Cronicile malazane (II): Porţile casei morţilor

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul II: Porţile casei morţilor
Editura Nemira, 2014
Traducere de Gabriel Stoian

Citiţi o cronică a acestei serii.

*****
Intro

În Sfântul Deşert Raraku, Sha'ik şi ai ei se pregătesc de "vârtej". Cei din neamul Felisin tânjesc după libertate şi jură să se răzbune, pe când Fiddler şi Kalam complotează

să-i facă de petrecanie împărătesei Laseen. Acţiunea se complică şi urmează o bătălie pe viaţă şi pe moarte pentru salvarea a zeci de mii de suflete.

"Steven Erikson mă înspăimântă... Are o cuprindere aşa de vastă, o imaginaţie atât de vie şi o înţelegere aşa de mare, că literatura lui reuşeşte ceea ce puţine cărţi reuşesc: să schimbe felul în care cititorii percep realitatea." (Stephen R. Donaldson)

"Erikson se numără printre cei mai promiţători scriitori recent intraţi în atenţia publicului şi a dovedit pe deplin că are tot dreptul să figureze pe lista autorilor de prim rang." (Bookseller)

"O serie în care intuiţia forţei mitice se întâlneşte cu adâncimea lumii, o serie cu personaje într-adevăr reuşite şi cu o poveste palpitantă." (Michael Stackpole)

Prolog

Ce vezi în culoarea vineţie a orizontului
care nu poate fi şters
de mâna ta înălţată?
(Arzătorii de Poduri, Toc-cel-Tânăr)

Al 1163-lea an al somnului Zeiţei Burn
Al nouălea an al domniei Împărătesei Laseen
Anul lui Cull

Apăru târşindu-şi picioarele pe Rondul Judecăţii dinspre Calea Sufletelor, o masă diformă de muşte. Protuberanţe spumegânde i se târau pe corp într-o migraţie dementă, negre şi sclipitoare, desprinzându-se când şi când şi căzând în ghemotoace frenetice care explodau în zboruri frânte când loveau pietrele de râu ale drumului.

Ora Setei se apropia, iar preotul mergea împleticindu-se în urma acesteia, orb, surd şi mut. Onorându-şi zeul în acea zi, slujitorul lui Hood, Lordul Morţii, se alăturase însoţitorilor lui şi se dezbrăcase şi se mânjise cu sângele ucigaşilor executaţi, sânge care se păstra în amforele gigantice aliniate de-a lungul pereţilor din nava templului. Fraţii porniseră apoi în procesiune pe străzile din Unta pentru a saluta spiritele zeului, alăturându-se dansului ucigător care marca ultima zi a Anotimpului Putreziciunii.

Gărzile care stăteau în jurul Rondului se dădură deoparte pentru a-l lăsa pe preot să treacă, apoi se traseră şi mai înapoi ca să facă loc norului bâzâitor şi învălmăşit care îl urma îndeaproape. Cerul de deasupra oraşului Unta era mai mult cenuşiu decât albastru, întrucât muştele care năvăliseră în zori asupra capitalei Imperiului Malazan se înălţaseră şi băteau din aripi peste golf, îndreptându-se către mlaştinile sărăturoase şi insulele scufundate dincolo de recif. Pestilenţa venea odată cu Anotimpul Putreziciunii, iar acesta sosise de trei ori în ultimii zece ani, fapt fără precedent.

Aerul din Rond încă vibra de bâzâituri, era încă pestriţ, de parcă ar fi fost încărcat cu nisip zburător. Undeva pe străzile de dincolo de el, un câine schelălăi agonizant, dar nu ajuns în pragul morţii, iar aproape de fântâna centrală a Rondului, catârul abandonat care se prăbuşise acolo ceva mai devreme încă mai bătea din copitele ridicate în aer. Muştele intraseră în animal prin fiecare orificiu, şi acum acesta se umflase de gaze. Animalul îndărătnic, precum toţi cei din neamul lui, se chinuia de peste o oră să moară. Când preotul trecu nesigur pe picioare, fără să vadă nimic, muştele ieşiră din catâr, alcătuind cu repeziciune o perdea, pentru a se alătura celor care deja îl înfăşuraseră ca un giulgiu.

Din locul în care ea şi ceilalţi aşteptau, lui Felisin îi era limpede că preotul lui Hood se îndrepta spre ea. Ochii lui erau zece mii de ochi, dar avea convingerea că toţi erau aţintiţi asupra ei. Însă chiar şi acea oroare crescândă alungă într-o oarecare măsură amorţeala care apăsa ca o pătură înăbuşitoare asupra minţii ei; îşi dădu seama că ea creştea înlăuntrul ei, însă înţelegerea părea a fi mai mult o amintire a spaimei decât spaima vie pe care o trăia acum.

Abia dacă îşi aducea aminte de primul Anotimp al Putreziciunii pe care îl trăise, dar avea amintiri limpezi referitor la cel de al doilea. Cu mai puţin de trei ani în urmă, petrecuse acea zi în siguranţa domeniului familiei, într-o casă rezistentă, cu ferestre oblonite şi acoperite cu pânză, cu vasele cu cărbuni aprinşi, aşezate în faţa uşilor şi pe zidurile înalte, tivite cu cioburi de sticlă, din care se ridica fumul înecăcios al frunzelor de istaarl. Ultima zi a Anotimpului şi Ora sa a Setei fuseseră momente de repulsie îndepărtată pentru ea, iritante şi supărătoare, dar nimic mai mult. Atunci se gândise prea puţin la nenumăraţii cerşetori ai oraşului şi la animalele de pripas, lipsite de adăpost, ori chiar la locuitorii mai săraci care erau apoi obligaţi să alcătuiască echipe care să cureţe oraşul zile întregi.

Acelaşi oraş, dar o lume diferită.

Felisin se întrebă dacă gărzile vor face vreo mişcare către preotul care se apropia de victimele lui Cull. Ea şi ceilalţi care se aflau în şir erau acum în grija Împărătesei - răspunderea lui Laseen - iar calea preotului era oarbă şi supusă hazardului, ciocnirea iminentă fiind una mai curând întâmplătoare decât plănuită, deşi Felisin simţi în adâncul fiinţei sale că lucrurile stăteau cu totul altfel. Oare gărzile cu coifuri pe cap vor păşi în faţă, căutând să îl îndrume pe preot într-o parte, să îl conducă în siguranţă prin Rond?
- Nu cred, spuse bărbatul care stătea pe vine în dreapta ei. În ochii pe jumătate închişi, adânciţi în orbite, licări ceva ce putea fi luat drept amuzament. Te-am văzut plimbându-ţi ochii de la gărzi la preot, şi de la preot spre gărzi.

Bărbatul masiv şi tăcut din stânga ei se ridică încet în picioare trăgând şi lanţul. Felisin se crispă când cătuşa o înghionti în momentul în care el îşi încrucişă braţele la pieptul dezgolit şi plin de cicatrice. Omul îl privi pe preotul care se apropia, dar nu spuse nimic.
- Ce vrea de la mine? întrebă Felisin în şoaptă. Ce am făcut ca să merit atenţia unui preot?

Bărbatul care stătea pe vine se lăsă pe spate, înclinându-şi faţa în soarele sfârşitului de după-amiază.
- Regină a Viselor, oare a vorbit tinereţea plină de sine prin buzele acelea pline şi dulci? Ori e vorba de atitudinea celor de sânge nobil în jurul cărora se învârte universul? Răspunde-mi, rogu-te, Regină capricioasă.

Felisin se strâmbă.
- M-am simţit mai bine când te-am crezut adormit - sau mort.
- Morţii nu stau pe vine, fecioară, ei stau întinşi. Preotul lui Hood nu vine spre tine, ci spre mine.

În acel moment, ea se întoarse spre el şi lanţul zăngăni între ei. Semăna mai mult cu o broască râioasă cu ochi duşi în fundul capului decât cu un om. Era chel, avea pielea feţei crestată de tatuaje, simboluri negre şi minuţios săpate în pătrate, ascunse într-un tipar care îi acoperea pielea ca un pergament mototolit. Cu excepţia unei legături de şale, de culoare roşie, dar decolorată, era gol-puşcă. Muştele se târau pe el; încăpăţânându-se să rămână pe el, ele dansau - însă nu în ritmul orchestraţiei lui Hood, îşi dădu ea seama. Modelul tatuat i se întindea pe tot corpul - faţa unui mistreţ suprapusă peste a lui, labirintul complicat al blănii cu peri cârlionţaţi, presărat de inscripţii, îi şerpuia în josul braţelor, acoperindu-i coapsele şi pulpele expuse, iar copitele desenate cu precizie erau imprimate pe labele picioarelor. Până în acel moment Felisin fusese prea absorbită de propriile gânduri, prea amorţită de şoc pentru a acorda atenţie companionilor din şirul înlănţuit: acel om era un preot al lui Fener, Mistreţul Verii, iar muştele păreau să ştie asta, păreau să înţeleagă îndeajuns ca să îşi modifice mişcarea frenetică. Urmări cu o fascinaţie morbidă cum se strânseră pe cioturile de la capetele încheieturilor bărbatului, ţesutul vechilor cicatrice fiind singurul loc de pe corpul lui care fusese revendicat de Fener, însă căile pe care le urmau spiritele spre acele cioturi nu atingeau nici măcar o linie a tatuajului. Muştele executau un dans al evitării - dar, în ciuda acestui fapt, ele păreau dornice să danseze.

Preotul lui Fener fusese încătuşat de gleznă ultimul în şir. Toţi ceilalţi aveau benzi înguste de fier fixate în jurul încheieturilor mâinilor. Labele picioarelor lui erau umede de sânge, iar muştele zburau pe deasupra lor, dar nu se aşezau. Felisin îi văzu ochii deschizându-se în clipa în care ceva obtură brusc lumina soarelui.

Sosise preotul lui Hood. Lanţul se mişcă atunci când bărbatul din stânga lui Felisin se trase înapoi atât cât îi îngăduiau legăturile. Zidul din spatele ei părea fierbinte, plăcile de faianţă - pictate cu scene de fast imperial - fiind acum lucioase când erau văzute prin ţesătura subţire a tunicii ei de sclavă. Felisin se uită fix la creatura învelită de muşte care stătea mută în faţa preotului lui Fener, lăsat pe vine. Nu văzu carne expusă, nimic din om - muştele îl acoperiseră cu totul şi, dedesubtul lor, el trăia în bezna în care nici căldura soarelui nu îl putea atinge. Norul din jurul lui se risipi, şi Felisin se chirci când nenumărate insecte reci îi atinseră picioarele, furişându-se iute în susul coapselor - îşi trase poalele tunicii mai bine în jurul trupului şi îşi lipi strâns picioarele.

Având pe faţă un zâmbet ironic, preotul lui Fener spuse.
- Acolitule, Ora Setei a trecut de mult. Întoarce-te la templul tău.

Slujitorul lui Hood nu-i răspunse, dar bâzâitul muştelor îşi schimbă tonul, până când muzica scoasă de aripile lor vibră în oasele lui Felisin.

Ochii adânciţi în orbite ai preotului se îngustară şi tonul vocii i se schimbă.
- A, aşa e. Am fost cândva slujitor al lui Fener, dar nu mai sunt, şi asta de ani buni, dar atingerea lui Fener nu poate fi îndepărtată de pe pielea mea. Dar, deşi s-ar părea că Mistreţul Verii nu mă iubeşte, pe tine te iubeşte şi mai puţin.

Felisin simţi ceva tremurând în sufletul ei când bâzâitul se schimbă din nou, alcătuind cuvinte pe care le putu înţelege.
- Secret... de arătat... acum...
- Bine, atunci, mârâi fostul slujitor al lui Fener, arată-mi.

Probabil că în acea clipă acţionase chiar Fener, mâna unui zeu furios care loveşte - Felisin îşi va aduce aminte acel moment şi se va gândi deseori la el - ori secretul era dispreţul nemuritorilor, o glumă care depăşea capacitatea ei de înţelegere, însă atunci, valul crescând de groază din ea se eliberă, amorţeala din sufletul ei arse până la epuizare când muştele explodară spre exterior, împrăştiindu-se în toate direcţiile, lăsând în loc... nimic.

Fostul preot al lui Fener se cutremură de parcă ar fi fost lovit şi rămase cu ochii larg deschişi. Din partea cealaltă a Rondului, şase gărzi strigară, sunete nearticulate care ţâşniră din gâtlejurile lor. Lanţurile pocniră când unii traseră de ele ca şi cum ar fi vrut să fugă. Inelele de fier fixate în zid se întinseră, dar rezistară, la fel ca şi lanţurile. Gărzile se năpustiră în faţă şi imediat după aceea oamenii din şir se chirciră supuşi.
- Ei, bine, mormăi tremurător bărbatul tatuat, acest lucru a fost inutil şi nejustificat.

Trecu o oră, în care misterul, şocul şi oroarea stârnite de preotul lui Hood o pătrunseră pe Felisin, transformându-se într-un alt strat, cel mai recent, dar şi cel din urmă din ceea ce devenise un coşmar fără sfârşit. Un acolit al lui Hood... care nu era acolo. Bâzâitul aripilor alcătuise cuvinte. Să fi fost chiar Hood? Coborâse Lordul Morţii printre muritori? Şi de ce se oprise în faţa unui om care fusese cândva preot al lui Fener - care era mesajul acelei revelaţii?

Însă, treptat, întrebările se stinseră în mintea ei, amorţeala se furişă înapoi, asta însemnând revenirea disperării reci. Împărăteasa ucisese nobilimea, jefuise Casele şi familiile de bogăţii, după care urmaseră acuzaţii şi condamnări pentru trădare, apoi aruncarea în lanţuri. În ce îi privea pe fostul preot din dreapta ei şi pe uriaşul bărbat din stânga, cu aspect de bestie, având toate caracteristicile unui criminal de rând, era evident că niciunul dintre ei nu se putea lăuda cu sânge nobil.

Felisin râse încet, făcându-i pe cei doi bărbaţi să tresară.
- Să înţelegem că secretul lui Hood ţi s-a dezvăluit, fecioară? întrebă fostul preot.
- Nu.
- Şi atunci ce găseşti atât de amuzant?

Ea clătină din cap. Mă aşteptasem să fiu într-o companie aleasă, cum ar veni asta ca un gând pe dos? Asta este, însăşi atitudinea pe care ţăranii îşi doreau cu disperare să o distrugă, acelaşi lucru inflamabil pe care Împărăteasa l-a atins pentru a arde...
- Copilă!

Glasul era al unei femei în vârstă, încă semeaţă, dar cu un aer disperat. Felisin închise ochii o clipă, apoi se îndreptă de spate şi se uită de-a lungul şirului către bătrâna cu faţa suptă aflată dincolo de cel care arăta ca o brută. Şi mai are şi sânge nobil, ca să vezi.
- Lady Gaesen.

Bătrâna întinse mâna tremurătoare.
- Da! Soţia Lordului Hilrac! Sunt Lady Gaesen... Cuvintele sunară ca şi cum ar fi uitat cine era, apoi se încruntă, făcând să crape machiajul care îi acoperea ridurile, iar ochii injectaţi se aţintiră asupra lui Felisin. Te cunosc, şuieră ea. Casa Paran. Cea mai mică fiică. Felisin!

Felisin îngheţă. Se întoarse într-o parte şi privi drept înainte, spre incinta în care gărzile stăteau rezemate în suliţe şi îşi treceau de la unul la altul ploşti cu bere şi goneau cu mişcări ale mâinilor ultimele muşte. Sosise şi o căruţă să ridice catârul, iar patru bărbaţi mânjiţi de funingine coborâră din ea cu frânghii şi căngi. Dincolo de zidurile care înconjurau Rondul se ridicau turlele şi domurile oraşului Unta. I se făcu dor de străzile umbrite dintre ele, îşi dori să ducă viaţa de răsfăţ pe care o avusese cu o săptămână în urmă, să audă ordinele aspre ale lui Sebry în timp ce ea îşi dresa iapa preferată. Şi ea ridica ochii în timp ce dirija iapa să facă o întoarcere delicată, precisă, ca să vadă şirul de copaci lemn-de-plumb cu frunze verzi, care despărţeau terenul de călărie de via familiei.

Alături de ea, bruta îşi drese glasul.
- Pe picioarele lui Hood, ticăloasa asta are simţul umorului.

Care ticăloasă? se întrebă Felisin, dar reuşi să nu-şi schimbe expresia feţei, chiar dacă pierduse contactul cu amintirile plăcute.

Fostul preot se mişcă.
- Înţepături între surori, nu? Făcu o pauză, apoi adăugă sec: Mi se pare cam deplasat.

Bruta scoase un fel de geamăt şi se aplecă în faţă, umbra lui învăluind-o pe Felisin.
- Preot răspopit, asta eşti? Nu-i stă în fire Împărătesei să facă vreo favoare vreunui templu.
- Nu a făcut. Iar eu mi-am pierdut de mult pietatea. Sunt convins că Împărăteasa ar fi preferat ca eu să rămân în mănăstire.
- Ca şi cum i-ar păsa, spuse bruta batjocoritor, reluându-şi postura de dinainte.
- Trebuie să vorbeşti cu ea, Felisin, bolborosi Lady Gaesen. Un apel! Am prieteni bogaţi...

Icnetul brutei se transformă în lătrat.
- Ceva mai departe, în lungul şirului, acolo o să-i găseşti pe prietenii tăi bogaţi!

Felisin se mulţumi să clatine din cap. Vorbeşte cu ea, n-ai făcut-o de luni şi luni. Nici măcar când a murit tata nu am stat de vorbă cu ea.

Se lăsă tăcerea, care se prelungi, apropiindu-se de aceea care existase înaintea izbucnirii acelei vorbării fără sens, însă atunci fostul preot îşi drese glasul, scuipă şi mormăi.
- Nu merită să cauţi mântuire din partea unei femei care nu face decât să execute ordine, doamnă, fără a mai ţine seama de cine este sora acestei fete...

Felisin se crispă, apoi se uită urât la fostul preot.
- Îndrăzneşti să...
- Nu îndrăzneşte nimic, mormăi bruta. Să uităm ce avem în sânge, ceea ce se presupune că se află în el după părerea ta. Asta poate fi lucrarea Împărătesei. Poate îţi închipui că e vorba de ceva personal, poate că trebuie să crezi asta, fiindcă eşti ceea ce eşti...
- Ce sunt? întrebă Felisin, râzând aspru. Care Casă te revendică drept rudă?

Omul rânji.
- Casa Ruşinii. Dar a ta care este? Căci pare la fel de sărăcăcioasă.
- Aşa gândeam şi eu, spuse Felisin, ignorând cu greutate adevărul ultimei observaţii. Se uită încruntată spre gărzi. De ce stăm aici?

Fostul preot scuipă din nou.
- A trecut Ora Setei. Mulţimea de afară are nevoie de organizare. Îi aruncă lui Felisin o privire pe sub sprâncene. Ţăranii trebuie stârniţi. Noi suntem primii, fato, şi trebuie să se dea un exemplu. Ceea ce se întâmplă aici, în Unta, va înfuria orice om născut nobil din Imperiu.
- Prostii! se răsti Lady Gaesen. Vom fi trataţi bine. Împărăteasa va trebui să ne trateze cum se cuvine...

Bruta mârâi a treia oară - lucru care trecea drept râs, îşi dădu seama Felisin - şi spuse.
- Dacă prostia ar fi o crimă, ai fi fost arestată cu ani în urmă, doamnă. Uriaşul are dreptate. Nu mulţi dintre noi vor ajunge pe corăbiile cu sclavi. Parada de-a lungul Căii Colonadelor va fi o baie de sânge. Bagă de seamă, adăugă el, urmărind gărzile printre gene, bătrânul Baudin nu se va lăsa făcut bucăţi de nişte ţărănoi...

Felisin simţi teama reală stârnindu-se în stomac. Făcu un efort pentru a nu tremura.
- Te superi dacă stau în umbra ta, Baudin?

Omul îşi coborî privirea spre ea.
- Eşti cam plinuţă pentru gustul meu. Se întoarse într-o parte şi adăugă: Dar tu fă ce doreşti.

Fostul preot se aplecă mai mult.
- Dacă te gândeşti bine, fato, rivalitatea voastră nu va ajunge la turnătorii şi încăierări. Probabil că sora ta vrea să fie sigură că...
- Ea a devenit Adjuncta Tavore, îl întrerupse Felisin. Nu mai e sora mea. La chemarea Împărătesei, a renunţat la Casa noastră.
- Chiar şi aşa, am o bănuială că e vorba de ceva personal.

Felisin se strâmbă.
- Cum se face că ştii despre asta?

Bărbatul făcu o uşoară plecăciune ironică.
- Hoţ cândva, apoi preot, acum, istoric. Cunosc prea bine situaţia încordată în care se găseşte nobilimea.

Felisin făcu ochii mari şi se blestemă pentru prostia de care dăduse dovadă. Chiar şi Baudin - care nu se putuse abţine şi trăsese cu urechea - se aplecă în faţă ca să privească cercetător.
- Heboric, spuse el. Heboric Mână-Uşoară.

Heboric ridică braţele.
- La fel de uşoară ca întotdeauna.
- Tu ai scris acea istorie revizuită, spuse Felisin. Ai comis trădare...

Mimând teama, Heboric ridică din sprâncenele bogate.
- Doamne păzeşte! O divergenţă de opinii filozofice, nimic altceva! Aşa a spus chiar Duiker la proces în apărarea mea, Fener să-l binecuvânteze
- Însă Împărăteasa nu te-a ascultat, spuse Baudin, şi rânji. La urma urmelor, ai făcut-o ucigaşă, apoi ai avut îndrăzneala să spui că şi-a făcut treaba de mântuială!
- Ai găsit un exemplar ilicit, nu-i aşa?

Baudin clipi.
- În orice caz, continuă Heboric, adresându-se lui Felisin, eu cred că sora ta, adjuncta, plănuieşte să te ducă întreagă pe un vas de sclavi. Dispariţia fratelui tău pe Genabackis i-a răpit viaţa tatălui tău... aşa am auzit, adăugă el, rânjind din nou. Dar zvonurile de trădare au impulsionat-o pe sora ta, nu? Trebuia să spele numele familiei şi aşa mai departe...
- Heboric, faci lucrurile să pară logice, spuse Felisin, percepând amărăciunea din propriul glas, însă în acele momente nu se mai sinchisea de asta. Eu şi Tavore am avut păreri diferite, iar acum vezi urmarea.
- Părerea ta, despre ce, mai precis?

Ea nu îi răspunse.

În şir se stârni brusc agitaţie. Gărzile luară poziţia de drepţi şi se întoarseră cu faţa spre Poarta de Apus a Rondului. Felisin păli văzându-şi sora - acum Adjuncta Tavore, moştenitoarea lui Lorn, care murise în Darujhistan - călare pe armăsarul ei, un animal crescut în grajdurile Paran. Alături de ea era omniprezenta T'amber, o tânără frumoasă, al cărui păr lung de culoarea ambrei dădea soliditate numelui ei. Nimeni nu ştia de unde apăruse, însă acum devenise aghiotantul personal al lui Tavore. În urma lor călăreau douăzeci de ofiţeri şi o companie de cavalerie grea, ai cărei soldaţi arătau exotic, străini.
- Asta zic şi eu ironie, murmură Heboric, uitându-se la călăreţi.

Baudin îşi împinse capul în faţă şi scuipă.
- Săbii Roşii, cei mai mari ticăloşi.

Istoricul îi aruncă omului o privire amuzată.
- Ai călătorit mult în meseria ta, Baudin? Ai văzut digurile de la Aren, nu-i aşa?

Omul se foi neliniştit, apoi ridică din umeri.
- Am umblat şi eu la vremea mea, uriaşule. Pe de altă parte, adăugă el, se zvoneşte că ăştia sunt în oraş de vreo săptămână.

În rândul Săbiilor Roşii se stârni agitaţie, iar Felisin îi văzu cum îşi apropie mâinile, cu mănuşi din zale, de mânerele săbiilor, şi cum îşi îndreaptă capetele, pe care purtau coifuri ascuţite, spre adjunctă. Surioară Tavore, atât de profund te-a rănit dispariţia fratelui nostru? Cât de mare îţi închipui că e nereuşita lui, ca să cauţi o asemenea recompensă... iar apoi, ca să-ţi arăţi credinţa absolută, ai ales între mine şi mama pentru sacrificiul simbolic. Nu ţi-ai dat seama că Hood s-a aflat în spatele ambelor alegeri? Măcar mama e acum cu iubitul ei soţ... O urmări pe Tavore cum îşi măsoară garda preţ de o clipă, apoi i se adresează lui T'amber, care îşi îndemnă calul spre Poarta de Răsărit.

Baudin scoase un nou icnet.
- Străduiţi-vă să arătaţi vioi. Nesfârşitul ceas e pe punctul de a începe.

Una era să o acuzi pe Împărăteasă de crimă, şi alta să îi anticipezi următoarea mişcare. Dacă mi-ar fi luat în seamă avertismentul... Heboric se crispă când porniră înainte cu paşi târşâiţi, simţind cum cătuşele îi pătrund adânc în carnea gleznelor.

Oamenii cu atitudini civilizate ţineau mult să îşi arate părţile slabe ale psihicului - decadenţa şi sensibilitatea erau semne ale creşterii alese. Era uşor şi sigur pentru ei, şi aceasta era marea problemă, la urma urmelor. O afirmare a opulenţei răsfăţate care, mai mult decât orice etalare ostentativă a bogăţiei, făcea gâtlejurile săracilor să ardă.

Asta scrisese Heboric şi în tratatul său, iar acum recunoştea că manifesta o admiraţie amară faţă de Împărăteasă şi Adjuncta Tavore, instrumentul lui Laseen în toate acestea. Brutalitatea excesivă a arestărilor făcute în miez de noapte - uşi sfărâmate, familii întregi scoase târâş din paturile lor în mijlocul slujitorilor care se văicăreau - constituiau primul strat al şocului. Ameţiţi de lipsa somnului, nobilii erau legaţi fedeleş şi încătuşaţi, siliţi să stea drepţi în faţa unui magistrat şi a unui juriu alcătuit din cerşetori aduşi cu forţa de pe străzi. Era o batjocorire evidentă şi de prost-gust a justiţiei care despuia puţinele speranţe de a beneficia de un comportament omenesc - despuiau însăşi civilizaţia, lăsând în loc doar haosul sălbăticiei.

Şoc peste şoc, o sfâşiere a acelor pântece vulnerabile. Tavore îi cunoştea pe cei de acelaşi rang cu ea, le ştia slăbiciunile şi se arăta nemiloasă în a le exploata. Ce anume putea împinge pe cineva la o asemenea răutate?

Când au aflat amănunte, săracii au umplut străzile, strigându-şi adoraţia faţă de Împărăteasa lor. Au urmat răzmeriţe grijuliu stârnite, jafuri şi măceluri, care au pârjolit Districtul Nobililor, vânarea puţinilor oameni cu sânge albastru care nu fuseseră arestaţi - îndeajuns de mulţi pentru a aţâţa pofta de sânge, dându-le chipuri asupra cărora să îşi îndrepte furia şi ura. Apoi a urmat reimpunerea ordinii, pentru ca oraşul să nu se mistuie în flăcări.

Împărăteasa făcuse unele greşeli. Se slujise de acel prilej pentru a-i aresta pe nemulţumiţi şi pe învăţaţii care nu se aliniaseră, să strângă pumnul prezenţei militare în jurul oraşului, cerând cu surle şi trâmbiţe alţi şi alţi soldaţi, alţi recruţi, mai multă protecţie împotriva uneltirilor trădătoare ale clasei nobiliare. Bunurile confiscate au asigurat banii pentru acea expansiune impunătoare. O mişcare admirabilă, chiar dacă ea fusese prevestită, răspândindu-se în valuri cu forţa Decretelor Imperiale în întregul Imperiu, iar acum furia nemiloasă răvăşea fiecare oraş.

O admiraţie încărcată de amărăciune. Heboric simţea mereu nevoia de a scuipa, lucru pe care nu-l mai făcuse de pe vremea când şterpelea pungi de la brâul oamenilor în Cartierul Şoarecelui din oraşul Malaz. Putea citi şocul întipărit pe feţele celor mai mulţi din şirul de oameni înlănţuiţi. Feţele unor oameni purtând îmbrăcăminte de dormit, murdară şi plină de funingine după ce stătuseră în temniţă, lucru care îi făcea să fie privaţi până şi de armura socială pe care o constituie ţinuta obişnuită. Păr răvăşit, expresii năuce, atitudini chinuite - tot ce dorea să vadă mulţimea de dincolo de Rond, însetată să biciuiască...

Bun venit pe străzi, gândi Heboric despre sine în momentul în care gărzile îmboldiră şirul să se mişte, urmărit de Adjunctă, dreaptă în şa, având faţa atât de trasă, încât din ea nu mai rămăseseră decât linii - deschizătura ochilor, cutele gemene din jurul gurii ei drepte, aproape fără buze - la naiba, dar nu a fost prea înzestrată din naştere, nu-i aşa? Privirea ei era îndreptată spre sora ei mai mică, fecioara care mergea nesigur în faţa lui.

Heboric îşi aţinti ochii spre Adjuncta Tavore, curios, căutând ceva - o licărire de răutate, poate - în timp ce privirea ei îngheţată măsura şirul, zăbovind doar o frântură de clipă asupra surorii ei. Însă istoricul nu depistă decât acea pauză, o recunoaştere confirmată, nimic mai mult. Privirea ei trecu mai departe.

Gărzile deschiseră Poarta de Răsărit, aflată la două sute de paşi în faţă, aproape de capătul şirului de oameni înlănţuiţi. Un muget trecu prin poarta antică, arcuită, un val de sunet care îi izbi deopotrivă pe soldaţi şi pe prizonieri, ricoşând din zidurile înalte şi ridicându-se, însoţit de explozia porumbeilor îngroziţi, care zburaseră de pe streşini. Zgomotul făcut de bătaia aripilor coborî încet ca un ropot de aplauze politicoase, deşi lui Heboric i se păru că doar el aprecia acea intervenţie ironică a zeilor. Cum nimeni nu-i putea interzice un simplu gest, reuşi să facă o uşoară plecăciune.

Hood să-şi păstreze blestematele lui secrete. Uite, Fener, scroafă bătrână, asta e mâncărimea pe care n-o pot alunga niciodată. Priveşte, uită-te cu atenţie, şi vezi ce a devenit fiul tău rătăcit.

Cronicile malazane (III): Amintirile gheţii

Steven Erikson
Seria Cronicile malazane. Volumul III: Amintirile gheţii
Editura Nemira, 2015
Traducere de Gabriel Stoian

Citiţi o cronică a acestei serii.

*****
Intro

Partea a treia din Cronicile Malazane reprezintă încă un capitol fascinant din marea saga a lui Steven Erikson. În Amintirile gheţii se întorc o mulţime de personaje din Grădinile lunii şi apar noi plăsmuiri, care îmbogăţesc o sagă ca un labirint. Imprevizibilă, seducătoare, plină de suspans, povestea merge mai departe şi scoate la suprafaţă universuri noi, provocări neprevăzute şi soluţii care pun la încercare imaginaţia cititorilor.

În acest volum, Continentul Genabackis a dat naştere unui imperiu nou şi înfricoşător: Pannion Domin. Secerând totul în cale, acesta distruge pe oricine nu se pleacă în faţa Clarvăzătorului, regele-preot din Pannion, care trebuie să înfrunte alianţa periculoasă dintre oastea lui Dujek Un-Brat şi Arzătorii de Poduri ai lui Whiskeyjack, dar şi duşmani mai vechi. În lupta lor, aliaţii sunt esenţiali. Printre ei se numără Săbiile Cenusii, o frăţie care trebuie să apare oraşul Capustan de fanatici.

"Steven Erikson este, în mod cert, unul dintre marile talente ale literaturii fantasy din vremea noastră." (The Guardian )

 "Asemenea unui arheolog, Erikson explorează în continuare istoria şi ruinele Imperiului Malazan, scoţând la lumina bogaţii nemaivăzute şi documente ce depăşesc orice aşteptare... Astfel se construiesc miturile, graţie imaginaţiei ce reconfigurează poveşti şi legende la fel de bogate că acelea din cultură noastră." (Interzone)

"Cronicile Malazane sunt o adevărată experienţă. Scriind această serie, Steven Erikson a urcat în rândul celor mai vizionari dintre scriitorii de azi." (SF Site)

Fragment

Maeth'ki Im (Pogromul Florii Putrede), cel de-al 33-lea Război Jaghut
298.665 ani înainte de Somnul zeiţei Burn

Rândunelele săgetau prin norii de musculiţe care dansau pe deasupra solului nămolos. Cerul de deasupra mlaştinii rămăsese cenuşiu, dar îşi pierduse strălucirea iernatică şi trecătoare, iar vântul cald care suspina prin aerul de deasupra pământului răscolit aducea parfumul vindecării. Ceea ce fusese cândva marea interioară cu apă dulce pe care Imass o numiseră Jaghra Til - născută din sfărâmarea câmpurilor de gheaţă Jaghut - trecea acum prin chinurile morţii. Cerul palid, acoperit, se reflecta în bălţile tot mai mici şi în porţiunile de apă adânci până la genunchi care se întindeau spre sud, atât cât se putea cuprinde cu privirea şi, cu toate acestea, pământul proaspăt născut domina peisajul.

Ruperea vrăjii care dăduse naştere epocii glaciare readusese regiunii anotimpurile vechi şi fireşti, însă amintirile gheţurilor înalte cât munţii zăboveau. Expusă spre miazănoapte, roca-mamă era scobită şi zgâriată, iar bazinele ei erau pline de bolovani. Depunerile aluvionare care alcătuiseră fundul mării interioare încă bolboroseau din cauza gazelor care evadau, în vreme ce uscatul, eliberat de enorma greutate a gheţarilor care coborâseră în ultimii opt ani, îşi continua lent ascensiunea. Viaţa mării Jaghra Til fusese scurtă, însă depunerile care se aşternuseră pe fundul ei erau groase. Şi înşelătoare.

Pran Chole, Aruncătorul de Oase din clanul Cannig Tol din rândul Kron Imass, stătea neclintit pe vârful unui bolovan îngropat în cea mai mare parte de-a lungul unei plaje antice. Coborâşul din faţa lui era acaparat de ierburi scunde, sârmoase şi de lemne aduse de ape. La doisprezece paşi distanţă, terenul cobora uşor, apoi se întindea în depărtare ca un bazin larg de mâl. Trei ranag rămăseseră prizonieri într-o dolină mâloasă, la douăzeci de paşi în fosta mare. Un mascul, perechea lui şi puiul lor se aşezaseră într-un cerc jalnic, ce se voia protector. Înnămolite şi vulnerabile, animalele erau probabil prăzi uşoare pentru haita de ay care i-ar fi descoperit. Însă terenul era cumplit de înşelător. Lupii mari de tundră avuseseră aceeaşi soartă ca şi ranag-ii. Pran Chole numără şase ay, inclusiv un pui de un an. Urmele arătau că un alt pui dăduse roată dolinei de zeci de ori, după care plecase spre apus, sortit, fără îndoială, să moară în singurătate.

Cu cât timp în urmă se petrecuse acea dramă? Nimeni n-ar fi putut spune. Noroiul se întărise deopotrivă pe blănurile ranag-ilor şi ay-ilor, formând mantii de lut, pline de crăpături. Pete de un verde sclipitor apăreau în locurile în care germinaseră seminţele aduse de vânt, iar Aruncătorul de Oase îşi aminti viziunile avute pe când umbla ca spirit - o sumedenie de amănunte simple, răsucite în ceva ireal. Pentru animale, zbaterea devenise eternă, pentru că vânătorul şi vânatul erau încleştaţi laolaltă pe vecie.

Păşind aproape fără să scoată niciun sunet, cineva ajunse alături de el şi se ghemui. Ochii roşietici ai lui Pran Chole rămaseră aţintiţi asupra peisajului încremenit. Ritmul paşilor îi dezvăluiră limpede Aruncătorului de Oase identitatea însoţitorului său, iar apoi apărură mirosurile de sânge cald, care erau o semnătură elocventă, ca şi cum şi-ar fi aruncat ochii spre faţa bărbatului.

Cannig Tol spuse:
- Ce se află sub argilă, Aruncătorule de Oase?
- Doar ceea ce a modelat chiar argila, căpetenie de clan.
- Nu vezi un semn rău în fiarele acelea?

Pran Chole zâmbi.
- Dar tu?

Cannig Tol rămase un moment pe gânduri, apoi spuse:
- Ranag-ii au dispărut de pe tărâmurile astea. La fel şi ay-ii. Avem în faţă o bătălie veche. Aceste ziceri au profunzime, pentru că îmi tulbură sufletul.
- Şi pe al meu, recunoscu Aruncătorul de Oase.
- Am vânat ranag-ii până au dispărut, iar asta a adus foametea în rândul ay-ilor, fiindcă noi am vânat şi tenag-ii până când au dispărut şi ei. Agkor, care păşesc alături de bhederin, nu au vrut să împartă pământul cu ay-ii, iar acum tundra e pustie. Din asta trag concluzia că am vânat în mod risipitor şi necugetat.
- Dar trebuia să ne hrănim copiii.
- Nevoia de tineret era mare.
- La fel ca acum, căpetenie de clan.

Cannig Tol îşi drese glasul.
- Jaghut erau puternici pe pământurile astea, Aruncătorule de Oase. Ei n-au fugit - cel puţin la început. Cunoşti preţul plătit de sângele Imass.
- Şi pământul îşi dă darurile pentru a răspunde acelui preţ.
- Pentru a sluji războiului nostru.
- Şi astfel, adâncurile sunt tulburate.

Căpetenia de clan dădu din cap şi rămase tăcut. Pran Chole aşteptă. Cuvintele schimbate descoperiseră doar pojghiţa lucrurilor. Dezvăluirea muşchilor şi oaselor avea să vină. Însă Cannig Tol nu era prost, iar aşteptarea nu dură mult.
- Noi suntem acele fiare.

Aruncătorul de Oase îşi mută ochii spre miazăzi şi strânse din pleoape.
- Noi suntem argila, continuă Cannig Tol, iar războiul nostru neîncetat împotriva Jaghut este fiara în zbaterea ei lăuntrică. Pojghiţa e modelată de ce se află dedesubt. Iar acum, în faţa noastră, arătă el, în creaturile astea care se transformă încet în piatră, este blestemul eternităţii.

Mai erau multe de spus. Pran Chole rămase tăcut.
- Ranag şi ay, urmă Cannig Tol. Aproape dispăruţi din tărâmul viilor. Şi vânătorul, şi vânatul.
- Aş fi preferat să fi văzut un semn, bolborosi căpetenia de clan, ridicându-se.

Pran Chole se îndreptă şi el de spate.
- Aş vrea să fi văzut, îl aprobă el pe un ton care era doar un ecou slab al vorbelor sardonice şi crispate ale lui Cannig Tol.
- Suntem aproape, Aruncătorule de Oase?

Pran Chole aruncă o privire spre propria umbră, examină silueta cu coarne, figura sugerată pe sub capa îmblănită, pieile zdrenţuite şi acoperământul de cap. Unghiul la care veneau razele soarelui îl făcea să pară înalt - aproape la fel de înalt ca un Jaghut.
- Mâine, spuse el. Le slăbesc puterile. O noapte de călătorie îi va slăbi şi mai mult.
- Bine. Atunci, în noaptea asta, clanul îşi va aşeza tabăra aici.

Aruncătorul de Oase auzi cum Cannig Tol se întorcea la ceilalţi care aşteptau. La lăsarea întunericului, Pran Chole va merge ca spirit. În pământul şoptitor, căutându-I pe cei care îi semănau. Deşi prada lor era slăbită, clanul lui Cannig Tol era şi mai slăbit. Rămăseseră mai puţin de doisprezece adulţi. Când îi urmăreau pe Jaghut, deosebirea dintre vânător şi vânat nu însemna aproape nimic.

Îşi înălţă capul şi adulmecă aerul crepuscular. Pe acel pământ mai rătăcea un Aruncător de Oase. Mirosul era inconfundabil. Se întrebă cine era celălalt, de ce călătorea singur, lipsit de clan şi de neamuri. Şi, ştiind că, aşa cum îi simţise el prezenţa, şi celălalt îl depistase, se întrebă de ce nu îi căuta. Respirând hârâit şi gâfâind chinuitor, se eliberă din noroi şi se prăbuşi pe malul nisipos. Fiul şi fiica ei se zbătură să scape din braţele ei ca de plumb şi se târâră pe ridicătura ca o cocoaşă a insulei. Mama Jaghut îşi lăsă capul până când fruntea a ajuns să se rezeme de nisipul umed şi răcoros. Mizeria îi pătrunsese în piele cu o insistenţă brutală. Arsurile erau prea recente ca să se fi vindecat, şi probabil că nici nu avea să se întâmple asta - era înfrântă, iar moartea nu trebuia să aştepte decât apariţia vânătorilor ei.

Din fericire, aceştia măcar erau pricepuţi. Imass nu recurgeau la tortură. Doar o lovitură iute, ucigătoare. Întâi ea, apoi copiii. Iar odată cu ei - cu acea familie destrămată şi nevolnică - de pe acel continent va dispărea până şi ultimul Jaghut. Îndurarea sosea sub multe chipuri. Dacă nu s-ar fi unit pentru a-l înlănţui pe Raest, cu toţii - deopotrivă Imass şi Jaghut - s-ar fi văzut îngenunchind în faţa acelui Tiran. Un armistiţiu vremelnic, avantajos. Procedase bine fugind după ce se reuşise înlănţuirea; chiar şi atunci îşi dăduse seama că Imass îşi vor relua vânătoarea. Mama nu simţea nicio ranchiună, dar asta nu o făcea să fie mai puţin disperată.

Simţind o nouă prezenţă pe mica insulă, a răsucit capul, ridicându-l. Copiii ei îngheţaseră locului, privind cu ochi dilataţi spre femeia Imass care apăruse în faţa lor. Ochii cenuşii ai mamei s-au îngustat.
- Inteligent ai procedat, Aruncătoare de Oase. Simţurile îmi erau concentrate asupra celor din spatele nostru. Prea bine, fă ce ai de făcut.

Femeia tânără cu părul negru zâmbi.
- Nu vrei să te târguieşti, Jaghut? Voi întotdeauna încercaţi să vă târguiţi pentru a cruţa vieţile copiilor. Să înţeleg că ai rupt legăturile cu neamul tău din cauza acestora doi? Par prea mici pentru aşa ceva.
- Înţelegerile sunt inutile. Neamul tău nu le acceptă niciodată.
- Aşa este, însă cei din neamul tău încearcă.
- Eu n-o voi face. Aşadar, ucide-ne. Dar iute.

Femeia Imass purta blana unei pantere. În lumina muribundă, ochii ei negri păreau să-i împrumute strălucirea. Părea bine hrănită, iar sânii ei mari şi umflaţi sugerau că născuse recent. Mama Jaghut nu reuşi să desluşească expresia femeii, însă acesteia îi lipsea siguranţa sumbră, asociată de obicei cu feţele rotunde şi ciudate ale Imass.

Aruncătoarea de Oase vorbi:
- Am destul sânge de Jaghut pe mâini. Te las clanului Kron, care te va găsi mâine.
- Pentru mine nu are nicio importanţă care dintre voi ne va ucide, ci doar să ne ucidă, a mârâit mama.

Femeia şi-a strâns buzele.
- Te înţeleg pe deplin.

Epuizarea ameninţa să o copleşească pe mama Jaghut, dar ea reuşi să se tragă până ajunse să stea în şezut.
- Ce anume doreşti? întrebă ea gâfâind.
- Vreau să-ţi fac o propunere.

Recăpătându-şi suflul, mama Jaghut a privit drept în ochii negri ai Aruncătoarei de Oase şi nu percepu nicio urmă de batjocură. Îşi coborî ochii apoi preţ de o clipă asupra fiului şi fiicei ei, după care ridică privirea şi o înfruntă pe aceea a femeii. Imass dădu rar din cap. Solul crăpase cândva în trecut, căscând o rană atât de adâncă, încât dăduse naştere unui râu topit suficient de lat ca să meargă de la un orizont la altul. Negru şi uriaş, fluviul de piatră şi cenuşă se întindea spre sud-vest, coborând până la marea din depărtare. Doar cele mai mici dintre plante reuşiseră să rămână agăţate de pământ, iar trecerea Aruncătoarei de Oase - cu câte un copil Jaghut sub fiecare braţ - ridică nori de praf, care rămaseră nemişcaţi în urma ei.

Femeia socotea că băiatul avea probabil cinci ani; iar sora lui, patru. Niciunul dintre ei nu părea să fie întru totul conştient, şi era limpede că nu o înţeleseseră pe mama lor când îi strânsese în braţe în chip de rămas-bun.

Fuga îndelungată de-a lungul L'amath şi peste Jagra Til îi făcuse pe amândoi să trăiască într-o stare permanentă de şoc. Nu încăpea nicio îndoială că după ce asistaseră la moartea înfiorătoare a tatălui lor situaţia se înrăutăţise. Se agăţaseră de ea cu mâini mici şi murdare, stârnind amintirea copilului pe care îl pierduse de curând. Aproape imediat, amândoi începuseră să sugă la sânii ei, dând dovadă de o foame disperată. Ceva mai târziu, copiii adormiseră.

Pe măsură ce se apropia de coastă, fluviul de lavă se subţia. Un şir de dealuri se ridicau spre munţii îndepărtaţi din dreapta ei. Dinaintea ei se întindea o câmpie netedă, sfârşind la o culme aflată la o distanţă de jumătate de leghe. Deşi nu putea vedea, ştia că dincolo de culme terenul cobora spre mare. Câmpia în sine era marcată de numeroase cocoaşe, aşa că Aruncătoarea de Oase se opri să le examineze. Movilele erau dispuse în cercuri concentrice, iar în mijloc se găsea un dom mai mare - totul fiind acoperit de o mantie de lavă şi cenuşă. Colţul putred al unui turn ruinat se înălţa la marginea câmpiei, chiar la baza primului şir de dealuri. Aşa cum observase când vizitase prima oară acel loc, dealurile erau spaţiate prea regulat pentru a arăta firesc.

Aruncătoarea de Oase îşi înălţă capul. Mirosurile amestecate erau inconfundabile, unul antic şi mort, celălalt...mai puţin. Băiatul se agită în strânsoarea ei, dar nu se trezi.
- Aha, murmură ea, ai simţit şi tu.

Ocolind câmpia, femeia se îndreptă spre turnul negru. Poarta coridorului se afla puţin deasupra edificiului zdrenţuit, suspendat în aer la o înălţime de şase ori mai mare decât statura ei. Îl văzu ca pe un semn, ceva avariat, dar care nu mai sângera. Nu putu recunoaşte coridorul - vechea rană ascundea caracteristicile portalului. O străbătu un val de nelinişte. Aruncătoarea de Oase puse copiii pe pământ în apropierea turnului, apoi se aşeză pe zidăria prăbuşită. Privirea ei căzu asupra celor doi copii Jaghut, încă ghemuiţi în somn, întinşi pe paturile lor din cenuşă.
- Ce să aleg? şopti ea. Trebuie să fie Omtose Phellack. Cu siguranţă nu e Tellann. Starvald Demelain? Puţin probabil.

Privirea îi fu atrasă de câmpie şi se concentră asupra inelelor create de movile. Cine a trăit aici? Cine altcineva obişnuia să construiască din piatră? Rămase tăcută îndelung, apoi îşi îndreptă din nou atenţia asupra ruinelor. Turnul acesta este dovada definitivă, pentru că este Jaghut, iar o asemenea construcţie nu ar fi fost înălţată atât de aproape de un coridor duşman. Nu, poarta este Omtose Phellack. Trebuie să fie.

Cu toate acestea, existau riscuri suplimentare. Dacă un Jaghut aflat în coridorul de acolo ar descoperi doi copii care nu sunt de acelaşi sânge cu el, ar putea mai curând să îi ucidă decât să îi adopte. Atunci, moartea lor va păta de sânge mâinile unui Jaghut. Acea deosebire îi aducea o slabă consolare. Nu are nicio importanţă care dintre voi ne va ucide, ci doar să ne ucidă. Femeia a şuierat printre dinţi.
- Ce să aleg? se întrebă ea din nou.

Îi va lăsa pe copii să mai doarmă. Apoi îi va trimite prin coridor. Un sfat către băiat - Ai grijă de sora ta. Călătoria nu va dura mult. Şi amândurora - Mama voastră vă aşteaptă dincolo. O minciună, dar vor avea nevoie de curaj. Dacă ea nu vă găseşte, atunci o va face unul din neamul ei. Plecaţi, deci, spre siguranţă, spre salvare. La urma urmelor, ce putea fi mai rău decât moartea? Când îi văzu apropiindu-se, se ridică. Pran Chole adulmecă aerul şi se încruntă. Jaghut nu îşi dezvăluise coridorul. Dar ce îl nedumerea era dispariţia copiilor.
- Ne întâmpină cu calm, murmură Cannig Tol.
- Aşa e, îl aprobă Aruncătorul de Oase.
- Nu am încredere - ar trebui să o ucidem imediat - Vrea să stea de vorbă cu noi, spuse Pran Chole.
- Un risc de moarte, dacă îi satisfacem dorinţa.
- Nu te contrazic, căpetenie de clan. Şi totuşi... ce a făcut cu copiii?
- Nu-i simţi?

Pran Chole clătină din cap.
- Pregăteşte-ţi suliţaşii, spuse el, păşind înainte.

În ochii femeii se citea pacea, o acceptare atât de vădită a morţii iminente, încât Aruncătorul de Oase se cutremură. Pran Chole trecu prin apa adâncă până la pulpă, apoi urcă pe malul nisipos al insulei, până când ajunse faţă în faţă cu femeia Jaghut.
- Ce ai făcut cu ei? întrebă el cu glas poruncitor.

Mama zâmbi, iar buzele i se răsfrânseră, lăsând la vedere colţii.
- Au plecat.
- Unde?
- Undeva unde nu-i poţi atinge, Aruncătorule de Oase.

Încruntarea lui Pran Chole se adânci.
- Acestea sunt tărâmurile noastre. Nu există niciun loc pe care să nu-l putem atinge. Aşadar, i-ai ucis cu mâna ta?

Femeia Jaghut îşi înălţă capul şi îl măsură pe Imass.
- Am crezut mereu că sunteţi uniţi în ura voastră faţă de neamul nostru. Am avut mereu convingerea că noţiuni precum compasiunea şi îndurarea vă sunt străine.

Aruncătorul de Oase zăbovi îndelung cu privirea asupra femeii, apoi îşi mută ochii dincolo de ea şi cercetă solul moale şi argilos.
- Pe aici a trecut un Imass, spuse el. O femeie. Aruncătoarea de Oase - cea pe care nu am putut-o găsi în mersul meu în spirit. Cea care a ales să nu fie găsită. Ce a făcut femeia?
- A explorat tărâmul acesta, răspunse femeia Jaghut. A găsit o poartă departe spre sud. Omtose Phellack.
- Mă bucur că nu sunt mamă, spuse Pran Chole. Iar tu, femeie, ar trebui să te bucuri că nu sunt crud.

Făcu un gest. Suliţele groase trecură fulgerător pe lângă Aruncătorul de Oase. Şase capete lungi şi evazate din cremene străbătură pielea de pe pieptul femeii Jaghut, care se clătină, şi se prăbuşi lent în zgomotul vergelelor ciocnite.

Aşa se încheie cel de-al treizeci şi treilea Război Jaghut.

Pran Chole se răsuci brusc.
- Nu avem vreme să facem un rug. Trebuie să pornim spre miazăzi. Iute.

Cannig Tol făcu un pas în faţă, în timp ce războinicii lui îşi recuperară armele. Cu ochi mijiţi, căpetenia de clan îl privi pe Aruncătorul de Oase.
- Ce te frământă?
- O Aruncătoare de Oase renegată a luat copiii.
- Spre miazăzi?
- Spre Morn.

Căpetenia de Clan se încruntă, iar sprâncenele i se uniră.
- Renegata vrea să salveze copiii acestei femei. Crede că Ruptura este Omtose Phellack.

Pran Chole văzu cum Cannig Tol păleşte.
- Du-te spre Morn, Aruncătorule de Oase, şopti căpetenia de clan. Noi nu suntem cruzi. Pleacă imediat.

Pran Chole se înclină. Apoi coridorul Tellann îl învălui.

Cu foarte puţin din puterea ei, femeia îi trimise pe cei doi copii în sus, prin gura căscată a porţii. Fata scoase un ţipăt înainte de a ajunge la ea, un bocet după mama ei, despre care îşi imagina că o aştepta dincolo. Apoi cele două siluete dispărură înăuntru. Aruncătoarea de Oase suspină şi continuă să privească în sus, căutând vreun semn că trecerea fusese greşită. Se părea totuşi că nu se redeschiseseră răni, iar din portal nu sângerase nicio putere sălbatică. Arăta schimbat? Nu era sigură. Acel tărâm era nou pentru ea; nu deţinea sensibilitatea înnăscută pe care o cunoscuse cât îşi petrecuse viaţa pe pământurile clanului Tarad, în inima Primului Imperiu.

Tatăl meu, Beria. În inima puterii staliniste

Sergo Beria
Tatăl meu, Beria. În inima puterii staliniste
Editura Meteor Publishing, 2015
Traducere din limba engleză de Dan Criste

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

*****

NKVD
Sosirea noastră la Moscova

Tata n-a vrut să părăsească Georgia şi să devină "numărul doi" în NKVD.[1] Era conştient că, într-o asemenea funcţie, nu te apucau bătrâneţile. "Rezişti doi ani, după care te pierzi", i-a spus el mamei posomorât, când mai spera să scape de această grea încercare. Trebuia să fii de-a dreptul prost să nu iei în seamă antecedentele. Soarta care-l aştepta pe Ejov, actualul şef al NKVD, putea fi prevăzută. Înainte ca numirea lui să devină efectivă, tata a încercat să găsească portiţe de scăpare. "Nu este bine ca un non-rus să fie în fruntea NKVD", spunea el, mai ales lui Stalin. Totul a fost însă în zadar. Stalin l-a asigurat că va fi temporar adjunctul lui Ejov şi apoi, când lucrurile aveau să meargă mai bine, urma să primească un alt post. Stalin hotărâse să renunţe la politica de represiune şi voia să apară drept iniţiator al acestei schimbări. Un tânăr georgian, aparent uşor de manipulat, un stalinist încercat, cu experienţă, care îşi manifestase reticenţa în privinţa represiunilor,[2] părea a fi candidatul ideal pentru acest proiect.[3]

Stalin analiza întotdeauna situaţia înainte de a lua o hotărâre. Cântărea bine aspectele de politică externă, ţinând seama de ele şi în politica sa internă. Când a fost avansat tata, în iulie 1938, ţara era pe punctul de a exploda. Nu era vorba doar despre proteste izolate ale câtorva lideri ai partidului - regiuni întregi se aflau în pragul răzmeriţei.[4] Ţărănimea era ruinată, intelighenţia din republici, decimată, industriile de armament şi aeronave, distruse de epurări. Pe plan extern, ameninţările la adresa noastră deveneau tot mai clare, în vreme ce, pe plan intern, totul se năruia. Tata mi-a explicat că, dacă această politică de exterminare a elitei ar fi continuat încă doi ani, germanii n-ar mai fi fost nevoiţi să ne invadeze fiindcă statul s-ar fi prăbuşit de la sine. Mai mult, Stalin nu optase încă pentru alianţa cu Germania. Trebuia să facă cu orice preţ o figură bună pe scena internaţională şi, dacă nu putea să adopte aerul unui democrat, măcar să nu mai arate ca un tiran. Aceste considerente de politică externă combinate cu factori de politică internă au dus la decizia de a-l numi pe tata.

Tata a rezumat cam aşa motivele lui Stalin: "De ce m-a chemat în 1938? Pentru că ţara era în pragul insurecţiei. A hotărât să-şi schimbe abordarea, dar în aşa fel încât să pară că schimbarea venea de la el. Cum avea să facă asta? Folosind un georgian. Nu l-ar fi putut numi pe Malenkov sau pe Jdanov? Nu! Ei nu erau de acord cu această nouă politică. Pe câtă vreme eu nu aveam nici 40 de ani. Stalin credea că eram lipsit de experienţă şi că mă va folosi, după care mă va înlătura ca pe ceilalţi!" Biroul Politic a trebuit totuşi să se întrunească de două ori înainte ca tata să accepte oferta făcută.

Mama, îngrozită de perspectiva de a-l vedea reluându-şi activitatea poliţienească, cu atât mai mult la Moscova, era hotărâtă să rămână în Georgia cu mine. Tata n-a putut s-o convingă, deşi ar fi vrut să ne aibă pe toţi cu el. După cum am văzut, Stalin promisese că numirea lui avea să fie temporară. Nu voia decât să aibă pe cineva în care avea încredere pentru a opri epurările, care-i scăpaseră de sub control. Când a aflat însă că eu şi mama am rămas în Georgia, s-a înfuriat foarte tare şi l-a dojenit aspru pe tata. L-a trimis pe Vlasik, comandantul gărzii sale de corp, la Tbilisi pentru a grăbi plecarea noastră. Ne-am mutat în mai puţin de 24 de ore, însoţiţi de bunica dinspre tata, mătuşa surdo-mută şi... cele două pisici ale noastre. (Tata adora animalele. Casa noastră era mereu plină de canari, papagali, pisici, câini, chiar şi un pui de urs.) Bunica dinspre mama, care locuia în acelaşi bloc, dar la etajul de dedesubt, a reuşit să evite această "schimbare radicală". Eu şi mama am plecat, cu inima grea, lăsând în urmă toate legăturile noastre. La începutul şederii noastre la Moscova, mama a nutrit speranţa întoarcerii la Tbilisi. Cu toate acestea, am rămas definitiv la Moscova. Atmosfera din familie şi relaţiile dintre părinţii mei s-au înrăutăţit.

Tatei i s-a dat ca reşedinţă oficială un apartament în blocul unde locuiau foşti deţinuţi politici, care se afla lângă un pod ce dădea spre Kremlin. Această clădire era un soi de "casă" proiectată pentru traiul în comun, care avea un cinematograf, o bucătărie şi amenajări sportive. Acest trai în comun a fost un eşec. Stalin a venit să ne viziteze după numai câteva zile de la sosirea noastră. A inspectat locul şi nu i-a plăcut. Apartamentul avea cinci camere - un dormitor pentru mine şi Ella, unul pentru bunica şi mătuşa mea, unul pentru părinţi, plus o bibliotecă şi o sufragerie.
- Sunteţi înghesuiţi ca sardelele în conservă, a spus el. "O să vă mut la Kremlin.

Mama, care nu-şi dădea încă seama ce fel de om era, a izbucnit:
- Dar, acolo, vom fi ca într-o închisoare!

Stalin râse:
- E o idee!

N-a insistat totuşi şi, în cele din urmă, ne-a cazat într-o casă particulară.[5] Am vizitat-o trei zile mai târziu, întârzierea fiind necesară, cum am aflat ulterior, pentru a permite instalarea microfoanelor. Această clădire cu două niveluri, colţ cu strada Malaia Nikitskaia, aparţinuse înainte de Revoluţie generalului Kuropatkin. Mie mi s-a dat camera cea mai luminoasă. Acesta a fost primul şi marele meu privilegiu. În afară de acest avantaj, existenţa mea era supusă celei mai stricte discipline. Părinţii nu-mi mai supravegheau educaţia, aşa încât a trebuit bineînţeles să mă descurc cât puteam eu de bine şi să-mi fac temele fără a fi ajutat.

După ce, în sfârşit, ne-am instalat, Stalin a venit să ne vadă. A inspectat din nou locul, spunând de data aceasta că nu aveam mobilă şi că locuinţa noastră era ca un bivuac. A remarcat cu plăcere totuşi că ne-am adus uriaşa bibliotecă de la Tbilisi.

Stalin a vrut să vadă şi dacea noastră. Aceasta nu era decât o cabană de lemn, dar era situată într-o magnifică pădure de pin, lângă Arhanghelskoie. A vrut să examineze locul în tihnă şi a profitat de o zi în care noi am fost să dăm o raită împrejur. La scurtă vreme după aceea, i-a chemat pe părinţii mei la dacea şi a certat-o pe mama.
- De ce ai ales o coşmelie ca asta? exclamă el cum o văzu. Chiar şi în exil am locuit în condiţii mai bune! Vreau ca dacea voastră să fie mai aproape de a mea şi de oraş. Voi veni mâine să vă iau şi vă voi instala într-o casă după placul meu. Apoi, întorcându-se spre mine, adăugă: Acolo, o să ai cele mai bune drumuri pentru bicicletă, o să vezi.

A doua zi, a venit o maşină care ne-a ajutat să ne mutăm. Am preluat dacea lui Postîşev[6], o construcţie modernă, înconjurată de o grădină: confortabilă, dar lipsită de frumuseţe. Ca vecini îi aveam pe cei din familia Kaganovici. Nu ne-a plăcut niciodată acolo şi am regretat amarnic că a trebuit să ne părăsim vechea cabană, care era mai izolată şi, înainte de toate, departe de ceilalţi membri ai Biroului Politic. Dar Stalin voia să-l aibă pe tata la cheremul său.

Noua mea şcoală

Tata a luat în primire noul post în NKVD la începutul anului şcolar: Vasia, fiul lui Stalin, a sugerat ca eu să merg la şcoala lui, dar mama a refuzat. Prefera să urmez o şcoală obişnuită. M-am dus la şcoala din cartier, care se afla vizavi de ambasada Japoniei. De multe ori, se întâmpla ca, atunci când eu şi colegii mei jucam fotbal, să spargem ferestrele ambasadei. Japonezii s-au plâns Comisariatului pentru Afaceri Externe, iar şcoala a fost mutată. Până la urmă, am ajuns la şcoala la care învăţau Vasia şi Svetlana. Fata s-a apropiat treptat de mama şi petrecea multe ceasuri cu ea. Nu s-a arătat niciodată foarte interesată să înveţe georgiana, iar Stalin n-a insistat să înveţe limba. Aflându-mă de regulă în compania ei, mă vedeam mult mai puţin cu Vasia. Fiind mai mare ca mine, a părăsit facultatea ca să se înscrie la şcoala de aviaţie.

Tata n-a vrut ca eu să-mi aleg o specialitate literară. Se temea că puteam ajunge istoric al partidului sau ceva de genul acesta. O vreme, a avut ambiţia să facă din mine un artist - mă învăţase el însuşi să desenez - dar era evident că nu aveam vocaţie. În cele din urmă, a remarcat că manifestam aptitudini pentru ştiinţă şi tehnică şi a renunţat. Pentru el, era esenţial să mă vadă cu o meserie ca lumea şi să nu devin funcţionar de partid. Ori de câte ori un membru al Biroului Politic încerca să mă atragă spre o carieră birocratică, el se înfuria extrem de tare. Într-o zi, Bulganin mi-a oferit o slujbă la Ministerul Apărării. Tata a ştiut asta şi m-a chemat la el: "Să nu primeşti", a spus el. "Ţie îţi place ştiinţa: continuă pe această cale." Apoi, i-a telefonat lui Bulganin ca să-l mustre fiindcă a încercat să mă transforme într-un funcţionar. Când Molotov a vrut să mă ia la MAE (Ministerul Afacerilor Externe) şi i-a pus în vedere tatălui meu acest lucru, tata a exclamat: "Vrei să-l distrugi!" Secretarul de partid de la Leningrad, Kuzneţov, a avut şi el ideea de a mă numi responsabil cu cercetarea ştiinţifică la Comitetul Central, dar, de data aceasta, am fost eu cel care a refuzat oferta. Postul a revenit fiului lui Jdanov.

Zâmbete false

Astfel, în ciuda reticenţei, tata a devenit adjunct al şefului NKVD în iulie 1938. Posturile înalte din aparatul de partid şi de stat erau ocupate de un grup de rusofili care nu aveau încredere în colegii lor non-ruşi şi îi urau. Numai Molotov şi Andreev nu aparţineau acestui grup. Banda de şovini ruşi, care au susţinut epurările, au privit cu ochi răi avansarea tatei. Jdanov s-a opus. (Svetlana, fiica lui Stalin, avea să-mi confirme acest lucru mai târziu, după ce l-a auzit în cercul familiei lui Jdanov.) Acesta începuse să comploteze împotriva tatei pe când noi eram încă în Georgia. Vedea deja în el un rival periculos. Aşa credeau şi Iagoda şi Ejov, care îndeplineau ordinele rusofililor. Malenkov era şi el implicat. Jdanov n-a intrat în conflict cu el până în clipa în care a simţit că Malenkov l-ar putea da afară din conducerea partidului. De îndată ce ne-am instalat la Moscova, Jdanov l-a pus pe tata sub supravegherea gărzii sale personale. Tata a observat asta şi chiar a descoperit că oameni care lucrau pentru el îl spionau în folosul Comitetului Central şi-i raportau lui Jdanov. Nimic din toată această poveste nu împiedica păstrarea unei faţade de cordialitate. Jdanov se prefăcea că era mulţumit cu avansarea tatei. Cât despre Malenkov, acesta se pleca până la pământ înaintea lui. În fiecare duminică, fără să-şi pună câtuşi de puţin problema dacă ne deranja, trecea pe la noi însoţit de Golubkova, soţia lui. Aceasta se arăta plină de solicitudine faţă de mama şi o îndemna să persevereze în munca ei de cercetare. I-a propus chiar s-o prezinte lui Lîsenko şi s-o ajute să-şi găsească un post la institutul lui. Mikoian s-a prefăcut şi el a fi încântat de sosirea unui nou caucazian. Înainte, fusese prieten cu tata şi, dându-şi seama că acesta era în graţiile lui Ordjonikidze, a început să-l protejeze. Mikoian a ştiut mereu încotro bate vântul. Fiindcă tatăl lor îl stima pe al meu, cel puţin în aparenţă, fiii lui Mikoian m-au invitat să merg cu ei să fac sport. În ceea ce-l priveşte pe Voroşilov, acesta s-a prezentat mamei cu un magnetofon american şi ne-a invitat pe mine şi pe mama să-l vizităm şi să mergem la călărie.

Nu este greu de înţeles că numirea tatei a provocat nelinişte în acea lume mică. Hruşciov, Ejov şi Malenkov, cei trei inseparabili, fuseseră instrumente zeloase în timpul marilor epurări.[7] Fiindcă Ejov şi Malenkov merseseră prea departe, Stalin se temea că aceştia ar putea încerca să se disculpe dând vina pe el, şi asta pentru că lupta pentru succesiune începuse încă din 1937-1938. Simţind că regimul lui era în pericol, a hotărât să facă o schimbare radicală în politica proprie. Aşa proceda întotdeauna Stalin. Lansa o campanie, obţinea ce-l interesa, apoi se prefăcea că n-a avut nicio legătură cu ea şi că abuzurile săvârşite fără ştiinţa partidului se datorau unor provocatori al căror unic scop era să stârnească nemulţumirea popoarelor Uniunii Sovietice faţă de guvern. Apoi se dădea drept arbitru care intervenea pentru a "corecta greşelile" şi a-i pedepsi pe ţapii ispăşitori.

Jdanov şi Malenkov în special aveau motiv să fie îngrijoraţi. Primul era cel care inspirase politica de represiune (cu aprobarea lui Stalin, desigur), iar cel de-al doilea era organizatorul ei.[8] Cei doi aveau motive întemeiate să se teamă că Ejov i-ar putea implica în căderea lui. Malenkov râvnea la şefia NKVD, dar Stalin ţinea morţiş să-l păstreze în Comitetul Central, de unde urma să aibă mai departe dreptul de a sta cu ochii pe NKVD. Astfel, ideea de a-l înlocui pe Ejov cu tata a venit nu de la Malenkov, ci de la Stalin.[9]

Ejov

La îndemnul lui Jdanov, Ejov şi Malenkov determinaseră căderea din graţii a lui Iagoda.[10] Nici nu i-a succedat bine în fruntea NKVD, că Ejov a şi început să-i elimine în mod sistematic pe martorii crimelor predecesorului său, a căror scară îl alarmase. S-a trezit însă prins într-un cerc vicios. Când vorbea despre Ejov şi comportamentul său, tata remarca faptul că acest om făcuse totul pentru a nu împărtăşi soarta lui Iagoda (arestat, acuzat împreună cu Buharin şi executat odată cu el), care fusese acuzat că a manifestat o indulgenţă exagerată. Era un reproş care putea fi considerat în mare măsură "nedrept", deoarece Iagoda îi împuşcase pe oameni fără reţinere, chiar dacă, spre deosebire de Ejov, el n-a "alergat înaintea locomotivei". Prin urmare, Ejov a căutat să nu se expună unei asemenea acuzaţii. Multă vreme, tata a crezut că atitudinea lui Ejov se datora fricii. Până la urmă, a înţeles că Ejov era doar cinic. Departe de a fi un prost, el a analizat perfect situaţia, iar ceea ce l-a zdrobit a fost chiar monstruozitatea înfăptuirilor sale. Ejov nici măcar n-a încercat să oprească valul tot mai mare al terorii; a preferat să alerge înaintea lui. Tata avea să mai descopere şi că Ejov a săvârşit la fel de multe crime când s-a aflat în fruntea Orgotdel[11]. Oamenii uită mereu să menţioneze că Ejov n-a fost doar şeful NKVD, ci şi secretar al Comitetului Central. Când s-a aflat în boxa acuzaţilor în aprilie 1939, la câteva luni după sosirea noastră la Moscova, Malenkov a dezvăluit câteva dintre fărădelegile săvârşite de Ejov la vremea respectivă.

După ce am sosit la Moscova, l-am întâlnit de câteva ori pe Ejov. Era mereu beat şi abătut. Ejov era scund - cu un cap mai scund decât Stalin, ceea ce-l mulţumea foarte mult pe liderul sovietic. Avea o faţă zbârcită, ten gălbui şi o privire vicleană. Părea a fi cuprins de o agitaţie continuă. Îşi dădea seama că poziţia lui era una nesigură şi ştia cine avea să-l înlocuiască. Într-o zi de toamnă a anului 1938, a trecut pe la noi. Era deja cherchelit când a venit. La masă, mai beat ca oricând, i-a spus tatei că ştia că soarta lui era pecetluită. Tata a încercat să-l liniştească şi l-a îndemnat să aibă încredere în înţelepciunea lui Stalin, însă Ejov n-a vrut să-l asculte. "Sunt cu un picior în groapă", repeta el, "cu un picior în groapă. Dar nici tu n-o să scapi de soarta asta." După ce a plecat, tata şi-a exprimat uimirea în faţa mamei: "M-a tratat ca pe un prieten intim deşi ştia că sunt informat despre toate comploturile împotriva mea!" Tata era altfel. Nu reuşea niciodată să-şi ascundă antipatiile.

Aşadar, prin Ejov, Stalin s-a descotorosit de toţi potenţialii săi adversari. Ulterior, i-a încredinţat lui Malenkov sarcina de a-l elimina pe Ejov. Malenkov s-a apucat de treabă cu mare tragere de inimă, cu atât mai mult cu cât era compromis până-n gât de marile epurări şi se temea de ceea ce putea dezvălui Ejov despre el.

Tata a pus o condiţie când a acceptat noul post. A cerut şi a obţinut numirea de către Comitetul Central a unei comisii care să investigheze faptele lui Ejov. Prin această anchetă, el spera să alcătuiască o listă cu crimele săvârşite până în acel moment, astfel încât ele să nu fie puse mai târziu în cârca lui. Această comisie era condusă de Andreev, un om obosit, cu faţa palidă, care, după cele spuse de tata, jucase un rol considerabil în represiuni, dar reuşise să rămână în umbră.[12] Îl ştiam pe fiul lui şi îmi plăcea. Andreev nu bea, nu era deloc pretenţios şi era un bun schior. Soţia lui, evreică şi activistă a partidului, îl îndopa cu medicamente care, spuneau răuvoitorii, nu făceau decât să-i înrăutăţească starea de sănătate. Aşadar, Andreev fusese anume ales să prezideze comisia. Jucase un rol mai discret în epurări, era conştiincios şi apropiat de Stalin. Acesta din urmă voia să ţină sub control întreaga operaţiune şi să limiteze daunele produse. N-a reuşit întru totul, chiar dacă Andreev a frânat-o atât cât a putut. Tata a insistat să se dezvăluie adevărul, măcar Biroului Politic. Comisia a descoperit unele lucruri înfricoşătoare, în unele cazuri de pe vremea lui Iagoda: oamenii fuseseră executaţi în grabă, iar cazurile lor, analizate după execuţie.[13] Tata a fost şocat când a aflat despre rapoartele acestei comisii. Deşi epurările din Georgia îl ajutaseră să-şi facă o idee, el n-a bănuit niciodată întreaga anvergură a represiunii.

Până la urmă, Ejov a fost arestat, acuzat de complot împotriva statului, găsit vinovat şi executat. O vreme, denunţurile la adresa lui veniseră cu duiumul.[14] Aceste acuzaţii n-au stat în picioare, desigur: Ejov ascultase întotdeauna ca un câine ordinele lui Stalin şi ale Comitetului Central.[15] A existat un zvon că a fost împuşcat abia după ce a început războiul, nu în 1940.[16] Nu exclud posibilitatea (deşi, din punctul meu de vedere, aceasta nu este decât o ipoteză) ca tata să fi făcut un dosar despre perioada marilor epurări şi ca acest dosar să fi fost tocmai unul dintre documentele pe care Malenkov şi ceilalţi au încercat să le găsească după arestarea lui.[17] În orice caz, tata a tras trei învăţăminte din soarta predecesorilor săi. Slugărnicia faţă de Stalin n-avea niciun rost (pentru el, Ejov a fost o cârpă). Era necesar să scape de NKVD cât mai repede cu putinţă. Iar, pentru a supravieţui, trebuia să găsească sprijin în altă parte, nu la organele de securitate şi la partid. A adoptat imediat această tactică şi şi-a îndreptat atenţia spre economie şi tehnică.[18]

---

[1] Beria i-a spus lui Hruşciov când acesta din urmă l-a felicitat pentru avansare: "Nu-ţi accept felicitările... Pentru mine, ar fi fost mai bine să rămân în Georgia." Iar Hruşciov comentează: "Cred că Beria a fost probabil sincer când a spus asta." Hruşciov, N.S., Khrushchev Remembers (1971), 96. Adeseori, liderii regionali nu aveau chef să "avanseze" la Moscova. Când, în februarie 1934, a vrut să-l aducă în capitală pe Kirov, Stalin s-a lovit de refuzul plin de îndărătnicie al acestuia de a părăsi Leningradul.

[2] Potrivit lui A. Mirţhulava, Stalin a declarat, la o şedinţă pregătitoare a Plenarei din ianuarie 1938, denunţând "greşelile" şi "excesele" comise în campaniile de epurare: "În Georgia au fost cele mai puţine arestări în 1937. Ştiţi de ce? Pentru că secretarul Comitetului Central din Georgia şi şeful NKVD de acolo, Goglidze, sunt funcţionari foarte oneşti, nu demolatori."

[3] Socoteala lui Stalin s-a dovedit a fi fost corectă, dacă este să judecăm după mărturia lui Şreider, citată deja: "Am fost foarte mulţumit când am auzit că Beria a fost numit şef al NKVD. Am crezut că, dacă Stalin a ales un compatriot pentru acel post, se putea spera că el va corecta situaţia creată de Ejov." Şreider, op. cit., 154.

[4] Se pare că procesul lui Buharin din martie 1938 a produs o reacţie în ţară. V. Vernadski scria la 19 martie în jurnalul său: "Procesul a fost o mare greşeală. Oamenii încep să gândească şi cred mai puţin ca înainte." La 24 martie, el scria: "Nemulţumirea creşte şi găseşte forme de exprimare în ciuda temerii. Constat o mare schimbare în psihologia oamenilor." Citat în Soverşenno sekretno, 8 (1990).

[5] "În vreme ce aproape toţi liderii de la vârf din URSS locuiau la Kremlin, Beria se bucura de o anumită libertate şi era oarecum în afara controlului lui Stalin", observă Berejkov, translatorul lui Stalin. Kak ia stal perevodcikom Stalina (Moscova, 1993), 350.

[6] Prim-secretar al regiunii Kiev. Acuzat de apartenenţă la un "centru militar fascist", a fost executat în februarie 1939.

[7] În memoriile sale, Hruşciov confirmă faptul că avea o părere bună despre Ejov: "Era silitor şi serios. Ştiam că era... membru de partid din 1918, ceea ce era o notă bună pentru el." Hruşciov, op. cit., 94. Istoricul Roy Medvedev evaluează rolul jucat de Malenkov în Marea Teroare la fel cum o face Sergo Beria. "Malenkov opera în culise, dar era indiscutabil unul dintre cei care, sub direcţia lui Stalin, activa cele mai importante mecanisme secrete ale terorii." Medvedev, R., All Stalin\'s Men (Blackwell, 1983), 143.

[8] Aceasta era şi părerea lui Hruşciov. Malenkov, scria el, "fusese şeful de personal al Comitetului Central în timpul epurărilor şi jucase un rol destul de activ în toată afacerea. Contribuise de fapt la promovarea unor oameni de jos doar pentru a cere mai târziu eliminarea lor." Hruşciov, op. cit., 345. Cât despre Jdanov, acesta a pus să fie arestate 90% dintre cadrele partidului din Leningrad şi a lansat în oraş o campanie de teroare în masă. Courtois, S., ed., Le Livre noir du communisme (Paris, 1997), 215.

[9] Ejov îi ceruse de fapt lui Stalin să i-l dea pe Malenkov ca adjunct.

[10] Cariera lui Ejov a luat cu adevărat avânt când Stalin i-a încredinţat sarcina de a "dovedi" că Zinoviev, Kamenev şi susţinătorii lor au organizat asasinarea lui Kirov. NKVD-ul lui Iagoda manifestase o anumită lipsă de zel în executarea instrucţiunilor lui Stalin. Ejov s-a achitat de sarcină spre totala satisfacţie a lui Stalin, astfel că acesta a fost convins că Ejov va fi omul ideal pentru înscenarea marilor procese. Hlevniuk, op. cit., 217-218.

[11] Departamentul din cadrul Comitetului Central răspunzător de numirea şi supravegherea cadrelor (şi prin urmare de epurări).

[12] Andreev prezidase deja o comisie creată în 1931 cu scopul de a concepe o modalitate eficace de administrare a forţei de muncă a deportaţilor. Courtois, op. cit., 175.

[13] La Plenara din iunie 1957, Jukov a dat numărul persoanelor condamnate la moarte de Stalin, Molotov şi Kaganovici (lista purta semnăturile celor trei) între 27 februarie 1937 şi 12 noiembrie 1938: 38.679. Persoanele cu pricina au fost predate tribunalelor Colegiului Militar, ceea ce echivala cu o condamnare la moarte. La 12 noiembrie 1938, Stalin şi Molotov au trimis la moarte 3.167 de persoane. Istoriceskii Arhiv, 3 (1993), 17. Molotov nu şi-a exprimat niciodată, până în ultima zi a vieţii lui, nici cea mai mică remuşcare.

[14] Potrivit lui Sudoplatov, Beria însuşi a avut o contribuţie. La îndemnul lui, doi ofiţeri NKVD i-au scris lui Stalin că Ejov plănuia să-i aresteze pe membrii guvernului sovietic în ajunul sărbătorii de 7 noiembrie. Sudoplatov, P. şi A., Special Tasks (Londra, 1994), 59. Fără îndoială că, în acest mod, Beria i-a întors un serviciu, ca să spunem aşa, lui Ejov.

[15] Văduva lui Ordjonikidze a declarat despre Ejov: "Era o marionetă. Putea fi manipulat după dorinţă." Hlevniuk, op. cit., 220.

[16] A fost executat pe 4 februarie 1940. Actul de acuzare cuprindea unsprezece volume. Soverşenno Sekretno, 4 (1992).

[17] Procesul lui Ejov s-a ţinut în martie-aprilie 1939. La Plenara din iunie 1957, Jukov a susţinut că Beria s-a folosit de ocazie pentru a-l face să depună mărturie împotriva lui Malenkov. Ejov a scris cu mâna lui 20 de pagini împotriva lui Malenkov. Istoriceskii Arhiv, 3 (1993), 22. Aşa se explică curioasa coeziune a tandemului Beria-Malenkov: Beria îl şantaja pe Malenkov. Când a fost cercetat seiful lui Ejov, s-a descoperit că acesta alcătuise dosare despre numeroşi membri ai Comitetului Central, inclusiv despre Stalin. Se poate crede că însemnătatea acestor arhive nu i-a scăpat lui Beria. Malenkov, A.G., O moiom oţe Gheorghi Malenkove (Moscova, 1992), 34.

[18] Se pare într-adevăr că, încă de la început, Beria a ales să se poarte faţă de Stalin altfel decât Ejov. Acesta din urmă "alerga să-l vadă pe Stalin pentru orice motiv, crezând că îi plăcea acest lucru. Beria venea să-l vadă pe Stalin numai când era chemat". Golovanov, Ia., Korolev. Fakti i mifi (Moscova, 1994), 281.

Civilizaţia Analfabetismului

Mihai Nadin
Civilizaţia Analfabetismului
Editura Spandugino, 2016
Traducere din limba engleză de Luana Stoica

Citiţi cuvântul înainte al acestei cărţi.

*****

Capitolul 5: Bucătăria microundelor

Aţi comandat vreodată pizza pe Internet? Este o experienţă culinară specifică analfabetismului. Imaginea de pe ecran îi permite clientului să prepare cea mai personalizată pizza imaginabilă: poate fi decisă forma, dimensiunea şi grosimea blatului, ce condiment şi în ce cantitate, ce tip de brânză, care să fie topping-urile. Pe acestea din urmă, clienţii le pot aranja după bunul lor plac, le pot suprapune şi pot controla cantitatea de sos de roşii folosită sau orice alt ingredient. Gata? Întrebaţi-vă copiii sau invitaţii dacă vor să rectifice designul. "Bucătarul on-line" - care este o maşină - este deschis oricăror sugestii. Totul hotărât? Pizza va fi livrată în 20 de minute - dacă nu, o primiţi gratis. Întreaga tranzacţie este analfabetă: selecţia se face dându-se click pe imagini. Nu trebuie să scrii, nu trebuie să ştii numele componentelor. Nu trebuie nici să ştii limba engleză. La fiecare alegere, preţul este calculat automat şi listat. Socoteala este cât se poate de corectă. Taxele sunt calculate şi transferate automat către fisc. O voce de pe Internet anunţă: "Pizza este gata! Vă mulţumim pentru comandă şi vă rugăm să ne vizitaţi din nou."

Nu, nu este o fantezie. Pizzeriile şi localurile care oferă hamburgeri sunt vizibile pe Internet. Structura şi modul lor de funcţionare, ca şi aşteptările legate de ele, sunt ceea ce le defineşte ca aparţinând civilizaţiei analfabetismului. Însă imaginea a ceea ce mănâncă oamenii şi a modului în care le este preparată hrana este mai complicată decât o sugerează acest exemplu. Capitolul de faţă va descrie cum şi de ce am ajuns aici, şi ce consecinţe are schimbarea fundamentală de la civilizaţia alfabetizării la aceea a analfabetismului asupra relaţiei noastre cu mâncarea.

Hrană şi aşteptări

Care ar putea fi legătura dintre hrană şi alfabetizare? În primul rând, în ce fel mâncăm este la fel de important ca şi ce mâncăm, sau cum ne preparăm mâncarea. Există o cultură a luării mesei şi o viziune asupra mâncării - de la obţinerea ingredientelor la prepararea şi consumul acestora - care reflectă valorile instilate în civilizaţia alfabetizării. În civilizaţia analfabetismului, alimentele şi consumul lor sunt reprezentate nu doar de pizzeriile outlet de pe Internet, de McDonald's, Burger King şi de cinele congelate care aşteaptă să fie aruncate în cuptorul cu microunde, ci şi de vasta industrie a producţiei eficiente de ingrediente alimentare primare şi secundare, de procesarea anonimă şi segmentată a nutriţiei. Nu alfabetizarea individului caracterizează ceea ce mănâncă acesta, ci contextul pragmatic în care apar oamenii şi modul în care îşi proiectează ei caracteristicile în cadrul procesului, inclusiv aşteptările care ţin de dietă şi de gust.

Omul primitiv, mânat de foame, şi patronul răsfăţat al unui restaurant italian bun au în comun doar substratul biologic al nevoii lor, exprimat în actele total diferite al vânătorii şi, respectiv, al selectării felurilor de mâncare dintr-un meniu. Făpturile primitive sunt identificate ca proiectând, în universul existenţei lor, calităţile naturale pertinente pentru experienţa autohrănirii: văz, auz, miros, viteză, forţă. Patronii de restaurant proiectează abilităţi naturale filtrate de o cultură a mesei: gust, conştientizare în privinţa dietei, abilitate de a selecta şi combina. Aceste extreme documentează o trăsătură comună a autodefinirii umane. Ceea ce ne interesează, însă, în încercarea de a înţelege hrana şi consumul acesteia în civilizaţia analfabetismului sunt, de fapt, diferenţele. Nucleele agriculturii incipiente arhaice, care reprezentau totodată vatra a numeroase familii lingvistice, sunt cadre pragmatice distincte, relevante şi pentru experienţa preparării hranei. În practica agriculturii, dependenţele absolute de natură se schimbă în dependenţe relative, deoarece se producea mai multă hrană decât era necesară pentru supravieţuire. Hrana acestei perioade stă la baza unora dintre ritualurile asociate elementelor implicate în producerea ei. Nivelurile situate între foamea animalică şi noua foame filtrează experienţe noi de satisfacţie sau boală, plăcere sau durere, autocontrol sau abuz. Simbolismul (referitor la fertilitate, agricultură, putere) confirmă tipare ale unor experienţe practice reuşite sau eşuate pe fundalul unei conştientizări sporite a caracteristicilor biologice ale speciei. Notaţia şi scrisul contribuie la schimbarea echilibrului dintre natural şi cultural. Dar diferenţa între consumatorul primitiv şi persoana care aşteaptă să-i fie adusă cina la masă derivă din condiţiile distincte ale existenţei lor.

În contextul pragmatic care stătea la baza alfabetizării, aşteptările privitoare la hrană erau deja instaurate: ritm lent, conştientizarea mediului înconjurător, ciclul mediului şi cel al naturii, diviziunea muncii pe criterii de sex şi vârstă (de obicei, femeia era bucătarul şi gospodina). Prepararea hranei era caracterizată de secvenţialitatea sa intrinsecă, de dependenţele liniare dintre variabilele sale. Gătitul era inspirat şi susţinut de succesiunea anotimpurilor, rezervele locale şi relativa iminenţă a nevoilor, afectată de condiţiile meteorologice, intensitatea efortului şi sărbătoririle legate de anotimpuri sau de evenimentele speciale. Pe scurt, relaţia cu hrana era guvernată de aceleaşi principii care guvernau notaţia şi scrisul.

În civilizaţia analfabetismului, atitudinile personale faţă de prepararea şi consumul hranei, manifestate fie la domiciliu, fie într-un restaurant, sunt afectate de un context pragmatic diferit. Se cunosc, probabil, mai multe despre hrana din civilizaţia analfabetismului decât despre aceea a oricărei alte perioade din istoria agriculturii sau din istoria bucătăritului. Cunoaşterea aceasta nu provine, însă, din experienţa direct a hranei, i.e. modul de cultivare şi procesare. În civilizaţia analfabetă, oamenii ştiu mai bine de ce mănâncă, decât ce mănâncă. Pe mulţi îi preocupă nu ceea ce conţine mâncarea, ci ceea ce se presupune a face aceasta pentru ei: să conserve şi să slujească corpul prin echilibrul adecvat de vitamine, minerale şi proteine, să-i ajute să facă faţă depunerilor reziduale şi, în ultimă instanţă, să invoce semnificaţia ca simbol într-un univers al simbolismelor competitive. Moda se extinde şi asupra mâncării!

Astăzi, oamenii se hrănesc potrivit unor aşteptări diferite de cele ale făpturilor primitive - vânători, fermieri, meşteşugari şi muncitori implicaţi în experienţa preindustrială. Nevoile sunt altele, la fel şi resursele de hrană. Între un individ proiectând o foame animalică într-o lume animală aflată în competiţie şi un individ care îşi exprimă pofta de bucătărie franţuzească, în variantele sale autentice, în formele ei snoabe sau în versiunile ei fast food, proaspătă sau congelată, normală sau dietetică, se află numeroase straturi ale omenirii. Pizza, spaghete, falafel, sushi, tortila, mezeluri şi pacheţele orientale figurează şi ele la fel de des pe lista preferinţelor. Intervin numeroase filtre, sub forma a diferite tabuuri şi restricţii, ca şi a preferinţelor personale. Semnificaţia se naşte aleatoriu, când individul alege reţeta unui bucătar celebru sau optează pentru un anumit restaurant.

Omul primitiv flămând, oamenii care lucrau pământul în faza agricolă, fermierii, meşteşugarii, soldaţii şi învăţaţii epocii preindustriale se aşteptau doar ca hrana să le potolească foamea. Astăzi se aşteaptă mai mult de la experienţa consumului de alimente, iar o parte dintre aceste aşteptări nu au nimic de-a face cu foamea. Oamenii consideră astăzi normal să poată cumpăra orice fel de alimente, de oriunde din lume, în orice moment al anului. Astfel, globalitatea este recunoscută, iar succesiunea anotimpurilor, ignorată. Între aceste extreme se găseşte experienţa alfabetizată a consumului de alimente, laolaltă cu aşteptările caracteristice ei.

Experienţa mâncatului reflecta un mod de viaţă, un mod de auto-definire ca făptură civilizată, progresistă, instruită. Iată ce spunea Charles Dickens, în timpul vizitei întreprinse în 1842 în Statele Unite. A făcut o prezentare colorată a obiceiurilor alimentare americane ale celor aflaţi la vest de marile oraşe din est (Boston, New York), aşa cum le observase pe vapoarele cu aburi şi în hanurile în care poposeau peste noapte diligenţele, în Pennsylvania, Ohio şi Missouri:

În viaţa mea n-am văzut o asemenea nepăsare, monotonie apăsătoare [sic] ca acelea care învăluiau aceste mese: până şi simpla lor amintire mă dărâmă şi mă face, pentru o clipă, să mă simt îngrozit. Citind şi scriind pe genunchi, în mica noastră cabină, mă gândeam cu groază la apropierea orei care ne aduna în jurul mesei şi eram la fel de bucuros să scap iarăşi de ea, de parcă ar fi fost o penitenţă sau o pedeapsă. Veselia sănătoasă şi voia bună fiind parte integrantă a banchetului, aş fi putut să-mi înmoi pesmeţii în fântână cu actorii ambulanţi ai lui Le Sage's şi puteam petrece în vesela lor desfătare, decât să stau jos alături de atâţia tovarăşi animalici pentru a alunga foamea şi setea ca o îndatorire, ca fiecare creatură să-şi golească pe cât de repede putea troaca de mocofan, pentru ca apoi să dispară posacă; să vezi aceste sacramente sociale despuiate de tot, cu excepţia simplei satisfaceri lacome a poftelor naturale, este atât de contrar fiinţei mele încât mă gândesc serios că amintirea acestor festinuri funerare mă va bântui toată viaţa.

Dickens reprezenta modelul experienţei alfabetizate, se adresa unui public alfabetizat care avea aşteptări alfabetizate în ceea ce privea experienţa luării mesei: la ce oră se servea masa, cine unde stătea şi lângă cine anume, ordinea în care erau servite anumite feluri de mâncare, cât trebuia să dureze masa, ce subiecte puteau fi abordate. Caracteristicile alfabetizate persistă în contextul alfabetizat al dineurilor politice sau formale: ierarhie (cine unde stă),ordinea în care se oferă felurile de mâncare, vesela şi tacâmurile folosite.

Pescuitul într-un video-iaz

Îmi vin în minte multe întrebări referitoare la cum, ce şi când mănâncă şi beau oamenii. Fiinţele omeneşti încă îşi proiectează realitatea asupra mediului prin caracteristicile lor biologice - abilitatea de a vedea, mirosi, gusta, de a se mişca, sări etc. - pe unele însă în moduri nenaturale. Nu numai că venim în sprijinul vederii prin intermediul ochelarilor şi al auzului prin aparatele auditive, dar până şi gustul şi mirosul sunt ajutate printr-un recurs adecvat la chimie, pentru a stăvili un anumit miros şi a potenţa altele. De la usturoiul care nu miroase la tofu cu aromă de coaste de porc, totul stă în puterea biochimiei. Împinsă la extrem, nutriţia este smulsă cu totul din contextul naturii. Lucrurile nu stau astfel doar în cazul oamenilor care sunt hrăniţi artificial, prin tuburi, pastile sau preparate speciale.

Ce are aceasta de-a face cu alfabetizarea? Care este influenţa - dacă această influenţă există - analfabetismului accentuat caracteristic noii condiţii a activităţii umane? Răspunsurile nu sunt câtuşi de puţin banale. Un editorialist din Germania, o ţară cu un consistent instinct al hranei, chiar dacă nu neapărat rafinat, a intrat în detaliu pentru a explica alienarea alimentaţiei în epoca actuală. Scena finală a descrierii este comică şi totodată tristă. O substanţă nutritivă sintetizată artificial, turnată în formă de peşte, este prăjită şi servită unui om video-instruit, care o consumă în timp ce priveşte o casetă video pe teme de pescuit. Experienţa surogat a televizionării este probabil deconectată de experienţa râului, copacilor, razelor de soare şi a peştelui care muşcă momeala, ca să nu mai menţionăm gustul peştelui proaspăt. Resursele tot mai reduse de peşte reprezintă unul dintre motivele pentru care nu ne mai putem permite hrana obţinută printr-o implicare directă în natură. Nu oricine poate sau doreşte să fie vânător, pescar sau fermier. Romantismul alfabetizării, ca şi al ideologiilor utopice a căror exprimare o facilitează, i-ar putea face pe unii să creadă că faptul este posibil, ba chiar dezirabil. Dar poate că nu, din moment ce noua scară a omenirii nu trece neobservată, nici măcar de cei care se agaţă încă de continuitatea şi permanenţa întruchipate de alfabetizare.

Valori, reguli şi aşteptări, dar şi considerente de sănătate, eficienţă şi gust sunt incorporate în programe şi proceduri pentru care se construiesc maşini, se concep substanţe noi şi se reprocesează deşeurile. Poate că unii se vor înfiora să afle, dar circa 50% din aportul caloric mediu al unui individ provine din sinteză artificială şi inginerie genetică. Louis de Funès (într-un film din 1976, regizat de Claude Zidi) aproape că a fost inclus în calitate de ingredient al hranei procesate la Tricatel, o fabrică nouă, producătoare de alimente lipsite de gust, inspirate din regulile şi aspectul bucătăriei franţuzeşti, pe care fabrica pur şi simplu o subminează. Actorul, jucând rolul unui inspector gastronomic, trebuie să decidă care este produsul real şi care cel fals. Intrând în competiţie cu burlescul, sub egida Ministerului Culturii au fost puse bazele unui program naţional, Trezirea gustului, menit a încuraja elevii francezi din şcolile primare să redescopere adevărata bucătărie naţională. Faptul că un asemenea program vine să susţină efortul depus de Académie Française în vederea menţinerii purităţii şi integrităţii limbii este un argument oportun pentru interdependenţa dintre idealul alfabetizării şi acela al haute cuisine.

Filmul satirizează relaţia omului cu alimentele şi tehnologia. Să mănânci ceva ce-ţi aminteşte de peşte, fie el provenit din natură sau produs pe cale sintetică, în timp ce ai nostalgia video a pescuitului nu constituie o excepţie. Plantăm în fiecare primăvară în grădinile mentale, atunci când revistele şi emisiunile de televiziune prezintă imaginile unor roşii frumoase de care ne-am putea bucura peste câteva luni. Există un spaţiu virtual pentru fiecare experienţă practică la care am renunţat pentru a ne satisface dorinţa de a avea mai mult la un preţ cât mai mic. Roşia din civilizaţia analfabetismului, hidroponică sau cultivată în grădină, se coace mai repede, are o formă perfectă şi aproape că are gustul pe care credem că ar trebui să-l aibă.

Lăsând la o parte ironia şi ficţiunea ştiinţifică, noi chiar proiectăm proteine, carbohidraţi, grăsimi, vitamine şi minerale. Ele sunt concepute pentru a susţine optim omul şi a-i creşte performanţele. Putem privi acest lucru ca pe o fază nouă a procesului de transfer al cunoaşterii, cu impact în alimentaţie, din mediul cuprinzător şi dominant al alfabetizării către acela al numeroaselor alfabetizări parţiale - chimic, biologic, genetic - ale civilizaţiei analfabetismului. Purtând în minte imaginea locului unde ne aflăm şi direcţia în care ne îndreptăm, putem creiona autodefinirea umană prin experienţa practică a hranei.

Limbaj şi alimentaţie

Relaţia dintre ce mănâncă oamenii, cum îşi pregătesc ei hrana, cum o servesc şi cum o consumă, este prezentată în diferite moduri prin intermediul limbajului, mai ales în utilizarea sa cultă. Experienţele auto-definirii continue prin intermediul muncii, vieţii personale, obiceiurilor, apărării şi agresiunii sunt exprimate prin limbaj şi prin alte manifestări ale naturii şi culturii. Acelaşi lucru este valabil pentru aspecte specifice, precum felul cum mănâncă, se distrează, se îmbracă, fac dragoste şi se joacă oamenii. Limbajul, ca unul dintre numeroasele mijloace de expresie, este un mediu al reprezentării, dar şi al diversificării experienţelor. El susţine cercetarea unor domenii noi de existenţă şi participă la păstrarea integrităţii interdependenţelor umane, aşa cum evoluează ele în decursul muncii, divertismentului şi meditaţiei.

Răspunsurile la întrebarea "De ce sunt mai puţini alcoolici în China, Coreea, Japonia şi India?" au fost căutate în cultură. Reformulată ca "De ce nu pot tolera asiaticii alcoolul?", întrebarea a mutat accentul de la ceea ce facem sau nu facem - filtrele excluderii sau ale preferinţei - la biologie. Caracteristici de mediu, culturale, sociale, psihologice şi cognitive pot fi recunoscute de îndată ce substratul biologic este scos la iveală. Multe persoane de origine asiatică prezintă o intoleranţă la alcool datorată unei trăsături metabolice specifice rasei. Intoleranţa la alcool este asociată cu lipsa unei enzime catalizatoare care, în condiţii normale, nu afectează funcţionarea organismului. Simptomele neplăcute apar doar în prezenţa alcoolului: faţa se injectează, creşte temperatura pielii, pulsul se accelerează. Europenii, africanii de culoare şi indienii nord-americani nu sunt afectaţi în acelaşi fel. Ei sunt supuşi însă altor sensibilităţi alimentare condiţionate genetic. Intoleranţa la lactoză, de exemplu, este mai frecventă în rândul persoanelor de culoare.

Exemplul de mai sus ne arată că proiecţia caracteristicilor biologice în universul existenţei umane se concretizează în imaginea diferenţelor dintre diferitele grupuri de oameni şi dintre indivizi. Oamenii au remarcat aceste particularităţi încă înainte de a exista ştiinţa care să le explice. Punând în legătură efectul cu o cauză - un anumit aliment sau o anumită băutură - oamenii înglobează această relaţie în corpusul lor de experienţe. Legăturile stabilite devin regulile menite a asigura funcţionarea optimă a individului şi grupului. Regulile privitoare la mâncare şi la modalităţile de a o consuma au fost în cele din urmă codificate şi transmise prin mijloace alfabetizate.

Pe scurt, sunt afectate stereotipurile de muncă şi de viaţă. Ele indică diverse niveluri la care experienţele practice umane şi experienţa hrănirii sunt intercondiţionate. Un prim nivel este cel privind hrana şi înzestrarea noastră biologică. Un al doilea este hrana şi mediul - ce ne putem permite din lumea înconjurătoare. Al treilea nivel îl constituie hrana şi conştiinţa de sine - ce se potriveşte cel mai bine muncii şi vieţii noastre. Interdependenţa se modifică în timp şi este redefinită în mod spectaculos - ca, de exemplu, în prezent - în momentele în care scara omenirii atinge un anumit prag.

La o scară mai largă, evenimentele legate de mâncare şi băutură stimulează activităţi extinse ce ţin de servicii şi constituirea de reţele de sarcini distribuite. Astăzi, ingineri dieteticieni, furnizori, geneticieni, nutriţionişti sunt gata să asigure orice se potriveşte ocaziei, listei oaspeţilor, prescripţiilor alimentare şi recomandărilor medicale sau astrologice. O cină formală poate deveni o activitate bine mediată, cu multe componente prefabricate, inclusiv bune maniere la masă - dacă aşa doreşte organizatorul. Asociat sau nu meniului, un seminar introductiv precizând cum să ne îmbrăcăm, cum să folosim tacâmurile (dacă se foloseşte altceva decât linguri şi cuţite de plastic), ce gen de conversaţie la ce antreu, care glume înainte, după sau în loc de vin, ne pregăteşte pentru eveniment. De fapt, este tot mai preferat bufetul, o configuraţie din care fiecare îşi poate concepe propriul meniu, asemănător formularului de comandă a unei pizza pe Internet. Este mai puţin limitativ decât secvenţa de natură alfabetizată a meniurilor alcătuite din trei feluri - structurate ca introducere, teză şi concluzie, cunoscute sub etichetele gustare / antreu, fel principal şi desert.

Citiţi continuarea acestui fragment aici.

Lecţia, o meditaţie cu şapte teme

Octavian Saiu
Lecţia, o meditaţie cu şapte teme
Editura Nemira, 2016

Citiţi prefaţa acestei cărţi.

***

Sexualitate

În Lecţia există mai multe sfere de sens. Ele se desprind din gândurile autorului, însă şi din puterea unui cititor de a le adăuga, prin imaginaţia sa. Unele rămân doar în intenţionalitatea lui Ionesco, precum svastica pe care, în curând, doar puţini vor fi în stare să o înţeleagă în toată măsura ei istorică, dar pe care el şi-a dorit-o incrustată în carnea Profesorului criminal. Altele ţin numai de modul în care în lumea de astăzi dăm viaţă prin lecturile noastre personajelor de acolo, cum se întâmplă cu viziunea politică particulară propusă de Mihai Măniuţiu la Sibiu, în contextul Coreii de Nord sau al oricărui stat totalitar. Însă, fără dubii, rămân acele zone de interpretare în care concepţia lui Ionesco de atunci şi sensibilitatea unui cititor de oricând se întâlnesc, acele dimensiuni cu totul esenţiale pentru ce înseamnă valoarea etern umană a textului şi contemporaneitatea lui în orice timp, dincolo de timp. Zona erotică a raporturilor dintre personaje este una dintre ele.

Merită precizat ceva de la bun început. Ionesco nu a fost obsedat de detalii fizionomice, nu a compus profiluri umane în stil romanesc, oferindu-le toate datele fizice şi psihologice în didascalii obositoare. Dimpotrivă, marea lui şansă ca dramaturg, şansa acordată de atâtea generaţii de regizori, a fost libertatea de lectură pe care o oferă, cu atâtea "goluri" - cum ar spune Wolfgang Iser, filosoful receptării - în textele sale, încât să-i invite pe cei care le citesc să le umple. Şi, cu toate acestea, un detaliu e cu obstinaţie prezent în câteva piese pe prima pagină, acolo unde vocea autorului se face auzită fără să fie reprodusă de noneroii săi: vârsta, vârstele personajelor.

Ştim, aşadar, că în Lecţia Eleva are optsprezece ani: e încă necoaptă şi oarecum "pură", dar - nota bene - deja matură, în stare să judece şi să se apere. Profesorul are între patruzeci şi cinci şi cincizeci de ani, aproximare menită să indice un aspect fiziologic mai mult decât un profil psihologic. Iar Marie este o femeie între patruzeci şi cincizeci de ani - din nou, o marjă destul de amplă, dar suficient de clară pentru a plasa identitatea ei într-o schemă care ar putea deveni singura pistă de lectură sigură în nebuloasa Lecţiei. Aşadar, Eleva nefiind o puberă gingaşă, cu totul vulnerabilă, nu poate fi vorba de o formă grotescă de pedofilie din partea Profesorului, ca în Lolita lui Nabokov, romanul care avea să intrige lumea întreagă la doar patru ani după premiera Lecţiei. Circumstanţa atenuantă pentru el devine agravantă pentru ea. Fără aura de copilă rătăcită prin jungla unor adulţi prea răi, lipsită de argumentul inocenţei pe care mulţi avocaţi din oficiu ar încerca să i-l ofere într-un tribunal improvizat al eticii, această tânără nu ajunge marioneta fără raţiune a poftelor Profesorului decât cu consimţământul ei asumat, garantat de vârsta unei maturităţi fie şi formale.

Pe de altă parte, dacă diferenţa de vârstă este atât de mare între ei, gestul dascălului pervertit devine repulsiv. E ceva împotriva firii şi, cu siguranţă, împotriva firii Elevei ce nu s-ar lăsa uşor sedusă de un bărbat cu cel puţin treizeci şi doi de ani mai în vârstă decât ea. Din binomul vârstelor, se deduc două trăsături majore: incompatibilitatea erotică între cei doi şi, la fel de important, promiscuitatea sinistră a unui individ care nu-şi poate potoli pulsiunile sexuale înainte de etapa pierderii lor. Şi ar mai fi un detaliu... O nuanţă intercalată de Ionesco undeva între aceste polarităţi de interpretare. Nu cumva, dacă nu e complet nevinovată, Eleva e chiar puţin vinovată? Vinovăţia victimei - în cazul crimei şi, mai ales, al violului - este unul dintre subiectele tabu ale sistemelor juridice din întreaga lume civilizată, însă Ionesco o pune în discuţie fără concesii şi cu o răceală care ne dă şi astăzi fiori. Eleva lui poate fi comparată cu personajul principal din romanul autobiografic fără perdea, scandalos, cvasipornografic al Melissei Panarello: eroina ei e o victimă, dar e una vinovată. Aberaţia sexuală nu e acolo decât o formă parşivă de iniţiere - cum credeau nu doar personajele fictive de tipul lui Valmont din Legături primejdioase, ci şi autori reali ca André Gide şi Oscar Wilde.

E limpede că Profesorul este tocmai în etapa crizei biologice, a vârstei de mijloc, când corpul începe să îi dea semnele unei schimbări fatale şi nevoia de a profita de resursele lui numărate devine imperioasă. Când scria Lecţia, Ionesco nu avea încă cincizeci de ani, aşa că nu experienţa personală l-a îndreptăţit să-l zugrăvească astfel pe acest ins libidinos - în sensul pur etimologic al termenului. Dar o anume exorcizare a temerilor trecerii spre un alt ciclu fiziologic, o anume tentativă de a proiecta în personaj spaima propriilor demoni marchează relaţia contorsionată între creator şi creaţia sa monstruoasă. Nevoia bărbatului ameninţat de pierderea virilităţii de a profita de orice şansă pentru a-şi manifesta încă viul instinct erotic este sursa unui dezastru pentru care orice altceva, de la adunare şi scădere până la lingvistica abracadabrantă, devine un biet pretext. Thomas Mann scria Moarte la Veneţia ca o elegie expresionistă a vârstei inocenţei perverse. Ionesco face în Lecţia portretul nonfigurativ al vinovăţiei tuturor vârstelor. Şi, la fel ca Thomas Mann în nuvela sa, îşi face şi un autoportret. Nu se descria cu candoare autorul Lecţiei pe sine însuşi ca fiind "timid şi agresiv", precum Profesorul său, care oscilează permanent între aceste extreme? Într-adevăr, vinovăţia nu e doar a unei singure vârste. Eleva ştie - sau cel puţin poate ghici - ce anume i se pregăteşte. Profesorul îi întinde capcana fiindcă vrea cu orice preţ să mai capete o stare orgasmică autoindusă, şi totuşi acompaniată. Iar Marie are o funcţie dublă, în acest labirint erotic pe care îl putem citi şi ca pe un joc cu reguli făcute tocmai pentru a fi călcate în picioare. Mai tânără decât stăpânul ei, are avantajul clar al femeii care îşi poate domina partenerul prin ascendentul nedrept al vârstei, cum de atâtea ori se întâmplă în relaţiile de cuplu.

Ceea ce Ionesco transformă în miezul unei complicităţi care duce la crimă nu e o prejudecată. E o realitate psihosexuală ce garantează în piesa lui o convenţie lipsită de multe alte justificări: Marie, deşi îi este inferioară ca statut Profesorului, îşi impune prezenţa fără niciun efort, graţie unei forme de autoritate născute pe fondul unei intimităţi uşor de bănuit. Însă, faţă de Elevă, Marie are acest uriaş dezavantaj, de a fi mai în vârstă şi mai puţin dezirabilă. Ca o soţie care acceptă escapadele soţului din convingerea că nu sunt decât rătăciri temporare ale celui care îi va rămâne fidel din dependenţă, complezenţă sau laşitate, ea îşi aduce rivala în situaţia ideală de a fi eliminată ştiind că, odată cu acest epilog, partenerul va fi îngenuncheat de starea de culpabilitate asumată. Marie nu încearcă, de fapt, să îi reteze bărbatului surescitat pornirile nelalocul lor înainte de un viol implacabil. Nu îl apostrofează pentru a-l opri din expansiunea erotică tot mai vizibilă, mai ales din punctul ei de vedere. Nu ar avea niciun efect şi, mai grav, ar putea să-şi piardă poziţia privilegiată de a fi punctul fix în biografia cu atâtea variabile sexuale a Profesorului. Şi atunci acceptă totul, având consolarea că actul fizic va duce la îndepărtarea rivalei: moartea Elevei e eliberarea ei, răzbunarea planificată din capul locului, cu acelaşi sânge rece cu care va şterge toate urmele la final.

Lecţia e un scenariu sadomasochist cu roluri interşanjabile. Sau, mai bine zis, este un scenariu sadic şi masochist - în sensul dat de Gilles Deleuze acestor doi termeni, pe care îi separa tranşant şi îi considera necomplementari, spre deosebire de Freud. Cine suferă şi de ce? Cine e cel care provoacă durerea? Cine o savurează? Şi, mai ales, nu cumva e totul un fel de joc bine pus la punct, pentru ca să reînceapă exact din punctul în care s-a încheiat? E posibil să fie aşa, iar atunci Eleva care apare la final nu este decât o altă ipostază a aceleiaşi fiinţe, reapărută pentru a oferi o nouă satisfacţie. Marie şi Profesorul sunt un cuplu blazat, saturat până la refuz de plăcerile moderate ale normalităţii, nevoiţi să recurgă la astfel de stratageme stranii pentru a-şi învinge plictisul şi inerţia sexuală. Toată povestea rezumă, într-un anume sens, o civilizaţie occidentală care şi-a risipit energiile şi îşi devorează propriile obsesii, transformând sexualitatea în violenţă. Ionesco ştia prea bine ceea ce Freud decretase cu tristeţe la începutul secolului, ca o concluzie asupra parcursului despiritualizat al omului modern: între instinctul de viaţă al Erosului şi instinctul de moarte guvernat de Thanatos există o legătură profundă, pe care pornirile noastre o reactivează constant. Mai târziu, psihanaliza franceză a teoretizat intens această problematică, pe care limba lui Lacan o reflectă în chip poetic prin apropierea sonorităţilor: amour/mort.

Autorul Lecţiei împrumută, aşadar, de la Freud mai mult decât o posibilă ierarhie a structurilor psihice manifeste în piesă: Sinele (sugerat prin impulsurile instinctive ale Profesorului), Eul (evocat de principiul realităţii pe care îl întruchipează Eleva) şi Supra- Eul (marcat de intervenţiile moralizatoare ale Slujnicei). Cu mult înainte ca Elfriede Jelinek să dea lumii literare cel mai stupefiant portret de dascăl în Pianista, Ionesco introduce termenii sadomasochismului într-o ecuaţie pedagogică. În ceea ce presupune confruntarea psihologică dintre Profesor şi Elevă, dintre el şi Marie, în ce se desprinde ca efect din intervenţiile slujnicei care mai mult îl întărâtă, în simpla împărţire a rolurilor între un stăpân şi o slujitoare, cu o prezenţă neutră ce va fi anihilată pe parcurs, în formula graduală de a o seduce şi supune pe Elevă, în suprapunerea dintre actul sexual mimat şi lovitura mortală semiimaginară, în accelerarea ritmului prin cuvinte cu conţinut erotic clar, conectând zone erogene ale trupului cu centri de stimulare verbală, în punctul culminant atins odată cu consumarea crimei, în tot ce se petrece mai apoi între cei doi "supravieţuitori" ai spectacolului orgiastic pe care (şi) l-au oferit, în toate aceste culoare semantice Ionesco presară ingredientele unei partide de sex macabru, sadic şi masochist, deopotrivă. Nu de puţine ori piesa a fost montată în Occident într-o asemenea cheie, cu o elevă care îşi seduce deliberat profesorul într-un joc în care se pierde pe sine. Şi nu de mai puţine ori, în Orient, ideea de viol e reprezentată în pictură printr-o formă de seducţie venită din partea unei fete presupus inocente. Nu din senin a apărut în şcolile talibanilor marota extremă, radicală şi absurdă, de a separa profesorul de eleve printr-o draperie opacă, în aşa fel încât ei să nu se poată vedea.

La întrebarea deloc superfluă legată de titlul piesei şi de contextul ei, de faptul că avem de-a face cu o lecţie, şi nu cu o întâlnire de oricare alt tip, se poate răspunde şi aşa. Este o lecţie pentru că acolo, între un profesor şi eleva lui, se poate naşte cel mai periculos, mai pervers şi mai imoral joc sexual cu putinţă. Împotriva naturii. Josnic. Dar teribil de tentant pentru cei înclinaţi spre astfel de deviaţii, precum falsul profesor şi pretinsa slujnică, plecaţi într-o aventură în care victima nu e o victimă, ci doar o parteneră care-şi acceptă condiţia de sclav. Mai mult, şi-o amplifică. Şi cum altfel se poate explica faptul că, în momentele de entuziasm bolnăvicios ale Profesorului, când se apropie de extaz prin elucubraţiile sale lingvistice, Eleva pare că îl stârneşte şi mai mult, că îi aţâţă instinctele prin răspunsurile ei? Departe de inocenţa pe care i-o atribuie fiecare dintre noi la început, ea este o veritabilă jucătoare în acest scenariu în care intră nesilită de nimeni şi iese doar pentru a-şi relua rolul puţin mai târziu. La sfârşit, după ce se aude din nou sunetul soneriei, tot ea îşi face apariţia; iar jocul o ia de la capăt ca într-o poveste pornografică reciclată cu Scufiţa Roşie şi Lupul cel rău, deghizaţi într-o elevă şi un profesor.

În acest tip de lectură, Marie devine un soi de magister ludi: o pofteşte pe Elevă, pregăteşte terenul, anunţă regulile, îi amendează profesorului micile abateri de la regulamentul impus, îl sancţionează la final. Voluptatea ei este de a fi în acelaşi timp implicată şi detaşată, în interiorul jocului şi mereu pe margine, jucător şi observator. Şi, atunci, adevăratul voyeur este publicul. Suntem noi, cei care savurăm din întunericul conspirativ al sălii dialogul încărcat de energie erotică, orgia cu un bărbat şi două femei, împănată cu violenţă mimată şi reală, cât să devină un spectacol suculent de sexualitate exhibiţionistă. Martori tăcuţi, plătitori de bilet, suntem încântaţi de suferinţa la care e supusă "biata" elevă şi consolaţi de pedeapsa pe care Profesorul o primeşte de la cea care i-a redevenit stăpână. Iar momentul crimei, ca o juisare, devine la Ionesco echivalentul unui fals catharsis eliberator, satisfacţie cvasimeschină a celor care stăm şi privim de la distanţă "durerea celorlalţi", aflaţi pe scenă.

***


Lansare de carte
Lecţia, o meditaţie cu şapte teme
La 65 de ani de la premiera piesei lui Eugène Ionesco

Pe 20 februarie 1951, la Paris, la Théâtre de Poche Montparnasse, avea loc premiera absolută a Lecţiei lui Eugène Ionesco. Piesa a fost mai tarziu tradusă şi montată în toate marile capitale teatrale ale lumii, devenind una dintre operele de referinţă ale dramaturgiei secolului XX.

La 65 de ani de la premieră, pe 20 februarie 2016, ora 16.30, Editura Nemira vă invită la lansarea volumului Lecţia, o meditaţie cu şapte teme de Octavian Saiu.

Evenimentul va avea loc la Institutul Francez din Bucureşti - Bulevardul Dacia, Nr. 77
Prezintă: Oana Pellea, Monica Andronescu, Sorin Alexandrescu
Cu participarea lui Constantin Chiriac.