dezastruoasele găuri ce destramă viaţa noastră de stat?

Să ne imaginăm că toţi demnitarii noştri, de la prim-ministru la primar, n-ar mai umbla în automobil, ci cu brişcă sau în care cu fân. Ei şi? Ce sumă de economii s-ar realiza? Un milion sau zece sau cincizeci. Adică mai puţin decât un strop de apă într-o putină plină.

Adevărul este că nu suntem deloc serioşi şi că ne jucăm "de-a reformele", în timp ce deasupra noastră se acumulează tragediile esenţiale, cu zecile. Un stat nu trăieşte niciodată din economii, ci din risipă. Un stat democrat mai ales. Asta este în firea lui. A spus-o pe vremuri un francez (şi se ştie că în fiecare francez este un germene de expert financiar): statul este în dureroasa necesitate de a fi în permanenţă bogat.

Să nu mai umblăm deci cu şmecherii de soiul ăsta.

(Cuvântul, an VII, nr. 2689, 16 octombrie 1932, p. 1)

---

^[1] Între 1926 şi 1932, Liviu Rebreanu a condus Societatea Scriitorilor Români.

^[2] În acea perioadă, Constantin Argetoianu era ministru de Finanţe.

^[3] Redăm în continuare un fragment dintr-un articol similar semnat de Nae Ionescu în paginile aceluiaşi ziar: "Aţi băgat de seamă că primul gest, al tuturor guvernelor ce se instalează de o bucată de vreme, este... desfiinţarea automobilelor ministeriale? Te miri de unde mai au de desfiinţat, - când fiecare guvern, pe rând, a făcut acelaşi lucru. Şi, totuşi, au. Pentru că, de fapt, nici un guvern nu a desfiinţat automobilele." (Nae Ionescu, "Despre risipă şi economii. În jurul reducerii bugetare", Cuvântul, an VII, nr. 2323, 8 octombrie 1931, pag. 1)

CLB păstrează vie legătura dintre cumpărător şi librar, livrând comenzile online către librăriile de cartier

CLB păstrează vie legătura dintre cumpărător şi librar, 

livrând comenzile online către librăriile de cartier

​​

• „Rezervă şi ridică” – un sistem de cumpărare de carte extrem de popular pe pieţele de carte din Occident

​

​

• Compania de Librării Bucureşti, cel mai vechi lanţ de librării din România şi singura reţea care are filiale în toate cele 6 sectoare ale Bucureştiului

​

​

• „Acest nou sistem de achiziţie de carte este comod şi eficient

​ şi,

 în acelaşi timp

​, 

păstrează legătura dintre cititor şi librar, legătură pe care CLB a ştiut să o întreţină timp de peste 66 de ani.” (Marieta Seba, director general al Companiei de Librării Bucureşti)

​

Compania de Librării Bucureşti, cel mai vechi lanţ de librării din România şi singura reţea care are filiale în toate cele 6 sectoare ale Bucureştiului, le propune cumpărătorilor o nouă formulă de cumpărare online. Este vorba despre „Rezervă şi ridică” – un sistem de cumpărare extrem de popular pe piaţa de carte germană, dar şi în alte ţări din Occident, dezvoltat din dorinţa de a menţine vie relaţia cititor-librar.

„Compania de Librării Bucureşti are avantajul că are filiale răspândite în toată capitala. Sistemul nostru «Rezervă şi ridică» este comod şi eficient

​ şi,

 în acelaşi timp

​, ​

păstrează legătura dintre cititor şi librar, legătură pe care CLB a ştiut să o întreţină timp de peste 66 de ani”, a declarat Marieta Seba, director general al Companiei de Librării Bucureşti.

Publicul ţintă al acestui sistem sunt în special cumpărătorii pro-activi, cei care au frecventat librăriile dintotdeauna, dar care au tot mai puţin timp, în ultima vreme, pentru cumpărături fizice. Accesând site-ul www.clb.ro, ei pot alege orice titlu din stoc, pentru ca mai apoi, cu un simplu click, să îl trimită către oricare dintre filialele CLB din oraş, de unde îl pot ridica. 

Dintre cele peste 40 de filiale CLB din Bucureşti, clientul va găsi uşor una în apropierea casei, a şcolii, în drum spre serviciu sau pur şi simplu una în care se simte bine. 

Un mod rapid şi eficient de a te informa şi apoi de a face o comandă, dar şi un gest de fidelitate faţă de librăriile din oraş, atât de familiare pe vremuri, dar în care intrăm prea puţin în ultima vreme.

În ultimii ani, vânzările online au căpătat o pondere tot mai mare pe piaţa de carte românească. Atât editurile, cât şi librăriile tradiţionale vând online, librăriile virtuale au crescut numeric – o situaţie avantajoasă deopotrivă pentru vânzători, cât şi pentru cumpărători. În acest context, Compania de Librării Bucureşti acordă în ultimii ani o atenţie tot mai mare vânzărilor online. Site-ul companiei, www.clb.ro are în portofoliul activ peste 52.000 de produse, din care mai mult de jumătate sunt cărţi. Cel mai vechi lanţ de difuzare de carte din Bucureşti, cu o reţea care cuprinde 46 de librării şi care a aniversat anul trecut 65 de ani de activitate nu va renunţa însă niciodată la comerţul tradiţional de carte. Îşi propune, în schimb, să îl diversifice şi să îl profesionalizeze, în acord cu noile facilităţi tehnologice.

--

www.headsome.ro

str. Constantin Rădulescu-Motru 16, 

bl. 21, ap. 201, sector 4, Bucureşti

0722-609.478

Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp

Ion Jianu
Arta conversaţiei cu Ileana & Romulus Vulpescu. Dialoguri peste timp
Editura Vremea, 2016

Citiţi cuvântul-înainte al acestei cărţi.

*****
Intro

Publicistul Ion Jianu reuneşte în acest volum patru interviuri luate Ilenei Vulpescu în 1982, 2012, 2013 şi 2015 şi un amplu interviu luat lui Romulus Vulpescu în 1983, publicat acum cu adnotările soţiei acestuia.

Ileana Vulpescu (n. 1932), licenţiată în litere a Universităţii din Bucureşti, scriitoare, traducătoare, membră a Uniunii Scriitorilor.
A lucrat la Institutul de Lingvistică al Academiei şi a semnat traduceri din limbile engleză, franceză, spaniolă.
Este autoarea a numeroase romane, proză scurtă, piese de teatru, repovestiri ale unor texte destinate publicului tânăr. Opera prin care şi-a câştigat publicul cititor este Arta conversaţiei, roman publicat în 1980, care s-a bucurat de ediţii multiple.

Romulus Vulpescu (1933-2012), licenţiat în litere al Universităţii din Bucureşti, poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist, membru al Uniunii Scriitorilor, redactor, editor, secretar literar, muzeograf, director al Teatrului Mic, senator,  membru în Consiliul Naţional al Audiovizualului.
Premiat de Uniunea Scriitorilor în 1975 şi în 1983 şi de Academia Română în 2003.
Romulus Vulpescu a rămas în inimile iubitorilor poeziei prin traducerea operei lui François Villon şi a numeroşi alţi poeţi francezi.

Publicistul Ion Jianu, născut în Caransebeş (judeţul Caraş-Severin), absolvent al Facultăţii de Construcţii Timişoara, s-a stabilit în Craiova în anul 1973. Din 1991 lucrează ca ziarist la Cuvântul Libertăţii (Craiova), iar din 1995 şi până în prezent la Gazeta de Sud (Craiova), cel mai citit cotidian regional din România. Colaborator al revistelor de cultură Orizont, Ramuri şi Scrisul Românesc.
Membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti şi al Asociaţiei Presei Sportive din România.
Este autorul a 12 cărţi. În 2002 debutează la Editura Scrisul Românesc cu volumul Interviuri pentru eternitate, prefaţat de Fănuş Neagu. Este autorul unor remarcabile convorbiri cu personalităţi culturale, sportive şi politice, cărţi publicate la edituri precum Curtea Veche, Eikon, Scrisul Românesc, Ramuri, Editura de Sud Craiova, volume prefaţate de Fănuş Neagu, Eugen Simion, Adrian Cioroianu, Vladimir Tismăneanu, Traian Ungureanu, Tudor Gheorghe, Cristian Ţopescu. Printre altele, a publicat şase cărţi despre legendara echipă de fotbal Universitatea Craiova. În 2005, preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Presei Sportive, Gianni Merlo, i-a acordat lui Ion Jianu Diploma pentru contribuţia adusă la dezvoltarea presei sportive naţionale şi internaţionale.
La solicitarea autorului, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (C.N.S.A.S.) certifică necolaborarea lui I.J. cu fosta securitate (adresa nr. P 210/12 din 11 iunie 2013).

Interviu cu Ileana Vulpescu

Ion Jianu: Un interviu - "de-amor, de-amar, de inimă albastră" - cu scriitoarea Ileana Vulpescu ar trebui să înceapă cu banala întrebare "ce mai faceţi?". Şi asta pentru că, de ceva vreme, am impresia că aţi fost ocolită de televiziuni, inclusiv de emisiunile culturale. Greşesc?
Ileana Vulpescu: Dacă mă ocolesc televiziunile - nu toate - şi, mai ales, emisiunile culturale, e treaba lor, nu a mea. Ăsta să-mi fie necazul!

I.J.: Surpriza a fost în urmă cu două săptămâni, când v-am văzut, în sfârşit, la TV, dar aţi fost consultată într-o problemă oarecum neliterară - cazul fiicei cuplului Ceauşescu, Zoia Ceauşescu. Cum aţi cunoscut-o, ce impresie v-a făcut?
I.V.: În emisiunea de la România TV, despre Zoia Ceauşescu, era vorba despre un om, nu despre literatură. Am cunoscut-o pe Zoia Ceauşescu: modestă, inteligentă, cultivată, spirituală. Cred că aţi afla lucruri foarte interesante în privinţa ei luînd interviuri celor care au lucrat împreună cu ea, deci unor matematicieni.

I.J.: Sunteţi originară din Bratovoeşti. "Toată viaţa am să mă consider din Bratovoeşti şi din Craiova", mi-aţi declarat în urmă cu mulţi, mulţi ani. Vă menţineţi această afirmaţie şi acum? Aţi fost recent în Oltenia? Cum aţi regăsit locurile natale?
I.V.: Mă consider şi astăzi provincială, deşi locuiesc din 1958 în Bucureşti. Rămân tot din Bratovoeşti şi din Craiova. N-am mai fost în Oltenia din 1990. Toate locurile pe care le-am văzut mi s-au părut schimbate în bine. Centrul Craiovei - chiar frumos.

I.J.: "Craiova văzută din car e cel mai frumos oraş din lume", zicea marele Marin Sorescu. Cum se vede Bănia din Capitală?
I.V.: Nu pot spune nimic despre un loc pe care nu l-am mai văzut de 22 de ani.

I.J.: Ce mai face... Arta conversaţiei? Există interes pentru o nouă ediţie? Vi se mai joacă undeva piesa de teatru după acest roman?
I.V.: Arta conversaţiei a avut câteva ediţii; se mai găseşte şi acum pe piaţă. Piesa după această carte nu se mai joacă din 1990, când s-au scos din repertoriul teatrelor multe piese, considerate contaminate de comunism. N-am fost deloc surprinsă de această metodă de igienizare ideologică, de vreme ce au fost glasuri care au cerut dinamitarea Casei Poporului care, scăpată de mînia revoluţionară, a devenit Casa Parlamentului!

"Un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei"

I.J.: Cât aparţine un roman "realului", faptului de viaţă trăit, şi cât imaginarului? Dar în Arta conversaţiei cum stau lucrurile?
I.V.: Adevărata "realitate" a artei este ficţiunea. Un anumit fel de viaţă îl duce, desigur, pe scriitor la un anumit fel de literatură, în care este foarte greu să stabileşti cît la sută este rezultat al realităţii şi cît al interpretării ei. Dozajul lor depinde, cred eu, în primul rînd, de structura scriitorului, de capacitatea lui de a transforma realitatea în metaforă. Cu cît această capacitate este mai mare, cu atît elementul real din viaţa de toate zilele a scriitorului va transpărea mai puţin în operă. V-am mai răspuns la această întrebare şi într-un interviu din anii '80... Reamintesc: un adevărat roman este un amestec de realitate şi de ignorare a ei. Un personaj devine "real" în literatură - presupunînd că a avut un model în viaţa reală - doar după ce scriitorul, descompunîndu-l, anihilîndu-l, l-a re-creat în retortele minţii şi la flacăra imaginaţiei. Oricît de extraordinară ar fi "realitatea" unui scriitor, numai mintea lui o poate transforma în artă. În Arta conversaţiei, "adevărat" - în sensul realităţii stricte, a realităţii naratorului - este doar fundalul istoric, sensul relaţiilor sociale şi politice care l-au determinat.

I.J.: O cititoare v-a reproşat că scrieţi "cele mai depresive romane". Ce-i răspundeţi?
I.V.: Scriu cele mai depresive romane? Scrie fiecare despre lucrurile pe care le cunoaşte mai bine. Există, mulţumim lui Dumnezeu, şi umorişti care să ne ofere echilibru, într-o lume compusă din ce vrei şi, mai ales, din ce nu vrei.

I.J.: La ce lucraţi în prezent?
I.V.: La o carte.

I.J.: 2012 este an aniversar Ion Luca Caragiale. Cum credeţi că ar fi scris Caragiale despre România de azi?
I.V.: S-ar fi putut să fie un autor de tragedii... A plecat în Germania înaintea Primului Război Mondial. S-ar fi putut ca în zilele noastre să plece în Australia, direct la canguri.

I.J.: Aţi afirmat într-un interviu că "1990 este un an care a făcut un imens rău poporului român". Aţi putea fi catalogată drept nostalgică, deşi nu asta aţi vrut să susţineţi. Explicaţi-vă!
I.V.: În interviul de care pomeniţi, am spus "1990 a fost cel mai urît an din viaţa mea, şi au fost mulţi urîţi". Nu-mi arog dreptul de-a vorbi în numele întregului popor român. Cine vrea să afle dacă 1990 i-a fost fast sau nefast, ar trebui să intervieveze toată suflarea României şi să numere părerile: fast, nefast.

I.J.: Aţi intenţionat să faceţi o casă-muzeu... Mai e de actualitate acest proiect?
I.V.: Nu mai este de actualitate.

(aprilie 2012)

Interviu cu Romulus Vulpescu

Ion Jianu: Într-un interviu mai vechi spuneaţi: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Sunteţi mulţumit de biografia dumneavoastră?
Romulus Vulpescu: Dom'ne, pentru obrăznicia răspunsului de-atunci... Eu ştiu la ce interviu te referi.

I.J.: Cel din cartea de interviuri ale lui Adrian Păunescu, Sub semnul întrebării, apărută în anii ' 70.
R.V.: Nu mai ştiu exact anul. Ţin minte că a apărut în Luceafărul, cu multe tăieturi. De pildă, toată povestea cu Haşdeu, cu portretul lui, descoperit de colegii mei şi care au jucat fotbal cu barba lui Haşdeu, a fost tăiată din Luceafărul. A apărut, într-adevăr, şi în volumul de interviuri Sub semnul întrebării (Editura Cartea Românească; prima ediţie în 1970, ediţia a II-a, adăugită, în 1979, n.a.). Şi acolo cu nişte tăieturi, dar a apărut. Păunescu m-a rugat să-i povestesc - în interviu - două întîmplări din fiecare an de facultate. Eu i-am povestit pe aia cum am cunoscut-o pe nevastă-mea...

I.J.: A, e vorba de anul III de facultate, an când în amfiteatrul "Odobescu" aţi văzut o fată cu părul foarte lung coborând mai jos de şale?[1] V-aţi îndrăgostit pe loc şi, după o săptămână de perpeleală, aţi "agăţat-o" în dreptul Facultăţii de Matematică, recitându-i din Barbu datorită sugestiei locului! Era nu numai un text, ci şi un test! Aşa am citit povestea în interviul pe care i l-aţi acordat lui A.P.
R.V.: Da, asta a fost cea mai frumoasă amintire, iar cea mai urîtă a fost chestia cu tipii (colegi de facultate cu Romulus Vulpescu, asistenţi, n.a.), cu Hasdeu. Ei sărbătoreau un eveniment, nu mai ştiu ce, iar eu le-am stricat petrecerea. I-am comparat cu cei care au călcat pe barba lui Iorga şi le-am spus cam aşa: "Să ştiţi că, spre deosebire de mortul ăla ilustru, pe barba lui Hasdeu (portret care-i aici, la mine acasă), zic, au rămas amprentele voastre, adică ale pantofilor". Ceea ce a produs o mare... vulvă, dacă mă pot exprima aşa. Erau acolo mulţi tovarăşi, ţi-i pot spune, nu-i nici un secret: unul dintre ei conduce acum (martie 1983) cultura municipiului Bucureşti, deci foarte bun?! Restul, n-are importanţă, sunt din facultate, asistenţi... Băieţii au jucat un mic "fotbal" cu tovarăşul Hasdeu, cu portretul lui descoperit sub o catedră, în amfiteatrul care purtase numele lui Hasdeu şi care acum îl poartă din nou. Şi atunci, în interviul acela, am spus că aş vrea să restitui cu un prilej aniversar, al lui sau al meu (ceea ce e foarte drăguţ şi obraznic!), portretul lui Hasdeu, înnobilat de amprente, amfiteatrului omonim. Să-l pună la loc. Dacă o să-l pună! Pentru că eu pot să-l restitui şi ei să-l bage... nu ştiu unde! Aşa că mai bine să rămînă la mine, are mai multe şanse să rămînă mulţi ani. Nu se ştie ce se poate întîmpla. Să-l dea fiică-mea înapoi! În orice caz, salvat este. Portretul este înrămat de mine, portret de epocă, foarte frumos, cu semnătura fotografului.
M-ai întrebat despre afirmaţia mea: "Îmi sunt contemporan şi mi-e de-ajuns". Era numai o declaraţie obraznică. Dacă aveam tărie de caracter, nu mai publicam restul poeziei. Că e vorba de o poezie. Se cheamă "Infatuare"... Acest vers nici nu mai are nevoie de continuare...
Deci, întrebarea e despre biografia mea... Nu-ţi răspund că nu sînt mulţumit de biografia mea, pentru că aşa e frumos, să faci pe modestul! Nu sînt modest, că n-am de ce! O să fiu obraznic în continuare! Glumesc, desigur... Nu-i mai puţin adevărat că sînt şi nu sînt mulţumit. Sînt în măsura în care am făcut ce-am vrut, ceea ce este mare lucru. Am vrut să fac teatru! Într-o formă sau alta, am cam... făcut! N-am putut să fac cum am vrut eu şi e bine că s-a întîmplat aşa...

"La Facultatea de Teatru am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur..."

I.J.: Adică, ce s-a întâmplat?
R.V.: Marcel Breslaşu, rector pe atunci al Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC), m-a exmatriculat de la Teatru! Îţi dai seama ce lovitură a fost pentru mine, la cei nici 17 ani ai mei. Însă eu, de fapt, îi sunt recunoscător. Ca actor, eram un mediocru...

I.J.: Aţi fost student la IATC, la nici 17 ani?!
R.V.: Am fost elev al Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur... Da, la 16 ani şi jumătate! Cu dispensă de la minister şi cu obligaţia de a termina liceul înaintea terminării facultăţii sau cel mai tîrziu odată cu ea! Eu aş fi terminat liceul în anul III de facultate... Ce vorbeşti dumneata! Am trecut prin nişte chestii... Atunci făceam şi una şi alta. Am fost elevul Aurei Buzescu şi al lui Vlad Mugur, încă de pe atunci regizor celebru. Astăzi e plecat din România, dar asta n-are nici o importanţă, îl priveşte pe el. Pe vremea când a fost directorul Teatrului Naţional din Cluj, a montat piesa mea de teatru Rochia (premiera: mai 1968; regia:Vlad Mugur, n.a.) într-o distribuţie admirabilă (Teodora Mazanitis-Fugaru, Melania Ursu, n.a.). A fost cu piesa mea, Rochia, şi în străinătate (Italia), a luat şi premii, au preluat-o şi italienii, au jucat-o cu succes. Se leagă toate în istorie pînă la urmă!

"Exmatriculat din Facultatea de Teatru de Breslaşu (Bresliska)..."

I.J.: Când s-a petrecut povestea cu îndepărtarea din facultatea de teatru?
R.V.: Această exmatriculare a mea se petrecea în anul 1949. Breslaşu n-avea nimic cu mine personal, săracu', el mă exmatriculase din cauza sistemului... Printre cei exmatriculaţi atunci se numără şi Ion Toboşaru, care astăzi este profesor la... IATC! Toţi cei exmatriculaţi atunci (adică nu chiar toţi), într-un fel sau altul, am revenit în teatru pe alte căi. Eu am venit pe cele ale filologiei, întorcîndu-mă tîrziu. Am făcut regie, am făcut secretariat literar, am jucat teatru, am făcut film...

---

^[1] Memoria atenuează amintirile ori le exagerează: n-am purtat niciodată părul mai jos de umeri, fiindcă nu mi-a plăcut să par "nebună din amor" sau "adusă de ape". M-am lăsat totdeauna agăţată, curioasă fiind s-aud "arta poetică" a preopinentului. În cazul lui Romulus, mi-am zis: "Pe ăsta merită să-l ascult că ştie carte şi nu pare mitocan; agaţă «intelectual», cum se cuvine în dreptul unei universităţi." Mi-am spus şi eu ca Duiliu Zamfirescu făcînd cunoştinţă cu Mateiu Caragiale: "curăţel". Şi, azi aşa, mîine aşa... în 1958 m-am trezit madame Vulpescu. (n. Ileana Vulpescu)

40% REDUCERE pentru cele mai vindute titluri ale primaverii 2016

Daca nu vizualizati corect acest email, click aici!

Acest newsletter saptaminal va este trimis deoarece v-ati abonat pe site-ul Editurii Polirom.

Nevoia de a ne dezmetici

Solomon Marcus
Răni deschise 4 - Dezmeticindu-ne
Editura Spandugino, 2013

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Nevoia de a ne dezmetici
(prefaţă)

După două volume, 2 şi 3, care au adunat scrieri culturale pe care le publicasem înainte de anul 1990, ciclul Răni deschise revine acum la perioada ulterioară anului 1989, care fusese dominantă în Răni deschise 1. Acest al patrulea volum include scrieri din perioada 1990-2011. Diferenţa faţă de volumele 2 şi 3 este vizibilă în primul rând prin varietatea problemelor abordate, prin îndrăzneala tematică (izbitoare, faţă de reţinerea anterioară; a se vedea, de exemplu, relaţia ştiinţă-religie) şi prin spiritul de libertate în analiza critică a diferitelor puncte de vedere. Un articol scris în 1990, Sub semnul simulacrului, dă seama despre obsesia persistentă a atmosferei de suspiciune şi de neîncredere, moştenite din anii anteriori.

O atare schimbare de proporţii este consecinţa a două evenimente, unul politic, celălalt venind dinspre ştiinţă, tehnologie şi tip de civilizaţie. Avem în vedere răsturnarea de situaţie politică în Europa de Est şi în particular în România, trecerea de la dictatura totalitară la democraţie (aşa imperfectă cum este ea deocamdată), pe de o parte, şi emergenţa Internetului şi a globalizării, pe de altă parte. Atâtea semne de întrebare mi-au apărut în 1990, atât de stimulativă a fost pentru mine posibilitatea de a mă exprima în deplină libertate în legătură cu noile provocări care ne asaltau, încât m-am lansat în discutarea lor cu un elan de care nu eram capabil anterior. Simţeam o nevoie imperioasă de a mă dezmetici, de a-mi lămuri mie însumi ce s-a întâmplat cu mine, cu societatea românească, dar şi cu lumea în care trăim, în toţi aceşti ani de lipsă de libertate (pentru mine, această perioadă începea încă din anul 1938) şi eram de-a dreptul scandalizat să constat că la prea puţini dintre colegii mei se manifesta o nevoie asemănătoare. Nevoia de a-ţi problematiza existenţa trebuie probabil şi ea educată.

O nevoie aprigă de a da educaţiei, la toate nivelurile ei, o motivaţie care să depăşească simpla preluare de cunoştinţe, de procedee şi care să nu confunde şcoala şi universitatea cu o întreprindere de furnizare de servicii, pentru ocuparea unor locuri de muncă prestabilite, străbate toate aceste scrieri de după 1989. Eşuând în această direcţie, educaţia a livrat mereu şi mereu cohorte de tineri incapabili să dea un sens vieţii lor cotidiene, prin aspiraţii culturale şi spirituale, de afirmare a propriei personalităţi. O atare nevoie exista desigur şi anterior, dar în condiţiile minciunilor convenţionale pe care le practicam, pentru a putea strecura, alături de ele, şi unele adevăruri, mesajul meu nu mai putea avea forţa autenticităţii depline, nevoia de mărturisire era reprimată, autocenzurată.

Discut în acest volum despre: drama pierderii certitudinii în ştiinţele fundamentale; posibilitatea de a da matematicii o înfăţişare umană, de a nu o reduce la un simplu formalism; trecerea de la învăţarea văzută ca asimilare de cunoştinţe la una bazată pe nevoia de a înţelege lumea, de a ne înţelege pe noi; dimensiunea culturală a ştiinţei şi dimensiunea ei spirituală; evoluţia metaforei de la o funcţie exclusiv retorică, ornamentală la una cognitivă şi creatoare, prin sublinierea bazei metaforice comune a ştiinţei şi a religiei; probleme actuale ale informaţiei, comunicării, informaticii, semioticii, viziunii sistemice, documentării, normalităţii, în condiţiile internetului şi ale globalizării de toate felurile. Mai discut despre viitor, despre definiţie, despre o posibilă logică a culorilor, despre joc, despre viaţa personală, despre ecuaţii, despre identitate, despre punct şi despre linie de-a lungul istoriei.

Dincolo de această diversitate, aparent haotică, de teme, se ascunde un numitor comun: faptul că ele străbat toate disciplinele, toate domeniile vieţii. Totodată, aduc în atenţia cititorului episoade semnificative din istoria românească (de la Junimea maioresciană la Memoriul universitarilor din 1944) şi din aceea a lumii (a se vedea, de exemplu, discuţia despre grupul Bourbaki sau aceea despre europenitate). Atenţia acordată istoriei este şi o reacţie la marginalizarea, dacă nu chiar eliminarea dimensiunii narative din procesul educaţional. Din predarea unor ştiinţe fundamentale aproape că a dispărut povestea şi ea trebuie recuperată, deoarece în absenţa ei înţelegerea, sensul, ideile devin precare.

Sunt incluse în volum numeroase interviuri, a căror tematică variază de la probleme curente ale educaţiei sau ale limbii române la chestiuni care ating fundamentele cunoaşterii, cum ar fi dialogul purtat cu Sorin Mihalache la televiziunea Trinitas. Dar şi celelalte dialoguri, cu Cătălin Mamali, Tudor Călin Zarojanu, Laura Shintany, Raluca Alexandrescu, Eugenia Vodă, Adrian Jicu, Dan Stanca, Radu Moraru, Cristian Teodorescu, Tita Chiper, Elena Solunca, Nicolae Boia-Cristian Pătrăşconiu, Sorin Bocioacă, Ion Dănilă, Oltea Gartoman, Roxana Lupu, Cătălin Ştefănescu, Iulian Boldea, Ema Stere, Delia Oniga şi Oana Olariu sunt, unele mai mult, altele mai puţin, expresii ale nevoii mele de a mă mărturisi, dar şi al iscusinţei partenerilor mei de a mă iscodi. Nu lipsesc dezbateri cu elevii şi cu profesorii, în şcoli şi în tabere de vară.

Am fost întrebat de ce am dat acestei serii de cărţi titlul Răni deschise. Într-adevăr, unele pagini par a nu se potrivi cu acest titlu. Dar nota dominantă a celor patru volume (şi ale celor ce vor urma) este atenţia acordată eşecului educaţional, eşec manifestat printr-o sumedenie de răni deschise în corpul ei bolnav. Chiar atunci când aceste răni nu sunt direct vizibile, existenţa lor nu poate fi negată. De exemplu, dintr-un text ca cel relativ la grupul Bourbaki aflăm despre rănile deschise ale matematicii franceze din urmă cu o sută de ani, pe care grupul Bourbaki căuta să le vindece. Dar, fireşte, cele mai multe răni deschise pe care le discutăm au în vedere păcate ale sistemului educaţional din România. În contrast cu primul volum, în care am adoptat o împărţire a textelor pe categorii, în volumele următoare am adoptat ordinea cronologică a publicării lor, deoarece mi s-a părut că acesta este aspectul cel mai semnificativ. Alternarea unor teme de interes ştiinţific sau cultural general cu altele, referitoare la cazuri punctuale ale metehnelor sociale, educaţionale dă seama despre modul în care mi-am ritmat preocupările, un mod care să-mi permită să evadez când dintr-o categorie de teme, când din alta, având astfel posibilitatea de a mă întoarce, la fiecare dintre ele, cu o privire proaspătă.

Mulţumesc echipei Editurii Spandugino, care, sub conducerea Laviniei Spandonide şi având în componenţa ei (în ordine alfabetică) pe Ionuţ Crucianu, Sabin Nicoară, Traian Oancea, Adina Oprescu, Cristina Paiu, Raluca Rădulescu şi Radu Săndulescu a asigurat acestei lucrări condiţii optime de prezentare. Ca şi la volumele anterioare, Editura Spandugino a contribuit esenţial, acolo unde a fost necesar, la geneza variantei electronice, pornind de la înregistrări video sau de la texte anterioare introducerii Internetului în România.

(Solomon Marcus, 30 decembrie 2013)

Focul şi Oglinda

Solomon Marcus
Răni deschise 5 - Focul şi Oglinda
Editura Spandugino, 2014

Citiţi un fragment din această carte.

*****
Focul şi Oglinda
(prefaţă)

Atunci când o şcoală, o universitate, o revistă, un ziar, fundaţie, o asociaţie, un post de radio sau de televiziune, o firmă, un scriitor, un gazetar etc. te invită la o întâlnire, la un dialog, la o dezbatere, nu te poţi sustrage decât din motive de forţă majoră, motive care nu au fost invocate decât foarte rar. În spatele unor invitaţii de acest fel se află aşteptări, poate chiar nevoi care se cer a fi satisfăcute. Volumul de faţă adună, într-o formă ameliorată, prestaţii ale mele din anul 2012, ca răspuns la invitaţii de tipul celor specificate mai sus. Tematica variază în funcţie de provocările primite din partea celor care m-au invitat. De la problemele curente ale şcolii, cum ar fi starea deplorabilă a programelor şi manualelor, înţelegerea superficială a ideii de învăţare, accentul exagerat pe latura coercitivă, în dauna celeia interogative, manifestările de violenţă, incapacitatea şcolii de a furniza elevilor o motivaţie pentru efortul care le este solicitat, până la problemele de ordin cultural care ar trebui să însoţească viaţa şcolară, cum sunt diferite paradigme universale: simetria, umorul, metafora, temporalitatea. Încerc să răspund la întrebări de tot felul, dar presante: Poate şcoala recupera absenţa celor şapte ani de-acasă? Cum s-a întâmplat ca, prin exces şi degradare, competiţia să devină antieducaţională? Cum să deplasăm atenţia elevului de la a reţine, a memora la a înţelege şi a explica? Poate şcoala neutraliza acţiunea preponderent nocivă a televiziunii şi a internetului, folosite frecvent necorespunzător? Poate şcoala să transforme televiziunea şi internetul în aliaţi? De ce oare nu avem timp exact pentru ceea ce este esenţial? De ce atât de mulţi oameni de catedră reprimă apetitul interogativ al elevilor, neînţelegând că rolul lor nu este de a ţine un discurs, ci de a interacţiona cu cei din bănci? Schimbă internetul identitatea noastră, dacă este folosit la potenţialul său superior? De ce oare nu ne mai arde de glumă? De ce nu-i lăsăm pe copii să se bucure de prietenia dintre cuvinte, numere, culori şi sunete? Cum a ajuns matematica un mijloc de intimidare? De ce oare fac ravagii depresia şi stresul? De ce oare nu acordă şcoala atenţia cuvenită momentelor de răgaz şi de contemplare, ca verigi necesare în învăţare? Cum înţelege infinitul un copil de şase ani? Clarificările micşorează misterul lumii sau cumva îl potenţează? Ce au comun oglinda şi focul? Ce ne ascunde istoria învăţată la şcoală? Putem înţelege timpul altfel decât prin metafore? Ştiţi ce comori de cultură ascunde simbolismul numerelor, în special al celor de la 1 la 10? Ce înseamnă a fi om cult? Din ce tradiţii vine Titu Maiorescu? De ce istoria ştiinţei şi istoria artei nu pot fi înţelese profund decât împreună? În ce fel se plasează Eminescu în tradiţia lui Novalis, Leopardi şi Poe? În ce fel funcţionează acelaşi scenariu în ştiinţă şi în domeniul literar-artistic? Restrânge informatica rolul matematicii sau dimpotrivă îl amplifică? Înţelegem în ce constă profunzimea lucrurilor gratuite? De ce oare creşte decalajul dintre oamenii de cultură şi politicieni? Aţi aflat despre importanţa simbolismului geometric în mituri şi în religii? De la cine şi pe cine învăţăm? Sunt oare simetrice aceste două aspecte ale învăţării? Unde şi când ne simţim acasă? Ce legătură este între gramatică şi logică? Este oare cel mai valoros premiul care se exprimă în bani? Cum înţelegea Celibidache muzica? De ce avem mulţi copii supraponderali? Dăm atenţie ecologiei învăţării, Internetului, televiziunii? Sunt testele-grilă la fel de mincinoase ca sondajele de opinie? Cum a reuşit complexitatea în sisteme să promoveze o altă ordonare a cunoaşterii decât aceea bazată pe distincţia inert-viu? În ce constă proprietatea intelectuală? Este Internetul complice al plagiatorului sau mai degrabă poliţistul care-l prinde pe plagiator? Înţelegem oare corect semnificaţia zilei de 23 august 1944? Cum ne alegem sărbătorile? Cum am descoperit matematica la vârsta de 6 ani? Felinele - pot fi ele semnificative pentru o viaţă de om? Vă puteţi oare imagina farmecul uliţei copilăriei mele din Bacăul anilor treizeci ai secolului trecut? Dar să trăiţi sentimentul aceluia care se vede paraşutat dintr-o altă perioadă a istoriei? Dar să vă întristaţi la constatarea existenţei unui număr crescând de oameni care nu reuşesc să dea vieţii lor un sens şi preferă să omoare timpul, lăsându-se pradă unei vieţi anodine? Despe toate acestea şi despre multe altele este vorba în această carte.

Aş dori sa fiu un ciob de oglindă, care, în ciuda dimensiunilor sale minuscule, face cât o oglindă mare. Mă mulţumesc să fiu o scânteie, cu speranţa că, împreună cu alte scântei, venind din alte direcţii, se va dezlănţui focul schimbării de care avem atâta nevoie.

Ca şi la volumele anterioare, am beneficiat de suportul esenţial al Editurii Spandugino, care, prin echipa condusă de Lavinia Spandonide şi formată din (în ordine alfabetică) Traian Oancea, Adina Oprescu, Cristina Stoian şi Ionela Streche, m-a însoţit în toate etapele, de la înregistrarea prestaţiilor mele pe teren la transferarea lor pe suport hârtie şi la fazele ulteriore, tipografice. Le exprim recunoştinţa mea.

(Solomon Marcus)

Răni deschise 4

Solomon Marcus
Răni deschise 4 - Dezmeticindu-ne
Editura Spandugino, 2013

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

Trei faze în documentarea ştiinţifică
Revista Institutului Naţional de Informare şi Documentare Bucureşti, 2000, pp. 101-102

Este o mare deosebire între modul în care mă documentam în anii '50 şi cel în care o fac acum. În perioada 1950-1960, mă bazam în primul rând pe urmărirea revistelor şi a cărţilor venite la bibliotecile Universităţii şi Academiei şi a cărţilor ruseşti - sau în traducere română - accesibile la anumite librării. Din revistele de referate aflam, însă, despre o sumedenie de cărţi şi reviste care nu erau accesibile la Bucureşti. Treptat, pe măsură ce publicam, am început să intru în legătură (prin corespondenţă) cu autori cu care aveam preocupări comune; la rândul lor, unii dintre ei îmi scriau.

Aşa am început să-mi fac o bibliotecă de extrase din articolele altora şi acest mod de informare a luat, de-a lungul anilor, amploare, devenind, începând din anii '70, principala mea sursă de documentare ştiinţifică. O a treia fază s-a produs în anii '90, o dată cu apariţia poştei electronice şi a Internet-ului. De vreo cinci ani, aceste cuceriri ale sfârşitului de secol reprezintă principala mea sursă de informare ştiinţifică şi de comunicare cu lumea. Se adaugă, desigur, multiplicarea întâlnirilor personale, devenită posibilă datorită drepturilor câştigate după decembrie 1989.

O problemă şi morala ei
Revista Arhimede, 2001

În Arhimede, nr.7-8/2001, p. 49-50, se propune şi se rezolvă problema: Înlocuiţi literele cu cifre, astfel ca următoarea adunare să fie corectă:
ZWEI + ZWEI = VIER

Soluţiile anunţate la p.50 sunt:
3602 + 3602 = 7204
1602 + 1602 = 3204
1704 + 1704 = 3408

Raţionamentul propus este incomplet; din această cauză sunt ratate soluţiile:
3102 + 3102 = 6204
3204 + 3204 = 6408

În probleme de acest fel, trebuie să te asiguri că ai epuizat soluţiile.

Dar principalul motiv care m-a determinat să intervin în această discuţie este un altul, de ordin mai general. În enunţul problemei de mai sus, apar două cuvinte germane: ZWEI, care înseamnă 2 şi VIER, care înseamnă 4.

Adunarea propusă este deci formularea în germană a lui "2+2=4". Prin înlocuirea literelor cu cifre (după regula subînţeleasă, conform căreia litere identice se înlocuiesc cu cifre identice iar litere diferite se înlocuiesc cu cifre diferite), se obţin alte numere decât cele exprimate iniţial prin cuvinte iar operaţia care rezultă poate fi corectă sau incorectă; de exemplu, pentru I = 1, E = 0, W = 3, Z = 5 adunarea obţinută nu mai este corectă, independent de cifra cu care se înlocuieşte V (şi care nu poate fi decât una dintre cifrele 2, 4, 6, 8, 9). Problema trebuie deci formulată în felul următor:
Există o înlocuire a literelor cu cifre, astfel încât adunarea obţinută să fie corectă? În cazul afirmativ, câte astfel de înlocuiri există şi care sunt acestea?

Problema este plasată în revistă sub titlul PROBLEME DISTRACTIVE. Dar caracterul distractiv al problemei constă tocmai în contrastul dintre operaţia exprimată în cuvinte (doi + doi = patru) şi operaţia care rezultă după înlocuirea literelor cu cifre. Cum este de presupus că cei mai mulţi elevi ignoră limba germană, motivaţia lui "distractive" nu mai apare. Trebuie deci să se menţioneze de la început semnificaţia cuvintelor ZWEI şi VIER.

Abia de aici mai departe lucrurile devin mai interesante. Este natural ca elevul să fie provocat de a găsi un analog în limba română al problemei de mai sus. De exemplu,
TREI + TREI = ŞASE

pentru care o soluţie este:
3542 + 3542 = 7084

Mai sunt şi alte soluţii?

Un alt exemplu este:
UNU + UNU = DOI

care admite soluţiile:
171 +171 = 342
181 +181 = 362

şi îl lăsăm pe cititor să găsească celelalte soluţii.

Mulţi elevi învaţă acum engleza, deci vor aprecia probleme de tipul:
ONE + ONE = TWO

care admite soluţiile:
231 + 231 = 462
432 + 432 = 864

Pentru elevii atraşi de limba franceză, se pare că singura problemă de tipul de mai sus, pe care o putem propune, este:
ZERO + ZERO = ZERO

dar admite ea vreo soluţie?

Dacă însă nu mai punem, ca până aici, condiţia ca toate numerele implicate să fie exprimate prin acelaşi număr de litere, nici ca numărul al doilea să fie acelaşi cu primul, atunci, desigur, apar o sumedenie de întrebări noi şi predăm ştafeta cititorului, pentru a le imagina şi discuta.

O observaţie însă se impune. Probleme de tipul de mai sus nu valorifică (cel puţin în mod direct) materia învăţată la clasă, rezolvarea lor nu se prevalează de nici o teoremă din manuale şi de aceea nu se poate spune cu exactitate la ce clasă corespund ele. Este însă cert că aceste probleme contribuie la formarea gândirii matematice prin ceea ce are aceasta mai de preţ, adică prin acele aspecte prin care ea se regăseşte în nenumărate situaţii de viaţă, cu care ne întâlnim la tot pasul: dezvoltarea gândirii combinatorii şi a logicii elementare, procedarea sistematică în analiza unei situaţii, distingerea diferitelor cazuri şi subcazuri posibile. Nu cumva, în loc de a propune sute de probleme, enunţate şi tratate în grabă, fără acurateţea discutării motivaţiilor şi aspectelor de fineţe pe care ele le presupun, ar fi mai bine să propunem mult mai puţine, dar să le transformăm în adevărate stimulente ale imaginaţiei şi rigorii, capabile să trezească în mintea şi în sufletul tinerilor plăcerea contemplării adevăratelor frumuseţi pe care matematica le poate da la iveală?

Viziunea sistemică
Jurnalul Literar, nr. 15-18, aug-sept. 2000, pp. 1-7

Unul dintre aspectele cele mai caracteristice şi mai generatoare de controverse ale filosofiei lui Ştefan Lupaşcu se referă la modul în care acesta concepe organizarea sistemică. Unele dintre cărţile sale apar exact în perioada de emergenţă a teoriei sistemelor, în biologie, în matematică, în ştiinţele social-umane şi în alte teritorii ale cunoaşterii, începând cu anii '40 şi până în anii '80 ai secolului al XX-lea.

Paradigma sistemică a intrat în atenţia cercetătorilor începând cu anii '50, ca o completare la ideea de structură, aflată în centrul atenţiei încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, în chimie (noţiunea de izomerism), în lingvistică, în psihologie şi în alte discipline. De fapt, noţiunea de sistem apare încă în interiorul structuralismului lingvistic, de exemplu în cadrul Cercului din Praga (anii '20), cu referire la solidaritatea dintre local şi global; este caracteristic în această privinţă sloganul lui Ferdinand de Saussure, după care limbajul este o totalitate de elemente în care "tout se tient", cu alte cuvinte există o legătură între părţi şi între întreg şi parte. În anii '50 se cristalizează ideea de sistem ca entitate dinamică, în opoziţie cu structura, predominant statică.

Clasificării sistemelor după natura componentelor lor (sistem fizic, biologic, psihic, lingvistic, social etc.), Lupaşcu îi opune o viziune unitară, în cadrul căreia numitorul comun al sistemelor de cele mai variate tipuri este dat de caracterul lor unitar, constituit de conflictul dintre energii antagoniste. În orice sistem, coexistă anumite forţe de atracţie între componente şi anumite forţe de repulsie între ele. Caracterul sistemic este dat, în viziunea lui Lupaşcu, de faptul că între cele două tipuri de forţe apare o tensiune, cele de atracţie (repulsie) opunându-se celor de repulsie (atracţie). Acest fapt este valabil pentru orice tip de sistem, fie el atomic, biologic, psihic sau social.

Există ceva comun între ideea de mai sus, a lui Lupaşcu, şi ideea de structură disipativă a lui Prigogine. În viziunea lui Prigogine, un sistem trece la un stadiu superior atunci când trebuie să facă faţă unor dificultăţi, întocmai ca în înţelepciunea populară, conform căreia omul se căleşte în luptă cu greul. În viziunea lui Lupaşcu, o forţă devine cu atât mai activă cu cât are de luptat împotriva unei alte forţe, care i se opune. Asemănarea este evidentă; numai că la Lupaşcu este vorba de un proces simetric, bilateral, în timp ce la Prigogine această trăsătură nu este obligatorie.

Dincolo de acest numitor comun al sistemelor de orice fel, încep să apară deosebirile. Pentru a le înţelege, Lupaşcu introduce distincţia actualizare-potenţializare. O forţă se actualizează numai în măsura în care forţa care i se opune se potenţializează, una câştigând ceea ce cealaltă pierde. Situaţia aminteşte de jocurile de sumă nulă din teoria matematică a jocurilor de strategie a lui John von Neumann. Numai că în situaţiile care apar în realitatea naturală sau socială nu totdeauna se întâmplă aşa; în unele situaţii conflictuale suma dintre ceea ce câştigă o parte şi ceea ce pierde cealaltă parte nu este egală cu zero, situaţia nu este simetrică. Un echivalent al acestei posibilităţi îl putem identifica şi în abordarea lui Lupaşcu; acesta introduce o a doua distincţie fundamentală, aceea dintre forţe omogenizante şi forţe eterogenizante. Distincţia aceasta nu este străină de conceptul de entropie, aşa cum apare el în termodinamică, dar şi în economie (a se vedea cercetările întreprinse de Nicolas Georgescu-Roegen) şi în teoria informaţiei (Shannon). Tipologia triadică pe care o propune Lupaşcu se referă la trei tipuri de sisteme: 1) sisteme la care forţele omogenizante sunt mai puternice decât forţele eterogenizante, care li se opun; este ceea ce se întâmplă în sistemele macrofizice, aflate sub acţiunea principiului al doilea al termodinamicii; 2) sisteme în care forţele eterogenizante sunt mai puternice decât cele opuse, de omogenizare; aici intră sistemele din lumea vie, care creează, cum spune Prigogine, insule de entropie descrescândă într-un ocean de entropie crescândă; 3) sisteme în care forţele de omogenizare se află în echilibru cu cele de eterogenizare, conducând la aşa numită stare T, pe care o interpretăm ca terţul inclus, în contrast cu terţul exclus din cel de al treilea principiu al logicii clasice a lui Aristotel; aici intră sistemul cuantic, sistemul neuro-psihic şi sistemul creativităţii artistice.

O ilustrare semnificativă a aceste tipologii este dată de clasificarea propusă de J.G. Miller în monumentala sa lucrare "Living systems" (McGraw-Hill, New York, 1978), unde se disting şapte niveluri de organizare a viului: celula (apărută ca o insulă de eterogenizare şi de relativă stabilitate într-o mare de omogenizare şi de instabilitate), organul (la nivelul căruia apare capacitatea unei mase organizate de celule de a înlocui celulele care mor), organismul (care face posibilă învăţarea asociativă, intercondiţionarea organelor şi limbajul simbolic), grupul (care permite activitatea cooperativă şi dezvoltarea strategiilor de obţinere a hranei şi informaţiei), organizaţia (cu un nou statut al persoanei şi cu dezvoltarea relaţiilor interpersonale), societatea (care permite sisteme elaborate de înrudire, noi tipuri de guvernare şi dezvoltare a ştiinţei, artei şi tehnologiei) şi sistemul supranaţional (în cadrul căruia se dezvoltă organismele internaţionale de rezolvare a conflictelor dintre naţiuni).

Faţă de simetria iniţială dintre forţele aflate în conflict, apare acum o asimetrie. După cum observa J. Costagliola, este mai uşor să cobori panta omogenizării decât să urci aceea a eterogenizării. Viul este depăşit de mineral. Opusul viului nu este, pentru Lupaşcu, moartea, ci fizicul, mineralul, omogenul.

Viziunea lui Lupaşcu trebuie pusă în legătură cu teoria holonomiei. Cuvântul "holon" a fost adoptat din biologie de Arthur Koestler, pentru a exprima entităţile contradictorii de tipul lui Janus cel cu două feţe. Un holon este un sistem care se comportă simultan ca un subsistem şi ca un suprasistem. Este exact ceea ce se întâmplă cu cele şapte niveluri din tipologia lui Miller prezentată mai sus, în care fiecare nivel intermediar constituie un holon. Holonomia integrează punctul de vedere al teoriei sistemelor cu cel al psihologiei umane. Fiecare sistem viu este, pentru Lupaşcu, o totalitate pentru sistemele inferioare şi o parte pentru cele superioare. Totul aminteşte de situaţia păpuşilor ruseşti; Costagliola, unul dintre cei mai importanţi comentatori ai lui Lupaşcu, modifică puţin acest limbaj: un holon nu conţine holonii inferiori, ci este pur şi simplu ansamblul acestora. O moleculă nu conţine atomi, ci este aceşti atomi, într-o anumită organizare. Corpul nostru nu conţine celule, ci este aceste celule, într-o anumită organizare. Din nou întâlnim antagonismul omogenizare-eterogenizare; metaforic, un holon este un tot egoist alcătuit din părţi altruiste, dar şi o parte altruistă a unui întreg mai vast. Pentru Lupaşcu, cei mai importanţi holoni sunt celula, organismul şi, pentru unele specii (de exemplu, oamenii, albinele şi furnicile), societatea. Orice alt tip de holon nu se poate menţine decât în interiorul unuia dintre aceştia trei, dar societatea este înţeleasă de Lupaşcu într-o accepţiune mai restrânsă decât la Miller.

Ar fi interesant de urmărit legătura cu holomerii lui Noica din a sa logică a lui Hermes.

Ar mai fi de discutat locul relativ redus acordat paradigmei informaţiei în filosofia lui Lupaşcu, în contrast cu rolul primordial atribuit energiei, în ciuda faptului că a doua jumătate a secolului al XX-lea a stat mai degrabă sub semnul paradigmei informaţionale decât al celei energetice, caracteristice pentru perioada 1850-1950.

Filosofia lui Lupaşcu rămâne în continuare o provocare interesantă şi stimulatoare.